Lumină prin întuneric

Evenimentele desfăşurate în acel mijloc de secol al XIX-lea fuseseră prezise încă din timpul lui Ioan cel iubit, când, pe insula Patmos, i s-a arătat zborul a trei îngeri deosebiţi, fiecare urmând la timpul destinat lui, dar toţi prezentând Evanghelia veşnică. Partea cea mai importantă a acestei Evanghelii era cea privitoare la ceasul judecăţii. Or, Miller exact despre acest lucru a predicat, numai că nu înţelegea la ce se referea în realitate acea Evanghelie. Este adevărat că el credea că Isus vine pe pământ, dar presupunând în mod eronat că acesta, pământul, este simbolizat prin sanctuarul ce urma să fie curăţit, potrivit profeţiei din Daniel 8,14.

O singură idee eronată cu privire la sanctuar avea să conducă la o mare dezamăgire în rândurile tuturor aşteptătorilor. Curăţirea prin foc presupunea de la sine o lucrare de judecată. Venirea lui Hristos pe norii cerului însemna că Cel ce vine aduce cu Sine şi răsplata, pentru unii viaţa veşnică iar pentru alţii moarte. Aşa credeau milleriţii la vremea aceea. Aşa că fără să-şi dea seama ei vesteau mesajul primului înger din Apocalipsa 14,6,7, fără să ştie ce implică în realitate acest lucru, întrucât centrul preocupărilor lui Miller era Daniel 8,14.

Aşadar, vestirea primului înger făcea referire clară la lucrarea lui Miller şi a adepţilor lui. Îl aşteptau pe Isus în aprilie 1844. Miller a început să-şi expună punctele de vedere încă din 1831, aşa că vestirea primului înger se întindea pe perioada cuprinsă între 1831 şi primăvara lui 1844. Toată această vestire puternică avea menirea de a trezi biserica protestantă din America în vederea apropierii unui mare eveniment, pe care milleriţii îl socoteau a fi venirea literală a lui Hristos.

Chiar dacă nu acest eveniment urma să aibă loc, totuşi Dumnezeu a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a ajuta pe toţi cei sinceri să-şi cerceteze în felul acesta vieţile. În bisericile protestante se propovăduia de mult timp despre venirea lui Hristos. Acum urechile lor auzeau că evenimentul bate la uşi. Sunt ei, oare, pregătiţi să se întâlnească cu Isus? La început Miller a fost primit cu braţele deschise peste tot, pentru ca mai apoi bisericile să-i închidă uşa în nas, chiar mergând până acolo de a interzice membrilor lor să asculte vestirea lui Miller. Dar, toţi aceia care au socotit că nu se pot conforma acestei atitudini ingrate a bisericii lor urmau să se despartă de ea.

     "Atâta timp cât lucrarea lui a ajutat la întărirea bisericilor, a fost privită cu bunăvoinţă. Dar când slujitorii şi conducătorii religiei au început să fie ostili învăţăturii advente, dorind să pună capăt oricărei agitaţii cu privire la acest subiect, nu numai că i s-au împotrivit de la amvon, dar le-au interzis şi membrilor privilegiul de a participa la predicile unde se prezenta a doua venire sau chiar să vorbească despre nădejdea lor în adunările bisericii. În felul acesta credincioşii se aflau într-o mare încercare şi încurcătură. Ei îşi iubeau bisericile lor şi le era greu să se despartă de ele. Dar când au văzut că mărturia Cuvântului lui Dumnezeu le este interzisă şi dreptul de a cerceta profeţiile este imposibil, au judecat că loialitatea, credinţa faţă de Dumnezeu îi oprea să se supună. Pe aceia care căutau să interzică mărturia Cuvântului lui Dumnezeu nu-i puteau socoti ca fiind biserica lui Hristos, >stâlpul şi temelia adevărului<. De aceea s-au socotit îndreptăţiţi să se despartă de ei. În vara anului 1844, aproximativ cincizeci de mii de persoane s-au retras din biserici." Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 3.

Deşi îşi iubeau bisericile, totuşi cei credincioşi care credeau Evanghelia aşa cum era prezentată de Miller şi adepţii săi, s-au văzut nevoiţi să se despartă de ele. Aceşti credincioşi sinceri sunt cei care au rupt "frânghiile" ce-i ţineau strâns legaţi de biserica lor, despre care fuseseră învăţaţi să creadă că este singura adevărată!! Toţi ceilalţi care au ales să nu creadă mesajul rostit, au rămas în biserica lor legaţi tocmai datorită acestor frânghii diabolice. Ce reprezintă aceste frânghii? Rătăcirile şi tradiţiile omeneşti amestecate cu adevăr, pe care eu le-am numit pe drept taina fărădelegii, prin care membrii bisericii erau făcuţi să creadă că biserica lor are lumina şi adevărul lui Dumnezeu, fiind sfătuiţi de către pastori şi fruntaşii bisericii să rămână în interiorul bisericii, singura care mântuieşte!!

     "Atunci mulţi care îndrăgeau lumina sacră au rupt frânghiile care îi ţineau legaţi şi au ieşit în afara grupului lor. În timp ce făceau acest lucru, bărbaţi care aparţineau unor grupuri diferite şi care erau respectaţi în aceste formaţiuni şi-au făcut loc, unii cu cuvinte plăcute, alţii cu priviri mânioase şi gesturi ameninţătoare şi au strâns frânghiile care slăbeau. Aceşti bărbaţi spuneau neîncetat: >Dumnezeu este cu noi. Ne aflăm în lumină. Avem adevărul<. Am întrebat cine sunt aceşti oameni şi mi s-a spus că erau pastori şi fruntaşi care respinseseră ei înşişi lumina şi nu voiau ca alţii s-o primească." Scrieri timpurii, cap. Ilustrarea mişcării advente, par. 2.

Această atitudine se va da pe faţă din partea pastorilor şi a cărturarilor bisericii şi în timpul când se va face auzită marea avertizare finală!!! Ceea ce a fost, va mai fi, se va repeta întocmai după cum voi arăta mai târziu. Din cauza acestei atitudini a bisericilor protestante, pentru că se vedea clar că cei care primesc lumina divină nu mai pot rămâne în biserica lor, s-a făcut auzit mesajul celui de al doilea înger, protagonistul acestei vestiri fiind de astă dată un credincios pe nume Charles Fitch. El înţelesese înaintea tuturor, chiar şi a lui Miller, că adevăratul popor al lui Dumnezeu trebuie să iasă din Babilon. Prin Babilon se înţelegea în mod clar toate bisericile protestante din America!!! Aşa că acest mesaj a început să se facă auzit încă din vara lui 1843.

Pe parcursul unui an de zile s-a tot făcut auzit acest mesaj al îngerului al doilea: "Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!<" Apocalipsa 14,8. A se observa că aici, în acest text, Babilonul este doar cetatea ce mare, nu este Babilonul cel mare. Această profeţie are o dublă aplicaţie, mai întâi se aplică tuturor bisericilor protestante din America veacului al XIX-lea şi apoi se va mai împlini atunci când Babilonul va deveni Babilonul cel mare, potrivit profeţiei din Apocalipsa 18,2, când ajunge "un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte".

Toţi cei sinceri care înţelegeau urgenţa pregătirii de a se întâlni cu Hristos ieşeau din bisericile lor şi se alăturau grupului minoritar, noua biserică pe care Hristos era nevoit să o formeze, din cauza refuzului bisericilor protestante de a primi Evanghelia cea veşnică!!! Însă, nu era un lucru uşor să rupi "frânghiile", aceleaşi cu care credincioşii de astăzi sunt înfăşuraţi, şi pe care atât de puţini le vor rupe când se va auzi ultima solie de har adresată de Hristos lumii vinovate o dată cu legiferarea edictului duminical. Când acest mesaj de a ieşi din Babilon se făcuse auzit tot mai mult, pastorii încercaseră să strângă frânghiile astfel încât nimeni să nu mai părăsească biserica!!! De dragul poziţiei în biserică şi a banilor, aceştia făceau lucrarea stăpânului pe care şi l-au ales de mult, fără să ştie că-i aduc închinare.

     "Apoi am auzit un glas spunându-le celor care fuseseră împinşi şi luaţi în râs: >Ieşiţi din mijlocul lor şi nu vă atingeţi de ce este necurat!< În ascultare de această voce, un mare număr de oameni au rupt frânghiile care îi ţineau legaţi şi, părăsind grupurile care erau în întuneric, s-au alăturat celor care îşi dobândiseră mai înainte libertatea şi şi-au unit bucuroşi glasurile cu ei. Am ascultat glasurile rugăciunii sincere, din suflet, a câtorva care rămăseseră încă în grupurile aflate în întuneric. Pastorii şi fruntaşii treceau împrejurul acestor grupări diferite, strângând şi mai bine funiile; dar încă auzeam glasul rugăciunii sincere. Apoi i-am văzut pe cei care se rugaseră, întinzând mâinile după ajutor către grupul unit care se afla în libertate şi se bucura în Dumnezeu. În timp ce priveau cu stăruinţă către cer, răspunsul venit din partea lor a fost: >Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei!< Am văzut indivizi luptându-se pentru libertate. În cele din urmă ei au rupt funiile care îi ţineau legaţi. Se împotriviseră eforturilor depuse pentru strângerea şi mai tare a frânghiilor şi refuzaseră să ia în seamă declaraţiile repetate: >Dumnezeu este cu noi<, >Avem cu noi adevărul<. Scrieri timpurii, cap. Ilustrarea mişcării advente, par. 5.

Cu toate că primăvara anului 1844 venise, evenimentul mult aşteptat nu a avut loc. A intervenit o stare de dezamăgire, prima cu care noua biserică, încă din faşă, trebuia să se confrunte. Unii începuseră se fie dezorientaţi şi nu ştiau ce să mai creadă. Nu trebuie decât să ne punem în locul lor; ce am simţi cu privire la noua credinţă împărtăşită, cu atât mai mult că am ieşit din biserica pe care o îndrăgeam?! Ce aveau să spună prietenii şi membrii bisericilor din care fuseseră daţi afară sau pur şi simplu plecaseră fiindcă înţeleseseră că nu-şi pot trăi credinţa în mijlocul unora care nu le permite acest lucru?!

Acesta a fost un timp de cercetare serioasă a inimii. Din cauza înţelegerii greşite că sanctuarul este pământul acesta, aşteptătorii urmau să se confrunte nu cu una, ci chiar cu două dezamăgiri, a doua fiind şi mai cruntă, punându-şi pecetea asupra stării de spirit a mişcării adventiste încă din primii anii, după câte vom vedea. Apoi, mulţi dintre ei nu aveau o experienţă reală cu Hristos, venind doar din motive subiective. Totuşi, în acest context, cei mai serioşi s-au apucat să studieze Scripturile cu un suflu nou, însufleţiţi de credinţa că numai Dumnezeu i-a putut conduce până la acel punct, chiar dacă încă nu-şi puteau explica mica dezamăgire a întârzierii lui Hristos. Ei pur şi simplu aveau dovada fermă că Isus îi condusese în tot ce întreprinseseră până atunci!

     "Când a trecut timpul în care a fost aşteptată pentru prima oară revenirea Domnului - în primăvara anului 1844 - aceia care aşteptaseră cu credinţă revenirea Sa au fost pentru o vreme cuprinşi de îndoială şi de nesiguranţă. În timp ce lumea îi privea ca fiind doborâţi şi dovediţi că nutriseră o amăgire, izvorul lor de mângâiere a rămas tot Cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi au continuat să cerceteze Scripturile, examinând din nou dovezile credinţei lor şi studiind cu atenţie profeţiile, pentru a căpăta o lumină mai deplină. Mărturia Bibliei care sprijinise poziţia lor părea clară şi hotărâtă. Semne care nu puteau greşi arătau spre venirea lui Hristos ca fiind aproape. Călăuzirea deosebită a Domnului atât în convertirea păcătoşilor, cât şi în reînviorarea vieţii spirituale printre creştini era dovada că solia venea din cer. Şi cu toate că aceşti credincioşi nu-şi puteau explica dezamăgirea, se simţeau asiguraţi că Dumnezeu îi condusese în experienţa prin care trecuseră." Tragedia veacurilor, cap. Profeţii împlinite, par. 1.

În intervalul de timp cuprins între primăvara şi vara anului 1844, aceşti credincioşi au stăruit în cercetarea profeţiilor încă o dată. Durata marii profeţii biblice din Daniel, cei 2300 de ani, fusese corect calculată, însă tot nu înţelegeau de ce nu a venit Hristos. Pe fondul acesta, urma să se împlinească o altă profeţie minunată, cea a parabolei celor zece fecioare. Întrucât ea este o parabolă profetică, are şi ea la rândul ei o dublă aplicaţie. Prima aplicaţie este chiar în zilele formării acestei noi mişcări, iar a doua va fi în viitorul apropiat. Pentru prima oară aveau să se audă cuvintele: "Iată Mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!" Matei 25,6.

Aceste cuvinte reprezintă strigătul de la miezul nopţii. Ele nu s-au auzit întocmai aşa, cuvânt cu cuvânt, fiindcă nici nu-i nevoie. În schimb, ele zugrăvesc o stare de spirit, bine descrisă de cele întâmplate între milleriţi la vremea respectivă şi, de asemenea, chiar de vestirea pe care o predicau în cuvintele lor. Ei susţineau că Hristos vine pe nori şi că, din această pricină, oamenii trebuie să-şi cureţe inimile, or exact acesta este miezul mesajului primului înger din Apocalipsa 14!!! Acest strigăt de la miezul nopţii s-a făcut auzit întâiaşi dată în august 1844. El avea menirea să dea putere soliei îngerului al doilea, în sensul că ieşirea credincioşilor din bisericile mamă nu a fost deloc o greşeală, şi mai ales să le arate că evenimentul aşteptat nu putea avea loc în primăvara anului respectiv.

     "Către încheierea celei de-a doua solii îngereşti, am văzut o lumină mare din cer strălucind asupra poporului lui Dumnezeu. Razele de lumină străluceau ca soarele. Şi am auzit glasuri de îngeri strigând: "Iată Mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!"
     Acesta era strigătul de la miezul nopţii, care trebuia să dea putere soliei celui de-al doilea înger. Au fost trimişi îngeri din cer pentru a-i trezi pe sfinţii descurajaţi şi pentru a-i pregăti pentru marea lucrare dinaintea lor. Nu cei mai talentaţi bărbaţi au fost cei dintâi care au primit această solie. Au fost trimişi îngeri la cei umili, consacraţi, şi i-au constrâns să dea strigătul: >Iată Mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!< Cei cărora li s-a încredinţat strigarea s-au grăbit şi, în puterea Duhului Sfânt, au făcut să răsune solia şi i-au înviorat pe fraţii lor descurajaţi. Această lucrare nu depindea de învăţătura şi erudiţia oamenilor, ci de puterea lui Dumnezeu, iar sfinţii Lui care au auzit strigarea nu au putut să-i reziste. Cei mai spirituali au primit această solie, iar cei care conduseseră mai înainte lucrarea au fost ultimii care au primit-o şi au ajutat la amplificarea strigătului: >Iată Mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!<
     În fiecare loc din ţară era dată lumina privind solia celui de-al doilea înger şi strigătul înmuia inimile a mii şi mii de oameni. Ea a mers din oraş în oraş şi din sat în sat până când poporul aşteptător al lui Dumnezeu a fost pe deplin trezit. În multe biserici nu s-a permis ca această solie să fie dată, şi un mare grup, care avea mărturia cea vie, a părăsit aceste biserici căzute. O lucrare puternică a fost săvârşită prin strigătul de la miezul nopţii. Solia cerceta inimile, conducându-i pe cei credincioşi să caute o experienţă vie, personală. Ştiau că nu se pot sprijini unul pe celălalt." Scrieri timpurii, cap. Solia celui de-al doilea înger, par. 2-4.

Cum se traduceau practic cuvintele strigătului de la miezul nopţii pentru cei care l-au auzit? În acel august cald, la o conferinţă de cinci zile ţinută în Exeter, statul Maine, vorbitorii experimentaţi repetau aceleaşi adevăruri primite prin solia primului înger, fără nici un rezultat vizibil al unei descoperiri care să le arate de ce Hristos nu venise în acea primăvară. Suntem la timpul când încă ei nu deosebeau greşeala legată de termenul sanctuar, care era atribuit pământului. Atunci, în mijlocul unei prelegeri ţinute de Joseph Bates, un înfocat susţinător al Evangheliei rostite de Miller, în cortul unde se ţinea adunarea şi-a făcut apariţia un ins care s-a aşezat lâgă sora lui pe un scaun. I-a povestit pe scurt, la ureche, tot ce a descoperit referitor la venirea lui Hristos. Numele lui era Samuel Snow. El este iniţiatorul strigătului de la miezul nopţii. Observaţi, vă rog, că Duhul Sfânt a folosit pentru fiecare înger şi mesaj câte un bărbat diferit!!

Prin Miller a iniţiat solia primului înger, prin Charles Fitch a iniţiat solia îngerului al doilea, care dădea putere primei solii îngereşti, iar prin Samuel Snow, Dumnezeu introduce în scenă strigătul de la miezul nopţii, care avea menirea să dea putere, la rândul lui, soliei îngerului al doilea!!! Ceea ce vreau să reţinem este că nu sunt mai multe solii îngereşti, ci una singură - Evanghelia veşnică!! Însă, Dumnezeu descoperă această Evanghelia potrivit cu cerinţele şi nevoile timpului şi mai ales ale bisericii Sale. Întotdeauna un adevăr descoperit este întărit prin altul, apoi acesta este întărit prin altul, şi tot aşa, întregind în acest fel tot ce cuprinde Evanghelia!!

Atunci, sora lui s-a sculat de pe scaun şi le-a spus tuturor că lângă ea se află un om care le va spune când va veni Hristos în realitate. Din momentul când a început să vorbească toate feţele au început să radieze de lumină cerească. Era pentru întâiaşi dată când mintea le era lămurită de ce Hristos nu venise. Acum înţeleseseră, potrivit tuturor dovezilor, că Isus urma să vină pe 22 octombrie 1844!!! Cum de ajunsese Snow la o astfel de concluzie?

În serviciul simbolic ziua ispăşirii se desfăşura totdeauna în ziua a zecea a lunii a şaptea, când avea loc practic curăţirea sanctuarului! Cum aceasta era ultima lucrare săvârşită în sanctuarul pământesc, singura lucrare care făcea posibilă venirea lui Hristos pe norii cerului, el a tras concluzia corectă că venirea lui Hristos ar trebui să aibă loc în toamna anului 1844 şi nu în primăvara lui. El a socotit că ziua a zecea a lunii a şaptea, potrivit calendarului ebraic, cade în calendarul lor în data de 24 octombrie 1844!! La auzirea unei astfel de veşti, toţi credincioşii s-au bucurat nevoie mare. Înflăcărarea lor a crescut pe măsură.

Cu toate că erau ridiculizaţi în continuare, credincioşii îşi vedeau toate nădejdile împlinite; nu mai urma decât Isus să-şi facă apariţia. Data de 22 octombrie 1844 a fost aşteptată cu sufletul la gură, mulţi, mult prea mulţi oameni au rupt-o cu păcatul, alţii şi-au vândut prăvăliile, alţii nici măcar nu s-au mai gândit să-şi adune recoltele în acel an, totul pentru Domnul lor. Însă, ceea ce a urmat avea să-şi pună amprenta asupra viitoarei bisericii formate!!!

Hristos nu a venit nici în data respectivă. Uluirea a fost extremă. Batjocurile erau dintre cele mai crunte, nici măcar nu mai voiau să dea ochi cu vecinii!!! Este suficient să încercăm să ne punem în locul lor, şi ne vom da seama prin ce au trecut. La vremea aceea, din această mişcare făceau parte peste cincizeci de mii de suflete. După această dezamăgire, a doua, care era mai cruntă decât prima, din acest mare număr abia dacă mai rămăseseră o sută!!! Nici măcar nu ne imaginăm încă ce înseamnă să stăm pe propriile picioare, fără să ne rezemăm credinţa pe credinţa altuia sau pe simţăminte şi emoţii proprii, ca să nu mai vorbesc despre ideile şi teoriile greşite care îmbibă mintea şi care o formează să gândească într-un fel sau altul, dar nu cum ar trebui să gândim cu adevărat, asemenea Duhului Sfânt!!! O asemenea minte, îmbibată cu harul lui Hristos, va fi permanent echilibrată, calmă, raţională, stăpână pe sine, o minte care este stăpâna trupului şi nu invers!!

Studiind personal toate aceste lucruri, am realizat ca niciodată înainte că mântuirea mea depinde doar de credinţa mea în Hristos!! Pe ce se sprijină credinţa mea? Pe biserică, pe un grup, pe prieteni, pe pastor, pe predici, pe cunoştinţele pe care le am şi care şi alea sunt doar nişte informaţii? Dacă nu vei fi în stare să urmezi glasul Păstorului divin, va fi doar din cauza ta, căci mintea ta nu a fost învăţată niciodată să deosebească adevărul de rătăcire!! Predicile de la amvon nu au această menire astăzi!! Numai studiul personal şi rugăciunea, împreună cu exercitarea corectă a credinţei te pot face în stare să fii un Luther al timpului de faţă, sau un Pavel ori un Ioan Botezătorul!!! Încă o dată, urmaţi pilda lui Miller în ce priveşte exercitarea credinţei, trăirea spirituală şi mai ales modul său de studiere a Bibliei!!

Mintea ta trebuie să fie impregnată cu principiile vitale ale adevărului divin, astfel încât să mustească de adevăr, să fie plină de Duhul Sfânt!!! Tu trebuie să ajungi să depinzi numai de Hristos şi de nimeni altcineva. Numai leviţii spirituali şi fecioarele înţelepte vor putea face acest lucru. Dumnezeu doreşte ca voi toţi să deveniţi copiii Săi, imposibil de zdruncinat în credinţa lor. Istoria bisericii trebuie ştiută de toţi, de aceea o înfăţişez aici, pe scurt, căci ar fi prea mult de scris, încercând să scot la iveală acele principii vitale călăuzitoare care ne arată modul de lucru, procedeul lui Dumnezeu cu biserica Sa, de când o formează şi până când aceasta îl alungă!!! Dumnezeu nu se schimbă niciodată în procedeele Sale. De aceea, "aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor. Astfel, dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă". 1Corinteni 10,11.12.

În timpul acestei dezamăgiri crunte, Dumnezeu a suferit împreună cu micul Său popor. El făcuse deja tot posibilul să nu ajungă aici, dar din cauza mentalităţii ce predomina la vremea aceea, dezamăgirea fusese inevitabilă. Cu toate acestea, fusese pregătită totodată calea pentru solia îngerului al treilea din Apocalipsa 14. Imediat a doua zi, doi credincioşi absolut oneşti şi integri, care credeau că Dumnezeu este cu ei şi că le va da lumină pentru a-i lămuri de ce Hristos nu a venit, pe nume Hiram Edson şi O.R.L. Crosier, mergeau prin lanul de porumb necultivat al primului. Mergeau ascunşi prin lan de teama batjocurilor înfiorătoare la care se aşteptau să fie supuşi. Nu-şi vorbeau, fiind adânciţi în gândurile lor. Dar, deodată, ca o străfulgerare a unei raze de lumini puternice, Hiram Edson s-a oprit în lan cu privirile îndreptate în sus, parcă văzând şi înţelegând tot ce se petrecuse de fapt, şi mai ales care era izvorul dezamăgirilor lor.

Cu puţin timp înainte el studiase cartea Evrei şi nu văzuse deloc că în cer există un sanctuar unde Hristos este mare Preot! Deşi citise, nu înţelesese, fiindcă ideea greşită cu privire la sanctuar deformase în mintea tuturor adevărul real privitor la existenţa unui sanctuar adevărat în cer. Acolo, în mijlocul lanului, a realizat că, de fapt, pe 22 octombrie 1844 Hristos intrase în sfânta sfintelor ca să facă ultima Sa lucrare de curăţire a sanctuarului de toate păcatele acumulate din toate timpurile, dar şi curăţirea inimilor celor credincioşi care, prin credinţă, intră cu El în sfânta sfintelor!!!

Cu această veste avea să înceapă istoria celei de a treia solii îngereşti şi istoria unui popor care, deşi începuse bine, avea să sfârşească rău, ca toate bisericile de dinaintea lui!!! Este momentul când Hristos descoperă celor rămaşi în urma marii dezamăgiri importanţa serviciului sanctuarului ceresc. Este al treilea element pe care Hristos trebuia să-l pună la dispoziţia bisericii Sale. Numai că biserica iniţială, biserica protestantă, fiind pusă la încercare s-a dovedit nevrednică de chemarea făcută, aşa că toate descoperirile care urmau să vină Hristos avea să le pună la dispoziţia celor care trecuseră cu bine prin dezamăgire.

Ceea ce mai trebuie să ştim este că pe data de 23 octombrie 1844, Dumnezeu a făcut nuntă Fiului Său, iar poporul Său este invitat să ia parte la această nuntă prin credinţă. Nunta aceasta, a doua şi ultima, are în vedere căsătoria lui Hristos cu fiecare credincios doritor după o astfel de unire, pentru ca prin ea să poată prezenta Tatălui Său nişte oameni desăvârşiţi, gata pentru cer. Şi în al doilea rând, această nunta priveşte primirea de către Hristos a împărăţiei Sale. Fără existenţa unui popor curat şi sfânt prin care Hristos să-şi încheie lucrarea, Hristos nu-şi poate primi împărăţia care de drept i se cuvine!!!

     "L-am văzut pe Tatăl ridicându-se de pe scaunul de domnie, mergând cu un car de foc în Sfânta Sfintelor, dincolo de cea de-a doua despărţitură şi aşezându-se. Apoi, Isus s-a ridicat de pe tron şi cei mai mulţi dintre cei care erau aplecaţi s-au ridicat împreună cu El. Din momentul în care s-a ridicat, nu am văzut nici o rază de lumină căzând de la Isus peste mulţimea nepăsătoare, şi aceasta a fost lăsată în întuneric total. Cei care s-au ridicat o dată cu Isus şi-au păstrat privirile aţintite asupra Sa când a părăsit tronul şi i-a condus o mică bucată de drum. Apoi, şi-a ridicat braţul drept şi l-am auzit spunând cu glasul Său încântător: >Aşteptaţi aici; Mă duc la Tatăl Meu să primesc Împărăţia; păstraţi-vă veşmintele nepătate, iar Eu mă voi întoarce după puţină vreme de la nuntă şi vă voi primi<." Scrieri timpurii, cap. Sfârşitul celor 2300 de zile, par. 2.

     "În vara şi în toamna anului 1844, a fost proclamată solia: >Iată Mirele vine<. Cele două categorii, reprezentate prin fecioarele înţelepte şi cele neînţelepte, se găseau atunci în biserică - o grupă care aştepta cu bucurie venirea Domnului şi care se pregătea cu grijă pentru a se întâlni cu El; o altă grupă care, influenţată de teamă şi acţionând din impuls, se mulţumise cu teoria adevărului, dar căreia îi lipsea harul lui Dumnezeu. În parabolă, când a venit mirele, >cele care au fost gata au intrat cu el la nuntă<. Venirea mirelui, arătată aici, are loc înainte de nuntă. Nunta reprezintă primirea de către Hristos a Împărăţiei Sale. Sfânta cetate, Noul Ierusalim, care este capitala şi reprezentanta Împărăţiei, este numită >mireasa, soţia Mielului<. Îngerul i-a spus lui Ioan: >Vino aici, şi-ţi voi arăta mireasa, soţia Mielului<. >El m-a dus în Duhul, zice profetul, şi mi-a arătat cetatea cea mare, Ierusalimul cel sfânt, coborând din cer de la Dumnezeu< (Apocalipsa 21,9.10). Atunci este clar că mireasa reprezintă Cetatea cea sfântă, iar fecioarele care merg în întâmpinarea Mirelui sunt simbolul bisericii. În Apocalipsa, se spune despre poporul lui Dumnezeu că este oaspete la masa de nuntă (Apocalipsa 19,9). Dacă sunt oaspeţi, nu pot fi reprezentaţi şi prin mireasă. Hristos, aşa cum declarase profetul Daniel, va primi de la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri >stăpânirea, slava şi împărăţia<; El va primi Noul Ierusalim, capitala Împărăţiei Sale, >pregătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei< (Daniel 7,14; Apocalipsa 21,2). După ce a primit Împărăţia, va veni în slava Sa, ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, pentru mântuirea poporului Său, care trebuie să >stea cu Avraam, Isaac şi Iacov<, la masă în Împărăţia Sa (Matei 8,11; Luca 22,30), pentru a participa la masa nunţii Mielului." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 10.