Cei șapte îngeri cu cele șapte urgii şi preoţia lui Melhisedec

Evanghelia veșnică este tot atât de profundă ca și Dumnezeu însuşi, căci până la urmă ea este de bună seamă descoperirea persoanei sublime a Fiului lui Dumnezeu. Mesajul cu privire la cele şapte plăgi ar trebui să fie concludent pentru orice minte care caută cu tot dinadinsul adevărul şi lumina divină, aşa cum sunt ele în Isus Hristos. Solia îngerului al treilea are mult de spus în ce priveşte acest mesaj special, întrucât vizează chiar generaţia prezentă, care urmează să fie martora manifestării mâniei lui Dumnezeu, reprezentată prin cele şapte urgii devastatoare, ce vor distruge pământul aducându-l la starea de ruină totală.

Dacă privim lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu, atunci ne va fi lesne să înţelegem modul de gândire divin în ce priveşte profeţia biblică, la modul general, dar mai ales aspectele privitoare la cele şapte urgii şi cei şapte îngeri care le deţin. Aşadar, dacă Duhul Sfânt a scos la iveală în studiul trecut modul cum se produc cele şapte plăgi, atunci a sosit timpul să ştim cine sunt cei şapte îngeri care au cele şapte urgii, pe care le varsă în sens simbolic pe pământ. Ne interesează în mod deosebit din ce categorie de îngeri fac parte aceştia şapte. Ei sunt şapte doar în sens simbolic, aşa cum în altă parte cei patru îngeri, care ţin cele patru vânturi ale pământului, sunt patru tot în sens simbolic. Numerele respective sunt menite a ne descoperi aria domeniului lor de activitate, cât şi lucrarea pe care ei trebuie să o facă în timpul de har dar şi după încheierea acestuia; adică după ce ei şi-au isprăvit activitatea în cer, în templu, şi mai apoi pe pământ. Templul lui Dumnezeu are o strictă legătură cu pământul nostru, în sensul că acolo se desfăşoară o lucrare ce vizează întocmai planeta noastră şi nimic altceva.

Deci, este vital să înţelegem importanţa templului ceresc şi a activităţii pe care Isus o desfăşoară acolo în folosul tuturor oamenilor, fie sfinţi, fie păcătoşi. În legătură cu cei şapte îngeri, aceştia îşi au aria lor de activitate în templu, fiindcă Scripturile declară în maniera cea mai limpede că: "După aceea, am văzut deschizându-se în cer Templul cortului mărturiei. Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte urgii". Apocalipsa 15,5.6. Se observă că ei ies din templul ceresc, ceea ce înseamnă că lucrarea lor este legată de acel templu, că ei fac ceva specific activităţii pe care templul în sine o presupune şi o cere în mod obligatoriu a fi desfăşurată în favoarea oamenilor de pe pământ.

Replica templului ceresc era, pe pământ, cortul întâlnirii, în vremea lui Moise, şi mai târziu templul lui Solomon. Acolo trebuia să se desfăşoare pe baze continue, potrivit planului divin, o lucrare de ispăşire pentru iudeul păcătos plin de căinţă, unde sângele juca rolul predominat în tot ce presupunea lucrarea ce trebuia să se desfăşoare în afara şi înăuntrul acestor edificii. Preotul şi fiii săi, din casa lui Levi, erau singurii care puteau desfăşura această activitate, cu cea mai mare rigurozitate şi atenţie. Sângele adus în cortul întâlnirii, deci pe pământ, prin care se făcea lucrarea de ispăşire, era sânge de animale, pe când în cer, în marele original făcut de mâna lui Dumnezeu, sângele în virtutea căruia s-a făcut şi se face ispăşirea pentru oameni, de la înălţarea lui Hristos la Tatăl, este sângele care a curs pe Golgota. Preoţia de pe pământ era una trecătoare, prin care nimeni nu putea obţine desăvârşirea în realitate, pe când preoţia lui Hristos, în cer, este nepieritoare, şi este singura prin care omul ajunge desăvârşit în Hristos. A se avea în vedere Evrei capitolele opt, nouă şi zece. (Desăvârşirea se obţine numai prin Hristos şi lucrarea pe care El o desfăşoară în templul ceresc, în folosul omului, însă ea nu s-a obţinut niciodată prin ritualurile iudaice, căci scopul lor era unul didactic, adică de învăţătură, o învăţătură care trebuia să arunce lumină cu privire la Răscumpărătorul şi Mijlocitorul nostru, Isus Hristos, şi la puterea Lui cea mare care ne izbăveşte de păcat iar, prin credinţă, ne poate păstra mai presus de orice ispită şi orice păcătuire).

Să ne întoarcem acum la îngerii care fac obiectul studiului de faţă. Scripturile ne descoperă că locul activităţii lor este în templul ceresc, căci de acolo ies ca să arunce pe pământ potirele cu cele şapte urgii. Însă, Duhul Sfânt este foarte atent în legătură cu persoana lor, strecurând nişte detalii ce au ca scop să lumineze mintea celor ce doresc să înţeleagă marea preoţie a lui Melhisedec. Aceasta este preoţia care de fapt se desfăşoară în templul ceresc, unde Hristos este Marele Preot, iar cei răscumpăraţi preoţi după rânduiala lui Melhisedec. 

     "Lucrul acesta se face şi mai luminos când vedem ridicându-se, după asemănarea lui Melhisedec, un alt preot, pus nu prin legea unei porunci pământeşti, ci prin puterea unei vieţi nepieritoare. Fiindcă iată ce se mărturiseşte despre El: >Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec<. Astfel, pe de o parte, se desfiinţează aici o poruncă de mai înainte, din pricina neputinţei şi zădărniciei ei - căci Legea n-a făcut nimic desăvârşit - şi, pe de alta, se pune în loc o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu. Şi, fiindcă lucrul acesta nu s-a făcut fără jurământ - căci, pe când leviţii se făceau preoţi fără jurământ, Isus s-a făcut Preot prin jurământul Celui ce i-a zis: >Domnul a jurat şi nu se va căi: Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec<... Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut o dată pentru totdeauna, când s-a adus jertfă pe Sine însuşi. În adevăr, Legea pune mari preoţi pe nişte oameni supuşi slăbiciunii; dar cuvântul jurământului, făcut după ce a fost dată Legea, pune pe Fiul, care este desăvârşit pentru veşnicie." Evrei 7,15-21.26-28.

Despre aceşti îngeri, Duhul adevărului ne mai spune că: "Erau îmbrăcaţi în in curat, strălucitor şi erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur". Apocalipsa 15,6. Se poate observa limpede că veşmintele lor sunt veşmintele specifice preoţiei. Asta înseamnă că ei desfăşoară acolo, în prezent, până la încheierea harului, când Satana va purcede la distrugerea pământului prin plăgile care i se permite să le creeze, o lucrare de preoţi şi mijlocitori împreună cu Marele nostru Preot, Isus Hristos. Să începem cu brâiele de aur. Brâul era o piesă deosebită din vestimentaţia preotului, a lui Aaron şi a fiilor săi, căci cu ei a început preoţia levitică, în fapt şi de drept. Să citim: "Apropie de tine pe fratele tău, Aaron, şi pe fiii săi, şi ia-i dintre copiii lui Israel şi pune-i deoparte în slujba Mea ca preoţi: pe Aaron şi pe fiii lui Aaron: Nadab, Abihu, Eleazar şi Itamar... Iată veşmintele pe care le vor face: un pieptar, un efod, o mantie, o tunică lucrată la gherghef, o mitră şi un brâu. Să facă fratelui tău, Aaron, şi fiilor săi veşminte sfinte, ca să-Mi împlinească slujba de preot... Brâul să fie de aceeaşi lucrătură ca efodul şi prins pe el; să fie de aur, de fir albastru, purpuriu şi cărămiziu şi de in subţire răsucit... Fiilor lui Aaron să le faci tunici, să le faci brâie şi să le faci scufii, spre cinste şi podoabă... Să încingi pe Aaron şi pe fiii lui cu un brâu şi să pui scufiile pe capetele fiilor lui Aaron. Preoţia va fi a lor printr-o lege veşnică. Astfel să închini pe Aaron şi pe fiii lui în slujba Mea." Exod 28,1.4.5.8.40; 29,9.

Deci, brâul era o parte deosebită care intra în componenţa veşmintelor preoţilor. Atât preotul, Aaron, cât şi fiii lui deţineau aceeaşi piesă vestimentară, în afara altora care întregeau veşmântul preoţesc, semn evident pentru calitatea de preoţi şi mijlocitori în favoarea celor păcătoşi din poporul lor, Israel. Demn de remarcat este că acest brâu, ce trebuia musai purtat de preoţi când efectuau lucrarea de ispăşire pentru păcătosul penitent, este din acelaşi material ca efodul, adică aur. Asta înseamnă că el era o umbră, o reprezentare a adevăratelor brâie de aur, pe care le poartă aceşti îngeri extraordinari. În virtutea acestui adevăr, putem spune că cei şapte îngeri, care deţin cele şapte potire cu mânia lui Dumnezeu, sunt preoţi şi, ca atare, trebuie că atâta vreme cât se află în templul ceresc ei desfăşoară o lucrare de preoţi, o lucrare de mijlocire, asemănătoare lucrării Marelui Preot, Isus Hristos. 

Mijlocul prin care ei desfăşoară această lucrare nemaipomenită este sângele Mântuitorului, vărsat pe dealul Golgotei pentru toţi omenii păcătoşi de pe pământ. După cum Aaron împreună cu fiii săi, din casa lui Levi, erau singurii care puteau efectua lucrarea de mijlocire, prin cădelniţa plină cu tămâia frumos mirositoare, pentru păcătosul pocăit, precum şi lucrarea de ispăşire, prin sânge, pentru păcatele mărturisite ale acestuia deasupra capului victimei, în cazul nostru animalul de jertfă, tot astfel Hristos împreună cu fiii Săi răscumpăraţi, înviaţi şi luaţi la cer, după ce Hristos a înviat, sunt singurii din tot cerul care pot desfăşura o activitate asemănătoare celei de pe pământ, numai că sângele folosit este propriul Său sânge. 

Prin urmare, în urma celor afirmate, putem spune cu cea mai mare certitudine şi în conformitate cu descoperirea Duhului adevărului, că cei şapte îngeri despre care vorbim sunt de fapt simbolul unei părţi din grupa oamenilor înviaţi de Mântuitorul, după ce mai întâi El a înviat prin propria Sa putere aflată în divinitatea Sa, de la Adam şi până la Ioan Botezătorul, care au fost înălţaţi la ceruri ca să poată face exact ceea ce Mântuitorul face în templul ceresc, şi anume o lucrare de mijlocire şi de ispăşire, dar numai prin sângele Mielului lui Dumnezeu. Asta mai înseamnă că ei s-au calificat pe pământ, prin credincioşia lor faţă de Mântuitorul promis, să devină preoţi şi împăraţi ai marii preoţii după rânduiala lui Melhisedec.

Mai întâi, trebuie dovedit cu Scripturile că şi Isus Hristos, în calitatea Sa de Mare Preot, este încins cu un astfel de brâu din aur. Iată această dovadă: "M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi, când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi, în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe Cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur". Apocalipsa 1,12.13. Dacă El, ca Mare Preot, are un astfel de brâu, asemenea lui Aaron, care îl preînchipuia, atunci devine clar că şi fiii Săi răscumpăraţi, chiar dacă sunt numiţi îngeri, trebuie să aibă veşminte asemănătoare, de preoţi. Mare atenţie, aici vorbim doar despre categoria de îngeri răscumpăraţi, adică oameni care s-au născut pe acest pământ şi au fost luaţi la cer tocmai pentru a face o lucrare asemănătoare Mântuitorului. Nu vorbim despre îngeri creaţi care nu au căzut niciodată în păcat. Trebuie musai să facem această distincţie în mintea noastră, fiindcă tocmai la aşa ceva ne invită Scripturile adevărului.

Acum, ca un fapt mai puţin cunoscut, Apocalipsa este o carte profetică ce constituie în esenţă tabloul templului ceresc. Este imaginată în forma templului ceresc, întrucât parte din istoria lumii se desfăşoară în etapa în care Hristos a îndeplinit acolo o lucrare specifică preoţilor în sfânta, adică în prima încăpere a templului sau sanctuarului pământesc, ceea ce înseamnă de la înălţarea Sa până la sfârşitul celor 2300 de zile profetice, ce coincide cu 22 octombrie 1844, iar altă parte a istoriei, numită şi vremea sfârşitului, se desfăşoară în etapa în care Isus face o lucrare ce corespundea lucrării pe care marele preot o efectua în sfânta sfintelor din templul pământesc, adică a doua încăpere a acestuia, o lucrare de ispăşire numită Yom Kippur, sau marea zi a ispăşirii. Ea avea loc o singură dat pe an, când templul trebuia curăţat printr-o lucrare specială de ispăşire de toate păcatele acumulate acolo în tot cursul anului, prin slujba ce se efectua doar în sfânta sanctuarului pământesc.

Că aşa stau lucrurile este dovedit prin chiar modul cum este descrisă în simboluri istoria bisericii în această carte profetică, de la înălţarea lui Isus şi până la venirea Lui pe norii cerului, inclusiv stabilirea cetăţii lui Dumnezeu pe acest pământ refăcut, pentru totdeauna. Vizionarul, mai întâi, este luat în viziune şi dus în sfânta templului ceresc, pentru ca mai apoi să vadă şi sfânta sfintelor, a doua încăpere a templului, dar numai atunci când începe să-i fie descoperită istoria vremii sfârşitului, adică a generaţiilor de după anul 1844. Apocalipsa, de la capitolul întâi şi până la capitolul al unsprezecelea, înfăţişează istoria bisericii lui Dumnezeu pe perioada când Isus se afla în prima încăpere a templului ceresc. Cuvintele următoare sunt elocvente în acest sens: "După aceste lucruri, m-am uitat şi iată că o uşă era deschisă în cer... Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă". Apocalipsa 4,1; 11,15.

Primele trei capitole sunt practic un preambul, o descoperire în avans din templul ceresc, dar din perspectiva primei încăperi, cu privire la cele şapte etape ale istoriei bisericii, căci mai întâi îi este înfăţişat Isus ca Mare Preot, iar mai apoi este introdus în sfânta, unde Isus alături de alte fiinţe extraordinare desfăşoară o activitate specifică preoţiei cereşti, numită preoţia lui Melhisedec. "Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o lăută şi potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor.Şi cântau o cântare nouă şi ziceau: >Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ!<" Apocalipsa 5,8-10.

Începând cu versetul 19 din Apocalipsa 11, lui Ioan i se descoperă istoria evenimentelor care au de-a face cu o lucrare ce presupunea prezenţa Mântuitorului şi a celor şapte îngeri simbolici, căci nu sunt doar şapte, adică a oamenilor răscumpăraţi şi calificaţi să devină preoţi după rânduiala lui Melhisedec, în a doua încăpere a templului ceresc, acolo unde ei sunt prezenţi şi astăzi şi fac o lucrare de mijlocire şi de ispăşire, prin sângele lui Isus, în numele lui Isus, pentru noi cei de pe pământ. "Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis şi s-a văzut chivotul legământului Său în Templul Său... După aceea, am văzut deschizându-se în cer Templul cortului mărturiei. Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte urgii. Erau îmbrăcaţi în in curat, strălucitor şi erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur." Apocalipsa 11,19; 15,5.6. Capitolele 12 şi 13 sunt de asemenea un preambul la ceea ce urmează să aibă loc pe pământ după ce lucrarea lui Isus ia sfârşit în sfânta templului ceresc. Apocalipsa 14 ne introduce de drept în evenimentele care corespund lucrării lui Isus în acea încăpere, unde se află şi astăzi. 

Ceea ce încerc să dovedesc în rândurile de mai sus, cu privire la cartea Apocalipsei, este faptul că aceasta este gândită a fi practic imaginea templului ceresc, istoria bisericii lui Dumnezeu fiind îmbrăcată în simboluri, ea având totodată o legătură directă cu templul ceresc şi cu lucrarea care se desfăşoară acolo în folosul omului păcătos. A fost gândită asemenea templului ceresc, şi asta pentru ca noi să înţelegem ce face Isus în cer pentru noi, şi cum este implicat El şi cei răscumpăraţi, oamenii nemuritori, luaţi la cer o dată cu înălţarea Sa, în favoarea noastră. Toată istoria bisericii şi a omenirii, până la urmă, trebuie să o înţelegem din perspectiva templului ceresc, căci ele se întreţes.

Aşadar, dacă Apocalipsa este imaginea templului ceresc, atunci înseamnă că Isus şi cei şapte îngeri răscumpăraţi trebuie să se afle permanent în templul ceresc, de la înălţarea lui Isus şi până la încheierea harului, despre care am vorbit în studiul anterior. Asta pentru că, dacă în cer nu ar fi avut loc o astfel de lucrare, atunci nu am mai fi putut vorbi despre istoria bisericii lui Dumnezeu de la înălţarea Mântuitorului, deoarece pur şi simplu nu am mai fi avut viitor. Adică, existenţa umanităţii se datorează întru totul şi în mod desăvârşit acestei lucrări fundamentale pentru existenţa omului şi mântuirea acestuia. Fără Hristos în templul ceresc şi fără fiii Săi răscumpăraţi, nu am mai vorbi despre planeta Terra, cel puţin aşa cum o cunoaştem noi. 

Mai trebuie să remarcăm ceva deosebit, căci tot ceea ce scriu este solia îngerului al treilea care, în curând, se va transforma într-o mare strigare mondială. În prima parte a Apocalipsei, capitolele al patrulea şi al cincilea, profetul vizionar vede cum în jurul scaunului de domnie al lui Dumnezeu se află patru făpturii vii şi douăzeci şi patru de bătrâni. Ei se află în templu în prima încăpere, deoarece Ioan vede şapte lămpi de foc care ardeau, şi un altar al tămâierii, piese de mobilier care corespundeau în cortul întâlnirii de pe vremea lui Moise primei încăperi sau sfintei. Vezi Apocalipsa 4,5; 8,3.4. Aici, în această încăpere, unde profetului i se arată cum Isus se implică în mod direct în evenimentele şi istoria lumii noastre, se află nişte persoane care au o îmbrăcăminte deosebită, asemenea celor şapte îngeri, şi anume haine albe şi nişte cununi de aur. Veşmintele celor şapte îngeri, de asemenea, sunt albe, căci se spune limpede că acestea sunt "in curat, strălucitor". 

Acest lucru ne edifică cu privire la identitatea acestor fiinţe care străjuiesc tronul de domnie al lui Dumnezeu. Ei sunt tot preoţi şi împăraţi ca şi cei şapte îngeri, numai că poziţia lor este mult mai însemnată. Ei zic despre ei înşişi acest adevăr de netăgăduit: "Şi cântau o cântare nouă şi ziceau: >Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat şi ne-ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi noi vom împărăţi pe pământ!<" Apocalipsa 5,9.10. K.J.V. Bible.

Faptul că spun că sunt răscumpăraţi, nu trebuie să ne ducă cu gândul decât că ei provin dintre oameni, ceea ce înseamnă că nu pot fi îngeri creaţi necăzuţi în păcat. Numai oamenii păcătoşi pot fi răscumpăraţi, niciodată îngerii. Deci, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt oameni răscumpăraţi care au o poziţie foarte înaltă în ceruri, dar şi ei fac parte din marea preoţie după rânduiala lui Melhisedec. După cum am arătat în studiile referitoare la identitatea celor patru făpturi vii, acestea sunt cei patru mari profeţi care au avut fiecare câte o misiune absolut specială pentru timpul în care au trăit fiecare: Enoh sau Melhisedec, primul om calificat de Hristos pentru această preoţie formidabilă, chiar mai înainte cu veacuri ca Isus să devină adevăratul Melhisedec, întrucât din acest ordin preoţesc fac parte doar oameni, nici o altă categorie de fiinţe inteligente; Moise sau Gabriel, cel care deţine poziţia care i-a aparţinut lui Lucifer şi care a dat semnalul învierii Mântuitorului, când la vocea sa Dumnezeirea atotputernică, proprie şi personală a Fiului lui Dumnezeu, l-a trezit pe Omul Isus Hristos la viaţă veşnică; Ilie, cel care l-a însoţit, împreună cu Moise, pe Isus în tot periplul pământesc al Mântuitorului, şi în sfârşit Ioan Botezătorul, căruia i s-a acordat cinstea de a deveni unul din cei patru heruvimi ocrotitori.

Cât priveşte pe cei douăzeci şi patru de bătrâni, aceşti fac parte din categoria acelora care, odinioară, înainte de a deveni cei mai loiali supuşi ai lui Dumnezeu, fuseseră zeloşi pentru cauza lui Satana. Aceştia fac parte dintre acei oameni care au trăit în perioada care s-a scurs de la Adam şi până la moartea lui Isus. Ne este descoperit faptul că cel mai aproape de tronul lui Dumnezeu se află, în afara celor patru heruvimi ocrotitori, aceia care au fost foarte zeloşi pentru cauza lui Satana, dar care, printr-o minune a harului divin, aveau să devină cei mai devotaţi slujitori ai lui Dumnezeu.

     "Cel mai aproape de tron sunt aceia care odinioară au fost zeloşi pentru cauza lui Satana, dar care, ca nişte tăciuni scoşi din foc, l-au urmat pe Mântuitorul cu un devotament profund şi puternic." Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 9. (După aceştia toţi, urmează cei 144.000, martirii şi apoi gloata cea mare descrisă în Apocalipsa 7,9-11. Acest aranjament are de-a face cu momentele de laudă și închinare, căci cei 144.000 au un statut special față de toți ceilalți mântuiți. Ei îl însoţesc pe Isus oriunde se deplasează şi au un templu în care au acces doar ei şi nimeni altcineva). 

Totuşi, nu trebuie să restrângem această ordine doar la cei douăzeci şi patru de bătrâni, căci până la urmă ei sunt doar o arvună şi o imagine fidelă cu privire la poziţia şi lucrarea pe care urmează să o ocupe şi alţii alături de ei, după ce Isus isprăveşte cu păcatul şi ia la cer pe toţi cei care au adormit în El, împreună cu cei 144.000. 

Până acum, am descoperit împreună, cu ajutorul inestimabil al Inspiraţiei divine, că cei şapte îngeri sunt de fapt oameni răscumpăraţi care ocupă locurile ce odinioară aparţineau îngerilor dezertori căzuţi, cu deosebirea că fac o lucrare pe care cei din urmă erau incapabili să o desfăşoare, căci am spus, şi repet, că preoţia după rânduiala lui Melhisedec are în componenţa sa doar oameni, şi atât. Inclusiv Marele nostru Preot este Om, căci El şi-a schimbat pentru veşnicie forma de Dumnezeu-înger într-o formă de Dumnezeu-om, prin naşterea din femeie. Ei, adică aceşti îngeri, au brâie de aur şi haine de in curat şi strălucitor pe care le au şi fiinţele din jurul tronului lui Dumnezeu, adică cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni răscumpăraţi prin sângele Mielului. Haina de in curat este o haină specific umană ca să zic aşa, în sensul că aceasta se obţine doar prin credinţă, prin lucrarea administrării harului divin de către Hristos, în favoarea omului păcătos care a primit mântuirea şi a păstrat-o cu orice preţ până la capătul vieţii sale. Hristos a câştigat această haină pentru omul păcătos cu preţ de sânge, prin jertfă, o jertfă infinită; şi ca atare ea se capătă doar prin credinţa care îşi însuşeşte meritele acestui sânge vărsat.

Chiar dacă şi îngerii necăzuţi în păcat au haine albe strălucitoare, ale slavei divine ce se reflectă prin trupurile lor deosebite, totuşi nu sunt din in curat. De ce astfel? Pentru că aşa declară Scripturile. Să citim: "Să ne bucurăm, să ne înveselim şi să-i dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat." (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.) Apoi mi-a zis: >Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!< Apoi mi-a zis: >Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!<" Apocalipsa 19,7-9.

Deci, inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor. Această categorie de sfinţi este categoria celor sfinţiţi prin har, har de care îngerii nu au nevoie, căci nu ei au căzut în păcat. Aşadar, este lămurit că soţia Mielului sunt toţi răscumpăraţii dintre oamenii care au dorit mântuirea, acceptând jertfa lui Hristos, adică harul puterii ei de a izbăvi de sub puterea păcatului. Este foarte interesat că Duhul Sfânt ne oferă atâtea amănunte în legătură cu vestimentaţia sau hainele celor şapte îngeri, care au cele şapte potire cu mânia lui Dumnezeu. Sunt amănunte anumit descrise tocmai pentru ca să realizăm din ce categorie de fiinţe fac parte. Dar, mai avem alte amănunte importante care întregesc tabloul identităţii acestor fiinţe remarcabile. 

În alt loc în Scripturile adevărului, ni se spune despre aceşti îngeri, căci vom descoperi că sunt unii şi aceiaşi, că "stau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe". Apocalipsa 8,2. Este vorba despre îngerii trâmbiţaşi, care au adus nenorociri în timpul sfârşitului Imperiului Roman şi în epoca medievală peste toţi aceia care au prigonit biserica lui Dumnezeu şi au respins adevărul pentru timpul acela. Sunt aceiaşi îngeri deoarece fac exact aceeaşi lucrare şi într-un caz şi în celălalt, adică şi în intervalul de timp menţionat mai sus, şi la încheierea harului, când oamenii nepocăiţi rămân definitiv fără Mijlocitor. Observăm că, în primul caz, ca îngeri trâmbiţaşi, ei stau înaintea lui Dumnezeu, iar în al doilea caz, de îngeri care au şapte potire pline cu mânia lui Dumnezeu, ei se află în templul ceresc; or Dumnezeu se află în templu, căci aşa ne este înfăţişat în toată cartea Apocalipsei, de la început şi până când templul se umple de fum. Ei stau înaintea lui Dumnezeu fiindcă se află de fapt în templu, locul locuinţei lui Dumnezeu din cetatea cerească, Ierusalim. 

     "Şi am văzut pe cei şapte îngeri, care stau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe... Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte urgii." Apocalipsa 8,2; 15,6.

Acest adevăr este descoperit şi prin faptul că ni se spune exact ce lucrare fac acești îngeri speciali în templu, aşa cum este scos în evidenţă când ei a trebuit să sufle din trâmbiţele lor nenorociri ce s-au abătut asupra prigonitorilor bisericii lui Hristos. (Nu ei le-au adus sau creat, după cum am învăţat, ci doar şi-au retras ocrotirea de la aceia care au mers prea departe cu ura lor în respingerea iubirii lui Dumnezeu manifestată prin biserica Sa năpăstuită). "Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor. Apoi îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ. Şi cei şapte îngeri care aveau cele şapte trâmbiţe s-au pregătit să sune din ele." Apocalipsa 8,3-6.

Acest alt înger este înfăţişat ca făcând o lucrare care este specifică doar preoţiei. Asta înseamnă că face o lucrare asemănătoare lucrării lui Isus în templul ceresc. El este un alt înger introdus în scenă pentru a ni se arăta cum trebuie să înceapă misiunea cei şapte îngeri, care şi ei se află în templu, au brâie de aur, in curat şi strălucitor, deci care sunt capabili şi chiar fac lucrarea caracteristică preoţiei, accea de mijlocire şi de ispăşire. Aici, trebuie să subliniez un fapt foarte important legat de lucrarea lor de ispăşire. În cortul întâlnirii, pe pământ, atât Aaron, cât şi fiii săi, puteau face întreaga slujbă a ispăşirii păcatelor; însă nu ei iertau păcătoşii, ei nu aveau o astfel de putere întrucât trebuie să fie vădit faptul că omul păcătos nu poate ierta, adică nu poate izbăvi de păcat, nu poate face sfânt un alt om păcătos pocăit. Nu stă în puterea nici unui om aşa ceva. Mijlocul prin care se acorda ispăşirea, şi pentru care slujba de la cortul întâlnirii şi mai târziu templul lui Solomon avea sensul intenţionat de Dumnezeu, era sângele animalului adus drept jertfă. Iertarea se făcea prin acest sânge. El era, în simbol, mijlocul iertării, indicând de fapt spre realitatea cerească, aşa cum se desfăşoară ea în templul ceresc de către Isus şi fiii Săi răscumpăraţi, oamenii. 

Aşadar, cei şapte îngeri apocaliptici sau altfel spus cei şapte oameni răscumpăraţi, fac lucrarea de ispăşire numai prin sângele lui Hristos şi pe baza meritelor Sale personale, aşa cum decurg ele din jertfa Sa inestimabilă. Ei nu au puterea de a ierta sau de a izbăvi din păcat pe omul păcătos, ci primesc rugăciunile sfinţilor de pe pământ, pe care le asezonează cu meritele lui Hristos, ele ajungând astfel la Tatăl desăvârşite, fără cusur. Exact acest adevăr este descoperit în Evanghelia lui Isus din cartea Apocalipsei. Îngerul respectiv este introdus în scenă doar pentru a ni se atrage atenţia că până la momentul respectiv cei şapte îngeri exact o lucrare ca a lui au îndeplinit în templu. Ei trebuie să fie eliberaţi temporar din slujba aceasta, prin misiunea altui înger, care este tot preot răscumpărat de Isus, deoarece aceştia trebuie să aducă la îndeplinire lucrarea de nimicire pentru prigonitorii bisericii. Iar această lucrare de nimicire înseamnă retragerea puterii ocrotitoare şi a celei restrictive, cu care ţineau în frâu puterea de nimicire a demonilor şi a lui Satana, de la aceşti prigonitori. 

Observăm că îngerul are o cădelniţă plină cu tămâie, scopul final fiind acela de a aduce rugăciunile tuturor sfinţilor, a acelora care la vremea aceea aveau sigiliul lui Dumnezeu, adică experienţa naşterii din nou şi a sfinţirii de zi cu zi, potrivit cu cantitatea de adevăr descoperită lor, pe altarul de aur şi de aici, prin fumul tămâii frumos mirositoare, direct la Dumnezeu Tatăl, care le primeşte astfel în chip desăvârşit, fără nici o pată a slăbiciunii omenescului decăzut al fraţilor lor aflaţi pe pământ. Tămâia este simbolul meritelor lui Hristos. Tot ce întreprind aceşti îngeri răscumpăraţi întreprind doar în numele şi prin sângele Mielului lui Dumnezeu. Acesta este întregul fundament al lucrării preoţiei cereşti sau a preoţiei după rânduiala lui Melhisedec. 

În acelaşi chip o astfel de lucrare fac şi cele patru făpturi vii sau cei patru heruvimi ocrotitori, împreună cu cei douăzeci şi patru de bătrâni. Şi ei, ca de altminteri şi cei şapte îngeri apocaliptici, deţin "potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor". Apocalipsa 5,8. Ei primesc rugăciunile copiilor lui Dumnezeu de pe pământ în acelaşi fel în care le primeşte însuşi Marele Preot al ordinului preoţesc Melhisedec, Isus Hristos. Este exact aceeaşi lucrare de mijlocire şi de ispăşire, cu deosebirea vădită că Marele Preot chiar poate să ierte şi să desăvârşească pe copii Săi de pe pământ prin puterea Sa nepieritoare. "Ei ziceau cu glas tare: >Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!<" Apocalipsa 5,12. Ei cântă astfel deoarece recunosc că doar Mielul lui Dumnezeu poate reface în om chipul lui Dumnezeu; că doar a Lui este puterea de a salva definitiv păcătosul ascultător.

Prin urmare, Dumnezeu a căutat să ne înfăţişeze preoţia lui Melhisedec în cartea Apocalipsei, pentru ca noi să realizăm acest adevăr fabulos, precum şi cinstea la care sunt chemaţi şi înălţaţi toţi cei ce ascultă până la capăt de Dumnezeu. Această carte nu este aşadar numai imaginea templului ceresc, nu este alcătuită doar potrivit imaginii templului ceresc, ci este de asemenea şi descoperitorul lucrării preoţiei după rânduiala lui Melhisedec, aşa cum s-a desfăşurat ea în prima încăpere a templului, de la înălţarea lui Isus şi până la încheierea celor 2300 de seri şi dimineţi profetice, moment al timpului care coincide cu data de 22 octombrie 1844, şi apoi aşa cum se desfăşoară ea mai departe în a doua încăpere a acestui templu măreţ, până la momentul când templul acesta se umple de fumul simbolic al întreruperii definitive a harului ocrotitor al lui Dumnezeu pentru omul păcătos de pe pământ.

Dumnezeu promisese poporului israel: "Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt". Exod 19,6, doar în aceste condiţii: "dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu". Exod 19,5. Ei l-au răstignit pe Mesia şi au ratat şansa de a deveni ceea ce Dumnezeu plănuise pentru ei ca naţiune. Dar, făgăduinţa stă în picioare, iar Dumnezeu o va împlini cu toţi cei care au fost, sunt şi vor fi ascultători de poruncile lui Dumnezeu şi împlinesc condiţiile menţionate mai sus. Aceasta era de fapt promisiunea lui Hristos pentru înfiinţarea preoţiei după rânduiala lui Melhisedec, care prevedea că doar oameni răscumpăraţi o pot alcătui sau forma. Nici o altă fiinţă inteligentă, în afara omului, nu poate intra şi nici nu va intra în acest ordin preoţesc. Promisiunea este făcută omului, nu îngerilor sau altor fiinţe. Este făcută omului aflat în condiţia păcătoasă, condiţie în care trebuia să vină însuşi Mântuitorul pentru ca şi El la rândul Lui să poată fi calificat pentru lucrarea de preot după rânduiala lui Melhisedec. 

Preoţiei i se spune după rânduiala lui Melhisedec pentru că rânduiala acesteia prevedea ca un fapt absolut obligatoriu că doar omul păcătos şi răscumpărat poate fi calificat pentru aşa ceva. Cu alte cuvinte, toţi membrii ei trebuie să provină de pe pământ, să fi fost păcătoşi, să înţeleagă din experienţă personală puterea păcatului dar şi puterea izbăvirii de sub domnia păcatului, prin Isus Hristos. Melhisedec este numele cel nou al primului om cu care a luat fiinţă această preoţie nemaipomenită, care nu va fi desfiinţată niciodată, în veci. Iar acesta este Enoh. De aceea i se spune preoţia după rânduiala lui Melhisedec, fiindcă experienţa lui Enoh, pe pământ, aceea că a trăit trei sute de ani fără păcat, l-a calificat mai întâi aici să fie preot şi împărat al neprihănirii, după semnificaţia pe care chiar numele Melhisedec o are. Să luăm aminte la Cuvântul viului Dumnezeu în această privinţă: "În adevăr, Melhisedec acesta, împăratul Salemului, preot al Dumnezeului Preaînalt - care a întâmpinat pe Avraam când acesta se întorcea de la măcelul împăraţilor, care l-a binecuvântat, care a primit de la Avraam zeciuială din tot, care, după însemnătatea numelui său, este întâi >împărat al neprihănirii<, apoi şi >împărat al Salemului<, adică >împărat al păcii<; fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, dar care a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu - rămâne preot în veac". Evrei 7,1-3.

El este preot, dar şi împărat, nu al vreunei ţări, al vreunui ţinut, ci împărat al neprihănirii, expresia aceasta definind exact caracterul său. Salemul nu face referire deloc la un ţinut, ci la calitatea caracterului său, ilustrat foarte exact în chiar numele pe care l-a primit de la Isus: Melhisedec. Asta ne învaţă că în această preoţie intră doar oameni răscumpăraţi al căror caracter este neprihănire, desăvârşire şi sfinţenie lui Dumnezeu. Prin urmare, preoţia după rânduiala lui Melhisedec înseamnă preoţia în care caracterele celor mântuiţi sunt neprihănire şi pace, adică exact condiţiile cerului, a lumii lui Dumnezeu, aşa cum a gândit-o Dumnezeu, fără prezenţa păcatului. 

Apostolul Petru vorbea despre cei credincioşi, descriind practic caracterul preoţiei lui Melhisedec: "Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată." 1Petru 2,9. Iar apostolul vizionar, Ioan, continuă în aceeaşi notă în cartea Apocalipsei: "şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin". Apocalipsa 1,6.

Aşa începe practic Evanghelia lui Hristos în cartea descoperirii, cu acest gând minunat, anume că a făcut din noi, la timpul trecut, nu viitor, căci preoţia lui Melhisedec începe în trecut, o dată cu luarea la cer a lui Enoh, fără să cunoască moartea, o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl lui Isus Hristos. Condescendenţa lui Dumnezeu se vede din faptul că a îngăduit, printr-o minune a harului divin, ca însuşi Fiul Său să devină un membru al acestei preoţii, în virtutea faptului că a devenit om adevărat. Asta ca să simtă împreună cu noi şi să ne reprezinte cu folos, aşa cum se cuvine, înaintea Tatălui Său. El a devenit una cu noi şi unul dintre noi în sens absolut, acceptând forma şi chipul omului pentru veşnicie, scopul intenţionat fiind acela de a ne introduce până la urmă chiar în slava Tatălui, în sfatul Dumnezeirii, acolo unde avea acces doar Fiul lui Dumnezeu. Printre altele, aceasta este marea realizare a preoţiei lui Melhisedec. Vom avea acces în sânul Tatălui şi îi vom putea vedea chipul exact aşa cum îl vede Isus, Fiul Său. "Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor." Apocalipsa 22,3.4.

În virtutea tuturor celor afirmate până acum, putem conchide cu certitudine că cei şapte îngeri, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt oameni răscumpăraţi, ei fiind preoţi şi împăraţi pentru Dumnezeul nemărginit. Felul în care sunt descrişi şi lucrarea pe care o fac corespund întru totul şi în mod exact cu imaginea preoţilor şi lucrarea care se aducea la îndeplinire în templul pământesc de către aceştia. Asta pentru ca noi să înţelegem grija lui Dumnezeu pentru fiecare suflet omenesc, precum şi nespusa Sa dorinţă de a ne vedea mântuiţi, cu ajutorul unei asemenea preoţii de excepţie. Apocalipsa reprezintă, aşadar, descoperirea iubirii divine prin prisma templului ceresc, pentru fiecare om păcătos de pe Terra. Fraţii noştri din cer slujesc în favoarea noastră, prin sângele lui Hristos, în dorinţa lor de necuprins ca să ne ştie mântuiţi. 

Prin acest studiu am încercat să surprind doar în licăr din farmecul şi splendoarea acestei preoţii minunate. Ar fi de scris multe alte lucruri, însă consider că este suficient pentru toţi cei ce vor să pună la probă acest adevăr, ca să înţeleagă pentru ei înşişi chemarea pe care Hristos ne-a făcut-o şi care stă în picioare, aceea de a fi o împărăţie şi preoţi după rânduiala lui Melhisedec pentru Dumnezeul cel veşnic. 

     ">Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă.< Şi Duhul şi Mireasa zic: >Vino!<, şi cine aude să zică: >Vino!<, şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!... Cel ce adevereşte aceste lucruri zice: >Da, Eu vin curând<. Amin! Vino, Doamne Isuse! Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin." Apocalipsa 22,16.17.20.21.

Ultimele şapte plăgi - mânia lui Dumnezeu

Este un fapt ştiut deja de mulţi creştini că istoria pământului, conform profeţiei biblice, se va încheia cu şapte plăgi, la finalul cărora îşi va face apariţia literală, pe norii cerului, Isus Hristos, pentru a-i lua pe cei credincioşi, simbolizaţi prin numărul 144.000, acasă, în cetatea lui Dumnezeu. Cele şapte plăgi sunt zugrăvite în profeţiile lui Ioan cel iubit, în cartea Apocalipsa, ca fiind vărsate de şapte îngeri care ies din templul ceresc. "Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte urgii." Apocalipsa 15,6. "Şi am auzit un glas tare care venea din Templu şi care zicea celor şapte îngeri: >Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!<" Apocalipsa 16,1. 

Faptul că se spune că aceste şapte urgii sunt vărsate pe pământ de îngeri, ne trimite cu gândul că ele sunt o creaţie a lui Dumnezeu, întrucât îngerii trebuie să execute o comandă divină, reprezentată de acel glas care aparţine templului ceresc. Într-un cuvânt, plăgile sunt trimise de Dumnezeu prin îngerii Săi. Acesta este tabloul profeţiei despre cele şapte plăgi. În alte parte a profeţiei biblice, această manifestare a lui Dumnezeu, exprimată în acest fel extrem de nimicitor, este numită "vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui", Apocalipsa 14,10, sau "mânia lui Dumnezeu", Apocalipsa 15,1. Din punct de vedere omenesc, potrivit înţelegerii profeţiilor referitoare la cele şapte plăgi, acestea sunt cu desăvârşire opera lui Dumnezeu. Aceasta este cea mai puternică impresie asupra tabloului general al celor şapte plăgi, ce caracterizează în general mintea sau felul de gândire comun creştinilor nefamiliarizaţi cu mintea lui Dumnezeu şi nici cu interpretarea pe care o deţine Duhul Sfânt, o interpretare ascunsă în chiar profeţiile referitoare la aceste plăgi nimicitoare.

Să studiem pe îndelete adevărul cu privire la cele şapte plăgi în lumina Evangheliei veşnice, adică a soliei celor trei îngeri, solia special destinată vremii sfârşitului, în care ne aflăm, deci chiar nouă celor de astăzi, şi care provine din sfânta sfintelor a templului ceresc, adică exact de acolo de unde se aude glasul că e timpul pentru revărsarea a şapte plăgi şi de unde ies şi îngerii care le deţin. Scopul acestui studiu este să aflăm cum se produc aceste plăgi, care sunt cauzele producerii lor, ce legătură au îngerii lui Dumnezeu cu ele şi, de asemenea, care ar putea fi partea lui Satana în distrugerea finală a pământului, deoarece prin aceste şapte plăgi întreg pământul va fi devastat.

Primul lucru ce trebuie avut în vedere este acela că trebuie desluşită legătura plăgilor cu templul ceresc. Este ca şi cum aici s-ar afla originea lor. Dacă au legătură cu templul de sus, înseamnă că originea plăgilor trebuie legată de acest templu ceresc. Asta ne transmite în mod corect profeţia biblică. Acum, întrebarea pe care trebuie să o punem este aceasta: Originea lor este o dovadă că sunt create de Dumnezeu sau că în templul ceresc se întâmplă ceva în legătură cu lucrarea de mijlocire a lui Isus, iar din acest motiv temeinic apariţia plăgilor vine doar ca o consecinţă firească a încetării lucrării pe care Hristos încă o desfăşoară acolo în momentul de faţă? Aşadar, prima impresie a unei minţi nespirituale, este că, de vreme ce plăgile sunt puse în contextul templului din cer, înseamnă că ele sunt trimise de Dumnezeu, deci cel care le produce, le face să existe, ar fi Dumnezeu.

Numai că, o minte spirituală, binecuvântată de prezenţa iluminatoare şi călăuzitoare a Duhului adevărului, este ajutată să treacă peste această impresie strict omenească, până ajunge în punctul unde este făcută să priceapă în mod corect legătura dintre plăgi si templul lui Dumnezeu din cer. Când ajungem să înţelegem farmecul Evangheliei în descoperirea originii acestor plăgi, atunci ne este descoperită slava caracterului lui Hristos într-un fel aparte. Cele şapte plăgi îşi au originea în templu, este adevărat, dar nu ca fiind produse de Dumnezeu, sau gândite de Dumnezeu ca să-i lovească pe cei răi de pe pământ, ci doar ca rezultat al încetării mijlocirii definitive a harului lui Dumnezeu pentru oameni, prin lucrarea extraordinară a Mântuitorului desfășurată în favoarea acestora. Profeţia biblică ne spune astfel în acest sens: "Şi Templul s-a umplut de fum, din slava lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în Templu, până se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri". Apocalipsa 15,8.

Ni se spune limpede că pe durata revărsării celor şapte plăgi "nimeni nu putea să intre în Templu", ceea ce înseamnă fără echivoc că Isus însuşi nu se mai află acolo, şi nici îngerii cereşti. Acest lucru se traduce cu încetarea mijlocirii harului divin, adică a puterii ocrotitoare a lui Dumnezeu pentru toţi oamenii, fie sfinţi, fie păcătoşi, care mai există la ora aceea pe pământ. Când acest har, de care omenirea s-a bucurat imediat după ce Adam a păcătuit, va înceta definitiv, atunci Isus nu mai mijloceşte pentru nici un om. Numai în acest context trebuie să punem şi să înţelegem originea celor şapte plăgi, altminteri le punem în seama lui Dumnezeu ca unuia care le produce ca să distrugă pe locuitorii păcătoşi ai pământului care mai trăiesc în vremea respectivă. 

Profeţiile în care este descris întregul tablou al celor şapte plăgi trebuie înţelese ţinând seama de evenimentul care are loc în templu la momentul acela, şi nu că plăgile sunt opera lui Dumnezeu. Una dintre profeţii ne spune limpede că "cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu". Apocalipsa 15,1. Cu alte cuvinte, plăgile acestea reprezintă mânia lui Dumnezeu, ele nu sunt nicidecum o creaţie a puterii colosale a lui Dumnezeu, pe care le varsă peste nenorociţii de păcătoşi ce nu pot cu nici un chip să se apere, fiindcă nici nu au cum. Ceea ce este interesant îl constituie faptul că plăgile sunt numite mânia lui Dumnezeu. De ce astfel? Potrivit omului, a modului nostru obişnuit de a gândi, atunci când cineva exprimă sau manifestă mânie, acea persoană trebuie să întreprindă ceva, o acţiune împotriva altei sau altor persoane. La unii se exprimă prin cuvinte infame, la alţii cu pumnul, sau pur şi simplu prin omor pentru ca obiectul urii lor să fie făcut să dispară. Adică mânia omului înseamnă întotdeauna o acţiune de ură îndreptată împotriva cuiva. Aceasta este mânia omului. Dar profeţia biblică ne vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu este om. Ca atare, trebuie că avem două feluri cu totul diferite de mânie.

Mânia lui Dumnezeu, la sfârşitul timpului, adică atunci când harul s-a încheiat pentru om, indiferent de starea lui spirituală sau sufletească, este descoperită prin intermediul a şapte plăgi. Avem de-a face, la prima vedere, cu o acţiune a lui Dumnezeu îndreptată împotriva muritorilor păcătoşi. Nu-şi trimite El oare îngerii ca să prăpădească pe păcătoşii care s-au împotrivit apelurilor Sale de har? "Şi am auzit un glas tare care venea din Templu şi care zicea celor şapte îngeri: >Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!<" Apocalipsa 16,1. La o vedere superficială, aşa stau lucrurile; cuvintele spun ce spun, iar noi ni le traducem conform înţelesului pe care ele îl au. Cu toate acestea, noi suntem chemaţi de Dumnezeu să înţelegem acţiunea Lui prin revărsarea plăgilor, potrivit minţii Sale, nu a omului, căci până la urmă mânia Sa nu este şi nu se aseamănă câtuşi de puţin cu mânia omului. Dacă înţelegem ce are loc în templul ceresc la ora aceea, atunci vom fi făcuţi în stare de către Duhul Sfânt să pricepem bine rolul şi legătura pe care îngerii le au cu aceste plăgi devastatoare.

Importantă este imaginea de ansamblu, nu cuvintele; ce doreşte să ne înveţe Dumnezeu prin intermediul unor tablouri profetice aşternute în cuvinte omeneşti. Plăgile au sens doar dacă înţelegem lucrarea din templul ceresc, altfel totul va fi înţeles în mod eronat. În acest templu de sus, locul locuinţei lui Dumnezeu, harul, mila sau altfel spus puterea ocrotitoare a lui Dumnezeu în favoarea omului păcătos, a fost pus numaidecât în aplicare de îndată de Adam şi Eva au păcătuit. Asta înseamnă că vreme de şase mii de ani, socotiţi de la căderea lui Adam şi până la apariţia lui Hristos pe norii cerului, Isus a desfăşurat neîncetat, deci neîntrerupt, o lucrare specială de administrare a puterii Sale, sau a harului Său, numită mijlocire sau mediere. Ea se mai numeşte în alţi termeni ispăşire; iar aceasta se face doar prin sângele vărsat de Hristos pe Golgota. 

Când avem în vedere aceasta realitate, atunci cuvintele profeţiei referitoare la revărsarea plăgilor peste locuitorii păcătoşi ai pământului îşi au sensul dorit de Inspiraţia divină. Pământul nostru este înconjurat de puterea ocrotitoare a lui Dumnezeu, să-i zicem fără să greşim o atmosferă de har, tot atâta vreme cât în templul ceresc continuă lucrarea de mijlocire a Mântuitorului. Dar, va veni timpul când această lucrare încetează, iar momentul când ea se încheie este descris în mod profetic în felul următor: "Şi Templul s-a umplut de fum, din slava lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în Templu, până se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri. Şi am auzit un glas tare care venea din Templu şi care zicea celor şapte îngeri: >Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!<" Apocalipsa 15,8; 16,1.

Este vădit pentru oricine faptul că, din moment ce templul s-a umplut de fum şi nimeni nu mai putea să intre, înseamnă că acolo, în interiorul lui, Isus a isprăvit pur şi simplu lucrarea pe care o desfăşura în favoarea omului. Asta înseamnă că omenirea a rămas fără harul protector al lui Dumnezeu, deci fără ispăşire, fără putinţa ca oamenii să se mai poată întoarce vreodată la Dumnezeu. Mă refer strict la oamenii răi care au ales pentru totdeauna să rămână în păcat. Acest moment înfricoşător este redat de Duhul Sfânt în altă parte a profeţiei în felul următor: "Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!" Apocalipsa 22,11. 

Dar, de ce se spune că îngerii, cei şapte, sunt trimişi să facă o lucrare de distrugere pe pământ? Aceşti îngeri, de fapt, sunt ajutoarele lui Hristos care menţin bariera ocrotitoare a harului asupra pământului şi în dreptul fiecărui om, bun sau rău, care a trăit şi mai trăieşte pe planeta aceasta, până la momentul când li se spune să săvârşească această lucrare îngrozitoare. În ce constă lucrarea lor? Vărsarea urgiilor este doar un limbaj simbolic menit să ne descopere acţiunea reală a îngerilor în cadrul încetării mijlocirii Mântuitorului în templul ceresc. Ar fi absurd să credem că în templul ceresc s-ar afla un butoi plin de urgii din care îşi umplu potirele aceşti îngeri, ca mai apoi să se ducă şi să le verse pe pământ. Limbajul acesta este menit să descopere realitatea îngrozitoare a încetării lucrării de protecţie a îngerilor pentru oameni, pentru totdeauna. Câtă vreme Hristos mijloceşte, îngerii îşi fac datoria de a ne proteja de puterea îngrozitoare a demonilor, a lui Satana şi a forţelor naturii, care, forţe ale naturii, sunt ţinute sub control special de Dumnezeu prin puterea Sa creatoare de la potop încoace.

Însă, când Isus îşi încetează lucrarea în templul ceresc, atunci şi misiunea de salvare şi de ocrotire a îngerilor se încheie pe vecie pentru om, fie sfânt, fie păcătos. În profeţia biblică, misiunea sau lucrarea de ocrotire a îngerilor este descoperită în următoarele cuvinte: "După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac". Apocalipsa 7,1. Aceştia sunt patru îngeri simbolici şi reprezintă întreaga oaste cerească angajată în protejarea specială a pământului de puterea de nimicire a demonilor lui Satana. Sunt patru fiindcă pământul are patru puncte cardinale: răsărit, apus, miazănoapte şi miazăzi, adică Est, Vest, Nord şi Sud. Deci, puterea restrictivă a îngerilor lui Dumnezeu are în vedere întregul pământ, nu numai o parte din el. 

Prin intermediul întreitei solii îngereşti, aşa cum este ea consemnată în Apocalipsa 14,6-12, Dumnezeu ne oferă interpretarea corectă a misiunii îngerilor, la sfârşitul timpului, când au loc sau încep să se manifeste cele şapte plăgi, precum şi a încetării mijlocirii Domnului Hristos. Să luăm seama dar la modul cum Duhul Sfânt descifrează profeţiile din Apocalipsa, referitoare la aceşti îngeri protectori.

     "În curând, pământul va fi părăsit de îngerul îndurării şi ultimele şapte plăgi urmează să fie revărsate... 

     Patru îngeri puternici reţin cele patru vânturi ale pământului, până când servii lui Dumnezeu vor primi sigiliul pe frunte...

     Acum, îngerii reţin vânturile războaielor, astfel încât să nu poată sufla, până când lumea va fi avertizată cu privire la soarta ce o aşteaptă, dar o furtună se pregăteşte, gata să izbucnească asupra pământului, iar, când Dumnezeu le va porunci îngerilor Săi să elibereze vânturile, atunci va fi o asemenea scenă de luptă, încât nici un condei nu o va putea descrie." Evenimentele ultimelor zile, cap. Cele şapte plăgi finale şi cei păcătoşi, subcap. Timpul marii strâmtorări - partea I, par. 2, 3, 4.

     "Am văzut că cei patru îngeri vor ţine cele patru vânturi până când Domnul Isus îşi va fi încheiat lucrarea din sanctuar şi, apoi, vor veni cele şapte plăgi finale." Evenimentele ultimelor zile, cap. Cele şapte plăgi finale şi cei drepţi, subcap. Timpul marii strâmtorări - partea II, par. 9.

     "Când Domnul Hristos va înceta lucrarea Sa de mijlocire în favoarea omului, atunci va începe acest timp de strâmtorare. Atunci, cazul fiecărui suflet va fi fost hotărât şi nu va mai fi nici un sânge ispăşitor, care să-l cureţe de păcat. Când Domnul Isus îşi părăseşte poziţia de Mijlocitor pentru om înaintea lui Dumnezeu, este făcut anunţul solemn: >Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!< Apocalipsa 22,11. Atunci, Duhul ocrotitor al lui Dumnezeu va fi retras de pe pământ.

     Când se încheie solia îngerului al treilea, harul nu va mai pleda pentru locuitorii vinovaţi ai pământului." Evenimentele ultimelor zile, cap. Cele şapte plăgi finale şi cei drepţi, subcap. Timpul marii strâmtorări - partea II, par. 1, 2.

Aşadar, este lămurit pe deplin faptul că cele şapte plăgi vin pe pământ numai după ce a încetat lucrarea de ispăşire a lui Isus în templul ceresc, iar îngerilor Săi li s-a poruncit să nu mai păzească deloc pe locuitorii vinovaţi ai pământului. Asta înseamnă că nu mai există har şi grijă dumnezeiască pentru oameni. Templul se umple de fumul simbolic al încetării misiunii de mijlocire a harului lui Dumnezeu de către Mântuitorul, iar îngerii lui Dumnezeu îşi întrerup activitatea de ocrotire, drept rezultat luând naştere şapte urgii severe la număr. Ei ies din templu să verse urgiile doar în sens simbolic, fiindcă de fapt ei nu săvârşesc în realitate această lucrare de distrugere în sens fizic, ci doar ni se descoperă că încetarea slujirii îngerilor, în sanctuar, înseamnă nimicire pentru omul rămas nepocăit. Plăgile sunt doar rezultatul firesc al faptului că aceşti îngeri nu mai reţin cele patru vânturi ale pământului, acestea, vânturile, însemnând război, pasiuni nestăpânite ale oamenilor păcătoşi şi puterile colosale ale naturii, care îi distrug realmente pe oameni.

Astfel, cele şapte urgii din urmă reprezintă şi sunt mânia lui Dumnezeu doar în sensul retragerii protecţiei divine de la planeta pământ. Mânia lui Dumnezeu înseamnă întotdeauna retragerea ocrotirii sau a puterii Sale restrictive de la un om, de la o biserică, de la un popor sau de la întreaga planeta. Mânia lui Dumnezeu nu este ceea ce înţelegem noi prin mânie, ci este starea şi poziţia în care Dumnezeu a ajuns să fie silit, din pricina încăpăţânării unei voinţe stricate, să lase sufletul care s-a agăţat de păcat în seama păcatului şi a stăpânirii lui Satana, care îl revendică pentru totdeauna. Cele şapte plăgi descoperă în cel mai grăitor mod în ce fel mânia lui Dumnezeu înseamnă retragerea harului Său ocrotitor de la oameni. 

Asta înseamnă că urgiile respective, pe care le avem în atenţie, nu sunt produsul puterii creatoare a lui Dumnezeu, din moment ce El nu mai intervine, prin Hristos, în favoarea omului păcătos! Adică ele nu vin direct de la El, ci mai degrabă sunt urmarea noilor împrejurări formate o dată cu retragerea milei divine. Concluzia firească este că adversarul înverşunat al lui Dumnezeu, Satana, trebuie că le stârneşte împotriva pământului, atât cât îi stă în putere. El se află în situaţia acelui duşman care, o dată ce are în stăpânirea sa victimele neajutorate, distruge totul după buna sa plăcere, după cum voieşte. Poate că unora le vine greu a crede că Satana este iniţiatorul de facto al acestor urgii, chiar dacă nu toate neapărat sunt create de el, dar majoritatea îi definesc caracterul de nimicitor, fiindcă sunt pur şi simplu opera lui. 

Spun că nu toate plăgile pot fi create de el, deoarece sunt şi forţe ale naturii care se declanşează singure, când puterea restrictivă a lui Dumnezeu nu le mai păstrează în starea lor de slujire pentru oameni, şi pe care Satana nu este în stare să le manipuleze după bunul plac, dar se poate folosi de pe urma rezultatului disfuncţionalităţii lor. De exemplu, întunericul plăgii a cincea acoperă tot pământul. Este un întuneric total, fără nici o urmă de lumină. Este mai negru decât smoala. Ei bine, acest întuneric este rezultatul stingerii definitive, pentru o foarte scurtă perioadă de timp, până la plaga a şaptea, a soarelui, pe care Dumnezeu nu îl m-ai susţine. Satana nu poate produce acest întuneric unic prin puterea sa, ci se foloseşte de starea în care se află soarele care nu mai primeşte lumină de la Dumnezeu, fiindcă Duhul Sfânt este retras de la toţi oamenii vinovaţi care se află în viaţă la ora aceea, şi care au încercat din răsputeri să ia viaţa sfinţilor lui Dumnezeu, care îşi găsesc adăpostul, în mod paradoxal, exact în acel întuneric.

     "Când Domnul părăseşte sanctuarul, peste locuitorii pământului se lasă întunericul." Evenimentele ultimelor zile, cap. Cele şapte plăgi finale şi cei drepţi, subcap. Timpul marii strâmtorări - partea II, par. 39. "

     La miezul nopţii a ales Dumnezeu să-i izbăvească pe cei din poporul Său. În timp ce nelegiuiţii îşi băteau joc în jurul lor, soarele se arătă dintr-o dată, strălucind în puterea sa, iar luna rămase nemişcată." Experienţe şi viziuni, cap.Izbăvirea sfinţilor, par. 1.

Dacă soarele se arată dintr-o dată pe cer, înseamnă că el nu avea cum să lumineze până la momentul acela. Ar fi absurd să spunem cuiva că soarele se arată pe cer, câtă vreme el deja se află pe cer. Spunem că soarele se arată dintr-o dată pe cer, numai în cazul vădit când el nu străluceşte. În cazul nostru el nici nu mai luminează de fapt, fiindcă tocmai lipsa luminii solare conduce la apariţia unui întuneric înfricoşător. Se subliniază clar în fraza de dinaintea celei referitoare la soare, că Dumnezeu a ales să-i scape pe copiii Săi credincioşi la miezul nopţii. Profeţiile care vorbesc lămurit despre acest eveniment sunt redate mai jos.

     "Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii îşi muşcau limbile de durere. Apocalipsa 16,10.

     "În ziua aceea, nu va fi lumină; stelele strălucitoare se vor ascunde. Va fi o zi deosebită, cunoscută de Domnul, nu va fi nici zi, nici noapte, dar spre seară se va arăta lumina." Zaharia 14,6.7.

Acum, să vedem ce se întâmplă în termeni practici după ce Dumnezeu îşi retrage harul, iar îngerii nu mai protejează deloc Terra, cu excepţia celor 144.000 de credincioşi, numărul acesta fiind un număr simbolic, ce descoperă caracterul lor în vremea lipsei harului divin. Caracterul lor este reprezentat prin numărul respectiv pentru că Dumnezeu doreşte să scoată în evidenţă capacitatea credinţei lor de a trăi fără harul protector al lui Dumnezeu şi fără Mijlocitor divin. Apropo, ei nu mai pot fi ucişi de către Satana; nu i se permite, în schimb i se îngăduie să probeze credinţa lor la maximum posibil, atât cât este în stare să suporte natura umană aflată în condiţia degradării păcatului. Satana nu-i poate omorî din simplul motiv că au fost sigilaţi. 

Solia îngerului al treilea ne prezintă şi lucrarea îngerilor răi după ce aceştia nu mai sunt opriţi de Dumnezeu în lucrarea lor de nimicire a sufletelor omeneşti şi a planetei noastre. Puterea lui Satana este lăsată liberă să se manifeste după cum voieşte, căci pur şi simplu harul s-a încheiat, iar Isus nu mai intervine pentru cei păcătoşi şi nici măcar pentru planeta noastră, până la apariţia Sa pe norii cerului. 

     "Mi s-a arătat că judecăţile divine nu vor veni asupra lor direct de la Dumnezeu, ci ei se situează în afara ocrotirii Sale. Dumnezeu îi avertizează, îi pedepseşte, îi mustră şi le arată singura cale pe care pot merge în siguranţă. apoi, dacă aceia care au fost obiectul grijii Sale deosebite vor urma cursul vieţii lor, independenţi de Duhul lui Dumnezeu, după repetate avertismente, dacă ei îşi aleg singuri calea, El nu-i mai împuterniceşte pe îngerii Săi să împiedice atacurile hotărâte de Satana asupra lor.

     Puterea lui Satana este cea care acţionează pe mare şi pe uscat, care aduce nenorocire şi suferinţă şi care atrage mulţimile, pentru a fi sigur de prada sa...

     Duhul lui Dumnezeu, deja insultat, respins, ponegrit, a fost retras de pe pământ. Lucrarea nemiloasă a lui Satana va fi îndeplinită pe mare şi pe uscat, cu aceeaşi rapiditate cu care este retras Duhul lui Dumnezeu.

     Nelegiuiţii au depăşit graniţele încercării lor. Duhul lui Dumnezeu, refuzat continuu, a fost în cele din urmă retras. Nemaifiind la adăpostul harului divin, ei nu mai au nici o ocrotire împotriva celui rău."

Evenimentele ultimelor zile, cap. Cele şapte plăgi finale şi cei păcătoşi, subcap. Timpul marii strâmtorări - partea I, par. 15, 16, 18, 19.

Aşadar, avem descoperit într-o manieră lămurită, fără putinţă de tăgadă, că judecăţile lui Dumnezeu nu vin niciodată direct de la Dumnezeu, şi asta deoarece ele constituie în fapt retragerea harului protector, când Duhul Sfânt nu mai mijloceşte pe lângă sufletul care îl respinge şi îi refuză tot ajutorul. Urmarea respingerii hotărâte a lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt este o lucrare de nimicire prin puterea lui Satana a celor rămaşi fără scutul ocrotirii divine. În lipsa ocrotirii divine, Satana îşi foloseşte cât poate puterea lui distrugătoare, provocând suferinţe inimaginabile. 

Dumnezeu face chiar mai mult decât ne-am imaginat noi, iar prin intermediul Duhului Sfânt, aşa cum se descoperă cu ajutorul întreitei solii îngereşti generaţiilor din urmă, El declară pe faţă că cel care aduce sau creează plăgile, pe care Dumnezeu îi permite să le producă împotriva oamenilor nelegiuiţi, este însuşi Satana. Iată dovada: 

     "Singura noastră siguranţă este aceea de a fi pe de-a-ntregul de partea Domnului. Nu putem să dăm loc vrăjmaşului, deoarece dacă suntem găsiţi de partea inamicului, vom pieri împreună cu cei răi în plăgile pe care Dumnezeu îi va permite lui Satana să le creeze pe pământ împotriva oamenilor şi animalelor." Letter 54, 1889. (Este vorba despre ultimul paragraf al scrisorii menţionate). 

Este, deci, lămurit faptul că Satana este nimicitorul în tot Vechiul Testament, aşa cum este el descoperit cel mai bine prin solia celor trei îngeri extraordinari din Apocalipsa 14,6-12, dar mai ales în perioada Noului Testament, atunci când avem în atenţie persecuţia bisericii lui Dumnezeu, până la vremea sfârşitului, care începe cu anul 1844 când se încheie cea mai lungă profeţie a Bibliei, cea referitoare la cele 2300 de seri şi dimineţi profetice, şi bineînţeles în producerea celor şapte plăgi, căci paragraful citat mai sus face referire expresă la ultimele şapte urgii distrugătoare. Este şi logic să gândim că, de vreme ce Dumnezeu nu mai intervine în favoarea omului, Satana nu poate sta cu mâinile în sân, ci îşi pune la lucru, fără frâu, toată puterea diabolică pentru a produce suferinţă maximă oamenilor şi animalelor. 

Tot acest adevăr minunat este de asemenea descoperit de Duhul Sfânt în limbajul cel mai limpede tuturor celor ce caută cu tot dinadinsul adevărul, aşa cum este el în Isus descoperit în întreita solie îngerească. Este practic interpretarea divină pe care Dumnezeu ne-o oferă spre înţelegere, pentru profeţia referitoare la fumul din templu şi porunca adresată îngerilor, care ies din acel loc preasfânt, de a se duce şi a vărsa pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu. 

     "Când Isus a ieşit din sfânta sfintelor, am auzit clopoţeii veşmântului Său; şi, în acel moment al ieşirii Sale, un nor de întuneric i-a acoperit pe locuitorii pământului. Atunci nu a mai fost nici un mijlocitor între omul vinovat şi un Dumnezeu jignit. Câtă vreme Isus stătuse între Dumnezeu şi omul vinovat, oamenii avuseseră o protecţie asupra lor; dar când El a încetat să mai stea între om şi Tatăl, aceasta a fost îndepărtată şi Satana a avut controlul deplin asupra celor nepocăiţi de la sfârşitul timpului. Era imposibil ca plăgile să fie revărsate în timp ce Isus slujea în sanctuar; dar când lucrarea Sa de acolo ia sfârşit şi mijlocirea Sa se încheie, nu mai există nimic care să stăvilească mânia lui Dumnezeu, şi aceasta se dezlănţuie cu furie asupra capului neprotejat al păcătosului vinovat, care a dispreţuit mântuirea şi a urât mustrarea. În acel timp înfricoşător, la încheierea mijlocirii lui Isus, sfinţii trăiau fără Mijlocitor înaintea unui Dumnezeu sfânt. Fiecare caz în parte era hotărât, fiecare mărgăritar numărat." Experienţe şi viziuni, cap. Încheierea vestirii celei de-a treia solii îngereşti, par. 4.

Trebuie să observăm că maniera acestei descrieri a evenimentelor care se petrec la sfârşitul timpului de har, este asemănător de izbitoare cu felul în care sunt scrise profeţiile biblice. Doar că interpretarea, prin solia îngerului al treilea, vine cu lămuriri, fiindcă tocmai acesta îi este scopul. Putem vedea singuri că, după ce Isus încetează să mai mijlocească pentru oamenii vinovaţi, Satana are permisiunea de a deţine total controlul asupra acestora. În pofida acestui fapt clar, totuşi Inspiraţia divină ne provocă susţinând în aparenţă că, de fapt, plăgile sunt produsul puterii divine, acestea fiind mânia divină care "se dezlănţuie cu furie asupra capului neprotejat al păcătosului vinovat". Este ca şi cum Dumnezeu ar trimite plăgile. Dar, asta înseamnă să nu înţelegem solia lui Dumnezeu pentru noi. 

Plăgile reprezintă mânia lui Dumnezeu numai în sensul retragerii efectiv a harului Său ocrotitor, când Isus şi îngerii nu mai intervin în favoarea omului vinovat. Furia dezlănţuită a lui Dumnezeu este o expresie umană pentru descrierea unei stări ce trebuie înţeleasă potrivit minţii sau gândului lui Dumnezeu. "Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre." Isaia 55,8.9. 

Putem să citim clar mai sus unde se spune limpede că Dumnezeu îi permite lui Satana să creeze plăgile, ceea ce înseamnă că furia lui Dumnezeu trebuie să o punem în legătură cu această permisiune sau îngăduinţă din partea Lui pentru diavolul de a intra cu totul în stăpânirea omului rămas nepocăit, căci atâta vreme cât nu mai există har, tot atâta vreme este lipsă şi de puterea lui Dumnezeu care ocrotea pământul şi pe locuitorii lui. Prin urmare, furia dezlănţuită a lui Dumnezeu asupra capului neocrotit al omului vinovat înseamnă permisiunea din partea lui Isus ca Satana să-şi folosească puterea distructivă împotriva celor asupra cărora are control deplin. Nu este o furie omenească, ci divină, adică o stare de lucruri unde harul şi Dumnezeu ca persoană nu mai au nimic de-a face cu omul care a ales să rămână în păcatele lui. Furia divină înseamnă pur şi simplu acceptarea din partea lui Dumnezeu că omul vinovat a rămas pentru totdeauna fără posibilitatea mântuirii, la cheremul Satanei, până la distrugerea acestuia prin diferite cataclisme sau de mâna altor semeni răi; că omul lipsit de harul lui Dumnezeu i-a luat lui Dumnezeu orice posibilitate de a-l mântui. Dumnezeul nostru are bun simţ pe potriva sfinţeniei Sale, El nu-şi propune să rămână niciodată acolo unde nu este dorit şi, ca atare, este nevoit să respecte definitiv decizia omului care a ales să rămână fără Dumnezeu.

     "Puterea şi răutatea lui Satana şi a oştirii lui ne-ar putea îngrozi cu adevărat, dacă n-am găsi ocrotire şi scăpare în puterea cu mult mai mare a Răscumpărătorului nostru. Ne asigurăm cu încuietori şi zăvoare, pentru a ne apăra proprietatea şi viaţa de oameni nelegiuiţi; dar rareori ne gândim la îngerii cei răi care caută continuu intrare la noi şi împotriva atacurilor cărora în puterea noastră nu avem nici o metodă de apărare. Dacă le îngăduim, ei ne pot lua minţile, pot produce dezordine şi suferinţă în trupurile noastre, ne pot distruge proprietăţile şi viaţa. Singura lor bucurie este în nenorocire şi distrugere. Grozavă este starea acelora care se împotrivesc cerinţelor divine şi se supun ispitelor lui Satana, până când Dumnezeu îi lasă sub stăpânirea duhurilor rele." Tragedia veacurilor, cap. Lucrarea duhurilor rele, ultimul paragraf.

Prin urmare, în urma analizei celor şapte plăgi, a caracterului lui Dumnezeu şi al lui Satana în legătură cu aceste urgii înfiorătoare, putem conchide, fără cea mai mică greşeală, că "Dumnezeu nu nimiceşte pe nimeni. Păcătosul se nimiceşte pe sine prin lipsa lui de căinţă." Mărturii, vol. 5, cap. Mustrări şi avertizări, par.17.