Puterea alegerii ca act al credinței, nu al voinței

Aproape că a devenit un fenomen prezent în anumite cercuri adventiste faptul că păcatul este privit ca o alegere. Este vorba despre alegere ca un act al voinţei personale. Aproximativ de pe la jumătatea anilor '80, s-a introdus conceptul că păcatul înseamnă alegere, o alegere voită din partea persoanei care a ajuns în situaţia sau mai bine zis la vârsta de a putea alege între bine şi rău. În momentul când o astfel de persoană alege să facă răul, adică să dea credit ispitei care conduce la păcat, din acel moment acea persoană devine păcătoasă înăuntrul ei, deci moral şi spiritual, ajungând vinovată şi condamnată de legea lui Dumnezeu.

Cei ce dau credit unei astfel de teorii au plecat de la premiza că păcatul este o alegere concretizată prin acțiuni păcătoase, rele, fiindcă aşa ar fi fost prezentată această chestiune, sau că aşa ar reieşi din scrierile celor doi credincioşi mesageri ai lui Dumnezeu, Waggoner şi Jones, care au prezentat principiile Evangheliei veşnice, în legătură cu legea în Galateni, cu cele două legăminte, cu natura umană şi divină a lui Hristos şi cu păcatul şi eliberarea de păcat, la Minneapolis, în 1888. Nu voi insista asupra acestui aspect, cu privire la cum s-a născut această idee, ci mai degrabă o voi tratata în lumina Evangheliei lui Hristos.

Deja am dovedit faptul că păcatul este o prezenţă reală în mintea omului păcătos, o forţă reală de natură spirituală sub formă de vrăjmăşie, aşa cum o numeşte pe drept apostolul Pavel, care nu se supune şi nu poate fi supusă de Dumnezeu. "Fiindcă firea pământească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună." Romani 8,7. Singura alternativă este distrugerea şi dezrădăcinarea ei din suflet şi înlocuirea ei cu natura divină a Mântuitorului, chiar viaţa Lui indestructibilă, care în mod firesc trebuie să fie tot o prezenţă reală sub forma unei naturi spirituale. Un ceva rău şi ticălos, un stăpân de sclavi care ne constrângea să facem din fire lucrările păcatului, este înlocuit cu altceva bun, o putere care slujeşte voinţei noastre eliberate astfel de sub controlul lui Satana.

Să aruncăm, deci, o privire asupra implicaţiilor faptului că păcatul este sau ţine doar de alegere. Trebuie să subliniez în mod deosebit că păcatul este privit în acest fel în legătură cu omul care se naşte pe pământ, mai înainte ca acesta să devină un copil născut din nou al lui Dumnezeu. Deci, păcatul este înţeles a fi doar o chestiune de alegere, un act al voinţei pentru toţi oamenii care s-au născut pe acest pământ, înainte ca ei să devină fiii şi fiicele lui Dumnezeu prin experienţa naşterii din nou.

Dacă aceasta ar fi cu adevărat realitatea, atunci intrarea copiilor în lumea prezentă trebuie că este fără păcat înăuntrul lor, deci în sufletul lor, cu toate că moştenesc trupuri păcătoase de la părinţii lor. Ei trebuie să se poată găsi în postura lui Adam, înainte ca acesta să aleagă păcatul, deci într-o stare de sfinţenie lăuntrică, fiindcă numai din această perspectivă se poate spune că păcatul şi păcătuirea s-au născut dintr-o alegere nefericită a bietului Adam. Da, numai astfel putem spune că păcatul a invadat lumea noastră printr-o singură alegere, ca un act al voinţei, deci cu bună ştiinţă, din partea lui Adam.

     "Adam a înțeles că tovarășa sa a călcat porunca lui Dumnezeu, nesocotind singura opreliște ce le-a fost pusă ca test al credincioșiei și iubirii lor. În mintea sa avut loc o luptă teribilă. El deplângea faptul că îngăduise Evei să rătăcească departe de el. Dar acum fapta fusese săvârșită; el trebuia să se despartă de aceea a cărei societate fusese bucuria sa. Cum avea să suporte el lucrul acesta? Adam se bucurase în compania lui Dumnezeu și a sfinților Săi îngeri. El privise slava Creatorului. Adam înțelesese destinul măreț ce se deschidea înaintea neamului omenesc, dacă ei rămâneau credincioși lui Dumnezeu. Acum, toate aceste binecuvântări erau pierdute din vedere de teama de a nu pierde acel singur dar, care în ochii săi le întrecea pe toate celelalte. Iubirea, recunoștința și credincioșia față de Creator, toate erau subordonate iubirii lui pentru Eva. Ea era o parte din el și nu putea suporta gândul despărțirii. Nu putea pricepe că aceeași Putere Infinită, care din pulberea pământului i-a creat o ființă vie, frumoasă, și, din iubire pentru el, i-a dat un tovarăș, putea să-i dea altul în loc. De aceea, el s-a hotărât să împărtășească soarta ei; dacă ea trebuia să moară, și el avea să moară împreună cu ea. În definitiv, gândea el, nu cumva erau adevărate cuvintele șarpelui cel înțelept? Eva era în ochii lui tot așa de frumoasă și nevinovată ca și înainte de acest act de neascultare. Ea manifesta o mai mare iubire pentru el decât până atunci. Nici un semn al morții nu a apărut în ființa ei și el se hotărî repede să înfrunte consecințele. A luat fructul și l-a mâncat repede." Patriarhi şi profeţi, cap. Ispitirea şi căderea, par. 16.

Aşadar, Adam a păcătuit cu bună ştiinţă; pur şi simplu a ales să se împărtăşească de soarta Evei, care fusese amăgită la păcat, spre deosebire de Adam. Dacă Adam nu ar fi ales să păcătuiască, să intre în lumea pe care păcatul le-o deschidea amândurora înainte, atunci Satana nu ar fi avut cum să devină stăpânitorul acestei lumi, întrucât ea s-ar fi aflat în continuare în mâinile lui Adam, stăpânul de drept, delegat cu autoritate de stăpânire, prin dragoste, de către Dumnezeu. Eva ar fi fost distrusă prin puterea păcatului, din cauza vinovăţiei şi a condamnării din partea legii lui Dumnezeu, care cere, în primul rând, o stare de sfinţenie interioară, iar Dumnezeu ar fi creat o altă femeie pentru Adam.

Plecând de la acest aspect al problemei păcatului, atunci s-a ajuns să se creadă că păcatul nu constă în nimic altceva decât în alegere. Că noi toţi devenim păcătoşi înaintea lui Dumnezeu, vinovaţi şi condamnaţi, numai atunci când alegem să păcătuim. Întrebarea logică, în acest context, este aceasta: Dacă aşa stau lucrurile, atunci în ce stare spirituală, sufletească se află copiii când se nasc? Din moment ce devenim păcătoşi condamnaţi de legea lui Dumnezeu când alegem pentru întâiaşi dată să păcătuim, atunci înseamnă că până la acel moment nu avem cum să fim păcătoşi condamnaţi de legea lui Dumnezeu. Cum legea lui Dumnezeu condamnă totdeauna şi în orice împrejurare păcatul, atunci se înţelege că suntem sfinţi pe dinăuntru, că în lumea păcatului intrăm de fapt fără păcat, doar cu nişte trupuri păcătoase, adică supuse păcatului.

Ar fi absurd să credem că ne naştem păcătoşi, dar că devenim cu adevărat păcătoşi doar când alegem întâiaşi dată să ne complacem în păcat. A alege să păcătuim la un moment dat al existenţei noastre, presupune ca un fapt logic că până atunci, în acea clipă, nu suntem păcătoşi în ochii Cerului şi că legea lui Dumnezeu nu are ce să condamne în noi. Deci, potrivit acestei teorii, trebuie să ne naştem sfinţi în sufletul nostru. Nu există altă alternativă. Este ca şi cum am spune că trebuie musai să ne găsim în situaţia lui Adam, mai înainte ca el să aleagă păcatul, deci în starea de sfinţenie şi desăvârşire morală şi spirituală, pentru ca şi noi, alegând păcatul cum a făcut el, să putem deveni păcătoşi întocmai cum a devenit el.

Ceea ce trebuie să ştim până la însuşire este faptul că Adam, în starea lui de nevinovăţie, deci lipsit de păcat şi de consecinţele acestuia asupra lui, era un om liber în Hristos, având o voinţă tot la fel de liberă de orice control din afara lui. Mă refer la un control pe bază de constrângere, prin forţă. Numai aşa se poate spune că păcatul a intrat în lumea noastră prin alegere voită, conştienţă, ca un act al unei voinţe libere să se exprime după cum voieşte. Însă, o dată ce păcatul a ajuns stăpânul omului, atunci devine limpede ca lumina zilei că şi voinţa acestuia a intrat sub controlul păcatului. Ar fi un nonsens să spunem că Adam a ales păcatul, devenind păcătos, dar că mai departe voinţa lui era liberă să aleagă pe Dumnezeu şi să se reîntoarcă la starea lui de nevinovăţie. Dacă am da credit acestei absurdităţi, atunci trebuie să mergem mai departe şi să spunem că omul, aflat în starea lui decăzută, se poate întoarce la Dumnezeu, poate reveni la starea de sfinţenie tot prin alegere, ca un act al voinţei, care nu este supusă stăpânirii şi controlului lui Satana. Şi atunci, putem conchide pe drept că jertfa lui Hristos este o inutilitate evidentă în acest context. Nu ne este de folos, de vreme ce putem să ieşim singuri de sub stăpânirea păcatului.

Când Adam a ales cu bună ştiinţă păcatul, în alegerea lui au fost cuprinşi toţi oamenii care se aflau în sămânţa lui, fără excepţie. Când el s-a predat diavolului, şi-a predat întreaga fiinţă, inclusiv voinţa, dar şi stăpânirea care i se dăduse lui de către Dumnezeu, adică stăpânirea întregii noastre planete. Mai mult, toţi urmaşii săi urmau să se nască doar în condiţia de captivi ai lui Satana. "Prin păcătuire, omul devenise un copil al răului, captivul lui Satana, vrăjmaşul lui Dumnezeu." The Bible Echo, 1 noiembrie 1892 - "În toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi", par. 2. În acest caz, devine realmente evident că întoarcerea la Dumnezeu nu are nimic de-a face cu voinţa umană, nu este un act al voinţei umane, în sensul că putem alege nestingheriţi să facem binele, să devenim copiii lui Dumnezeu, şi asta deoarece pur şi simplu ne naştem captivi ai lui Satana. Nu există nici o putere morală în om care să-l facă în stare să redevină sfânt şi desăvârşit. Nu ne naştem cu aşa ceva. Dacă această putere morală nu o avem, atunci pe bună dreptate cum ar putea voinţa noastră să aleagă să devenim sfinţi?

Este evident pentru oricine că în lipsa acestei puteri, voinţa noastră, aflată sub control străin de noi, de la căderea lui Adam în păcat, nu poate să ne facă să alegem să păcătuim, din moment ce ne aflăm deja pe un tărâm în care este prezent păcatul, ca stăpân de sclavi, şi asta pentru că alegerea a fost deja făcută de către părintele nostru, Adam. O voinţă controlată de o altă putere ticăloasă şi tiranică, nu are cum să aleagă păcatul, fiindcă tocmai păcatul este cel ce o ţine în stăpânire! Ea face din fire exact lucrurile şi plăcerile acelei puteri. Noi nu alegem păcatul, şi asta pentru că noi deja îl înfăptuim, deja trăim în el, deja suntem supuşi lui, deja suntem sclavii lui. Ţinem minte că vorbim despre omul care nu se bucură de experienţa naşterii din nou, care n-a aflat izbăvirea din robia păcatului. Ca să putem alege să înfăptuim păcatul trebuie să ne întoarcem la starea de sfinţenie şi desăvârşire a lui Adam. Numai de pe această poziţie putem să alegem în mod concret să păcătuim cu voia noastră. Numai că noi nu ne naştem sfinţi, ci păcătoşi, fiindcă aşa a vrut să aleagă Adam. Chiar dacă nu a înţeles pe deplin sau deloc implicaţiile gestului său nesăbuit, Adam a decis în deplină cunoştinţă de cauză să se vândă pur şi simplu prinţului întunericului; "... el se hotărî repede să înfrunte consecințele."

Voinţa noastră este ţinută strâns în lanţul puterii care o domină. Cum am putea noi ca prin intermediul ei să alegem să păcătuim, de vreme ce singura noastră alternativă este păcatul şi să păcătuim, fiindcă în această condiţie ne naştem, stă în firea noastră să facem doar aşa ceva? Cum să alegem un ceva care deja este lumea noastră, îl trăim şi îl respirăm zi de zi? Prin urmare, noi nu alegem să păcătuim, ci păcătuim fără să fie nevoie să alegem, şi asta pentru că nu există nici o altă alternativă până la izbăvirea noastră din robia păcatului prin atotputernicia restauratoare a Duhului Sfânt. "Această voinţă, care formează un important factor în caracterul omului, a fost supusă, la căderea în păcat, controlului şi stăpânirii lui Satana; şi de atunci, el lucrează totdeauna în om şi voinţa, şi înfăptuirea, după cum are plăcerea, dar spre ruina şi mizeria totală a omului." Mărturii, vol. 5, cap. Exercitarea voinţei, par. 7.

Nu se poate susţine, deci, în mod raţional şi cu onestitate, că noi devenim păcătoşi doar când am ales cu bună ştiinţă să păcătuim, adică la un moment dat al vieţii noastre, nu are importanţă neapărat vârsta. Nu putem deveni păcătoşi prin alegere, ca Adam, fiindcă voinţa noastră nu este liberă ca voinţa lui. Ci noi am devenit păcătoşi, o stare care ne caracterizează pe toţi, prin prezenţa păcatului în trupurile noastre, în carnea şi sângele noastre, prin alegerea lui Adam, care şi-a pus astfel voinţa în întregime la cheremul diavolului. Ne naştem sclavi, nu liberi. Prin voinţa noastră nu putem să ajungem păcătoşi cândva, fiindcă aşa am vrut să alegem noi, dar nici să ne întoarcem la Dumnezeu, în puterea noastră. Suntem pur şi simplu robi ai păcatului, fiindcă de la căderea lui Adam în păcat, diavolul "lucrează totdeauna în om şi voinţa, şi înfăptuirea, după cum are plăcerea, dar spre ruina şi mizeria totală a omului". Voinţa diavolului a devenit voinţa omului, adică vrerea şi plăcerile lui şi le exprimă, prin constrângere, prin intermediul stării de sclavie în care se află bietul om, prin voinţa omului, care este total lipsită de ajutor în acest sens. Voinţa noastră este pur şi simplu voinţa lui Satana; amândouă sunt contopite într-una singură. Cum am putea alege să păcătuim în această situaţie? Noi suntem deja păcătoşi din fire, iar acest fapt nu trebuie tăgăduit, decât spre pierzarea veşnică a sufletului.

Cum scăpăm dintr-o astfel de robie greu de descris vreodată în cuvinte adecvate? Mulţi cred că printr-un singur act al voinţei; adică alegem să-i slujim lui Hristos. Aşa se vorbeşte de la prea multe amvoane. Dar dacă noi nu putem să alegem să păcătuim, fiindcă pur şi simplu ne aflăm deja în starea în care păcatul şi păcătuirea sunt mediul nostru, că orice am alege, tot păcatul va rezulta, va lua naştere, atunci, pe bună dreptate, ca robi ce suntem, cum am putea să alegem să fim ai lui Hristos? Dacă voinţa noastră este de fapt vrerea, voinţa diavolului, cum am putea să o folosim în aşa fel, încât să ne eliberăm?

Prea mulţi, atât de mulţi credincioşi sinceri în adâncul sufletului lor consideră că doar prin acţiunea voinţei omeneşti ne putem elibera de sub domnia păcatului lăuntric. Omul din Romani 7, când a înţeles spiritualitatea şi sfinţenia legii divine, a dorit să facă binele, a ales cu o voinţă determinată să înfăptuiască binele, să fie al lui Hristos. Ce a ieşit din zbaterea lui? "Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc... Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine." Romani 7,15.17-20.

Alegerea de a fi ai lui Hristos şi de a face binele nu este un act al voinţei, adică acel lucru care să aparţină omului, printr-o resursă latentă a puterii voinţei de a rupe lanţurile robiei. Voinţa noastră este total lipsită de putere ca să o rupă cu păcatul. Apostolul Pavel spune cu durere: "am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac". Avea voinţă, alesese să facă binele, dar nu dispunea de puterea de a concretiza alegerea pe care voinţa sa o făcuse pentru Hristos. Acum, dacă un asemenea om, care descoperă spiritualitatea legii lui Dumnezeu şi înţelege nevoia de un Mântuitor, alege să facă binele, dar nu poate, atunci cum trebuie să fie starea celor care nu cunosc cerinţele legii lui Dumnezeu? În ce mod se poate spune că intrăm în această lume în aşa fel, încât devenim păcătoşi doar în ziua când alegem să păcătuim noi cu voia noastră? Dacă voinţa luminată de Duhul Sfânt, aflată în starea de robie, nu e-n stare să facă binele, cum ar putea ea să aleagă să înfăptuiască păcatul, din moment ce este silită să facă tocmai păcatul?

Când păcatul locuieşte în om, devine limpede că voinţa nu are nici o putere să se elibereze de acesta. De aceea, păcatul nu este o alegere, ci este puterea care ne ţine într-o robie cruntă. Nici alegerea lui Adam nu a fost păcatul, ci doar a introdus prezenţa şi starea păcatului în lumea noastră. Păcatul este eul răzvrătit şi încăpăţânat al lui Satana, sub forma unui spirit deosebit de crud şi ticălos, iar când Adam a ales cuvintele lui Satana, el practic a ales să intre în lumea ororilor specifice prezenţei şi existenţei păcatului ca forţă spirituală, aşa după cum şi este. El s-a predat unei puteri din care nu avea cum să mai iasă. Voinţa nu foloseşte la nimic în încercarea noastră de a rupe lanţurile robiei păcatului. E un fapt, un adevăr demonstrat limpede de apostolul Pavel când descrie experienţa omului din Romani 7.

Dar, atunci cum scăpăm de păcatul ca stăpân lăuntric? Este, desigur, tot o alegere, dar nu ca un act al voinţei, ci ca unul al credinţei. În acest caz, credinţa este tocmai puterea spirituală de care omul năpăstuit de păcat aduce voinţa subjugată de Satana pe tărâmul luminii, al lui Hristos. Nu vorbesc despre credinţa pe care şi demonii o au cu privire la Dumnezeu. "Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară!" Iacov 2,19. De asemenea, nu vorbesc despre credinţa ca domeniu al minţii noastre, prin care noi am fost făcuţi în stare să acceptăm anumite lucruri, anumite realităţi, fără să le fi văzut vreodată, sau fără vreo demonstraţie oarecare. Le luăm ca atare şi credem că există. Această credinţă face parte din cotidianul nostru, din modul de exprimare al minţii noastre, chiar şi în condiţiile prezenţei păcatului pe pământul nostru.

Eu vorbesc aici despre puterea unei credinţe vii care ne face în stare să ne prindem de realităţile Cerului, cu toată încrederea fiinţei noastre, ca şi cum am fi fost acolo şi am văzut totul cu ochii noştri. Credinţa aceasta este exact puterea harului însuşită, este harul în acţiune asupra voinţei şi fiinţei omului care s-a predat lui Hristos. Această credinţă este darul lui Hristos, şi este putere în sine. Este singura putere care ne eliberează din robia lui Satana şi a păcatului. Cum intrăm în posesia acestei puteri colosale? Numai într-un singur fel: prin punerea voinţei noastre, care este asuprită de puterea stăpânitoare a păcatului, în mâinile sau la dispoziţia lui Hristos, care, prin jertfa Sa, este în măsură să frângă tot ce aparţine păcatului. Aceasta este o alegere, dar nu a voinţei, ci a credinţei, căci mântuirea se capătă doar prin credinţă, nu prin voinţă! "Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: >Cel neprihănit va trăi prin credinţă<." Romani 1,16.17. "Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu." Efeseni 2,8.

In Efeseni se arată limpede că mântuirea se face doar prin credinţă, o credinţă care este darul lui Dumnezeu, ca şi mântuirea de altminteri. Aceasta este credinţa mântuitoare prin care Hristos ne scapă din ghearele morţii păcatului, a stăpânirii lui. Când omul din Romani 7 a înţeles care era problema lui, că este stăpânit de ceva aflat în trupul său, de păcat, că prin exercitarea voinţei nu poate înfăptui binele pentru a fi al lui Hristos, atunci el a ales să pună la dispoziţia Mântuitorului chiar voinţa înrobită, ca să scape din lanţurile păcatului. "În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii." Romani 8,2. Da, noi putem alege doar într-un singur fel ca să scăpăm din robia păcatului, şi anume să punem cu totul în mâinile lui Hristos factorul decident din fiinţa şi mintea noastră, adică voinţa. Prin aceasta recunoaştem că nu putem face nimic, ca un act al voinţei, să ne eliberăm din strânsoarea păcatului, şi că renunţăm cu totul la ceea ce suntem noi, pentru a fi ai lui Dumnezeu. Acceptăm pur şi simplu că Hristos este Înlocuitorul vieţii şi voinţei noastre, ca Jertfă prin care a plătit eliberarea noastră. Doar astfel se semnează actul eliberării noastre personale din robia ciudată a păcatului.

Fiindcă voinţa noastră era contopită cu cea a lui Satana, în momentul când o trecem în mâinile lui Hristos, El distruge puterea păcatului şi astfel El devine voinţa noastră, numai cu acordul nostru, căci noi n-am trecut dintr-o robie într-alta, ci din robie la libertate desăvârşită. Acesta este singurul mod de a scăpa din robia păcatului. Iar această lucrare se face doar prin credinţă goală, care este puterea prin care noi îl credem pe Dumnezeu şi în capacitatea Sa de a ne izbăvi din robia îngrozitoare a păcatului. De aceea, eliberarea noastră din această stare nenorocită, în care ne naştem, se face doar prin credinţă, când alegem să ne punem cu totul în mâinile lui Hristos, şi nu ca un act al voinţei, ca o alegere de a scăpa prin puterea noastră de păcat. Dacă eliberarea noastră ar fi prin acţiunea voinţei, prin alegere, atunci am demonstra că nu avem nevoie de Mântuitor, că stă în puterea noastră să ne salvăm singuri.

Exercitarea voinţei, dacă ar avea suficientă putere morală în ea însăşi, ar fi suficientă să ne facă liberi. Dar nu-i aşa, după cum am dovedit. Singura noastră scăpare este prin punerea voinţei noastre de partea Atotputerniciei divine, prin exercitarea credinţei, nu a voinţei. Este un act al supunerii noastre totale, prin care arătăm universului inteligent că vrem cu toată fiinţa noastră să fim ai lui Dumnezeu şi cu Dumnezeu pentru totdeauna. Prin urmare, alegerea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, prin experienţa naşterii din nou, nu aparţine voinţei, ci puterii credinţei în ce poate face Mântuitorul pentru noi. Este acel ceva care ni se dă de sus când punem sau predăm voinţa noastră la dispoziţia lui Hristos. Când a avut loc această supunere plină de credinţă, atunci Dumnezeu "este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea". Filipeni 2,13.

Voinţa noastră a devenit liberă şi aparţine lui Hristos, căci noi trebuie să o păstrăm totdeauna în sfera ocrotirii Sale, altfel devenim iar robi ai lui Satana, dar de astă dată doar prin alegere, ca act al voinţei. Când ne naştem în această lume, ne naştem robi ai lui Satana, şi nu putem alege să înfăptuim binele cu nici un chip, dar nici nu putem să alegem păcatul, de vreme ce oricum îl înfăptuim, cu voia sau fără voia noastră. Până la eliberarea noastră din ghearele robiei, nu putem face nimic prin puterea voinţei noastre, cu excepţia păcatului, fiindcă voinţa noastră este voinţa lui Satana, şi prin ea îşi lucrează toate poftele şi plăcerile sale, adică numai păcatul cu tot ce ţine de el. Când am ajuns liberi în Hristos, abia din acest punct al timpului se poate spune pe drept că păcătuirea noastră vine în urma alegerii, ca act al voinţei. De ce astfel? Pentru că voinţa noastră este liberă, se află în mâinile lui Hristos, dar putem să o exercităm în oricare dintre cele două direcţii: neprihănirea sau păcatul.

Experienţa naşterii din nou ne introduce în şcoala sfinţirii sau a reformei, şcoală unde suntem învăţaţi să ne reformăm toate ideile, teoriile, obiceiurile şi practicile noastre greşite. În această şcoală voinţa noastră este liberă, aparţine Mântuitorului, altfel nu ar putea avea loc cu nici un chip reforma în domeniile amintite anterior. Noi abia acum putem să alegem dacă vrem să mai păcătuim sau să nu mai păcătuim. Orice păcătuire în şcoala reformei va fi un act al voinţei sau al neglijenţei de a fi veghetori treji, care sunt făcuţi în stare să evite ispitele lui Satana, cu care ne îmboldeşte până când vom muri. Astfel, păcatul este o alegere sau vine în urma alegerii, ca act al voinţei, numai după ce am fost izbăviţi de sub puterea şi controlul diavolului şi al păcatului. Nu putem vorbi cu nici un chip de păcat ca alegere, mai înainte de a deveni liberi în Hristos. Aşa ceva nu este cu putinţă şi nici nu a fost vreodată de la căderea lui Adam în păcat.

     "Este imposibil să scăpăm prin noi înșine, din prăpastia păcatului în care ne-am afundat. Inimile noastre sunt rele și nu le putem schimba. >Cum ar putea să iasă dintr-o ființă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul<. (Iov 14,4). Căci >firea (mintea) pământească este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună<. (Romani 8,7). Educația, cultura, exercitarea voinței, eforturile omenești: toate acestea au sfera lor de acțiune, dar aici ele sunt cu totul fără putere. Ele pot produce o corectă comportare exterioară, dar nu pot schimba inima; ele nu pot curăți izvoarele vieții. Trebuie să existe o putere care să lucreze dinăuntru, o nouă viață de sus, mai înainte ca oamenii să poată fi schimbați de la păcat la sfințenie. Această putere este Hristos. Numai harul Său poate să învioreze puterile fără viață ale sufletului și să-l atragă spre Dumnezeu, spre sfințire...
     Când vorbim despre credință, atunci trebuie să facem totdeauna o deosebire în mintea noastră. Există un fel de credință care este cu totul deosebită de adevărata credință. Existența și puterea lui Dumnezeu, adevărul Cuvântului Său sunt realități pe care nici Satana și îngerii săi nu le pot tăgădui. Sfânta Scriptură ne spune că >... și dracii cred ... și se înfioară<. (Iacov 2,19) Dar aceasta nu este credință. Acolo unde este nu numai credință în Cuvântul lui Dumnezeu, ci și o supunere a voinței noastre lui Dumnezeu, acolo unde inima este consacrată Lui, iar simțămintele îi aparțin, acolo este credință: o credință care lucrează prin iubire și care curățește ființa. Prin această credință inima este înnoită după chipul lui Dumnezeu. Iar inima care, în starea ei nereînnoită, nu se supunea legii lui Dumnezeu și nici nu se putea supune acum își găsește plăcerea în preceptele ei sfinte, exclamând împreună cu psalmistul: >Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea<. (Psalm 119,97) Astfel, neprihănirea pe care o dă legea este împlinită în noi, care nu mai trăim >după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului<. (Romani 8,1)...
     Mulți își pun întrebarea: >Cum să mă predau pe mine însumi lui Dumnezeu?< Dorești să te predai lui Dumnezeu, dar ești slab, nu ai destulă putere morală, ești rob al îndoielilor și stăpânit de obiceiurile vieții tale păcătoase. Făgăduințele și hotărârile tale sunt asemenea unor funii de nisip. Singur nu-ți poți controla și stăpâni gândurile, impulsurile și simțămintele. Amintirea făgăduielilor nerespectate și a angajamentelor neîmplinite slăbește încrederea în propria ta sinceritate și te face să crezi că Dumnezeu nu te poate primi; dar nu trebuie să deznădăjduiești. Ce trebuie să înțelegi este adevărata putere a voinței. Aceasta este puterea care guvernează natura omului, puterea ce ia hotărâri sau care face alegerea. Totul depinde de dreapta lucrare a voinței. Dumnezeu a dat oamenilor puterea alegerii; datoria lor este aceea de a o exercita. Nu stă în puterea noastră să ne schimbăm inima și nici să predăm lui Dumnezeu simțămintele; dar putem alege să-l slujim. Putem să-I dăm voința; atunci El va lucra în noi și voința și înfăptuirea, după buna Sa găsire cu cale. În acest fel, întreaga noastră ființă va fi adusă sub controlul Duhului lui Hristos; simțămintele noastre vor fi atunci îndreptate numai spre El, iar gândurile vor fi în armonie cu El.
     Dorințele de bine și de sfințire sunt foarte bune. Dar dacă ne limităm numai la dorințe, ele nu ne vor folosi la nimic. Mulți se vor pierde, deși au sperat și au dorit să fie creștini. Ei nu ajung să-și supună voința lui Dumnezeu. Ei nu aleg chiar acum să fie adevărați creștini.
     Prin dreapta folosire a voinței se poate produce o schimbare totală în viața omului. Dacă-ți supui voința lui Hristos, atunci te aliezi cu acea Putere care este mai presus de toate domniile și stăpânirile. Atunci vei primi putere de sus ca să rămâi statornic și astfel, printr-o continuă predare de sine lui Dumnezeu, vei fi făcut în stare să trăiești viața nouă, viața de credință." Calea către Hristos, cap. Păcătosul are nevoie de Hristos, par. 3; cap. Dovada adevăratei ucenicii, par. 18; cap. Consacrarea, ultimele trei paragrafe.

Putem conchide cu certitudine, în urma tuturor celor afirmate, că puterea alegerii, de pe urma căreia suntem făcuţi liberi în Hristos Isus, este întotdeauna un act al credinţei, credinţa fiind în acest caz puterea harului divin dat în dar omului pocăit, şi care lucrează în el voinţa lui Dumnezeu, singura în măsură să rupă lanţurile robiei păcatului. Ea nu este un act al voinţei, un act prin care ajungem liberi de păcat printr-o putere care ar locui în voinţa noastră. Ar însemna în acest caz, că am avea în voinţa noastră o putere care, la un moment dat, poate sfărâma supremaţia totală a lui Satana în noi şi asupra noastră. Păcatul survine în urma alegerii greşite din partea noastră numai când am devenit liberi în Hristos, iar în această libertate nu se nasc niciodată copiii noştri. Trebuie să reţinem pentru totdeauna că numai oamenii liberi în Hristos pot alege păcatul, nu cei aflaţi sub stăpânirea păcatului, în sclavia acestuia. Cei din urmă nu pot alege ceva ce deja sunt, ci aleg şi înfăptuiesc păcatul pentru că este în firea lor aşa ceva; este modul firesc de a ne trăi viaţa aici pe pământ. Adam a ales cel dintâi pentru noi să fim ceea ce suntem. Aceasta este Evanghelia lui Hristos, Evanghelia veşnică, ce priveşte ultimele generaţii.

Vor fi mântuiţi pruncii morţi prematur?

Această întrebare derivă chiar din adevărul descoperit în legătură cu naşterea copiilor cu păcătoşenie, cu vrăjmăşie, lucru care, potrivit cerinţelor legii lui Dumnezeu, îi face vinovaţi şi devin astfel condamnaţi înaintea lui Dumnezeu. Potrivit logicii omeneşti, de vreme ce copiii se nasc în stare păcătoasă, sunt vinovaţi şi implicit condamnaţi la moarte veşnică, atunci acest lucru ar putea însemna că ei n-ar mai putea fi salvaţi de Dumnezeu dacă se întâmplă să moară prematur. Mare atenţie aici, vorbim despre logica omenească, despre optica modului cum un părinte vede lucrurile atunci când aude că pruncii noştri se nasc păcătoşi şi condamnaţi. Din această pricină, mulţi părinţi au ajuns să trăiască cu convingerea fermă, cu credinţa că pruncii nu intră în această lume decât neprihăniţi, curaţi la suflet, deci fără păcat, asemenea lui Adam înainte de a cădea în păcat, şi vorbim aici despre starea spirituală, nu despre carne şi sânge, deci trupul biologic.

Mi-a fost dat să aud faptul că pruncii se nasc gata mântuiţi, că ei se află în starea lui Adam înainte ca el să fi căzut în păcat. De ce gândesc în acest fel persoanele respective? Deoarece le place să creadă că atunci când mor prematur copiii, ei, născându-se deja sfinţi, nu au cum să fie pierduţi. Aici conduce logica omenească de tipul acesta. Este un raţionament pur uman şi nu are nici un temei biblic; el nu are nici un corespondent în Evanghelia măreaţă a lui Hristos. Nu are nici un rost să credem ceva care nu este Evanghelia. Această credinţă este adânc înrădăcinată în mentalitatea adventistă, nu numai în cea protestantă.

Conform acestui raţionament, dacă este dus mai departe din partea celor ce cred aşa ceva, în situaţia în care Evanghelia ne învaţă că toţi copiii se nasc cu prihană, deci păcătoşi şi vinovaţi, atunci concluzia firească este aceea că, o dată cu moartea lor prematură, nu mai au cum să fie mântuiţi, nu mai pot vedea Cerul şi nu se pot bucura de veşnicie. Este ca şi cum am spune că Dumnezeu nu a fost în stare să rezolve definitiv problema păcatului în cazul morţii premature a copiilor. Îl facem pur şi simplu neputincios pe Dumnezeu. Mai degrabă, ne place să credem ceva despre care credem că ar fi Evanghelia, decât realitatea descoperită a Evangheliei, potrivit Sfintelor Scripturi.

Da, pruncii se nasc păcătoşi, vinovaţi şi condamnaţi, fiindcă aceste lucruri sunt singurele pe care le pot căpăta prin moştenire, pe calea eredităţii, din sămânţa lui Adam. Sămânţa lui este singura noastră moştenire, în plan fizic şi natural. Dar, de când anume faptul că pruncii se nasc astfel, trebuie să ne conducă la concluzia greşită că cei care mor prematur nu vor fi mântuiţi, din pricina condiţiei sau a stării lor spirituale înaintea lui Dumnezeu? După logica omenească, pruncii care mor prematur, în condiţia prezenţei păcatului în ei, nu pot fi mântuiţi!

Această mentalitate, ce a devenit chiar un crez în rândul multor părinţi adventişti, şi nu numai, nu îşi găseşte corespondentul în logica divină, în modul cum Dumnezeu priveşte şi înţelege lucrurile. Să luăm aminte la această realitate, ce ar trebui bine întipărită în mintea noastră: "Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre". Isaia 55,8.9. În Evanghelia lui Hristos nu se află nici un firicel de ţesătură a gândirii omeneşti, a logicii şi raţionamentului uman. Nu are rost să ne ocupăm cu lucruri care nu ţin de modul de gândire, de mintea lui Dumnezeu.

Ca să îl înţelegem pe Dumnezeu, atunci trebuie să avem în noi chiar mintea Lui, ceea ce înseamnă că vom avea o minte în stare să discearnă gândul lui Dumnezeu îmbrăcat în cuvinte omeneşti, aşa cum este el redat pe paginile Sfintelor Scripturi. Prin urmare, întrebarea care stă la baza studiului de faţă, deşi onestă, cuprinde în sine neîncrederea în capacitatea absolută a lui Dumnezeu de a rezolva definitiv păcatul sub toate aspectele lui, cu absolut tot ceea ce implică el. Dacă jertfa lui Hristos nu ar fi răspunsul definitiv şi absolut la întreaga problemă a păcatului, dacă nu ar fi rezolvarea deplină la toate provocările păcatului, atunci ea nu este desăvârşită, iar Dumnezeu nu are capacitatea de a termina pentru totdeauna cu păcatul. "Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus." Filipeni 2,5.

Nu are nici cea mai mică importanţă că pruncii noştri se nasc păcătoşi, deoarece acest lucru nu l-a împiedicat şi nu îl împiedică pe Dumnezeu să salveze omul din păcat. Dumnezeu nu ne spune explicit, în Scripturile adevărului, cum va proceda El cu un copil mort prematur, întrucât acest lucru nu a considerat că trebuie să ne fie descoperit, cel puţin până astăzi. Lucrurile care sunt descoperite ne aparţin, sunt ale noastre pe vecie, dar cele care nu ne sunt descoperite, aparţin lui Dumnezeu şi este bine să le lăsăm în seama Lui. Cunoştinţa cu privire la modul cum vor fi salvaţi sau vor pieri unii dintre copiii morţi prematur nu este esenţială pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Evanghelia lui Hristos nu ne este descoperită în aşa fel, încât să trebuiască să ştim cum urmează să rezolve Dumnezeu toate situaţiile posibile ivite în urma desfăşurării păcatului.

Cu toate acestea, avem descoperite destule lucruri cu privire la caracterul Său, prin Isus Hristos, care să ne ajute să înţelegem că Dumnezeu este iubire şi că El deţine cunoştinţa aceea care poate rezolva toate dilemele şi nedumeririle, ori întrebările noastre cu privire la problema păcatului. Un lucru trebuie să fie absolut clar pentru orice minte onestă, şi anume că, nu trebuie pus semn de egalitate între prezenţa păcatului în copiii care se nasc pe pământ şi eventualitatea pieirii lor dacă mor în condiţia aceasta, pentru ei nefiind posibilă în felul acesta mântuirea. Aceasta este doar logică omenească ce inspiră şi este în totalitate lipsă de credinţă în bunătatea lui Dumnezeu şi în capacitatea Lui de a rezolva toate dilemele născute şi apărute în urma păcătuirii şi a prezenţei păcatului.

Noi suntem chemaţi să gândim altfel decât majoritatea oamenilor, trebuie să credem cu desăvârşire altfel în Dumnezeul cerului. Noi trebuie să dăm credit deplin lui Dumnezeu în ce priveşte măsura pe care a luat-o în legătură cu păcatul, şi anume o jertfă infinită. Dacă păcatul ar fi mai infinit decât infinitul jertfei atotcuprinzătoare a lui Hristos, atunci, da, se poate spune că Dumnezeu a încercat să facă tot ce i-a stat în putinţă să distrugă păcatul, dar numai până la punctul în care infinitul jertfei Sale este depăşit, întrecut de infinitul puterii păcatului. Jertfa lui Hristos este asigurarea definitivă şi absolută în ce priveşte rezolvarea păcatului, cu tot ceea ce derivă din el.

De aceea, jertfa lui Hristos este răspunsul la întrebarea care face obiectul acestui studiu. În ce stare îi va pune ea pe toţi mântuiţii, pe noul pământ? Dar pe părinţii cărora le-a murit prematur copilul? Să dăm credit Cuvântului lui Dumnezeu în acest sens: "Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: >Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut<". Apocalipsa 21,1-4.

Ce reuşeşte, deci, să facă Dumnezeu pentru toţi cei mântuiţi? El "va locui cu ei", "va fi Dumnezeul lor" şi "va şterge orice lacrimă din ochii lor". Toate acestea sunt numai rodul jertfei minunate a lui Hristos. Din moment ce Dumnezeu, prin jertfa Mântuitorului, îi pune în condiţia veşnică de a nu mai fi în stare să plângă, înseamnă că ei nu au pentru ce să mai sufere, că pe noul pământ condiţiile vor fi de-aşa natură că nu se mai poate plânge, şi asta pentru că nu mai există sursa care să ne determine să plângem - păcatul, durerea, suferinţa, pierderile copiilor, etc. Aşadar, dacă Dumnezeu face în aşa fel, încât orice lacrimă să fie ştearsă, înseamnă că problema mântuirii pruncilor morţi prematur nu are cum să constituie un izvor de suferinţă pentru nici un părinte care şi-a pierdut copilul în astfel de condiţii.

Asta mai înseamnă că problema păcatului este rezolvată în aşa manieră prin jertfa Mântuitorului, încât toţi părinţii vor fi pe deplin mulţumiţi cu felul cum Dumnezeu a răspuns la problema salvării copiilor lor morţi prematur. Dumnezeu va fi capabil să şteargă orice lacrimă din ochii lor. Chiar dacă se va întâmpla ca unii dintre aceşti prunci să nu fie mântuiţi, din pricina părinţilor lor sau a altor cauze, modul cum Dumnezeu rezolvă situaţia lor, de a fi ca unii care nici n-au existat vreodată, îi pune pe aceşti părinţi în situaţia de a înţelege deplin justeţea dreptăţii divine. Nu va exista nici cea mai mică urmă de îndoială, nici cel mai mic semn de întrebare cu privire la felul cum Tatăl din ceruri a rezolvat situaţia acestor micuţi.

Modul de manifestare al dreptăţii lui Dumnezeu nu lasă suspiciuni şi îndoieli în urma lui. Trebuie să fie ceva pe potriva sfinţeniei, bunătăţii şi iubirii divine. Ne aducem aminte că Dumnezeu nu este un om, că El nu vede lucrurile cum le vedem noi, şi ca atare dreptatea Lui nu are corespondent deloc în ceea ce noi numim dreptate pe pământ, obţinută în sălile de judecată sau cine ştie cum. Dreptatea lui Dumnezeu este mântuire, şi are capacitatea veşnică în ea de a-l aduce pe omul răscumpărat şi mântuit, prezent pe noul pământ, în starea de a nu mai putea să plângă din cauză că acolo nu este prezent pruncul sau vreuna dintre fiinţele lui dragi. Dreptatea lui Dumnezeu va satisface absolut toate aşteptările celor mântuiţi şi înnobilaţi prin harul lui Hristos, şi va fi răspunsul pe care ei îl aşteaptă, pentru că ştiu că acela este singurul răspuns în neprihănire.

Marea realizare a lui Dumnezeu este că ne face fericiţi, că poate să ne facă bucuroşi, fericiţi şi mulţumiţi sufleteşte, prin jertfa Fiului Său, indiferent ce am pierdut noi pe pământul blestemat de păcat. Niciodată mintea noastră nu va fi ancorată în vreun eveniment din trecutul nostru, legat de pierderea celui drag, oricine ar fi acesta, fiindcă altminteri în ce fel se poate spune că Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii noştri, că nu va mai fi nici ţipăt, nici tânguire şi nici durere? Nu cred că trebuie să ne facem scenarii cu privire la mântuirea copiilor sau a pruncilor morţi prematur. Nu suntem chemaţi să ne ocupăm cu aşa ceva. Nu are rost să fabricăm o evanghelie falsă cu privire la mântuirea pruncilor ori copiilor, plecând de la credinţa că ei trebuie să se nască lipsiţi de păcat în lume, doar de dragul de a-i şti, doar în mintea noastră, salvaţi de Dumnezeu, în cazul în care ar muri prematur. Este un raţionament absolut fals şi neavenit.

Nu trebuie să dăm cu piciorul Evangheliei descoperite pentru o astfel de amăgire nimicitoare. Dumnezeu ne cheamă să primim adevărul exact aşa cum este el, fără să scoatem sau să adăugăm ceva la el. Lucrurile care nu ne sunt descoperite, să le lăsăm cu totul în seama Lui, iar noi să ne ocupăm să le înţelegem şi să creştem în cele ce deja sunt descoperite. Ca un lucru clar, fără echivoc, noi trebuie să ştim că în Cer vor intra doar cei cu inimi curate, fiindcă numai o astfel de inimă va putea fi în armonie deplină cu mintea şi caracterul lui Dumnezeu. Mântuitorul spunea despre aceştia în felul următor: "Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!" Matei 5,8. Ei sunt singurii care îl pot vedea pe Dumnezeu, care vor dori să stea şi să trăiască lângă Dumnezeu.

În virtutea acestei realităţi incontestabile, putem spune că pe noul pământ nu are cum să fie prezent vreun păcătos, fie el copil, adolescent, tânăr sau bătrân. Dacă Dumnezeu ar încerca să salveze un păcătos, care are o singură apucătură, să zicem, îi place să se distreze în locuri deocheate, cum s-ar simţi o astfel de persoană pe un pământ lipsit cu desăvârşire de aceste locuri rău famate? Dacă în inima lui se află doar această apucătură, cum ar fi posibil să se simtă fericit şi bucuros înaintea unui Dumnezeu care nu poate tolera nimic care aparţine păcatului? Nu ar deveni noul pământ un loc de tortură pentru un astfel de suflet? Şi dacă este aşa, atunci în ce fel Dumnezeu va fi în stare să şteargă orice lacrimă din ochii părinţilor lui, care s-au bucurat să îl vadă mântuit, orice tânguire şi orice durere, dacă ar admite să trăiască mântuit fiul lor, fiu ce este torturat de sfinţenia unui Tată plin de lumină, din cauza faptului că nu îşi poate satisface pofta respectivă?

     "În starea sa de nevinovăție, omul trăia într-o fericită comuniune cu El, >în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei<. (Coloseni 2,3). Dar după păcătuirea sa, el n-a mai putut găsi deloc bucurie în sfințenie și, ca urmare, a căutat să se ascundă de prezența lui Dumnezeu. Aceasta este încă starea inimii nerenăscute. O astfel de inimă nu este în armonie cu Dumnezeu, și, deci, nu găsește nici o bucurie în comuniunea cu El. Păcătosul nu poate fi fericit în prezența lui Dumnezeu și de aceea va ocoli, se va retrage din compania ființelor sfinte. Dacă i s-ar îngădui să intre în ceruri, aceasta n-ar fi o bucurie pentru el. Spiritul iubirii neegoiste care domnește acolo: fiecare inimă răspunzând inimii iubirii infinite: n-ar trezi nici un ecou în sufletul său. Gândurile, interesele și motivele sale ar fi străine de cele ce determină acțiunile ființelor fără păcat care locuiesc acolo. El ar constitui o notă discordantă în armonia cerului. Pentru el, cerul ar fi un loc de tortură și ar dori să se ascundă de Acela care este lumina și centrul bucuriei cerului. Nu este deci o hotărâre arbitrară din partea lui Dumnezeu aceea de a exclude pe cei răi din ceruri, căci propria lor nevrednicie face imposibilă prezența lor acolo. Pentru ei, slava lui Dumnezeu ar fi un foc mistuitor. Ei ar prefera nimicirea numai ca să poată fi ascunși de fața Celui care a murit ca să-i răscumpere." Calea către Hristos, cap. Păcătosul are nevoie de Hristos, par. 2.

Dreptatea lui Dumnezeu are în vedere toate aspectele cunoscute şi necunoscute ale sufletului omenesc, şi ştie când nevrednicia acestuia îl face nepotrivit pentru Cer. Nevrednicia omului, indiferent de vârsta lui, îl pune în situaţia de a fi incapabil să trăiască asemenea lui Dumnezeu: curat, sfânt, bucuros, fericit, sănătos, etc. Ochiul lui Dumnezeu merge, pătrunde până în cele mai mici amănunte, până în străfundurile sufletului omenesc, nu-i scapă nimic. Dacă ceva de acolo, ajunge să pună stăpânire pe om, atunci Dumnezeu ştie că salvarea lui ar fi doar pentru nimicire, căci stă scris: "Pentru el, cerul ar fi un loc de tortură și ar dori să se ascundă de Acela care este lumina și centrul bucuriei cerului".

Dumnezeu ţine cont şi de ce ar fi devenit un suflet în viaţa lui, în situaţia în care a murit înainte de vreme. Unii vor fi salvaţi, alţii nu vor fi salvaţi. Unul dintre sufletele salvate, dar care a murit înainte de vreme, este cel al tâlharului de pe cruce, căruia Mântuitorul i-a spus că va ajunge în împărăţia lui Dumnezeu, că va fi mântuit. În viaţa sa, aproape că nu mai era nimic bun, cu o singură excepţie, calitatea minţii sale de a discerne pe Mesia. Adică exact acel lucru care lipsea cărturarilor şi învăţaţilor iudei. Hristos i-a promis mântuirea tocmai pentru această calitate, deosebind în viitorul lui, dacă ar mai fi trăit, un discipol deosebit de credincios. În nici un caz, Isus nu ar fi putut să rostească acele cuvinte unuia care n-ar fi urmat calea lui Dumnezeu, în viitorul său, părăsind din nou pe Dumnezeu pentru o viaţă de păcat. Cred că trebuie să fie limpede acest lucru.

Trebuie să avem în vedere că dreptatea lui Dumnezeu este de aşa natură că nu-i scapă nimic cu privire la viaţa unui om, indiferent în ce stadiu al vârstei s-ar afla. Dacă potenţialul bun din el, va prima, va avea câştig de cauză în viitorul lui, chiar dacă ar fi murit prematur sau înainte de vremea de a se stinge firesc din viaţă, atunci va fi salvat, dar dacă acel potenţial va fi denaturat creându-şi astfel un viitor care să-l situeze împotriva lui Dumnezeu, atunci devine clar că nu are cum să fie mântuit. Vorbesc despre suflete omeneşti care mor mai înainte de a ajunge la vârsta la care se moare natural sau din diverse alte cauze. Acest viitor le va fi pus în faţă, desfăşurat pe dinaintea ochilor lor, ca să ştie de ce nu pot locui lângă Dumnezeu. Ei vor conştientiza că propria lor nevrednicie îi va plasa în această situaţie nenorocită, iar singurele lor cuvinte, la bara de judecată a lui Dumnezeu, vor fi acestea: "Drept eşti Tu, Doamne, care eşti şi care erai! Tu eşti sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta... Da, Doamne Dumnezeule atotputernice, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!" Apocalipsa 16,5.7.

În orice caz, pe noul pământ vor fi destui copii fără părinţii lor, care au refuzat mâna întinsă salvatoare a lui Dumnezeu, dar la fel de bine vor fi şi părinţi care nu îi vor avea în preajma lor pe copiii lor, sau doar pe unii dintre copiii lor, care au preferat o viaţă de păcat înaintea mântuirii. În pofida acestei realităţi, dreptatea lui Dumnezeu, modul cum El rezolvă problema mântuirii nu poate fi exprimată în cuvinte omeneşti decât într-un singur fel: "El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: >Iată, Eu fac toate lucrurile noi<. Şi a adăugat: >Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate<." Apocalipsa 21,4.5.

Omul iertat rămâne sub condamnare

Pare destul de paradoxal a spune că un om iertat şi izbăvit de sub puterea păcatului rămâne mai departe condamnat de legea lui Dumnezeu. Dar, trebuie că în planul realităţii spirituale, pe tărâm spiritual, lucrurile întocmai aşa stau. Să pornim în studiul nostru în direcţia aceasta, ca să înţelegem limpede de ce condamnarea din partea legii lui Dumnezeu, asupra omului iertat, rămâne mai departe. Abordarea studiului de faţă o voi face folosind ca răspuns deplin şi definitiv învăţăturile care erau conţinute în serviciile din cortul întâlnirii sau sanctuarul iudaic, în legătură cu lucrarea ispăşirii. Calea lui Dumnezeu, calea mântuirii noastre, a întrupării Fiului lui Dumnezeu, a ispăşirii, a judecăţii este descoperită numai în şi prin intermediul templului ceresc, a cărui copie de pe pământ era doar o palidă umbră a realităţii cereşti.

În lucrarea ispăşirii, Dumnezeu prevăzuse o jertfă pentru eliberarea din păcat a omului păcătos. Fără vărsare de sânge nu putea exista ispăşire a păcatului. Cu toate acestea, Dumnezeu prevăzuse doar o singură situaţie când omul putea aduce ca jertfă, ce avea să-i fie socotită drept dar de ispăşire pentru păcatele lui, a zecea parte dintr-o efă de floarea făinii. "Dacă nu poate să aducă nici două turturele sau doi pui de porumbel, să aducă pentru păcatul lui, ca dar, a zecea parte dintr-o efă de floarea făinii, şi anume ca dar de ispăşire; să nu pună untdelemn pe ea şi să n-adauge nici tămâie, căci este un dar de ispăşire. S-o aducă la preot, şi preotul să ia din ea un pumn plin, ca aducere aminte, şi s-o ardă pe altar, ca şi pe darurile de mâncare mistuite de foc înaintea Domnului: acesta este un dar de ispăşire." Levitic 5,11.12.

Numai cei ce erau prea săraci puteau veni cu acest dar la preotul ce urma să facă ispăşirea păcatelor mărturisite. În felul acesta, deşi era un dar de ispăşire fără sânge, Dumnezeu a căutat să ne înveţe că se asigura şi mântuirea oamenilor de pe pământ care au murit fără să afle vreodată că există un Mântuitor. Acest dar de ispăşire este simbolul mântuirii oferită de Dumnezeu, prin sângele lui Hristos, tuturor celor care au dovedit în viaţa lor că "fac din fire lucrurile Legii... că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele". Romani 2,14.15.

Apostolul Pavel declară de asemenea că "după Lege, aproape totul este curăţat cu sânge; şi fără vărsare de sânge nu este iertare". Evrei 9,22. Iertarea unor astfel de oameni este oferită de Dumnezeu tot în baza sângelui vărsat pe Golgota, căci numai în felul acesta vine iertarea. Ceea ce doreşte să ne transmită Dumnezeu prin acest dar, care era socotit ca ispăşire, este că El este gata să primească în împărăţia Sa pe toţi aceia care nu au avut habar vreodată de existenţa unui Mântuitor, dar care au făcut din fire acele lucruri specifice legii Mântuitorului, fiindcă fusese scrisă în inima lor de Duhul Sfânt. Acele atitudini sau fapte de bunătate, de amabilitate, de dărnicie făcute de ei faţă de semenii lor sunt socotite de Dumnezeu asemenea părţii aceleia de făină, ce nu implica sânge, adusă ca dar pentru ispăşirea păcatelor comise. Unii dintre aceştia se vor minuna la învierea lor, cu privire la viitorul rezervat lor de către Dumnezeu, aflând şi văzând pentru întâiaşi dată pe Dumnezeul mântuirii lor.

De reţinut, că fără vărsare de sânge nu putea exista iertare. În Levitic 4, ne este pusă la dispoziţie învăţătura despre ispăşirea pentru diverse categorii de persoane care păcătuiseră fără voia lor, deci din neştiinţă. Aici aflăm despre faptul că pentru două categorii de oameni ispăşirea se efectua prin ducerea sângelui în sfânta sau prima încăpere a cortului întâlnirii, adică pentru preot şi pentru întreaga adunare, dar şi pentru alte două categorii de persoane pentru care ispăşirea se efectua fără ca sângele să fie dus în prima încăpere. Aceste două categorii de persoane erau căpeteniile şi oamenii de rând.

În primul caz, pentru preot şi adunare, sângele victimei, al viţelului, era colectat de către preot într-un vas şi dus în sfânta unde stropea cu degetul înaintea perdelei, care despărţea sfânta de sfânta sfintelor, de şapte ori, apoi ungea coarnele altarului tămâierii, după care preotul ieşea şi turna restul sângelui rămas la piciorul altarului pentru jertfe, care era plasat afară. În această situaţie, carnea viţelului adus ca jertfă de ispăşire era arsă afară din tabăra lui Israel, împreună cu pielea, capul, picioarele şi balega lui. În al doilea caz, pentru o căpetenie din popor şi pentru un om de rând, sângele victimei, al ţapului ori al iadei, era turnat la piciorul altarului arderilor de tot, după ce mai întâi se ungeau cele patru coarne ale acestuia. Deci, ispăşirea se făcea în afara cortului întâlnirii, doar la altarul arderilor de tot. În schimb, carnea era consumată de preot, spre deosebire de carnea rezultată în urma lucrării de ispăşire pentru un preot şi adunarea poporului, pe altar fiind arsă doar grăsimea jertfei. Faptul că preotul consuma carnea este descoperit în Levitic 6,24-30. Aici se specifică limpede că preoţii nu aveau voie să mănânce din nici o jertfă de ispăşire al cărei sânge se ducea în cortul întâlnirii, în sfânta. "Dar să nu se mănânce nicio jertfă de ispăşire din al cărei sânge se va aduce în Cortul întâlnirii pentru facerea ispăşirii în Sfântul Locaş: ci aceea să fie arsă în foc." Levitic 6,30.

Acum, să căutăm să pătrundem adânc în semnificaţia extraordinară a acestei lucrări de ispăşire, aşa cum se efectua ea în Israelul din vechime. Dacă iertarea nu se putea obţine decât prin sânge, înseamnă că acesta era singurul mijloc de transfer al păcatului asupra sanctuarului, sau asupra preotului. Păcatele se mărturiseau totdeauna afară, în curtea cortului întâlnirii, înaintea altarului pentru arderile de tot, unde trebuia să fie adusă o jertfă din partea păcătosului pocăit. De ce iertarea vine prin sânge? Fiindcă în sânge se află viaţa, el este viaţa care se află în orice trup. Fără sânge nu poate trăi absolut nimeni. Se poate trăi foarte bine fără un plămân, fără un rinichi, fără o parte din ficat, fără o inimă de carne, cu una artificială, fără una din emisferele creierului, etc., dar fără sânge nu se poate trăi.

Viaţa nu se află nici în plămâni, nici în creier, nici în rinichi, nici în inimă, ci doar în sânge. Toate organele corpului uman îşi au sensul doar dacă există sânge. De aceea, Dumnezeu ne învaţă acest adevăr formidabil: "Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire". Levitic 17,11. Deci, ispăşirea se face numai prin sânge, deoarece el este viaţă, "căci prin viaţa din el face sângele ispăşire". "Căci viaţa oricărui trup stă în sângele lui care este în el." Levitic 17,14.

Victima adusă pentru a fi jertfită de către preot era socotită de Dumnezeu ca înlocuitor al vieţii pierdute a acestuia, şi ca atare trebuia să poarte păcatul mărturisit al acestuia. Victima, adică animalul, trebuia să fie fără cusur, fără nici un fel de defect trupesc, fiindcă simboliza pe Înlocuitorul care avea să ia locul omului păcătos şi să moară pentru acesta, în locul lui. Observăm că o viaţă era dată pentru o altă viaţă. Viaţa păcătosului pocăit era o viaţă pierdută din pricina stării lui păcătoase, a ceea ce era el, din moment ce în sânge se află viaţa, iar viaţa sa nu era conform cu standardul şi cerinţele legii lui Dumnezeu - desăvârşită, fără cusur din punct de vedere spiritual. Nu am în vedere viaţa fizică, a păcătosului, întrucât asupra cortului întâlnirii sau preotului era transferată, în simbol ce-i drept, doar viaţa spirituală pierdută a acestuia, altfel dacă pentru ispăşirea păcatelor sale Dumnezeu ar fi cerut şi viaţa lui fizică, atunci nu ar mai fi fost posibilă existenţa omului şi nici înmulţirea acestuia pe pământ.

Deci, sângele reprezenta viaţa spirituală pierdută a păcătosului, acea parte din noi care ne caracterizează şi ne condamnă din pricina faptului că nu poate întruni cerinţele legii lui Dumnezeu, adică mai precis nu este plină de neprihănire, nu este sfinţenia şi curăţia lui Dumnezeu, aşa cum animalul pentru jertfa de ispăşire trebuia să fie fără defect fizic, simbol al curăţiei sufleteşti şi trupeşti a Mântuitorului. Lipsa de defect a victimei era menită să fie o reprezentare, în primul rând, a stării spirituale, a vieţii lui interioare înaintea lui Dumnezeu, a înlocuitorului omului păcătos. Aşadar, prin intermediul sângelui victimei păcatul mărturisit era transferat în templu. Era singurul mijloc prin care păcatul putea ajunge în templu. Dar, nu numai păcatul în sine era transferat acolo, ci şi vinovăţia acestuia. Unde este prezent păcatul, acolo este prezentă şi vinovăţia ce decurge din el. Este o realitate asupra căreia nu trebuie să avem îndoieli sau dubii.

Cu toate că trebuia să aibă loc o lucrare de ispăşire a păcatului, din care se obţinea eliberarea, totuşi păcatul ca atare şi prezenţa acestuia nu dispărea, nu era anulat, ca şi cum nu ar mai fi. El exista asupra cortului întâlnirii şi asupra preotului până în marea zi a ispăşirii, care avea loc o singură dată pe an, şi era oficiată de marele preot. Preotul purta păcatele căpeteniilor din popor şi oamenilor de rând până în această mare zi a ispăşirii, când trebuia să facă mai întâi o lucrare de ispăşire pentru el şi casa lui, mai înainte de a începe lucrarea de ispăşire pentru cortul întâlnirii, care trebuia curăţit de tot sângele acumulat acolo tot anul. Această lucrare de ispăşire pentru preot însemna transferul păcatelor purtate de el în locul celor menţionaţi mai sus, asupra templului sau sanctuarului, aşa cum avea să devină mai târziu cortul lui Moise, sau al întâlnirii. (A se citi Levitic 16). Faptul că păcatul nu putea fi anulat este descoperit prin aceea că era prezent, şi se putea vedea de către preoţi, pe perdeaua dinăuntru, sub forma sângelui închegat, cea care despărţea sfânta de sfânta sfintelor. Câtă vreme era prezent asupra perdelei, era prezent asupra cortului întâlnirii, fapt pentru care el exista mai departe, chiar dacă nu asupra păcătosului pocăit, iertat şi îndreptăţit.

     "Sângele, reprezentând viaţa pierdută a păcătosului, a cărui vinovăţie o purta victima, era dus de preot în locul sfânt şi stropit înaintea perdelei în spatele căreia era chivotul în care se găsea legea pe care păcătosul o călcase. Prin această ceremonie, prin sânge, păcatul era transmis asupra sanctuarului." Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, par. 28.

Toate aceste lucruri nu erau decât o reprezentare, un simbol, o preînchipuire a lucrurilor care se desfăşoară în ceruri în mod real. Serviciul ispăşirii era doar o umbră a adevăratei lucrări a ispăşirii care se săvârşeşte în ceruri de către Marele nostru Preot, Isus Hristos. "Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curăţate în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţate cu jertfe mai bune decât acestea. Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu. Evrei 9,23.24. "În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie." Evrei 10,1.

Aşadar, Dumnezeu ne învaţă că ceea ce se făcea pe pământ, în Israel, prin lucrarea ispăşirii, se desfăşoară în Cer în mod real pentru fiecare om pocăit. Prin urmare, "ceea ce se făcea în simbol în slujba sanctuarului pământesc, se face în realitate în lucrarea sanctuarului ceresc". Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, par. 34. Tot ceea ce preînchipuia sângele victimei trebuie să se găsească în adevăratul templu din ceruri ca realitate incontestabilă. Ce este sângele? Viaţa trupului, deci viaţa omului în ansamblul ei. Ce reprezintă sângele în slujba ispăşirii, şi în ceremoniile iudaice şi în ce priveşte realitatea cerească prezentă, din templul de sus? "Viaţa pierdută a păcătosului".

Prin intermediul acestor servicii sau ceremonii iudaice, Dumnezeu voia să ne înveţe că păcatul este o realitate prezentă în fiecare om născut pe acest pământ, că el este chiar viaţa lui pierdută. Când Adam a păcătuit şi ne-a pus în mâinile diavolului, sub stăpânirea lui crudă, el a pierdută viaţa spirituală din el, chiar neprihănirea sau viaţa lui Dumnezeu, care îl păstra în armonie deplină cu Creatorul. Toţi urmaşii lui nu se mai puteau naşte cu această viaţă, întrucât nu o mai aveau, locul ei fiind luat de către spiritul, eul sau vrăjmăşia lui Satana. Prin intermediul sângelui, tocmai această viaţă pierdută, care este o natură spirituală prezentă în mintea omului, trebuie să ajungă în adevăratul cort, templul ceresc, prin sângele stropirii, prin sângele lui Hristos. Ea este pierdută şi în sensul că nu trebuie să mai facă parte din noi, ci trebuie predată Mântuitorului ca să o pună asupra sanctuarului cresc. Ceva pierdut este ceva ce nu ne mai poate aparţine, nu se mai află în proprietatea noastră sau asupra noastră.

Când primim sângele lui Hristos, Înlocuitorul fără cusur al vieţii noastre pierdute, noi primim chiar viaţa lui Dumnezeu, o viaţă fără cusur, neprihănită, desăvârşită. Tranzacţia este una reală; noi dăm păcatul nostru Mântuitorului, chiar viaţa noastră pierdută, în schimbul vieţii Sale neprihănite şi curate. Tranzacţia se face doar pe tărâm spiritual, însă este una reală, întocmai după cum transferul păcatului, prin sânge, asupra templului iudaic de către preot era una reală, desfăşurându-se sub privirile oamenilor. Dacă sângele era ceva real şi palpabil în desfăşurarea lucrării de ispăşire la templu, atunci înseamnă că ceea ce simbolizează el, adică viaţa pierdută a păcătosului, trebuie că este tot la fel de real în lucrarea de ispăşire din sanctuarul ceresc în prezent. Viaţa noastră spirituală, care este o prezenţă sub formă de vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu în noi, este o viaţă reală, un ceva prezent în mintea noastră. Este o natură spirituală, fiindcă Dumnezeu ne-a creat având în noi şi o viaţă spirituală, un ceva care ţine strict de natura Lui divină, ceva divin. Doar că, prin păcătuire, această viaţă, a devenit vrăjmăşie împotriva Lui.

Când victima era jertfită, tot păcatul şi vinovăţia lui erau transferate în simbol asupra acesteia, de la păcătos. Prin sângele ei, acestea erau transferate asupra cortului întâlnirii. Sângele devenea astfel un mijloc eficient pentru eliberarea din păcat. Tot astfel, prin sângele Mântuitorului toate păcatele noastre şi vinovăţia lor sunt transferate în mod real asupra sau în sanctuarul ceresc, templul unde locuieşte Dumnezeu. Sângele atesta că cineva a devenit înlocuitorul păcătosului; numai în acest fel sângele devine mijloc de transfer al păcatului şi vinovăţiei acestuia şi de iertare, prin absolvire de acestea, prin iertarea trecutului nostru păcătos, dar şi prin primirea neprihănirii lui Hristos şi facerea noastră îndreptăţiţi în ochii Cerului. A fi îndreptăţit în sens real înseamnă a avea iertat tot trecutul păcătos, până la momentul experienţei naşterii din nou, şi a fi făcut neprihănit, sfânt pe dinăuntru, în inimă, prin prezenţa adevărată a vieţii lui Dumnezeu în tine. Când acceptăm sângele lui Hristos, noi acceptăm moartea Lui şi implicit faptul că El a devenit Înlocuitorul nostru desăvârşit care ne-a asigurat iertarea şi izbăvirea din păcat.

Cu toate acestea, vom descoperi că omul iertat şi izbăvit de păcat rămâne mai departe sub condamnarea legii lui Dumnezeu, chiar în postura de sfânt. Cum e posibil aşa ceva? Nu are suficientă putere sângele lui Hristos să ne scape pe deplin de condamnare? Mai întâi să luăm aminte la această declaraţie: "Adevăruri importante cu privire la ispășire erau învățate prin serviciul simbolic. În locul păcătosului era primit un înlocuitor; dar păcatul nu era anulat prin sângele victimei. În felul acesta, se asigurase doar un mijloc prin care el să poată fi transferat asupra sanctuarului. Prin aducerea sângelui, păcătosul recunoștea autoritatea legii, își mărturisea vinovăția pentru călcarea ei și își exprima dorința de iertare prin credința în Răscumpărătorul care avea să vină; dar nu era încă pe deplin liberat de sub condamnarea legii". Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul, par. 8 de la sfârşit.

Sângele asigura doar mijlocul transferului păcatului, dar nu anula păcatul! Păcatul şi vinovăţia lui erau transferate asupra sanctuarului, dar, deşi iertat şi îndreptăţit înaintea legii lui Dumnezeu, păcătosul pocăit totuşi "nu era încă pe deplin eliberat de sub condamnarea legii". Cum e posibil aşa ceva? Este posibil din simplul motiv că oriunde este prezent păcatul, care trebuie însoţit totdeauna de vinovăţia lui, este prezentă şi condamnarea, chiar dacă ele nu se mai află asupra păcătosului îndreptăţit. Reţinem că sângele nu anula păcatul, ci doar asigura mijlocul ca el să fie dus mai departe de la păcătos la sanctuar. Păcatul rămânea asupra sanctuarului până la ziua cea mare a ispăşirii, când sanctuarul trebuia eliberat de toate păcatele acumulate acolo. Până în ziua aceasta exista şi condamnarea.

Trebuie să fim buni observatori în legătură cu adevărul descoperit din partea lui Dumnezeu. În fragmentul citat mai înainte, se spune limpede că păcătosul îndreptăţit nu era "încă pe deplin liberat de sub condamnarea legii". Asta înseamnă că el trebuie să fi fost oarecum, deci într-o anumită măsură eliberat de sub condamnarea legii, căci altfel ar fi absurd să se spună că încă nu era pe deplin eliberat. Pe deplin, adică în totalitate. Pe deplin înseamnă întru totul, cu desăvârşire, în totalitate. Acum, întrebarea este cum putem să fim eliberaţi de condamnare, dar totuşi nu pe deplin?

Acest lucru este posibil întrucât condamnarea noastră, din pricina păcatului sau păcatelor mărturisite, a fost dusă mai departe sau transferată asupra sanctuarului, locul unde de acum se găseşte prezenţa reală a păcatului şi vinovăţiei lui care ne stăpâneau vieţile. Condamnarea nu se mai află asupra noastră în mod direct, ci asupra sanctuarului, însă atâta vreme cât există păcatul, tot atâta vreme va exista şi condamnarea. De aceea, noi suntem scoşi de sub condamnare, dar nu pe deplin, nu în totalitate, căci prezenţa păcatului nostru se află în sanctuarul din ceruri. Câtă vreme trăim, având păcatele trimise în sanctuar, tot atâta vreme nu vom fi eliberaţi pe deplin de condamnarea lor, şi asta pentru că păcatul încă există ca prezenţă reală, chiar dacă nu se mai află asupra noastră în sens literal vorbind.

Vom scăpa pe deplin şi în totalitate de condamnarea lui, a păcatului, atunci când va fi nimicit împreună cu Satana, când toate păcatele acumulate în sanctuarul de sus vor fi puse asupra lui. Această realitate de netăgăduit este scoasă în evidenţă de Duhul Sfânt în felul următor:

     "După cum Domnul Hristos, la înălțarea Sa, S-a înfățișat înaintea lui Dumnezeu ca să mijlocească cu sângele Său în favoarea credincioșilor pocăiți, tot astfel preotul, în slujba zilnică, stropea sângele jertfei în locul sfânt, pentru păcătos.
     Sângele lui Hristos, ce era menit să-L elibereze pe păcătosul pocăit de condamnarea Legii, nu avea să șteargă păcatul; acesta avea să rămână scris în sanctuar până la ispășirea finală; tot astfel în simbol, sângele jertfei pentru păcat îndepărta păcatul de la cel pocăit, dar rămânea în sanctuar până la ziua cea mare a ispășirii...
     Întrucât Satana este originea păcatului, instigatorul la făptuirea tuturor păcatelor care au adus moartea Fiului lui Dumnezeu, dreptatea cere ca el să sufere pedeapsa finală. Lucrarea Domnului Hristos pentru mântuirea oamenilor și curățirea Universului de păcat va fi încheiată prin îndepărtarea păcatului din Sanctuarul ceresc și așezarea acestor păcate asupra lui Satana, care va suporta pedeapsa finală. Tot astfel și în serviciul preînchipuitor, șirul anual al serviciilor se încheia cu lucrarea de curățire a sanctuarului și mărturisirea sau punerea păcatelor pe capul țapului de trimis." Patriarhi şi profeţi, cap. Cortul şi serviciile lui, par. 6, 5 şi 2 de la sfârşit.

Îndepărtarea păcatului de la păcătos şi ducerea acestuia în sanctuar înseamnă îndepărtarea condamnării de la el şi ducerea ei mai departe asupra altui loc - sanctuarul unde se face ispăşirea. Dacă păcatul nu era şters, deci anulat, înseamnă că nici condamnarea lui de către legea lui Dumnezeu nu poate fi anulată întru totul şi definitiv, decât numai atunci când păcatul împreună cu sora lui, vinovăţia, vor fi distruse împreună cu diavolul, demonii şi toţi oamenii care au ales să rămână cu ele. Ştim că legea lui Dumnezeu condamnă viaţa păcătosului oriunde s-ar găsi aceasta, fie asupra lui, fie asupra sanctuarului din ceruri. "Legea lui Dumnezeu călcată cerea viaţa păcătosului." Patriarhi şi profeţi, cap. Planul de mântuire, par. 2.

Nu are nici cea mai mică importanţă unde se găseşte păcatul şi vinovăţia lui. Câtă vreme el înseamnă viaţa pierdută a păcătosului, chiar locul unde se află acesta este locul către care legea lui Dumnezeu îşi îndreaptă ţinta condamnării. Observăm că, deși omul îndreptățit este eliberat de sub domnia nemiloasă a păcatului, că vinovăția lui se află în sanctuar, totuși el rămâne mai departe sub condamnarea legii, chiar dacă nu deplin. Asta deoarece condamnarea este dusă mai departe de la păcătosul îndreptăţit, fiind transferată asupra sanctuarului de sus. Această învățătură privitoare la rămânerea condamnării până la distrugerea lui finală, chiar dacă păcătosul este ocrotit de neprihănirea lui Dumnezeu și este în acord cu această lege, este învățată foarte limpede prin intermediul cetăţii de scăpare.

În Israel, leviţilor li se oferise drept moştenire patruzeci şi opt de cetăţi, împreună cu o anumită bucată de pământ ce împrejmuia fiecare cetate, dintre care şase fuseseră destinate pentru scăparea vieţii celui care omora din neatenţie, fără voie un alt semen de-ai săi. Erau aşa-numitele cetăţi de scăpare; trei se aflau pe o parte a râului Iordan, iar celelalte trei de cealaltă parte a râului. "Dintre cetăţile pe care le veţi da leviţilor, şase să fie cetăţi de scăpare unde va putea să fugă ucigaşul, şi afară de acestea, să le mai daţi alte patruzeci şi două de cetăţi. Toate cetăţile pe care le veţi da leviţilor să fie patruzeci şi opt de cetăţi, împreună cu locurile lor goale." Numeri 35,6.7.

Aşadar, aceste cetăţi erau strict menite să ofere protecţie vieţii ucigaşului fără voie. Bunăoară, dacă acesta tăia cu securea lemne, iar partea metalică ascuţită sărea din coadă lovind de moarte pe vecinul, să zicem, care-i solicitase ajutorul, cel ce devenea ucigaş fără voie şi fără intenţie trebuia să se refugieze numaidecât în cea mai apropiată cetate de scăpare care se afla în drumul său, altfel "răzbunătorul sângelui", fratele, tatăl sau ruda apropiată a celui decedat, îl putea omorî fără probleme. După ce se făcea o cercetare prealabilă cu privire la fugar, devenit ucigaş fără voie, de către adunarea bătrânilor cetăţii, şi se stabilea că a omorât fără intenţie, acestuia i se permitea să locuiască în cetate până la moartea marelui preot, când se putea întoarce acasă fără ca răzbunătorul sângelui să-i mai poată face ceva. O dată cu întoarcerea sa acasă, era interzisă omorârea ucigaşului care-şi ispăşise fapta neintenţionată în cetatea de scăpare.

Trebuie să mai spunem că marele preot era întotdeauna de o vârstă înaintată, aşa că rămânerea lui în cetatea de scăpare, a ucigaşului fără voie, putea fi doar de câţiva ani, în orice caz un timp scurt. Dacă acest om care se pusese la adăpostul cetăţii de scăpare intenţiona, într-un fel sau altul, să părăsească cetatea mai înainte ca marele preot să moară, atunci ruda mortului îl putea omorî fără probleme, tocmai pentru că nu a mai vrut să rămână sub ocrotirea şi adăpostul sigur al cetăţii de scăpare. "Dacă ucigaşul iese din hotarul cetăţii de scăpare unde fugise şi dacă răzbunătorul sângelui întâlneşte afară din hotarul cetăţii de scăpare şi ucide pe ucigaş, nu va fi vinovat de omor. Căci ucigaşul trebuia să locuiască în cetatea lui de scăpare până la moartea marelui preot; şi după moartea marelui preot, putea să se întoarcă la moşia lui." Numeri 35,26-28.

Să transpunem acum această formidabilă învăţătură pe care Dumnezeu a dorit să ne-o transmită, prin intermediul cetăţilor de scăpare şi, mai ales, să o punem în contextul condamnării, din partea legii lui Dumnezeu, care rămâne mai departe pentru păcătosul îndreptăţit. Toţi putem fi de acord că cetatea de scăpare este simbolul lui Isus Hristos, căci numai în El şi prin puterea Lui suntem ocrotiţi de fărădelegile şi vinovăţia lor. Ca un fapt ce trebuie reţinut este că în această cetate se puteau refugia doar omorâtorii fără voie, fără intenţie, fapta lor fiind rezultatul unor circumstanţe care nu s-au format ca urmare a unei intenţii premeditate. Acum, devine interesant un fapt ce ar trebui să ne atragă atenţia, şi anume că, deşi ucigaşul fără voie putea trăi în siguranţă în cetate până la moartea marelui preot, totuşi el nu era pe deplin eliberat de condamnarea legii, întrucât răzbunătorul sângelui avea mai departe totala libertate să-l omoare, dar numai cu condiţia ca acesta, ucigaşul, să părăsească cetatea de scăpare a vieţii lui.

Mărturie stau aceste cuvinte: "Dacă ucigaşul iese din hotarul cetăţii de scăpare unde fugise şi dacă răzbunătorul sângelui întâlneşte afară din hotarul cetăţii de scăpare şi ucide pe ucigaş, nu va fi vinovat de omor". Numeri 35,26.27. Dacă ucigaşul ar fi fost absolvit totalmente de condamnarea legii, atunci ar fi trebuit să fie achitat deîndată ce se descoperea că a omorât fără intenţie. Dar, cetatea de scăpare fusese menită să devină loc sigur pentru ocrotirea vieţii cuiva vinovat fără voie, până la moartea marelui preot, fără să fie anulată şi condamnarea sau pedeapsa cu moartea din partea rudei mortului. Cetatea de scăpare atesta că, pentru fugar, rămâne mai departe o condamnare, dacă părăseşte cetatea. Numai în această manieră demnă de mintea lui Dumnezeu putea fi anulată pentru o vreme condamnarea în dreptul unuia vinovat de un omor fără voie şi neintenţionat.

Chiar şi simpla prezenţă a ucigaşului în cetatea descoperă că el a trebuit să se pună la adăpost, tocmai din pricina condamnării, de care nu era absolvit în totalitate. Deşi iertat de către autoritatea cetăţii, reprezentată de către bătrâni, totuşi nu era eliberat întru totul de osândă. Osânda era desfiinţată cu totul, abolită numai atunci când murea marele preot. Exact în acest fel se prezintă şi situaţia omului îndreptăţit. El se pune, prin îndreptăţirea lui Hristos, prin experienţa naşterii din nou, la loc de scăpare, în siguranţă, chiar în mâinile Mântuitorului, care devine cetatea lui de scăpare. Dar, cu toate că păcatul lui împreună cu vinovăţia au fost duse în sanctuar şi făcut liber în Hristos, păcătosul iertat rămâne mai departe sub condamnarea legii lui Dumnezeu. Chiar dacă păcatul lui a fost mutat de la el în sanctuar, ţinta legii îl are în vedere acolo unde se află - sanctuarul. Trebuie să nu uităm niciodată că atâta timp cât există păcatul, tot atâta timp va exista şi o condamnare la dispariţia lui totală din partea legii lui Dumnezeu.

Încetarea condamnării păcatelor noastre mărturisite, aflate deci în sanctuarul ceresc, va avea loc doar atunci când Isus dezbracă veşmintele de Mare Preot, ceea ce înseamnă încetarea slujbei Sale în calitatea aceasta. Această realitate coincide cu moartea marelui preot, atunci când ucigaşul refugiat în cetatea de scăpare putea să se reîntoarcă pe moşia lui, la familia lui, fără a mai fi pasibil de osândă din partea răzbunătorului sângelui. Când Hristos îşi încetează definitiv lucrarea Sa de Mare Preot în sanctuarul ceresc, atunci toate păcatele acumulate acolo, de la Adam şi până la cei 144.000, vor fi puse asupra lui Satana, prin imputare, sanctuarul ceresc fiind curăţit astfel de tot păcatul. Iar unde nu mai există păcat, nu mai există condamnare. Acum, fiindcă păcatele tuturor celor mântuiţi de-a lungul timpului, zac asupra lui Satana, atunci devine lesne de înţeles că ţinta legii, privind condamnarea lor, este îndreptată către purtătorul lor, Satana. Acest adevăr este frumos revelat în cuvintele următoare:

     "Prin acest serviciu anual, poporul era învățat cu privire la importantele adevăruri ale ispășirii. În jertfele pentru păcat, aduse în timpul anului, fusese primit sângele victimei în locul păcătosului; dar sângele acesta nu făcuse o ispășire deplină pentru păcat. El nu făcuse decât să procure mijloacele prin care păcatul era transferat asupra sanctuarului. Prin aducerea sângelui ca jertfă, păcătosul recunoștea autoritatea Legii, își mărturisea vinovăția nelegiuirii și credința în Domnul Hristos, care trebuia să ridice păcatele lumii, dar nu era cu totul eliberat de condamnarea Legii. În Ziua ispăşirii, marele preot, după ce aducea o jertfă pentru adunarea lui Israel, mergea în locul prea sfânt cu sângele jertfei şi stropea din el asupra capacului ispăşirii, deasupra tablelor Legii. În felul acesta, cerinţele Legii, care cerea viaţa păcătosului, erau satisfăcute. Apoi, în calitatea sa de mijlocitor, marele preot lua păcatele asupra sa şi, ieşind din sanctuar, ducea cu sine povara vinovăţiei poporului Israel. La uşa tabernacolului, îşi punea mâinile pe capul ţapului de trimis şi mărturisea asupra lui >toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege, cu care au păcătuit ei<, punându-le >pe capul ţapului<. Iar când ţapul care purta păcatele acestea era trimis în pustie, se socotea că, o dată cu el, şi aceste păcate au fost depărtate pentru totdeauna de la popor. Aceasta a fost slujba săvârşită drept >chipul şi umbra lucrurilor cereşti< (Evrei 8,5)." Patriarhi şi profeţi, cap. Cortul şi serviciile lui, paragraful al unsprezecelea de la sfârşit.

Putem observa singuri că doar în ziua ispăşirii finale, "cerinţele legii, care cerea viaţa păcătosului", chiar dacă el era mai departe iertat şi îndreptăţit, deci aflat în cetatea de scăpare, în Isus Hristos, "erau satisfăcute". Atunci şi numai atunci păcatele erau luate din sanctuar şi puse asupra iniţiatorului lor - Satana, iar asta înseamnă că era dusă mai departe, mutată în alt loc condamnarea păcatului. Traseul păcatului era următorul: mai întâi în cel păcătos, apoi în sanctuar şi mai apoi asupra lui Satana. În tot acest traseu real, legea lui Dumnezeu urmăreşte păcatul, îl condamnă fiindcă nu are raţiune, noimă existenţa sa. Când Satana împreună cu toţi păcătoşii vor fi distruşi, tot atunci va dispărea definitiv păcatul iar condamnarea lui va fi anulată, nu-şi mai are sensul întrucât păcatul nu mai există. Doar în această situaţie omul răscumpărat va scăpa definitiv, pe deplin, întru totul, cu desăvârşire şi de condamnarea legii, chiar dacă el este îndreptăţit şi ascuns în Isus Hristos.

Reţinem, deci, ca un fapt extrem de important, că iertarea şi izbăvirea din păcat nu anulează sub nici o formă păcatul, ci doar ne plasează în cetatea de scăpare, unde trebuie să rămânem, prin credinţă vie, până la încheierea harului, când are loc sigilarea, iar încheierea harului coincide exact cu încetarea lucrării de mijlocire în calitate de Mare Preot a lui Isus Hristos.

Putem conchide, fără să greşim, cu cea mai mare certitudine, ca un fapt cert, că, dacă chiar şi omul răscumpărat, iertat şi izbăvit de păcat, ocrotit prin sângele lui Hristos, nu este eliberat cu totul de condamnarea legii, atunci cum trebuie să fie cu copiii care se nasc pe acest pământ? Trebuie să fie limpede că toţi ne naştem cu păcătoşenie, cu vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu, vinovaţi şi condamnaţi la moarte veşnică de legea neprihănită a lui Dumnezeu. Aceasta este Evanghelia cu privire la felul cum ne naştem.

     "Moştenirea copiilor este păcatul. Păcatul i-a despărţit de Dumnezeu... Deoarece sunt înrudiţi cu primul Adam, toţi oamenii primesc de la el vinovăţia şi sentinţa de condamnare la moarte." Manuscript Releases, vol. 9, pag. 236. "Fiinţele omeneşti căzute... au moştenit vinovăţia şi se află sub condamnarea morţii veşnice." Manuscript Releases, vol. 12, pag. 61. "Aceşti copii dragi au primit de la Adam o moştenire a neascultării, a vinovăţiei şi a morţii." Manuscript Releases, vol. 13, pag. 14.

Noi moştenim doar păcatul neascultării lui Adam, adică acea forţă din noi, transmisă ereditar, care ne împinge la păcat fără voia noastră, înfăptuindu-l pur şi simplu din fire, în mod natural. Nu ne facem vinovaţi de alegerea, fapta şi vinovăţia ce a decurs din fapta lui, care îl privesc în mod personal numai pe el. Carnea şi sângele noastre păcătoase, decăzute şi muritoare, nu sunt condamnate de legea lui Dumnezeu, întrucât ele pot deveni unelte ale neprihănirii, şi nu sunt păcatul ca atare, ci doar imaginea degradării săpate de păcat cât şi a prezenţei păcatului în lume. Important este că ne naştem, că această minune a fost asigurată de Isus prin faptul că s-a pus între Dumnezeu şi om, din iubire, ca să ne salveze; să ne ofere un timp de probă ca să se vadă ce iubim mai mult, pe Dumnezeu sau păcatul.

Locul gol trebuie umplut - taina lui Dumnezeu în om

Deoarece am dovedit până acum, în decursul studiilor anterioare, că păcatul este o prezenţa reală în om sub forma unei naturi spirituale, care este însăşi viaţa pierdută a omului, că este chiar ceea ce suntem noi, fiindcă ne defineşte starea înaintea lui Dumnezeu, că este o putere reală prezentă în natura noastră păcătoasă, adică în carnea şi sângele noastre, atunci acest lucru în sine descoperă o realitate care nu trebuie negată de nici o minte inteligentă, şi anume că ne naştem cu voinţa controlată şi stăpânită de această putere formidabilă.

Acest fapt în sine decurge pur şi simplu din natura situaţiei în care ne aflăm, se află în logica realităţii referitoare la stăpânirea păcatului. Din moment ce toţi ne naştem morţi în păcat, devine evident că voinţa noastră nu are cum să fie liberă, întrucât ne naştem sclavi. Un sclav nu avea voinţă să plece de pe plantaţie, să devină liber. Adică nu avea puterea de a face în aşa fel, încât, prin alegere, să devină pur şi simplu om liber. Totdeauna şi în orice împrejurare el era sclav sau considerat sclav, chiar dacă reuşea să fugă departe de stăpânul său. El putea să devină liber doar prin voinţa stăpânului, care era exprimată de obicei în forma unui document, în care se stipula că a devenit liber pentru totdeauna. Iar documentul purta semnătura stăpânului, pentru autenticitate.

Satana este un stăpân nemilos, el niciodată nu a avut de gând ca omul păcătos să fie pus în libertate, nu numai de către el, ci chiar şi de către Fiul lui Dumnezeu. A făcut tot posibilul să împiedice eliberarea noastră din robia păcatului, din partea Mântuitorului, aruncând asupra Lui tot ce putea inventa mintea sa diabolică, atunci când Unsul Domnului s-a întrupat pe pământ. Documentul eliberării noastre este semnat cu sânge, prin jertfă. Nu exista altă posibilitate. Preţul unui singur suflet omenesc este echivalentul unei jertfe extraordinar de măreţe şi infinite - sângele vărsat de către Isus Hristos pe crucea Golgotei. Este preţul calculat de Dumnezeu doar pentru un singur suflet. Dacă pe planeta noastră ar fi existat doar un singur om care să trebuiască a fi mântuit, atunci Dumnezeu nu ar fi ezitat să-l trimită pe Fiul Său ca să moară pentru el. Preţul acesta a fost gândit încât să poată acoperi toată suflarea omenească. Dar, va fi acceptat doar de către cei ce şi-l însuşesc prin credinţă.

Dovada că voinţa omului a fost supusă controlului lui Satana încă de la căderea în păcat, se află în aceste cuvinte: "Această voinţă, care formează un important factor în caracterul omului, a fost supusă, la căderea în păcat, controlului şi stăpânirii lui Satana; şi de atunci, el lucrează totdeauna în om şi voinţa, şi înfăptuirea, după cum are plăcerea, dar spre ruina şi mizeria totală a omului." Mărturii, vol. 5, cap. Exercitarea voinţei, par. 7.

Potrivit acestei declaraţii inspirate, Satana deţine controlul voinţei omului încă de la căderea lui Adam. Dacă este aşa, şi întocmai aşa trebuie să fie, atunci înseamnă că toţi urmaşii lui Adam au voinţa supusă stăpânirii sale. Această stare a voinţei şi implicit a omului, este o realitate perpetuată prin intermediul reproducerii şi a eredităţii, adică a moştenirii. Deci, stăpânirea, controlul voinţei omului este practic o moştenire căpătată din generaţie în generaţie. Este la fel ca şi în cazul copiilor de sclavi, a căror singură moştenire este sclavia, manifestată prin controlul sever al stăpânului.

Acest control diabolic al voinţei omului se face prin intermediul prezenţei vrăjmăşiei, a puterii păcatului în suflet, în mintea omului năpăstuit. De vreme ce păcatul, ca stare, se transmite ereditar, şi fiindcă acesta este o forţă incredibilă, atunci devine lesne de priceput cum se află voinţa sub controlul lui Satana. Este scris foarte clar că Satana "lucrează totdeauna în om şi voinţa, şi înfăptuirea, după cum are plăcerea, dar spre ruina şi mizeria totală a omului". Cum poate lucra el în om voinţa şi înfăptuirea dacă nu prin intermediul puterii păcatului din om? Este singurul mijloc prin care Satana cel diabolic ne ţine în robie.

Aşadar, copiii se nasc sub stăpânirea lui Satana, motiv pentru care Isus a fost obligat de circumstanţe să rostească un adevăr ce nu poate fi desfiinţat, şi anume că tatăl nostru este diavolul. "Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii." Ioan 8,44. Cine are de tată pe diavolul împlineşte în mod firesc, natural, ca un fapt de la sine înţeles poftele acestuia. Înseamnă a spune acelaşi lucru cu faptul că Satana "lucrează totdeauna în om şi voinţa, şi înfăptuirea, după cum are plăcerea, dar spre ruina şi mizeria totală a omului".

Acest adevăr izvorăşte din faptul că voinţa omului se află sub controlul lui Satana încă de la naşterea acestuia pe pământul blestemat de păcat. De tată pe diavolul nu-l au doar oamenii religioşi cu pretenţia că sunt spirituali, ci întreaga omenire, cu excepţia celor născuţi prin voia lui Dumnezeu, din Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Aceasta este o realitate ce nu poate fi contestată. În virtutea tuturor celor spuse până acum, nu este corect să se afirme că pruncii se nasc fără păcat, deci sfinţi în sufletul lor, pe acest pământ, de vreme ce stă scris clar că voinţa omului a fost supusă controlului şi stăpânirii lui Satana de la căderea în păcat a lui Adam. Ar fi imposibil să fi sfânt în inimă, dar să ai voinţa controlată de Satana.

Păcatul şi neprihănirea nu pot locui laolaltă; Dumnezeu şi Satana nu pot sta în acelaşi loc deodată; din acest motiv, acolo unde Dumnezeu îşi sădeşte sămânţa, adică propria Lui viaţă, acolo nu poate fi prezent niciodată Satana şi controlul voinţei omului de către acesta, şi nici păcatul. Aşa ceva este de-a dreptul imposibil. Libertatea spirituală înseamnă doar prezenţa reală a lui Dumnezeu, sub forma puterii neprihănirii Sale, a unei vieţi nepieritoare. Sclavia spirituală înseamnă doar prezenţa lui Satana în om, prin intermediul seminţei sale, adică puterea păcatului, vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu. Unde este libertate, nu poate fi în veci sclavie.

În inima omului fie locuieşte Satana, fie locuieşte Dumnezeu, dar niciodată amândoi, concomitent. Fie suntem sfinţi şi liberi, fie doar păcătoşi şi sclavi. Când Dumnezeu locuieşte în suflet atunci avem scris că "Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea". Filipeni 2,13. Când Satana ne înrobeşte, atunci el "lucrează totdeauna în om şi voinţa, şi înfăptuirea, după cum are plăcerea", dar numai prin constrângere, prin silire; pe când atunci când Dumnezeu ne eliberează din robia lui Satana, El "lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea". Diferenţa între modul cum Dumnezeu domneşte în suflet şi cum o face Satana este dată doar de un singur cuvânt, "dă".

Dumnezeu ne "dă" voinţa, adică o eliberează şi îi redă rolul de factor decident în toate lucrurile care privesc viaţa omului în ansamblul ei, dar mai ales în cele spirituale care au de-a face cu mântuirea sufletului, în timp ce Satana îşi lucrează în noi propria voinţă, sub constrângere, prin forţă, fără ca noi să putem face ceva împotriva lui. Voinţa lui Dumnezeu pentru noi este libertatea în care ne aşează voinţa pentru ca să putem decide pentru noi singuri, neconstrânşi, iar voinţa lui Satana pentru noi este puterea care ne constrânge să facem din fire lucrurile păcatului, "după cum are plăcerea". Aceasta este diferenţa colosală între Dumnezeu şi Satana, între neprihănire şi păcat, între lumină şi întuneric. Plăcerea lui Dumnezeu este libertatea şi neprihănirea sau sfinţenia, plăcerea lui Satana este înrobirea şi păcatul sau fărădelegea.

Pentru ca Dumnezeu să locuiască în om trebuie să reproducă taina lui Dumnezeu în om. Noi am învăţat deja că intrarea noastră în împărăţia luminii se face doar prin distrugere şi moarte, adică prin distrugerea omului cel vechi din noi, a puterii păcatului stăpânitor, prin acceptarea jertfei lui Hristos, a sângelui Său curăţitor. Noi trebuie să murim împreună cu Hristos, fiindcă numai astfel putem renaşte sau învia la o viaţă nouă. Nu uităm că sunt necesare două morţi: moartea Mielului lui Dumnezeu, ce trebuie să devină o realitate pentru noi, şi moartea vrăjmăşiei, a trupului păcatului din noi, prin distrugere şi dezrădăcinare. Ţinem minte că naşterea din nou este totdeauna din apă şi din Duh, după cum mărturiseşte Răscumpărătorul, nicidecum altfel.

     "Acum să observăm trei lucruri aici: >Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El<. Pentru ce? >Pentru ca trupul păcatului să fie distrus.< Şi aceasta pentru ce? >În aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.< Dacă trupul păcatului nu este distrus, noi vom sluji păcatului. Dacă omul cel vechi nu este răstignit, trupul păcatului nu este distrus. Deci, calea de a fi ferit de păcătuire este calea răstignirii şi a distrugerii...
     Aşadar, eliberarea de sub stăpânirea păcatului se realizează numai prin răstignire şi distrugere...
     Răstignirea, distrugerea şi apoi eliberarea de sub puterea păcatului - aceasta este deci calea către desăvârşirea creştină." Lecţii despre credinţă, cap. Desăvârşirea creştină, par. 35, 36, 41.

Acest adevăr trebuie să fie lămurit pentru totdeauna în mintea noastră, dacă dorim să înţelegem Evanghelia izbăvirii, a eliberării noastre din păcat. Iar această eliberare de sub domnia puternică a păcatului se face doar prin reproducerea tainei lui Dumnezeu în noi. Nu există altă alternativă la situaţia omului căzut în păcat. Ştim deja că taina lui Dumnezeu este Isus Hristos, ca persoană, dar mai este totodată şi Hristos în noi, nădejdea slavei. Hristos în noi nu înseamnă Hristos ca persoană în noi, ci ca sămânţă divină sub forma naturii Sale divine. "Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei." Coloseni 1,26.27.

Rezolvarea păcatului depindea de această reproducere reală a tainei lui Dumnezeu în omul care acceptă preţul răscumpărării pentru sine. Taina lui Dumnezeu, după cum deja ştim, a însemnat unirea a două vieţi într-o singură persoană - Fiul lui Dumnezeu. În El, Dumnezeu a unit viaţa nemuritoare, neîmprumutată şi nederivată, care aparţinea celei de a doua Persoane a Dumnezeirii, adică natura de Dumnezeu, cu o natură creată prin care Tatăl îmbrăca efectiv divinitatea celei de a doua Persoane a Dumnezeirii, fiinţa rezultată devenind astfel Fiul lui Dumnezeu sau Cuvântul. Acest act al puterii creatoare a lui Dumnezeu se numeşte naştere, întrucât Fiul lui Dumnezeu nu a fost creat, ci a fost "ajutat" să se întrupeze de către Tatăl din Cer, întocmai după cum a fost "ajutat" să se întrupeze pe pământ, de astă dată cu ajutorul Duhului Sfânt. Este o naştere care pune un început Fiului lui Dumnezeu doar în calitate de înger, nu de Dumnezeu, tot aşa cum pe pământ are un început ca om, nu ca Fiul lui Dumnezeu. Acest început nu are de-a face cu veşnicia, cu existenţa dintotdeauna a celor trei Persoane ale Dumnezeirii, ci doar cu natura care-i îmbrăca divinitatea Fiului lui Dumnezeu. De aceea stă scris despre El că este întâiul născut al lui Dumnezeu.

Acest adevăr este dovedit în aceste cuvinte frumoase: "Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul. Am fost născută când încă nu erau adâncuri, nici izvoare încărcate cu ape; am fost născută înainte de întărirea munţilor, înainte de a fi dealurile, când nu era încă nici pământul, nici câmpiile, nici cea dintâi fărâmă din pulberea lumii. Proverbe 8,22-26. "El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut din toată zidirea." Coloseni 1,15. "Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i: >Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul zidirii lui Dumnezeu<." Apocalipsa 3,14.

Când omul a păcătuit, Fiul lui Dumnezeu nu putea părăsi nicidecum postura Lui de născut din Tatăl, adică pentru a ne salva nu trebuia să redevină ce a fost înainte - doar Dumnezeu, doar cu viaţa de Dumnezeu. Nu putea părăsi niciodată această poziţie fiindcă nu ar mai fi fost posibilă existenţa în sine, nici tot ce a creat El. Existenţa vieţii create este cu putinţă doar într-un singur mod, şi anume ca în Fiul lui Dumnezeu să fie unite două vieţi, a lui Dumnezeu şi a creaţiei, a făpturii inteligente, dar create. Adică, El să rămână mai departe născut. Aşa că, Dumnezeu, potrivit Scripturilor, şi ele nu au cum să mintă, i-a pregătit un trup Fiului Său, în natura omului păcătos, fiindcă trebuia să devină unul dintre cei care urma să-i salveze din păcat.

Lucrarea Tatălui din cer, înainte de orice început, în legătură cu întruparea lui Hristos în forma celor creaţi, trebuia continuată pe pământul blestemat de păcat, prin Duhul Sfânt, care a repetat naşterea Fiului lui Dumnezeu, dar în formă umană, îmbrăcând pur şi simplu divinitatea Lui cu natura omenească căzută, păcătoasă şi muritoare pe deasupra. Practic, Dumnezeu a extins naşterea Fiului Său în altă dimensiune, cea omenească, reuşind în felul acesta să-i păstreze statutul ca Unul născut, ca Unul în care se întâlnesc în continuare două vieţi, a lui Dumnezeu şi a omului, de astă dată. Rolul lui Hristos, în planul creaţiei, trebuia să rămână în continuare şi pentru totdeauna acela de născut din Tatăl. Fără această realitate şi alternativă nu ar putea exista nimic, căci nu e cu putinţă.

Pe de altă parte, faptul că Isus a dus mai departe rolul Său de născut din Tatăl sau din Dumnezeu, a creat şi descoperit pentru întâiaşi dată realitatea modului cum pot fi mântuiţi cei căzuţi în păcat. Adică, El avea să descopere că salvarea din păcat nu este deloc posibilă decât dacă două vieţi sunt unite într-una singură, într-un singur trup. Iar acest lucru ne descoperă principiul seminţei. Prin taina lui Dumnezeu, Hristos a descoperit pentru totdeauna că rezolvarea problemei păcatului, a distrugerii acestuia şi a aducerii lui în imposibilitatea de a mai exista vreodată, depindea de combinaţia invincibilă şi de nebiruit dintre natura divină şi natura omului căzut în păcat.

Hristos ne stă ca exemplu în acest sens, El deschizând larg poarta pentru intrarea oamenilor răscumpăraţi pe tărâmul Dumnezeirii, adică exact în sânul sau sfatul Dumnezeirii, fără ajutorul şi prezenţa lui Hristos, în calitate de Mijlocitor. Biruinţa asupra păcatului este obţinută şi menţinută doar dacă în om se întâlnesc şi se împletesc, prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt, natura divină, neprihănirea sau caracterul lui Dumnezeu, şi natura umană păcătoasă. Or, lucrarea naşterii din nou tocmai acest lucru îl face în om - îl uneşte cu Dumnezeu în sens real. Ceea ce a fost Fiul lui Dumnezeu pe pământ, tot astfel sunt toţi cei răscumpăraţi dintre oameni înaintea lui Dumnezeu. După cum în Isus se întâlneau două naturi, tot astfel în cei răscumpăraţi şi mântuiţi se întâlnesc două naturi, a lui Dumnezeu şi a omului.

Acesta este un fapt real, o realitate pe care Dumnezeu a deschis-o pentru noi. În acest fel, taina lui Dumnezeu se repetă în fiecare om care doreşte şi primeşte mântuirea. Lucrarea Duhului Sfânt la întruparea lui Hristos este aceeaşi şi în cazul naşterii noastre din nou, căci, până la urmă, naşterea din nou este în sine taina lui Dumnezeu pentru om şi în om. Unirea reală dintre divinitatea Fiului lui Dumnezeu cu natura omenească căzută, păcătoasă şi muritoare îi putea asigura biruinţa deplină asupra păcatului, numai dacă ascultarea Sa de Dumnezeu era desăvârşită în toate privinţele. Iar ascultarea Lui poate fi ascultarea noastră, căci şi în cei născuţi din nou este aceeaşi unire tainică cu natura divină.

     "În slăbiciunea naturii omeneşti, Domnul Hristos urma să înfrunte ispitele unuia care avea puteri de o natură mai înaltă, cu care Dumnezeu înzestrase familia îngerească. Însă natura umană a lui Hristos era unită cu natura divină şi, prin puterea aceasta, urma să suporte toate ispitele pe care Satana putea să le aducă împotriva Sa şi să continue să-şi păstreze sufletul nepătat de păcat. El doreşte să-i dea această putere fiecărui fiu şi fiecărei fiice a lui Adam, care vor vrea să primească, prin credinţă, atributele neprihănite ale caracterului Său...
     Acela care se pocăieşte şi primeşte darul vieţii Fiului lui Dumnezeu nu poate să fie biruit. Dacă se bazează pe natura divină, prin credinţă, el ajunge să fie un copil al lui Dumnezeu. El se roagă şi crede. Când este ispitit şi încercat, el cere puterea pe care Hristos a oferit-o cu preţul vieţii Sale şi biruie prin harul Său. Fiecare păcătos trebuie să înţeleagă lucrul acesta. El trebuie să se pocăiască de păcatul lui, să creadă în puterea lui Hristos, să primească puterea care îl mântuieşte şi îl păzeşte de păcat." Solii alese, vol. 1, cap. Vrăjmăşia lui Satana împotriva legii, par. 9, 12.

Singura cale pentru ca Fiul lui Dumnezeu să se coboare la noi, păcătoşii, era aceea de a-şi uni natura divină, Dumnezeirea Sa veşnică, cu natura noastră păcătoasă. El ne-a pus la dispoziţie astfel taina lui Dumnezeu, cu posibilitatea intrării în ea, de a deveni părtaşi la natura dumnezeiască, devenind ceea ce El era în Cer, persoane care deţin pe vecie două naturi - divinitatea lui Hristos şi natura umană răscumpărată. Toţi suntem chemaţi la această părtăşie, tuturor ne este rezervat caracterul lui Hristos, natura lui divină, dacă dorim ca Duhul Sfânt să ni-l dea, unindu-l cu viaţa noastră, cu natura noastră, cu voinţa noastră. Numai prin taina lui Dumnezeu în om, poate omul să rămână biruitor zi de zi asupra tuturor ispitelor lui Satana, şi asupra păcatului mărturisit.

Când dorim să devenim părtaşi la această taină, atunci are loc în noi distrugerea firii vechi, a vrăjmăşiei, a puterii păcatului sau a spiritului lui Satana, şi înlocuirea lui cu natura divină a lui Hristos, care este caracterul Său. Are loc o distrugere a ceva pentru ca altceva să-i poată lua locul, căci Dumnezeu şi Satana nu pot locui împreună. În golul creat astfel, prin nimicirea vrăjmăşiei, Duhul Sfânt pune viaţa lui Hristos. Taina lui Dumnezeu devine realitate, iar Satana se teme cel mai mult de acest lucru extraordinar. Să luăm aminte la cuvintele adevărului, cu privire la cele menţionate până acum:

     "Cuvântul distruge natura firească, pământească şi dă o nouă viaţă în Isus Hristos." Hristos Lumina Lumii, cap. Criza din Galilea, par. 34.

     "Religia Domnului Hristos însemnează mai mult decât numai iertarea păcatelor, ea înseamnă îndepărtarea păcatelor și umplerea locului rămas liber cu harul Duhului Sfânt. Înseamnă iluminare spirituală și bucurie în Dumnezeu. Ea însemnează o inimă eliberată de eu și binecuvântată de prezența continuă a Domnului Hristos. Când Domnul Hristos domnește în suflet, atunci acolo este curăție și eliberare de păcat. Slava, plinătatea și desăvârșirea planului Evangheliei sunt atunci împlinite în viață. Primirea Mântuitorului aduce strălucirea unei păci depline, a unei iubiri desăvârșite și a unei asigurări perfecte. Frumusețea și parfumul caracterului Domnului Hristos, descoperite în viață, mărturisesc despre faptul că Dumnezeu a trimis în adevăr pe Fiul Său în lume, ca să fie Mântuitorul ei." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 41.

La naşterea din nou, Duhul Sfânt sădeşte în inimă o nouă natură, chiar viaţa Mântuitorului sau neprihănirea Sa. A sădi înseamnă a însămânţa, a pune în pământ o sămânţă care urmează să crească şi să se dezvolte. Tot astfel, Grădinarul ceresc pune sămânţa lui Hristos în inimile noastre numai după ce ogorul inimii a fost desţelenit, golit de ce era înainte acolo. El dezrădăcinează şi stârpeşte totul, astfel încât în locul curăţat şi liber să pună natura divină a Mântuitorului, adică viaţa Sa ori caracterul Său frumos. De vreme ce se spune că numai într-un loc rămas liber Duhul Sfânt îşi poate face lucrarea, înseamnă că mai înainte, acolo, se găsea altceva ce trebuia eliminat. Acel altceva este firea cea veche, puterea păcatului, natura spirituală cea rea din noi, cu care ne naştem.

     "Cei reprezentați prin fecioarele nechibzuite, nu sunt ipocriți. Ei au considerație față de adevăr, l-au apărat și l-au susținut. Unii ca aceștia se simt atrași către cei care cred adevărul, dar nu s-au supus cu totul lucrării Duhului Sfânt. Ei n-au căzut pe Stânca, Isus Hristos, și n-au lăsat ca firea lor cea veche să fie sfărâmată. Această clasă de credincioși sunt înfățișați de asemenea prin auzitorii reprezentați prin pământul stâncos. Ei primesc foarte repede Cuvântul dar dau greș în asimilarea principiilor lui. Influența Cuvântului nu este durabilă Duhul lucrează asupra inimii omului, în măsura în care acesta dorește și consimte ca Duhul să sădească în el o natură nouă, dar cei reprezentați prin fecioarele neînțelepte au fost mulțumiți cu o lucrare superficială. Ei nu cunosc pe Dumnezeu. N-au studiat caracterul Lui, n-au avut comuniunea cu El, deci ei nu cunosc, nu știu cum să se încreadă în El, cum să privească la El și să trăiască." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 10.

În paragraful de mai sus se arată limpede că cine nu cade pe Stânca mântuirii, nu este în stare să lase ca firea lui cea veche să fie sfărâmată sau distrusă. Dacă această lucrare de distrugere nu are loc, atunci cu nici un chip nu va fi posibil ca Duhul Sfânt "să sădească în el o natură nouă". Aflăm, aşadar, că taina lui Dumnezeu înseamnă mai întâi renunţarea la eu, deci răstignire, adică dispunerea ta de a te pune cu totul în mâna Creatorului şi, deci, de a capitula cu desăvârşire înaintea Lui, distrugerea vrăjmăşiei, prin atotputernicia Duhului Sfânt, crearea astfel a unui loc gol prin dezrădăcinarea sau sfărâmarea firii vechi, şi sădirea sau implantarea unei noi naturi, dar de un cu totul alt caracter, adică neprihănită, de către Grădinarul care ne uneşte cu Dumnezeu.

Observăm, deci, că păcatul este o prezenţă reală în noi, care trebuie scoasă, dezrădăcinată, distrusă numai după ce noi ne predăm cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Dacă ceea ce primim, în locul păcatului, este chiar viaţa lui Dumnezeu, deci o realitate spirituală, fiind o natură nouă spirituală în noi, atunci înseamnă că schimbul acesta trebuie să înlocuiască tot o natură, dar care trebuie să fie veche, din moment ce noua natură pe care o primim se numeşte nouă. Numai aşa se poate spune cu adevărat că "dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi". 2Corinteni 5,17.

Aşadar, biruinţa deplină asupra păcatului este asigurată prin taina lui Dumnezeu, care ar trebui să devină o realitate pentru orice om de pe planeta noastră. Ea este taina lui Dumnezeu pentru cei ce înţeleg valoarea ei ca dar. Nu se primeşte, nu se beneficiază de ea prin naşterea din sămânţa lui Adam, fiindcă este doar opera creatoare a Duhului Sfânt. Copiii se nasc din sămânţa lui Adam, fără taina lui Dumnezeu în ei, căci ea se primeşte doar prin credinţă, nu ca moştenire.