"Ce este născut din carne este carne"

Am aflat împreună cum a fost posibil ca Mântuitorul să îmbrace o natură umană păcătoasă, dar totuşi să fie curat, sfânt în interior, în natura Lui spirituală, fără să încalce deloc legea naşterii, care cuprinde legea reproducerii şi a eredităţii. El a venit pe pământul nostru blestemat de păcat ca un copil născut din nou în pântecele mamei Sale, adică în starea în care se găsesc oamenii păcătoşi pocăiţi când experimentează în mod real naşterea din nou, o lucrare care aparţine în întregime Duhului Sfânt, Autorul vieţii spirituale şi al inspiraţiei divine. Nu putea intra în lumea păcatului ca un păcătos aflat sub stăpânirea păcătoasă a vrăjmăşiei, sau cu păcătoşenie, fiindcă altminteri nu ar fi putut fi Răscumpărătorul lumii. El trebuia să vină de la Dumnezeu, adică de la cineva care nu aparţine creaţiei şi care nu se supune, prin ascultare, de legea lui Dumnezeu, câtă vreme aceasta, adică legea lui Dumnezeu, este expresia propriei Sale naturi divine, a vieţii şi caracterului Său. Numai fiinţele create se supun, prin ascultare, prin credinţă faţă de legea Sa. Acesta este motivul pentru care îngerii nu ne puteau scoate din păcat.

Izbăvirea omului păcătos de sub puterea păcatului a fost plănuită a fi făcută gradual, adică omul este salvat mai întâi spiritual, sufleteşte, apoi, la înviere, corporal, când i se schimbă trupul muritor cu unul al slavei şi nemuritor, şi mai apoi casa lui, pământul, când va fi refăcut la mutarea şi stabilirea definitivă a cetăţii lui Dumnezeu, Ierusalimul ceresc, pe pământul refăcut, după ce vor fi trecut cei o mie de ani în care Satana este legat sau lăsat singur pe pământul devastat de cele şapte plăgi. Acum, scoaterea noastră din păcat presupune ca un fapt logic o moarte, asta însemnând că Cineva trebuia să moară în locul nostru pentru ca noi să putem trăi. Acela care a hotărât de bunăvoie şi nesilit de nimeni să ia locul omului păcătos, trebuia să plătească preţul răscumpărării aşa cum cerea legea lui Dumnezeu, adică dând o viaţă sfântă şi nemuritoare pentru o viaţă pierdută şi supusă la osândire veşnică.

Deci, moartea lui Dumnezeu, în persoana Fiului Său întrupat, era singura alternativă pentru scăparea omului din păcat. Taina lui Dumnezeu a avut ca punct culminant moartea Fiului întâi născut al lui Dumnezeu, fără să-şi piardă câtuşi de puţin calitatea de Fiu în raport cu Tatăl, lucru care asigura mai departe, pentru eternitate, păstrarea, continuitatea şi desfăşurarea vieţii celor deja creaţi, putând sta lângă Dumnezeu fără să fie distruşi de slava Lui nemaipomenită. Cu alte cuvinte, Hristos asigura mai departe existenţa creaţiei prin faptul că El putea rămâne Fiu în continuare, întâiul născut al lui Dumnezeu, atât în cer, cât şi pe pământ, fluxul energiei Tatălui trecând prin El în conformitate cu parametrii sau cu măsura care făcea posibilă viaţa celor creaţi fără nici un fel de probleme.

Această moarte a lui Hristos trebuia să înghită în ea păcatul împreună cu toate consecinţele lui, moartea fizică specifică lumii păcatului, dar şi moartea veşnică. Asta înseamnă că ceea ce a adus moartea Fiului lui Dumnezeu nu a fost răstignirea, ci păcatul nostru, al întregii umanităţi, de la începuturi şi până la a doua venire a lui Hristos. Răstignirea a fost doar un mijloc omenesc de tortură, prin care s-a grăbit cumva moartea omenească a Mântuitorului. A fost acel mijloc prin care Satana a căutat să împiedice jertfa lui Hristos pentru eliberarea omului din păcat şi distrugerea puterii şi împărăţiei întunericului în oameni şi mai apoi pe pământ. Dar, procedând astfel, diavolul nu a făcut altceva decât să grăbească jertfa minunată a lui Hristos.

În timp ce oamenii au căutat să scape de prezenţa Unuia care pretindea că este Mesia, Dumnezeu a împlinit planul mântuirii permiţând oamenilor şi demonilor să-şi desăvârşească lucrarea aducând la moarte, prin răstignire, tocmai pe Fiul lui Dumnezeu care, în felul acesta, asigura omului mântuirea din păcat pe vecie. Dacă Hristos a murit din cauza păcatului nostru înseamnă că păcatul este o putere, o forţă care nu putea fi distrusă decât prin jertfă. De aceea am subliniat că acesta nu este o simplă idee biblică ori filozofică sau un ceva care ţine de o alegere, ci este chiar duhul lui Satana, spiritul de rebeliune, eul ticălos al naturii sale, vrăjmăşia care ţine în stăpânire pe toţi fiii oamenilor. Este prezenţa reală a unei puteri teribile a răului în om. Pentru a distruge această forţă îngrozitoare, Fiul lui Dumnezeu a trebuit să devină om adevărat şi să moară în locul nostru. Preţul răscumpărării noastre a fost unul uriaş, extraordinar de uriaş.

Prin urmare, calea intrării în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie calea distrugerii păcatului în om, prin acceptarea jertfei lui Hristos ca putere a unei vieţi nepieritoare. "Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie nimicit, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat." Romani 6,6.7. (KJV Bible). Dar, pentru ca noi să devenim fii şi fiice ale lui Dumnezeu, prin naşterea din nou, trebuie să murim împreună cu Isus Hristos. Ceea ce presupune ca un lucru lămurit că intrarea în împărăţia luminii se face printr-o moarte reală, asemănătoare morţii lui Hristos pe cruce. Aceasta este o realitate care aparţine planului mântuirii, şi nu poate fi desfiinţată. Această moarte este de natură spirituală, se petrece în domeniul spiritual, în sufletul nostru, însă este tot atât de reală ca şi moartea lui Hristos pe crucea Golgotei.

Hristos nu a murit desfiinţând în mod automat pur şi simplu puterea păcatului în toţi copiii care se nasc, trecând peste legea eredităţii. Adică, prin jertfa Sa, El nu a făcut în aşa fel, încât copiii să se nască sfinţi pe dinăuntru, în carnea lor, din părinţi omeneşti, fiindcă El nu a luat locul lui Adam din punct de vedere al reproducerii naturale, fireşti, care corespunde naturii omului, prin unirea dintre sămânţa lui Adam şi sămânţa femeii, ci a luat locul lui Adam doar din punct de vedere al reproducerii spirituale, ca Sămânţa prin care ne vine viaţa lui Dumnezeu, prin credinţă, şi care este de fapt chiar viaţa lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Hristos nu s-a căsătorit pe pământ cu femeie, tocmai spre a arăta că nu a fost menit să îl înlocuiască pe Adam şi sămânţa lui din punct de vedere fizic. Ţinem minte că în planul mântuirii jertfa lui Hristos trebuia să cuprindă mai întâi salvarea sufletului, ulterior, la înviere, corpurile noastre transformate, aceasta fiind opera creatoare a lui Dumnezeu, şi nu un act al reproducerii naturale, prin sămânţa bărbatului, mai ales că bărbaţii şi femeile răscumpărate nu se mai înmulţesc.

Puterea răscumpărării are de-a face mai întâi cu sufletul omului, şi puţin mai la urmă cu trupurile noastre. De aceea, noi trebuie să ne căpătăm trupurile noastre în continuare prin sămânţa lui Adam, trupuri în care se află în mod automat întâiul născut al lui Satana, adică vrăjmăşia sau puterea păcatului. Hristos nu a avut de gând să întrerupă ciclul perpetuu al înmulţirii neamului omenesc prin intermediul seminţei lui Adam, ci a venit pe pământul nostru să rupă şi să distrugă, mai întâi, puterea păcatului din sufletul omului, care în mod logic trebuie să se afle sub stăpânirea acestuia, altfel moartea lui Isus nu are noimă. Dacă intrarea noastră în împărăţia lui Hristos, spiritual vorbind, adică prin naşterea din nou, implică o moarte, atunci este lesne de înţeles că toţi copiii se nasc păcătoşi, supuşi puterii nimicitoare a păcatului. Ca să treci de pe un tărâm pe altul, de la întuneric la lumină, pentru a fi un alt om, presupune că înainte nu ai cum să fie acel alt om. Ci trebuie să te fi născut într-o stare caracteristică întunericului, iar ca să treci pe tărâmul lumii trebuie musai să mori pentru a lăsa în urmă tot ce aparţie puterii întunericului, spre a putea renaşte la viaţa plină de lumină caracteristică tărâmului luminii.

Apoi, actul exercitării credinţei, spre a putea muri spiritual prin puterea Duhului Sfânt, ca să ne naştem la o nouă viaţă în Isus Hristos, presupune o minte matură, în stare să gândească pentru sine şi să conştientizeze valoarea jertfei lui Hristos. Or, copiii nu se nasc în stare să gândească şi mai ales să creadă, câtă vreme ei nici nu deosebesc bine realitatea cea nouă în care au intrat prin voie omenească. Căci, până la urmă, copiii se nasc prin voia părinţilor, nu prin voie divină, după vrerea lui Dumnezeu, adică sfinţi pe dinăuntru. Sămânţa lui Adam perpetuează specia umană în absolut toate privinţele, în starea păcătoasă, nu sfântă. Sămânţa lui Hristos are de-a face doar cu planul spiritual, cu inima sau sufletul omului născut în lume în starea păcătoasă. Din acest motiv, nu ne putem naşte de-a gata sfinţi în inima noastră, fiindcă toţi ne naştem din sămânţa lui Adam, conform legilor reproducerii şi eredităţii.

Naşterea din nou are de-a face doar cu inima, cu sufletul fiindcă este de natură spirituală, şi asta pentru că în om trebuie să fie înlocuită prima natură spirituală, întâiul născut al lui Satana, căpătată prin sămânţa lui Adam, adică vrăjmăşia, o dată cu intrarea copilului în lumea păcatului, cu a doua sau cu o altă natură spirituală în raport cu prima, obţinută din sămânţa lui Hristos, care este viaţa lui Dumnezeu. Hristos a murit pentru ca să devină Tatăl nostru spiritual, nu tatăl nostru fizic. Hristos nu l-a înlocuit pe Adam şi sămânţa lui în plan fizic, ci doar în plan spiritual. Dacă ar fi vrut să ne înveţe că pruncii se vor naşte pe pământul blestemat de păcat ca nişte sfinţi în inima lor, atunci trebuia să se căsătorească cu o femeie, ceea ce nu a făcut. În planul mântuirii nu era prevăzut un asemenea lucru, care nu ar fi rezolvat deloc problema păcatului şi nici a sfinţeniei.

Trebuie să înţelegem o dată şi pentru totdeauna că Mântuitorul a venit să ne salveze din păcat, nu de naşteri naturale sau fizice în păcat, sub stăpânirea păcatului, plini de vrăjmăşia interioară care ne face robi lui Satana. Naşterea în plan fizic se face doar prin sămânţa lui Adam, naşterea în plan spiritual se face doar din sămânţa lui Hristos şi numai atunci când deja am fost născuţi în sens fizic cu păcat, aflaţi sub stăpânirea vrăjmăşiei, care înseamnă prezenţa puterii păcatului în noi. Această realitate formidabilă este frumos enunţată de Hristos, când îi spune lui Nicodim următoarele: "Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh". Ioan 3,6. Intră pur şi simplu în sfera legi firii ca ceea ce este născut din carne să fie tot carne. Iar carnea nu se poate obţine decât dintr-o singură sursă - Adam. Nu există altă posibilitate. Hristos, Domnul, ne descoperă într-o manieră lămurită, limpede ca cea mai cristalină apă, adevărul extraordinar că sursa cărnii noastre este şi provine de la Adam, nu de la Dumnezeu, iar aceasta se face doar prin legile stabilite de Dumnezeu: legea reproducerii şi legea eredităţii.

Aşadar, trupurile noastre se obţin prin naşterea din sămânţa lui Adam, nu direct prin Hristos, căci El nu este Tatăl spiritual direct al nici unui copil care se naşte prin sămânţa lui Adam. El va deveni Tatăl spiritual în sens real numai prin credinţa celui care doreşte această mare binecuvântare. Nu intrăm mântuiţi automat în lumea noastră prin naşterea fizică. Nu este adevărat acest lucru. Că ne naştem sub har, aceasta este o altă realitate, dar numai pentru a fi ocrotiţi de mânia legii lui Dumnezeu, care ne condamnă păcatul din noi. A fi sub har nu-i totuna cu a fi în har, adică a-l avea în inimă. Sunt două lucruri diferite. Noi ne naştem sub har, dar nu cu el în inimă, fiindcă se capătă doar prin credinţă şi nu din sămânţa lui Adam. Prin urmare, sub har, ce este născut din carnea păcătoasă, aflată sub controlul puterii păcatului, trebuie să fie tot carne păcătoasă, aflată mai departe sub puterea stăpânitoare a păcatului. Acesta este adevărul, iar Scripturile nu pot fi desfiinţate.

Însă, Hristos face un pas mai departe şi ne descoperă aceleaşi legi şi pe tărâmul spiritual, şi anume că "ce este născut din Duh este duh." Deci, ce este născut din Duhul lui Dumnezeu sau din duhul lui Satana trebuie să fie tot duh sau spirit, ori altfel spus viaţă spirituală. În acest context, Răscumpărătorul nostru drag îi transmite lui Nicodim că omul care vrea să vadă împărăţia lui Dumnezeu trebuie să se nască din nou. De ce foloseşte Isus această expresie "naşterea din nou"? De ce această naştere trebuie să fie din nou? Devine clar că ea este o naştere din nou în raport cu o altă naştere veche. Ceva nou este nou totdeauna cu ceva care deja e vechi. Această naştere din nou nu are nimic de-a face cu planul fizic, sau cu sămânţa lui Adam. Ştim acest lucru din cuvintele lui Nicodim şi răspunsul Mântuitorului la nedumerirea sa de a mai intra încă o dată în pântecele maicii sale. "Nicodim I-a zis: >Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?< Isus i-a răspuns: >Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu<." Ioan 3,4.5.

Naşterea din nou este din nou fiindcă se află în raport cu ceva vechi, cu ceva ce a existat înaintea ei. Această naştere se face doar "din apă şi din Duh", nu altfel. Acum, dacă pruncii noştri s-ar naşte din sămânţa lui Adam, căci am arătat că altă cale nu există ca să ne căpătam trupurile, deci carnea, fără păcat în această lume, adică ar fi sfinţi în suflet, cum ar fi posibil aşa ceva din moment ce naşterea din nou se face doar din apă şi din duh? În ce fel intră ei în lumea păcatului din apă, astfel încât să dea mărturie că în ei s-a petrecut lucrarea Duhului dătător de viaţă al lui Hristos, adică faptul că sunt născuţi fără păcat? Botezul cu apă este o mărturie publică din partea cuiva matur care a intrat în legământ cu Dumnezeu, prin jertfă, dând mărturie că în el a avut loc naşterea din nou prin Duhul Sfânt.

Să luăm seama la faptul că ucenicii lui Isus şi apostolii nu au botezat niciodată prunci sau copii sub vârsta adolescenţei, care la evrei era doisprezece ani. Reţinem pentru totdeauna, că naşterea din nou trebuie să fie doar din apă şi din duh, nu prin şi din carne prin sămânţa lui Adam. Naşterea din nou devine realitate doar dacă este şi derivă din sămânţa lui Hristos, Dătătorul vieţii, Cel care pune viaţă în locul morţii. Aşa ne învaţă Scripturile adevărului, peste care nu putem trece cu nici un chip. "Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a coborât din cer, adică Fiul omului care este în cer." Ioan 3,13.

Ce vrea să ne transmită Hristos prin aceste cuvinte sublime? Adevărul că viaţa spirituală se capătă doar de sus, şi este în întregime lucrarea Lui, nu aparţine omului sau cărnii. Copiii se nasc pe pământ, nu în cer, din carne păcătoasă, din sămânţa lui Adam, nu din Duhul dătător de viaţă, din sămânţa lui Hristos, atunci când ies din pântecele mamei lor! Adam este pe pământ, Hristos este în cer, de aceea ne naştem mai întâi din Adam, ca păcătoşi, căci el nu ne poate transmite decât o carne păcătoasă, iar mai apoi, când ajungem să înţelegem că Hristos este Tatăl nostru spiritual prin sămânţa căruia putem căpăta viaţa nepieritoare, ne naştem spiritual, prin înnoirea spiritului, pentru împărăţia lui Dumnezeu. Prima naştere, din carne, se face doar prin voia lui Adam, a doua naştere, din Duh, în spirit sau suflet, se face doar prin voia Aceluia care a câştigat răscumpărarea omului păcătos, dar numai prin credinţă, ceea ce presupune maturitate în gândire.

Vedem deci că tocmai acest lucru l-a făcut posibil harul lui Dumnezeu, faptul că a dat posibilitatea copiilor să se nască, să crească şi să afle despre dragostea lui Dumnezeu pentru ei şi mântuirea lor, transformată într-o jertfă costisitoare. Când ei stau faţă în faţă cu această jertfă, după ce au crescut astfel încât să realizeze acest lucru, pot fi în stare să decidă ca Hristos să le devină în mod real Tată. Abia acum intervine credinţa, pe care înainte, la naşterea lor, nu aveau cum s-o exercite pentru că pur şi simplu este imposibil aşa ceva.

Mai este un adevăr demn de subliniat aici. Naşterea din nou este din nou fiindcă ia locul alteia care a existat înainte. Altminteri ar fi un nonsens ca Mântuitorul s-o numească naştere din nou! Asta înseamnă în mod precis că înainte de naşterea noastră din sămânţa lui Hristos sau din Dumnezeu, trebuie să ne fi născut spiritual dintr-o altă sămânţă spirituală, întrucât, după cum am subliniat deja, naşterea din nou are de-a face şi se petrece doar pe tărâmul spiritual, nu fizic. Atunci, dacă a existat înainte, cum s-a realizat ea? Prin legea reproducerii şi a eredităţii spirituale. Când Hristos a rostit cuvintele "ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh", a vrut să imprime în mintea noastră adevărul că toţi copiii se nasc, când intră în lumea noastră păcătoasă, nu numai din carne, adică din sămânţa lui Adam, ci şi din spirit, din sămânţa lui Satana.

Naşterea sau aducerea copiilor pe lume cuprinde în sine şi o naşterea spirituală, care trebuie să corespundă specificului lumii păcatului, din moment ce se transmite ereditar. Naşterea din nou nu se transmite ereditar, prin părinţi omeneşti, pe când naşterea veche spirituală se transmite ereditar prin intermediul naşterii fizice, laolaltă cu aceasta, fiindcă este alipită legilor aferente acesteia. Este pur şi simplu un tot unitar. Când Adam a păcătuit, Satana şi-a dat seama că se poate transmite pe sine, adică spiritul lui rău şi păcătos, în toţi urmaşii lui Adam, de vreme ce întregul corp, mintea şi sămânţa lui au fost afectate de păcat. Unicul mijloc de transmitere a vieţii fizice şi a vieţii spirituale din om, condamnate amândouă de legea lui Dumnezeu din pricina păcătuirii, a păcatului, era sămânţa lui Adam. Astfel, în sămânţa lui Adam se află laolaltă viaţa fizică şi viaţa spirituală a lui Satana, o viaţă pierdută, ea fiind despărţită de Dumnezeu şi împotriva Lui.

Când Adam şi-a transmis sămânţa mai departe, el nu a făcut altceva decât să transmită împreună cu viaţa fizică şi vrăjmăşia lui Satana sau viaţa lui pierdută. Hristos ne descoperă, deci, ceea ce se întâmplă cu şi în copii, când aceştia se nasc, prin cuvintele "ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh". Este o unire ciudată, o contopire între viaţa noastră fizică, asigurată prin harul protector al lui Dumnezeu, şi viaţa spirituală din interiorul nostru, o viaţă condamnată de legea lui Dumnezeu.

Pentru distrugerea acestei vieţi, care este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, Mântuitorul a trebuit să se întrupeze ca să ne poată împăca şi uni cu Dumnezeu în Sine şi prin Sine însuşi. El a trebuit să intre în lumea noastră ca un om născut din nou, fără vrăjmăşie, fiindcă numai astfel putea zdrobi vrăjmăşia. Întruparea Lui trebuie să fie reprezentarea fidelă a experienţei naşterii din nou a omului care doreşte cu tot sufletul viaţa veşnică. Practic, naşterea din nou este o repetare a întrupării Mântuitorului pe pământul blestemat de păcat.

     "El a fost născut prin Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, Isus Hristos a fost născut din nou. El a venit din cer, întâiul născut al lui Dumnezeu, pe pământ, şi a fost născut din nou. Dar, în ceea ce priveşte lucrarea lui Hristos, totul este în contrast cu noi. El, Cel fără păcat, a fost făcut să fie păcat pentru ca noi să putem fi neprihănirea lui Dumnezeu în El. El, Cel viu, Prinţul şi Autorul vieţii, a murit pentru ca noi să trăim. El a cărui obârşie se suie până în zilele veşniciei, întâiul născut al lui Dumnezeu, a fost născut din nou pentru ca noi să fim născuţi din nou.
     Dacă Isus Hristos nu ar fi fost niciodată născut din nou, am fi putut noi fi născuţi din nou? Nu. Dar El a fost născut din nou, din lumea neprihănirii în lumea păcatului; pentru ca noi să fim născuţi din nou, din lumea păcatului în lumea neprihănirii. El a fost născut din nou şi a fost făcut părtaş de natură omenească, pentru ca noi să fim născuţi din nou şi să fim făcuţi părtaşi de natură divină. El a fost născut din nou pentru pământ, pentru păcat şi pentru om, astfel ca noi să fim născuţi din nou pentru cer, pentru neprihănire şi pentru Dumnezeu." Lecţii despre credinţă, cap. Desăvârşirea creştină, par. 56, 57.

Vedem, deci, de ce Hristos a trebuit să numească naşterea noastră spirituală, din Dumnezeu, naştere din nou, fiindcă tocmai aşa ceva este în raport cu prima naştere spirituală, de care beneficiem fără alegere şi fără vrerea noastră şi a părinţilor noştri, şi asta pentru că Adam a pus totul în mâna lui Satana pe acest pământ, inclusiv pe el, în clipa în care a ales cuvintele mincinoase ale lui Satana în detrimentul cuvintelor pline de viaţă ale lui Dumnezeu. Dacă în Adam şi copiii lui, adică noi toţi, se află contopite două vieţi, viaţa noastră fizică şi viaţa spirituală pierdută, care aparţine tatălui minciunii, tot astfel, spre a fi ai lui Dumnezeu prin naşterea din nou, Isus leagă natura omenească păcătoasă, viaţa noastră fizică, de viaţa Lui spirituală, care este propria Lui natură divină de care este legată sau unită pe vecie carnea noastră, dar acum aflată în stare slăvită în ceruri.

Această unire slăvită într-un corp omenesc slab şi păcătos, asigurată prin naşterea din nou, reprezintă taina lui Dumnezeu şi este biruinţa deplină asupra păcatului. Carnea noastră este pângărită sau sfinţită prin ceea ce se află înăuntrul ei. Naşterea din nou constituie poarta de intrare în viaţa veşnică, în veşnicie alături de Dumnezeu, pentru că este o naştere din Dumnezeu, cu ajutorul lui Dumnezeu. Viaţa spirituală căpătată prin această lucrare care aparţine strict Duhului Sfânt se coboară sau mai bine zis este adusă de sus, din Cer, fiindcă acolo se află sursa ei, iar sursa ei este Isus Hristos. De aceea spunea Răscumpărătorul că "Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a coborât din cer, adică Fiul omului care este în cer". Ioan 3,13. Prin asta a vrut să ne transmită că viaţa care ne aduce în armonie cu Dumnezeu vine doar de sus, nu se găseşte pe pământ în sămânţa omului, fiindcă nu este caracteristică lumii noastre, după cum nici împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta.

Aşadar, la zămislirea lor, copiii primesc doar ceva care este specific pământului, întrucât se nasc pe pământul blestemat de păcat, unde domneşte Satana. Ei se nasc sub har, nu în har, ca un ceva care să le aparţină automat prin naşterea din părinţii lor. Harul nu se transmite ca moştenire copiilor noştri, întrucât nu se găseşte în sămânţa lui Adam, ci aparţine Cerului. Numai Hristos, care locuieşte în Cer şi mijloceşte pentru noi, prin harul Său minunat, poate transmite, poate da sămânţa Sa, viaţa Sa omului, însă numai prin credinţa acestuia din urmă. Însuşirea ei sau împărtăşirea cu ea se face doar prin credinţă şi prin nimic altceva. Vom intra în Cer doar prin credinţă, iar tot ce aparţine Cerului se obţine doar prin credinţă, prin naşterea din nou, nu prin naşterea din sămânţa lui Adam, întrucât el a ajuns despărţit de Cer şi, în el, am fost şi noi despărţiţi de Cer, motiv pentru care singurul care ne poate aduce înapoi, acasă, în Cer, este Dumnezeul cerului. Credinţa aduce cu sine naşterea din nou, dar naşterea din sămânţa lui Adam aduce cu sine doar păcat, vinovăţie şi condamnare.

Principiul seminţei - naşterea fără păcat a Mântuitorului

Fără-ndoială, naşterea copiilor este o minune a creaţiei lui Dumnezeu, având rostul să ne descopere taina lui Dumnezeu, Isus Hristos. După cum în copil se află viaţa ambilor părinţi, el fiind rezultatul unirii, prin căsătorie, a două vieţi, tot astfel în Fiul lui Dumnezeu sunt unite două vieţi, viaţa lui Dumnezeu, Creatorul, şi viaţa făpturii, a creaţiei, ceea ce înseamnă că în Fiul lui Dumnezeu se află unite în mod tainic două naturi: natura Lui divină, care este viaţă de Dumnezeu, propria Lui viaţă divină şi nemuritoare, şi natura făpturii, şi întrucât primele fiinţe create au fost îngerii, atunci vorbim despre natura şi viaţa îngerilor. Astfel a rezultat o Fiinţă nouă, în persoana Fiului lui Dumnezeu, adică Dumnezeu locuind în înger, cu înfăţişare şi personalitate de înger. Aşa a ajuns să fie numit în Sfintele Scripturi Fiul lui Dumnezeu - Îngerul Domnului.

     "Atunci Îngerul Domnului l-a strigat din ceruri şi a zis: >Avraame! Avraame!< >Iată-mă!<, a răspuns el." Geneza 22,11.
     "Îngerul Domnului i S-a arătat într-o flacără de foc, care ieşea din mijlocul unui rug. Moise s-a uitat; şi iată că rugul era tot un foc, şi rugul nu se mistuia deloc... Domnul a văzut că el se întoarce să vadă; şi Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului şi a zis: >Moise! Moise!< El a răspuns: >Iată-mă<. Dumnezeu a zis: >Nu te apropia de locul acesta; scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt<. Şi a adăugat: >Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov<. Moise şi-a ascuns faţa, căci se temea să privească pe Dumnezeu." Exod 3,2.5.6.

Se poate observa cum Îngerul Domnului este chiar Dumnezeu în persoană, atunci când comunică cu Avraam, şi mai apoi cu Moise, în alt veac. Prin faptul că se spune despre Dumnezeu, care de fapt este Fiul lui Dumnezeu, că este Îngerul Domnului, este arătat limpede că înfăţişarea Lui era aceea de înger; El era chiar înger adevărat cu tot ce implică noţiunea de înger. Altminteri, nu ar fi avut rost ca scriitorii Vechiului Testament să scrie despre El că este Îngerul Domnului, dacă le-ar fi apărut sub o altă înfăţişare. Ca atare, înfăţişarea Fiului lui Dumnezeu, până la întruparea Lui pe pământ, a fost aceea de înger, El chiar fiind înger real, adevărat. El a devenit înger prin naşterea în sânul Tatălui, care a îmbrăcat divinitatea nemuritoare a celei de a doua Persoane a Dumnezeirii cu natura primelor forme de viaţă ce urmau să apară, în cazul nostru îngerii.

În acest fel, avea să se facă posibilă existenţa în sine şi creaţia. De acum, putea începe lucrarea creaţiei prin Cuvânt, prin Fiul lui Dumnezeu, pe care noi îl cunoaştem cu numele de Isus Hristos, datorită naşterii Sale sau a întrupării Sale pe pământul nostru. Este Isus Hristos fiindcă este om adevărat, iar ca să ajungă om adevărat, cu tot ce implică noţiunea de om, mai puţin păcatul acestuia, atunci El trebuia să se golească de Sine, trebuia să dezbrace pentru totdeauna natura şi forma de înger, pentru a deveni Dumnezeu cu noi, pământenii păcătoşi. Opera creatoare a devenirii Fiului lui Dumnezeu om adevărat aparţine Duhului Sfânt. Taina lui Dumnezeu implica două naşteri, una cu puţin timp înainte de începerea lucrării aducerii la existenţă a primelor forme de viaţă inteligentă, şi una pe pământul nostru blestemat de păcat.

     "Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul. Am fost născută când încă nu erau adâncuri, nici izvoare încărcate cu ape; am fost născută înainte de întărirea munţilor, înainte de a fi dealurile, când nu era încă nici pământul, nici câmpiile, nici cea dintâi fărâmă din pulberea lumii. Proverbe 8,22-26. "El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El." Coloseni 1,15-17. "Îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: >Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul zidirii lui Dumnezeu<." Apocalipsa 3,14. - prima naştere, ca înger.
     "Căci, căruia dintre îngeri a zis El vreodată: >Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut?< Şi iarăşi: >Eu îi voi fi Tată, şi El îmi va fi Fiu?< Şi, când duce iarăşi în lume pe Cel întâi născut, zice: >Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!<". Evrei 1,5.6. "În luna a şasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Numele fecioarei era Maria. Îngerul a intrat la ea şi a zis: >Plecăciune, ţie, căreia ţi s-a făcut mare har; Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei!< Tulburată foarte mult de cuvintele acestea, Maria se întreba singură ce putea să însemne urarea aceasta. Îngerul i-a zis: >Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un Fiu, căruia Îi vei pune numele Isus. El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David<." Luca 1,26-32. - a doua naştere, ca om.

Problema care apare este în legătură cu natura umană a lui Hristos, căpătată la naşterea Sa. Pentru că a fost fără păcat, chiar după propria Sa mărturisire, învăţaţii au apreciat că Isus Hristos a fost desăvârşit şi în natura Sa omenească, adică fără păcat. Că ar fi avut condiţia şi natura omenească a lui Adam, înainte ca acesta să cadă în păcat. Aşa avea să ia naştere dogma imaculatei concepţii care, în mod paradoxal, priveşte nu naşterea Mântuitorului, ci naşterea mamei Sale, Maria. Această dogmă catolică spune că, printr-un proces ştiut numai de Dumnezeu, Maria avea să intre în lumea  noastră fără păcat, Duhul Sfânt întrerupând cumva legea eredităţii, astfel părinţii ei nu i-au putut transmite moştenirea păcatului, ea fiind ferită de păcat. Consecinţa logică este aceea că naşterea lui Mesia nu putea fi decât fără păcat, în natura Sa omenească. Aşa putea să devină El al doilea Adam, doar dacă avea natura acestuia înainte de a păcătui. Vorbim despre carnea şi sângele fără păcat.

Această dogmă a fost preluată şi integrată în sistemul de gândire protestant, inclusiv este prezentă şi în adventism, dar nu sub forma naşterii Mariei fără păcat, ci doar sub forma naşterii lui Isus cu natura lui Adam înainte de a cădea în păcat. Pe Maria, au lăsat-o mai departe păcătoasă, deoarece centrul de interes era persoana Mântuitorului, şi oricum, această învăţătură nu trebuia să semene cu cea catolică. Să cercetăm îndeaproape această rătăcire monstruoasă. Nu am în vedere învăţătura catolică, ci şiretenia care a penetrat adventismul. Dar, voi aborda acest subiect prin contrast, lăsând să vorbească singură Sfânta Scriptură despre felul naşterii şi naturii în care s-a născut Prinţul luminii, Isus Hristos.

Există mai multe curente în adventism referitor la această problematică, deja clarificată în mod limpede de apostolul Pavel. Unii susţin că Isus s-a născut cu natura umană a lui Adam înainte de păcătuirea acestuia, aşa cum era ea în Eden. Alţii, cred că El a preluat slăbiciunile naturii căzute a lui Adam, dar că natura Sa omenească nu a fost totuşi exact ca natura lui Adam după cădere; adică ea nu este întru totul natura umană care ne este comună tuturor muritorilor de rând. Apoi, mai există o altă categorie de credincioşi care susţin că Isus s-a născut cu natura păcătoasă a lui Adam, că El a preluat toate înclinaţiile firii omeneşti, venind să ne salveze de păcatul ca alegere; în opinia lor păcatul fiind doar o alegere între bine şi rău, ceva asemănător lui Adam, când s-a confruntat cu ispita în Eden. Cu alte cuvinte, păcatul reprezintă actul voinţei în alegerea răului.

Duhul lui Dumnezeu a clarificat această problemă legată de naşterea Mântuitorului pe pământ cu două mii de ani în urmă, numai că lui Satana îi place să deformeze adevărul, strecurând lucruri care par a fi ceea ce de fapt nu sunt. El i-a orbit pe mulţi, astfel încât a reuşit în mod magistral să ascundă adevărul de ei, făcându-i să îmbrăţişeze o minciună despre care ei cred cu sinceritate că este adevărul. Cu ajutorul principiului seminţei lucrurile vor trebui să devine clare pentru toţi cei oneşti şi profunzi, care caută adevărul cu toată mintea lor, mai presus de orice de pe pământ.

Intrarea Mântuitorului pe pământul nostru trebuia să se facă, în primul rând, potrivit legilor pe care El însuşi le-a stabilit: legea naşterii prin sămânţă şi legea eredităţii. Dacă Dumnezeu ar fi ocolit câtuşi de puţin aceste două legi, atunci ar fi dat credit lui Satana în toate susţinerile sale, cum că nu se poate trăi fără păcat, acolo unde este prezent păcatul, şi, ca o consecinţă logică, că nu este nevoie de legea lui Dumnezeu. Trebuie să reţinem pentru totdeauna că naşterea lui Mesia nu trebuia să se facă prin fraudă, prin apelarea la şmecherii, doar pentru ca Dumnezeu să evite cumva legile stabilite de El pe pământ, legi care au rămas valabile şi în stare de funcţionare şi după căderea omului în păcat. Isus Hristos nu trebuia să fie diferit cu nimic de noi în nici o privinţă, cu excepţia păcatului. Or, tocmai aici este problema pe care nu o înţeleg cei mai mulţi, şi care a dat atâtea bătăi de cap învăţaţilor, ce ulterior aveau să dezvolte ştiinţa numită în termeni pompoşi teologie.

Dumnezeu, de fapt, însuşi Isus Hristos, a declarat, la timpul când Adam şi Eva deja căzuseră în păcat, un adevăr minunat, în felul următor: "Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul." Geneza 3,15. Aici se vorbeşte despre sămânţă întâiaşi dată. Isus se adresează şarpelui, dar nu animalului, ci direct lui Lucifer, care devine astfel imaginea perfectă a şarpelui, adică a perfidiei şi vicleniei extreme, făcând referire la sămânţa lui. Dar, noi ştim că îngerii nu se înmulţesc, precum oamenii. Acest fapt este lămurit de către Mântuitorul, când saducheii voiau să ştie a cui nevastă va rămâne cea care fusese căsătorită cu primul din cei şapte fraţi pe care-i avea soţul ei, după ce acesta murise, şi pe rând toţi ceilalţi, după care se prăpădise şi femeia. Ei, de fapt, voiau să ştie dacă există înviere, şi dacă la înviere bărbaţii se vor mai căsători cu femei. Răspunsul lui Isus este fără echivoc pentru totdeauna: "... la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer". Matei 22,30.

Aşadar, aflăm din gura Mântuitorului că oamenii nu se vor mai căsători şi nu vor mai da naştere copiilor pe noul pământ, întocmai aşa după cum în natura îngerilor nu există realitatea căsătoriei şi a naşterii, şi asta fiindcă ei nu au fost creaţi supuşi legii naşterii, ci doar a legii creaţiei, care nu are nimic de-a face cu înmulţirea s-au reproducerea. În concluzie, îngerii nu se înmulţesc. Atunci, întorcându-ne la gândul de mai sus, înseamnă că sămânţa despre care vorbeşte Isus adresându-i-se diavolului este o sămânţa de natură spirituală. Prin asta Isus a vrut să sublinieze că răul, păcatul va exista şi se va perpetua, se va înmulţi inclusiv pe cale spirituală, nu numai naturală, prin sămânţa bărbatului şi a femeii! Adică, o dată semănat răul în Adam şi implicit în lume, acesta, adică păcatul, ticăloşia, răul, fărădelegea avea să existe prin legea naşterii, a reproducerii, şi prin legea eredităţii, a moştenirii, prin toţi fiii lui Adam.

De asemenea, Isus face referire şi la sămânţa femeii. În aceasta este cuprinsă atât sămânţa omului, supusă păcatului, cât şi sămânţa spirituală, dar de o cu totul altă natură decât sămânţa spirituală pe care copilul o capătă de obicei pe cale naturală prin sămânţa lui Adam. De ce trebuie înţeles astfel? Deoarece exact asta ne transmite Mântuitorul. Sămânţa femeii nu urma să fie un om puternic, sau înţelept, sau binevoitor, ori altcumva, ci chiar Mesia, Fiul lui Dumnezeu, întrucât Isus declară răspicat şarpelui: "Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul". Sămânţa care urma să se nască din femeia sortită s-o poarte într-un mod miraculos, trebuia să zdrobească puterea lui Satana, simbolizată prin zdrobirea capului şarpelui, ca stăpân al întunericului şi morţii. Înainte ca Satana să fie adus la anihilare veşnică, trebuia să-i fie distrusă puterea în oameni şi deconspirat ca ucigaş mârşav, înaintea ochilor oricăror fiinţe inteligente din tot Universul lui Dumnezeu.

Prin urmare, sămânţa femeii este în sens absolut Isus Hristos, Mântuitorul lumii. Din acest motiv, în Hristos trebuia să se întâlnească şi să fie unite în mod tainic, căci tocmai în aşa ceva constă taina lui Dumnezeu, două naturi, natura lui Dumnezeu şi natura omului căzut în păcat, fiindcă exact acest lucru l-a declarat Isus şarpelui în Eden, că vrăjmăşia avea să existe între el, șarpe, şi femeie, o femeie aflată în păcat, căzută deja în păcat. Declaraţia lui Isus în Eden este îndreptată către femeia care deja se afla în condiţia păcatului şi a despărţirii de Dumnezeu! Cu alte cuvinte, din condiţia decăzută a femeii, avea să se nască Mesia, însuşi Fiul lui Dumnezeu, după cum i-a spus Gabriel Mariei.

Izbăvirea neamului omenesc trebuia să înceapă de acolo unde a apărut mai întâi păcatul, şi anume în trupul femeii, căci mai întâi femeia a căzut în păcat, nu bărbatul, aşa că Isus trebuia să meargă la originea păcatului în lumea noastră. "Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii." 1Timotei 2,13.14. Acum, dacă la prima Lui naştere, Fiul lui Dumnezeu se bucura şi de natura îngerilor, cu tot ce conţinea ea, în virtutea căreia El devenise cu adevărat înger, înseamnă că la a doua Lui naştere, prin îmbrăcarea naturii omeneşti, El trebuia să ia tot ce cuprinde aceasta, mai puţin păcatul ei. Cum omul trebuia salvat, şi cum Isus trebuia să ajungă până la originea ivirii păcatului pe pământul nostru, atunci înseamnă că singura sursă din care îşi putea lua natura omenească nu putea fi decât femeia. Exact femeia la care se referea Mântuitorul în grădina Eden, chiar femeia căzută în păcat.

Asta înseamnă că sămânţa femeii şi a bărbatului din care ia naştere o a treia viaţă, conform principiului seminţei, trebuia să rămână supusă în continuare legii reproducerii şi a eredităţii, cu toată moştenirea ce o conţineau ele, iar această singură moştenire este doar păcatul, cu toate urmările lui. În această natură şi urmând strict linia genealogică dezvoltată prin procesul înmulţirii sau reproducerii cărnii păcătoase, prin femeie, trebuia să vină Mântuitorul. Nu exista altă posibilitate şi nici realitate. Dumnezeu a acceptat încă din veşnicie această realitate, iar prin întruparea Fiului Său trebuia să o înfrunte aşa cum se înfăţişa ea la momentul respectiv.

Acum, ceea ce e interesant în declaraţia lui Isus din Eden, este faptul că el nu face nici un fel de referire la sămânţa bărbatului! El vorbeşte doar despre sămânţa femeii, adică despre cineva care trebuia să intre în lumea noastră fără aportul bărbatului. Cu alte cuvinte, naşterea Mântuitorului ca Sămânţă promisă de Dumnezeu femeii, nu putea avea loc decât printr-un miracol divin, fiind în întregime opera creatoare a Duhului Sfânt. El nu putea veni la noi dacă bărbatul ar fi participat în vreun fel la naşterea Celui promis, fiindcă în acest fel nu s-ar fi născut deloc Mesia, ci doar un simplu om păcătos, ca orice om de pe planeta noastră. Asta însemna că mântuirea omului este doar produsul puterii divine, nu aparţine omului; că Acela care o înfăptuieşte trebuie să devină om doar prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, că poate să aparţină umanităţii pe vecie doar pe singura cale care-i stătea la dispoziţie ca să poată veni la noi, şi anume femeia căzută în păcat, a cărei natură omenească fusese degradată şi nenorocită de păcat în cele mai nenorocite forme posibile, până la vremea aceea.

În Mesia trebuia să se întâlnească sămânţa divină, în acest caz viaţa lui Dumnezeu, chiar natura divină care îl face pe Fiul lui Dumnezeu să fie Dumnezeu, altfel spus propria Lui natură divină, şi sămânţa femeii, reliefată, descoperită prin natura umană păcătoasă, cu care Dumnezeu a învelit Dumnezeirea Fiului Său. Trebuie să fim de acord că Fiul lui Dumnezeu, care avea să devină Mesia sau Isus Hristos, nu putea să-şi îmbrace propria natură de Dumnezeu decât cu singurul material disponibil aflat la vremea aceea pe pământ şi pe care doar femeia căzută în păcat i-l putea furniza. Asta înseamnă că Isus a trebuit să se nască sub lege, să accepte toate consecinţele acţiunii legii eredităţii, aşa cum se vedeau ele în trupurile oamenilor păcătoşi, în timpul când Fiul lui Dumnezeu hotărâse să se întrupeze.

     "Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea." Galateni 4,4.
     "Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilinţă aproape fără margini ca să ia natura omului chiar şi atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar Isus a luat corp omenesc atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El şi-a asumat consecinţele acţiunii legii eredităţii. Care erau consecinţele acestea, se poate vedea în istoria strămoşilor Săi pământeşti. El a venit cu o ereditate ca aceasta, ca să împartă cu noi grijile şi ispitele şi să ne dea o pildă de o viaţă fără păcat." Hristos Lumina Lumii, cap. Vi s-a născut un Mântuitor, par. 14.

Aşadar, Isus s-a născut exact aşa cum se nasc toţi copiii din femei supuse stăpânirii păcatului şi morţii, şi asta pentru că toţi oamenii de pe glob se trag din femeia căzută în păcat, căreia i se adresase Hristos. (Dar totuşi El s-a născut fără păcat, din punct de vedere spiritual). Aşa declară apostolul Pavel. "Astfel, dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor. Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi, prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi." Evrei 2,14-18.

În natura Lui omenească, Hristos a avut toate pasiunile, poftele, dorinţele şi întreg apetitul caracteristic oricărei fiinţe omeneşti aflate în păcat, pe tărâmul păcatului. Nu a dus lipsă de nici una. În această privinţă, El a fost identic cu noi, ceea ce înseamnă că identificarea Sa cu neamul omenesc, în natura umană cu care-şi îmbrăcase sau ascunsese divinitatea, a fost "în toate lucrurile", sau altfel spus în toate privinţele, fără excepţie. Din cauza cărui fapt? Din cauza legii eredităţii, o lege specifică şi comună omului. Din moment ce a luat asupra Sa natura femeii aflate în stare păcătoasă, înseamnă, ca un fapt logic, că trebuia să accepte toate consecinţele acţiunii legii eredităţii. Altfel nu se poate; altă cale de a fi intrat în lume nu se putea, fiindcă pur şi simplu nu exista.

El a fost fără doar şi poate om adevărat în sufletul şi în natura Sa omenească, în afara faptului că era Dumnezeu adevărat. Acum, având apetit, dorinţe şi pofte specifice omului, înseamnă că natura Sa omenească nu a dus lipsă nici un pic de înclinaţiile caracteristice acesteia, adică toate aplecările şi pornirile spre păcat, aplecări, înclinaţii şi porniri care nu sunt socotite ca fiind păcat şi nici păcatul ca atare. Natura omenească nu este condamnată pentru că are aşa ceva. Legea lui Dumnezeu nu ne condamnă condiţia de predispunere spre păcat, ci starea în sine păcătoasă, viaţa noastră pierdută cu care ne naştem şi pe care o căpătăm de la părinţii noştri drept moştenire sub formă de vrăjmăşie, care este de natură spirituală.

Acum, întrebările care se pot ridica ar fi următoarele: Cum s-a născut Mesia fără păcat, de vreme ce materialul în care urma să i se pregătească un trup omenesc era unul păcătos? Nu i se putea transmite chiar vrăjmăşia (spiritul neascultării, eul lui Satana) de care au parte toţi fiii oamenilor prin sămânţa lui Adam? Ori Dumnezeu a făcut o minune şi l-a îmbrobodit cumva pe Satana pentru o clipă, ca să câştige teren în faţa lui, dând astfel un avantaj Fiului Său, prin faptul că a făcut în aşa fel, încât nu s-a născut cu ea? De ce din trupul Mariei, Isus nu a preluat şi vrăjmăşia, dacă tot am arătat că aceasta se transmite ereditar, chiar dacă părinţii sunt născuţi din nou?

Ţinem minte că naşterea din nou ne schimbă doar spiritual, ne schimbă tatăl; trecem din împărăţia tatălui minciunii în împărăţia Tatălui luminii. Însă, această experienţă nu afectează şi sămânţa omului, de aceea, prin ea, Satana poate să îşi transmită mai departe întâiul născut, adică vrăjmăşia, fiindcă aceasta, adică sămânţa, este singurul mijloc de perpetuare a răului în lumea păcatului, unde păcatul este stăpân. Prin urmare, chiar dacă Maria a fost născută din nou când Isus a fost zămislit în ea, potrivit legii reproducerii, ea trebuia să îi transmită şi păcatul ca stare spirituală, sau ca natură spirituală. Trebuie să fie clar pentru toţi că Maria era născută din nou, când îl purta în pântecele ei pe Mesia, fiindcă Dumnezeu nu apelează la ajutorul unor femei nepăsătoare în privinţa mântuirii, ca să le dea în grijă tocmai pe Fiul Său, câtă vreme sunt nepăsătoare şi neinteresate de mântuirea sufletului lor, darmite de al altora!

Lucrul pe care l-am stabilit mai sus, fără putinţă de tăgadă, este că Isus nu menţionează nimic în ceea ce-i spune şarpelui cu privire la sămânţa lui Adam, că bărbatul nu avea cum să fie parte la naşterea lui Mesia, căci altfel unde ar mai fi fost locul lui Dumnezeu, ca Tatăl spiritual al lui Hristos, în această scenă? Faptul că Adam nu este menţionat şi nici sămânţa lui, este cu tâlc. Când a fost creat pământul cu tot ce este pe el, Dumnezeu l-a pus sub stăpânirea lui Adam, fiindcă el a fost declarat a fi părintele sau tatăl întregului neam omenesc. Însă, când Adam a păcătuit, toată stăpânirea lui, inclusiv el, aveau să treacă prin uzurpare în mâinile lui Satana, care intenţiona să perpetueze păcatul prin înmulţirea neamului omenesc. Astfel, Satana avea să devină nu numai stăpânul lumii, ci şi tatăl spiritual al fiecărui copil şi al fiecărui om, până la naşterea din nou în împărăţia spirituală a lui Dumnezeu.

Cum el, adică Satana, îşi putea păstra statutul acesta doar prin naşterea de copii prin oameni, prin legea reproducerii, atunci tot atâta vreme avea să-şi asigure existenţa şi războiul dintre el şi Dumnezeu. Prin faptul că Adam nu este menţionat, Dumnezeu doreşte să ne înveţe că luase încă din veşnicie hotărârea să frângă supremaţia diavolului, prin naşterea Fiului Său, tocmai în inima împărăţiei sale, dar fără aportul lui Adam, căci el nu mai avea putere să facă nimic în această privinţă. Cu alte cuvinte, că trebuia să existe un moment al timpului când naşterea din femeie să introducă viaţa divină pe teritoriul inamic, fără ajutor bărbătesc, fără sămânţa lui Adam, ci doar cu ajutorul femeii, a ovulului feminin, în felul acesta neîncălcându-se deloc legile reproducerii şi eredităţii, astfel încât Satana să nu găsească motiv că Dumnezeu apelează la viclenie ca să scape omul din păcat, cu ajutor supranatural divin.

Locul lui Adam trebuia luat complet sau deloc. Numai astfel putea deveni Isus al doilea Adam. Duhul Sfânt trebuia să lucreze în aşa fel, încât natura lui Hristos, propria Lui divinitate veşnică neîmprumutată şi nederivată din Tatăl, să fie alipită, unită şi întreţesută cu materialul cu care urma să se contopească pentru totdeauna: ovulul femeii. Această unire trebuia să fie, este şi va rămâne veşnică. Această realizare divină, pe care o putea concepe numai mintea lui Dumnezeu, este taina lui Dumnezeu pentru totdeauna. Când Fiul lui Dumnezeu s-a dezbrăcat de înfăţişarea şi de natura de înger, el a trebuit să adopte pentru totdeauna o altă înfăţişare, şi anume înfăţişarea omului, aflat în condiţia muritoare într-un trup omenesc supus marii legi a acţiunii eredităţii. Prin voinţă divină, Dumnezeu a decis să ia locul lui Adam, fără ajutorul seminţei lui Adam, ci doar cu ajutorul femeii, de unde trebuia să înceapă răscumpărarea neamului omenesc, fiindcă ea a păcătuit prima mai înainte ca sămânţa lui Adam să devină mijloc activ la înmulţirea neamului omenesc în condiţiile prezenţei păcatului. Adam nu era căzut în păcat atunci când Eva a fost înşelată de diavolul la pomul interzis.

Aşa că, în virtutea acestui adevăr fabulos, Hristos trebuia să intre în lume neprihănit, fără păcat, căci El este adevăratul Purtător de sămânţă divină, dar cu toate acestea deţinând sau îmbrăcând natura păcătoasă provenită din femeia care căzute deja în păcat, bineînţeles după trecerea a patru mii de ani de păcătuire încontinuu, aşa cum Eva se afla în condiţia păcătoasă în raport cu Adam, cel încă necăzut în păcat, în grădina Edenului. Dar, asta nu-i totul. Vom merge până înspre miezul Evangheliei referitoare la naşterea fără păcat a lui Isus. Isus Hristos a intrat în lumea păcatului în condiţia omului născut din Duhul Sfânt, sau altfel spus născut din Dumnezeu, născut din nou. Aici este cheia care ne ajută mai bine la înţelegerea naşterii fără păcat a Mântuitorului.

Din moment ce Mesia a fost născut cu ajutorul Duhului Sfânt, înseamnă în mod logic că naşterea Sa trebuie să fie o reprezentare a experienţei naşterii din nou în dreptul nostru. Asta înseamnă că Tatăl spiritual al lui Isus era Dumnezeul cerului. Şi ce căpătăm noi prin experienţa naşterii din nou? Viaţa lui Dumnezeu! Această viaţă a îmbrăcat Duhul Sfânt în pântecele Mariei, viaţa celei de a doua Persoane a Dumnezeirii. Prin îmbrăcarea acestei vieţi, chiar a naturii de Dumnezeu a Fiului lui Dumnezeu, omul cel nou rezultat nu putea fi decât Dumnezeu-om, lipsit de păcat, fiindcă singurul lucru care era adăpostit, acoperit, îmbrăcat de natura umană a femeii era însăşi viaţa Lui Dumnezeu. Or, în prezenţa acestei vieţi, păcatul dispare, este distrus, nu mai există. Aşa că Maria nu avea cum să-i transmită ceva care fusese distrus deja prin prezenţa naturii divine în natura ei omenească. Este exact aceeaşi lucrare care are loc la naşterea noastră din nou. Ceva trebuie distrus, pentru ca altceva să-i ia locul.

Dacă sămânţa lui Adam ar fi fost prezentă, nu ar fi avut loc nici o distrugere, ci vrăjmăşia s-ar fi transmis mai departe pe cale ereditară, dar, în lipsa ei, căci făgăduinţa din Eden nu făcea referire la ea, adică la Adam şi sămânţa lui, Duhul lui Dumnezeu, în rolul de Tată al lui Isus, luând locul lui Adam a putut să pună, să sădească sămânţa lui Dumnezeu în ovulul Mariei, în natura ei omenească, unind astfel natura divină, veşnică a lui Dumnezeu cu natura omenească degradată de păcat şi supusă legii eredităţii, rezultând astfel un om nou, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, deci conform măsurii sau standardului lui Dumnezeu. Această experienţă se repetă practic în orice om născut din nou, pe acest pământ blestemat de păcat.

Ideea este că sămânţa lui Adam trebuia înlocuită cu puterea lui Dumnezeu, cu neprihănirea Sa, care este întru totul puterea unei vieţi nepieritoare. Singurul care putea face aceasta era Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. El a decis în veşnicie, înainte să existe orice, să distrugă păcatul prin naşterea Fiului Său într-un trup uman degradat de păcat. Voinţa divină este exprimată în aceste cuvinte: "De aceea, când intră în lume, El zice: >Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat<". Evrei 10,5.6. Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, i-a pregătit din veşnicie Fiului Său un trup păcătos, care trebuia obţinut pe linia genealogică ce se cobora până la Adam, cel căzut în păcat deja. Prin trup păcătos trebuie să înţelegem o natură umană degradată de păcat, în care locuieşte tot potenţialul înclinaţiilor care pot conduce la păcătuire, dacă li se dau ascultare, aşa-numitele înclinaţii fireşti, naturale, proprii oricărui corp omenesc născut în condiţiile păcatului.

Din genealogia Sa au făcut parte, printre alţii, Ioiachim, care avea să fie înmormântat, "ca un măgar, târât şi aruncat afară din porţile Ierusalimului!", Ieremia 22,19; Manase, care a dus apostazia în rândul lui Iuda, până acolo că "au făcut rău mai mult decât neamurile", 2Cronici 33,9; regele Ahaz, care a făcut ca Iuda să păcătuiască din cale afară împotriva lui Dumnezeu, David, care păcătuise cu Batşeba, Solomon, care a rătăcit mulţi ani de la calea ascultării, Rahav, la origine o străină de neamul lui Israel, care o bună parte din viaţa ei a practicat prostituţia, etc. Iată ce potenţial uriaş spre rău se afla în trupul pe care Dumnezeu i-l pregătise din veşnicie Fiului Său. Dar, n-a dat înapoi şi nici nu s-a gândit să anuleze legea eredităţii, căci păcatul trebuia întâmpinat şi distrus exact în locul unde şi-a început lucrarea lui nimicitoare - trupul femeii.

Pentru ca să intre în lumea noastră, Dumnezeu a putut să se bucure de bunăvoinţa unei umile femei, curate la suflet ce-i drept, Maria din Nazaret, o fecioară dedicată lui Dumnezeu. Duhul Sfânt, Tatăl direct spiritual al Răscumpărătorului ce urma să se nască exact aşa cum se naşte orice copil în această lume, pe cale naturală, a luat locul lui Adam şi a unit cu ovulul feminin al Mariei chiar Dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, în acest fel taina lui Dumnezeu fiind extinsă în dimensiunea umană, a omului păcătos. Prin această acţiune, Dumnezeu nu a încălcat sub nici o formă legile reproducerii şi a eredităţii, caracteristice singurei lumi ca se perpetuează prin naştere. Din schema căsătoriei a fost eliminată sămânţa lui Adam, ea fiind înlocuită direct cu sămânţa lui Dumnezeu, cu însăşi divinitatea nemuritoare a Fiului lui Dumnezeu, devenit prin naştere Mesia şi Dumnezeu cu noi, oamenii păcătoşi. Identificarea cu neamul omenesc trebuia să fie totală, dar nu şi în ceea ce priveşte păcatul stăpânitor.

Prin simpla prezenţă a Duhului Sfânt şi a lucrării Sale în dreptul Mariei, Dumnezeu a nimicit în mod direct vrăjmăşia, păcatul sau natura spirituală rea, viaţa pierdută, trupul păcatului, omul cel vechi, legea păcatului, toate definind acelaşi lucru, în chiar Acela care trebuia să ia formă umană şi să fie om adevărat în toate privinţele. Din acest motiv, Isus nu se putea naşte cu vrăjmăşia păcatului întrucât El nu o putea prelua din natura umană a Mariei, şi aceasta pentru că, în prezenţa personală a Duhului Sfânt, păcatul este nimicit, dezrădăcinat, eradicat, dispare, căci Dumnezeu este un foc nimicitor pentru păcat. (Tatăl spiritual al lui Hristos a fost însuşi Dumnezeu, iar El nu putea primi nimic altceva decât viaţa divină, care era a Lui, a Fiului lui Dumnezeu, din veşnicie). Lucrarea Duhului Sfânt în dreptul naşterii lui Isus, ca om, este exact şi în toate privinţele aceeaşi lucrare pentru omul păcătos, dar pocăit, care primeşte, prin naşterea din nou, chiar natura divină a Mântuitorului, mai bine zis caracterul sau neprihănirea Sa.

     "Natura Sa [a lui Hristos] a fost una creată; El nu avea nici măcar puterea îngerilor. Era umană, la fel cu a noastră, identică..." Adevărul despre îngeri, cap. Întruparea şi primii ani ai vieţii lui Hristos, subcap. Natura omenească a Domnului Hristos, par. 1, 4.
     "Natura Lui spirituală era liberă de orice întinăciune a păcatului." The Signs of the Times, 9 decembrie 1897. "
     "Hristos nu a avut aceeaşi necredincioşie păcătoasă, coruptă şi căzută pe care noi o avem, întrucât dacă astfel ar fi stat lucrurile, El nu ar fi putut să fie o jertfă desăvârşită". Manuscript 94, 1893.

Cuvintele care descoperă într-un mod lămurit faptul că vrăjmăşia a fost distrusă în chiar trupul Său omenesc, sunt acestea: "Căci El este pacea noastră care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia". Efeseni 2,14-16. În trupul Său, Hristos i-a unit pe omul păcătos şi pe Dumnezeul cerului, pe vecie. Rezultatul a fost împăcarea în Isus Hristos. Astfel, în persoana Mântuitorului continuă să se întâlnească Dumnezeu şi creaţia, dar de data aceasta şi cea răscumpărată.

Întrebarea este următoarea: Cum a distrus El vrăjmăşia pe cruce, de vreme ce nu s-a născut cu ea? Exista o singură cale - prin imputare, căci numai aşa putea fi făcut păcat pentru noi. El a purtat pe umerii Săi în mod real păcatul, ca şi cum El însuşi l-ar fi înfăptuit. Ca înlocuitor şi garant al omului păcătos, imputarea era o necesitate absolută. În felul acesta, Dumnezeu avea să îl trateze, pe cruce, exact aşa cum îi va trata pe toţi păcătoşii care vor muri veşnic. Nu numai prin naşterea Sa a nimicit vrăjmăşia, căci aceasta are de-a face în primă instanţă doar cu eliberarea sufletului de prezenţa acesteia, ci şi prin moartea Sa, căci trebuia să ducă această nimicire la punctul ei culminant, şi anume neantul, căci păcatul trebuia adus în situaţia de a nu mai putea să-şi facă apariţia vreodată în Univers.

El a tras în mormânt literalmente toată puterea păcatului, vrăjmăşia cu care ne naştem şi ne ţine robi, sub stăpânirea ei, deschizând astfel calea pentru izbăvirea totală din păcat şi de prezenţa acestuia într-un Univers populat cu fiinţe inteligente. Taina lui Dumnezeu este profundă, veşnică şi de o frumuseţe pe potriva minţii şi sfinţeniei lui Dumnezeu. Eu am reuşit să prezint doar nişte slabe licăriri ale slavei acesteia, care m-a cucerit definitiv de foarte mulţi ani. Cunoaşterea acestei taine este aspiraţia vieţii mele.

Ceea ce trebuie să reţinem cu privire la naşterea lui Hristos fără păcat este că aceasta trebuia să corespundă întru totul şi să se încadreze în limitele legilor naturale, ale reproducerii şi eredităţii, fără să le încalce, căci numai astfel putea să se identifice în mod deplin cu omul păcătos. De aceea, natura Sa omenească trebuia să fie identică cu natura omenească păcătoasă, adică predispusă spre păcătuire, dacă i se dă curs ispitei, a copiilor şi, deci, a tuturor oamenilor care se nasc sub soare. Această natură umană nu o putea căpăta decât de la o femeie păcătoasă, dar curată la suflet. El nu putea fi produsul unirii dintre sămânţa lui Adam şi ovulul feminin, căci astfel n-ar mai fi fost deloc Dumnezeu-om. El trebuia să fie opera creatoare a Dumnezeului cerului, pentru că numai în acest fel putea să unească în trupul Lui pe Dumnezeul cel sfânt şi omul păcătos. El trebuia să intre în lumea noastră ca Sămânţa lui Dumnezeu sădită prin lucrarea Grădinarului ceresc, Duhul Sfânt, într-o sol omenesc fertil, adică în ovulul femeii care a acceptat această lucrare în ea.

În natura Sa divină, Hristos se identifica deplin cu Dumnezeul cerului, cu Tatăl Său, iar în natura Sa omenească se identifica deplin cu omul păcătos. El a fost scara pe care Iacov a văzut-o în vis, unind Cerul cu pământul. Ca să se nască pe pământ, păstrându-şi identitatea şi identificarea cu Dumnezeu, El trebuia să aibă ca Tată pe Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Ca să îl poată întâlni pe om în condiţia lui decăzută şi să se poată identifica deplin cu el, Hristos trebuia să aibă ca mamă o femeie, o reprezentată a condiţiei omului aflat sub domnia păcatului. În unirea dintre Dumnezeu şi om, în Isus Hristos, vrăjmăşia nu are ce să caute, tot aşa după cum în cortul întâlnirii, de pe vremea lui Moise, păcatul nu putea fi prezent în sfânta sfintelor, câtă vreme acolo se afla şekina sau prezenţa reală a lui Dumnezeu. Păcatul nu poate domni laolaltă şi în acelaşi timp cu neprihănirea, cu Dumnezeu. Aşa ceva este imposibil.

De aceea, Isus a fost zămislit încă din pântecele mamei Sale ca un sfânt neprihănit, fără păcat, exact aşa cum se nasc din nou oamenii pocăiţi, care intră în împărăţia lui Dumnezeu prin lucrarea magnifică a Duhului Sfânt în inima lor, după ce aceştia îşi pun în mâna lui Dumnezeu şi voinţa, şi viaţa sau întreaga lor persoană. După cum zămislirea şi naşterea lui Hristos a fost în totalitate opera lui Dumnezeu, omul neputând contribui cu nimic la aceasta, în sensul că nu am putut noi să decidem în vreun fel mântuirea noastră, tot astfel lucrarea naşterii din nou este doar opera Duhului Sfânt, la care omul nu poate contribui cu nimic.

Prin legea reproducerii, Dumnezeu a arătat că Sămânţa divină poate fi adusă pe pământ şi se poate uni cu natura umană coruptă de păcat, produsul rezultat fiind Dumnezeu întrupat sau îmbrăcat în carnea specifică tuturor oamenilor. Numai în acest mod putea Fiul lui Dumnezeu să intre în această lume a păcatului, continuând să fie mai departe Dumnezeu adevărat, iar prin îmbrăcarea cărnii păcătoase să devină om adevărat, chipul şi înfăţişarea de om păstrându-le pentru eternitate. De aceea, planul mântuirii este desăvârşit şi împlinit.

Principiul seminţei - nașterea copiilor sub stăpânirea păcatului și condamnare

Până acum am aflat, ca un fapt cert, că păcatul este o natură spirituală, sub formă de vrăjmăşie, prezentă în om, că Adam nu putea transmite urmaşilor săi decât ceea ce avea, adică păcatul cu toate urmările lui, prin singurul mijloc ce-i stătea la dispoziţie, şi anume sămânţa. De asemenea, am mai aflat că Isus Hristos a devenit Tatăl nostru spiritual în virtutea jertfei Sale, cuprinsă în "hotărârea de iertare", "o hotărâre de neprihănire care dă viaţa". Romani 5,18. Mai întâi, noi ne naştem din Adam, fiindcă aşa prevede legea naşterii, a firii, iar prin legea eredităţii primim de la el doar păcatul, dar mai apoi, prin al doilea Adam, putem primi neprihănirea doar dacă o cerem prin credinţă.

În virtutea acestei realităţi incontestabile, atunci este adevărat că toţi copiii se nasc în lume cu păcat, păcătoşi, fiind declaraţi de marea lege a dreptăţii lui Dumnezeu drept vinovaţi şi condamnaţi la moarte. Ei nu se nasc neprihăniţi, deoarece se nasc prin legea firii, nu prin legea neprihănirii. Ca să existe, să intre în lume, trebuie să aparţină primului Adam şi, din această pricină, ei trebuie să fie doar chipul şi asemănarea acestuia, iar chipul şi asemănarea lui Adam sunt în totalitate chipul şi asemănarea păcatului. Aşa declară Scripturile adevărului. "La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set." Geneza 5,3.

Adam fusese creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar acestea sunt măsura neprihănirii şi a desăvârşirii divine. Dacă Adam nu ar fi păcătuit, atunci toţi copiii s-ar fi născut potrivit acestei măsuri divine, însă Adam a căzut în păcat, motiv pentru care copiii născuţi pe tărâmul păcatului nu pot fi altfel decât "după chipul şi asemănarea lui", fiindcă pur şi simplu aşa declară Scripturile adevărului. "În ziua când a făcut Dumnezeu pe om, l-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu. I-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, i-a binecuvântat şi le-a dat numele de >om<, în ziua când au fost făcuţi. La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set." Geneza 5,1-3. "Cu toate acestea, el (Set) era un fiu al lui Adam, asemenea lui Cain cel păcătos, şi nu a moştenit din natura lui Adam mai multă bunătate naturală decât a moştenit Cain. El a fost născut în păcat..." The Signs of the Times, 20 februarie 1879.

Ceva ce aparţine păcatului, nu poate fi decât chipul şi asemănarea păcatului. Bunăoară, orice aparţine unei boli, trebuie să fie chipul şi asemănarea bolii. Dacă într-un om se află boala cancerului sau lepra, atunci omul respectiv nu va fi altceva decât chipul şi asemănarea bolii, a felului cum ea se manifestă în el şi prin el. El devine imaginea distrugătoare a prezenţei bolii în interiorul lui. Fizionomia feţei, culoarea pielii se schimbă, părul sau anumite membre pot cădea sau pot fi amputate, dacă ne referim la membre. El nu mai poate fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, cel puţin din punct de vedere fizic. Doar spiritual poate fi, cu condiţia să deţină neprihănirea lui Hristos în el.

Ei bine, cum este în natură, aşa este şi în har; legile care guvernează lumea naturală sunt exact aceleaşi legi care guvernează şi în har sau pe tărâm spiritual. "Ca şi în natură, tot la fel se prezintă lucrurile şi în viaţa spirituală; nu poate fi viaţă fără creştere." Parabolele Domnului Hristos, cap. Întâi un fir verde, apoi spic, par. 11.

Fiindcă pe pământul nostru Dumnezeu a stabilit principiul seminţei, conform căruia nu poate exista viaţă, dacă mai întâi nu există o sămânţă care să o conţină, atunci sprijiniţi pe această lege, ne va fi mult mai uşor să înţelegem cum se nasc copiii. Nimic nu ia naştere pe pământ fără o sămânţă. Aceasta conţine toate caracteristicile care definesc categoria respectivei seminţe precum şi felul cum trebuie să fie viaţa aceea după ce răsare sau se naşte. De pildă, dacă semănăm seminţe de floarea-soarelui, ne aşteptăm să iasă floarea-soarelui, şi nu dovleci. Dacă respectivele seminţe nu sunt de un soi mai ales, adică de o categorie superioară, atunci viaţa care ia naştere din ele va fi pe măsura calităţii seminţei; nu ne putem aştepta cu nici un chip să iasă floarea-soarelui de cea mai bună calitate.

Ideea este că dacă sămânţa este de slabă calitate sau este afectată din cauze naturale, o dată cu trecerea timpului, atunci şi viaţa conţinută în ea va fi exact pe măsura calităţii seminţei. Aceasta este o lege pe care o cunoaştem cu toţii, pe care o experimentăm într-un fel sau altul, mai ales fermierii. Cum este sămânţa, exact de aceeaşi natură va fi şi viaţa care răsare din ea. Dacă această realitate nu poate fi contestată de nimeni, aşa cum se întâlneşte ea în lumea naturii, atunci trebuie că lucrurile stau aidoma şi pe tărâmul spiritual. Nu are cum să fie altfel, iar Scripturile declară la modul cel mai lămurit acest adevăr în felul următor, referitor la starea în care se nasc copiii: "Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul." Iov 14,4.

Dacă Adam a căzut în păcat, acesta din urmă afectându-l în mod grav, pesemne că sămânţa lui nu putea fi altfel decât afectată în aceeaşi măsură. În sămânţa lui nu se mai afla măsura chipului şi asemănării cu Dumnezeu din punct de vedere spiritual. Această măsură a fost alterată şi pierdută. Cu o astfel de sămânţă păcătoasă, atunci este lesne de înţeles, potrivit principiul seminţei, a legii naşterii, că viaţa conţinută în ea trebuia să fie pe potriva calităţii acesteia, adică o viaţă păcătoasă şi, pe deasupra, supusă morţii. Interesant e faptul că nimeni nu contestă că murim, dar, în mod dubios, se contestă faptul că pruncii, copiii se nasc păcătoşi. Păi, unde este prezentă moartea, trebuie că este prezent şi păcatul, întrucât după mărturia Bibliei "boldul morţii este păcatul". 1Corinteni 15,56.

Deci, păcatul şi moartea se însoţesc, iar dacă moartea a trecut asupra lui Adam, prin păcat, atunci înseamnă că sămânţa lui trebuie să le cuprindă pe amândouă. Numai prin sămânţa lui se seamănă păcatul şi moartea pe pământul nostru. Numai prin naşterea noastră există şi se perpetuează păcatul şi moartea. Acesta este un adevăr ce nu poate fi contestat. Dacă Adam şi sămânţa lui au fost afectaţi de păcat, atunci, ca un fapt veşnic adevărat, toţi cei ce urmau să se nască din sămânţa lui Adam aveau să fie supuşi stăpânirii păcatului şi a morţii! Adam a devenit necurat, adică nesfânt în inima sa, în neconformitate cu măsura stabilită de Dumnezeu, chipul şi asemănarea Sa, mai ales în plan spiritual, nu numai fizic, iar acest fapt l-a adus în situaţia nenorocită să dea naştere unor copii necuraţi, deci după chipul şi asemănarea spirituală şi morală lui Adam, nu a lui Dumnezeu.

Prin urmare, rămâne veşnic adevărată această realitate comună tuturor: "Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul." Iov 14,4. Acesta este adevărul. Potrivit principiului seminţei şi a legii eredităţii, nici un copil nu se naşte fără moştenirea păcatului. Dacă viitorul copil se afla deja în sămânţa lui Adam, după ce acesta a păcătuit, atunci naşterea lui pe tărâmul păcatului nu poate fi altfel decât după chipul şi asemănarea păcatului. Deci, copiii se nasc păcătoşi, vinovaţi şi condamnaţi de legea dreptăţii divine, căci nu întrunesc standardul cerut de ea, şi anume "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu".

     "Moştenirea copiilor este aceea a păcatului. Păcatul i-a despărţit de Dumnezeu... Prin înrudirea lor cu primul Adam, oamenii nu primesc nimic altceva decât vinovăţie şi condamnare la moarte." Îndrumarea copilului, cap. Răspunderea pentru interesele veşnice, subcap. Puterea lui Satana poate fi frântă, par. 1.

Faptul că toţi urmaşii lui Adam au ca singură moştenire doar păcatul, îi aduce în starea de a fi despărţiţi de Dumnezeu. Deci copiii se nasc păcătoşi şi despărţiţi de Dumnezeu. Iar despărţirea de Dumnezeu înseamnă vină şi moarte. Aceasta este starea în care ne naştem, fiindcă în sămânţa lui Adam nu există nimic altceva decât păcat şi moarte. Cum este calitatea seminţei, aşa va fi şi calitatea vieţii ce iese din ea, căci chiar sămânţa însăşi este viaţa.

O altă dovadă biblică, prin care Duhul Sfânt ne descoperă condiţia spirituală a copiilor intraţi deja în această lume, aparţine psalmistului David, care, o dată adus la pocăinţă, este nevoit să îşi recunoască starea în care s-a născut. "Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea." Psalm 51,5.

Cu toate că el enunţă un adevăr absolut cu privire la naşterea copiilor, totuşi există destule persoane chițibușare care susţin că David menţionează aici doar naşterea care îi era proprie lui, şi poate a altora în decursul timpului, dar nu are de-a face cu toţi copiii. Se merge pe premiza că, naşterea lui David a survenit pe fondul unei rătăciri de moment a mamei sale, care l-a înşelat pe Isai, şi astfel s-a născut David. Evident, dacă mama lui, la un moment dat, a ales să umble aiurea, atunci David nu se putea naşte decât în felul respectiv, adică în nelegiuire, o nelegiuire aleasă cu bună ştiinţă de mama lui. Dar, să fie oare adevărat acest lucru?

În primul rând, cum ar fi putut alege Dumnezeu un rege ca David, dacă acesta s-ar fi născut din curvie? În Vechiul Testament exista o lege pe care Dumnezeu a formulat-o, şi care trebuia cuprinsă în cartea lui Moise, nu în cele zece porunci, prin care Dumnezeu îi învăţa pe evrei că toţi cei născuţi în curvie, nu pot intra în adunarea lui Israel timp de cel puţin zece generaţii! Să luăm aminte la această învăţătură interesantă: "Cel născut din curvie să nu intre în adunarea Domnului, nici chiar al zecelea neam al lui să nu intre în adunarea Domnului." Deuteronom 23,2.

Deci, potrivit acestei legi, Dumnezeu nu avea cum să îl aleagă pe David rege al lui Israel, câtă vreme fusese născut în nelegiuirea curviei. E limpede ca lumina zilei acest lucru. Toţi ştim că David a fost un om după inima lui Dumnezeu, că El a fost unsul Domnului din care avea să se nască însuşi Mesia. În Psalmul 22, David ne vorbeşte despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu încă atunci de când se afla în pântecele mamei sale. Acum, dacă mama lui ar fi fost adulteră, cum ar mai fi putut să scrie David aceste cuvinte: "Da, Tu m-ai scos din pântecele mamei, m-ai pus la adăpost de orice grijă la ţâţele mamei mele; de când eram la sânul mamei, am fost sub paza Ta, din pântecele mamei ai fost Dumnezeul meu." Psalm 22,9.10.

Vreau să menţionez că acest psalm este o întrepătrundere între viaţa lui David şi cea a Mântuitorului, fiind un psalm profetic ce descoperă agonia Mântuitorului pe crucea Calvarului. Cele două vieţi se întreţes, simţămintele lui David fiind în egală măsură şi ale Mântuitorului întrupat. Aşa că, potrivit Scripturilor adevărului, mama lui David nu a fost adulteră, ci credincioasă lui Dumnezeu, altfel David nu ar fi fost făcut rege în veci. Alegerea lui David ca rege o face Dumnezeu, nici poporul şi nici profetul. Decizia aparţine în întregime lui Dumnezeu, după isprava iudeilor de a fi cerut un rege după inima lor. (Nu trebuie trecută cu vederea moartea primului născut al lui David cu Batşeba, un copil născut din curvie, el suferind, fără vina lui, blestemul care s-a abătut peste David din cauza păcatului său grosolan).

În virtutea acestui adevăr, atunci este drept să afirmăm că declaraţia lui David în privinţa naşterii sale este una generică, adică una care îi cuprinde pe toţi copiii născuţi vreodată şi care se vor mai naşte pe acest pământ. Prin el, Duhul inspiraţiei stabileşte pentru totdeauna că toţi pruncii sunt zămisliţi în nelegiuire, în păcat. Nu există altă alternativă în ce priveşte naşterea din Adam, cel căzut în păcat. Legea firii stabileşte că aşa trebuie să aibă loc naşterile, şi nu altfel. "Dar noi suntem păcătoşi din fire şi trebuie să facem o lucrare de curăţire a templului sufletului de orice întinăciune." The Review and Herald, 27 mai 1884.

Aşadar, nu trebuie să existe nici un fel de problemă în ce priveşte felul cum se nasc copiii sau ce povară poartă la naşterea lor. Cu toate acestea, de ce nu simt ei povara vinovăţiei încă de la naştere? De ce nu ne condamnă conştiinţa, atunci când ajungem să distingem linia de demarcaţie între bine şi rău, de ce nu ne apasă vinovăţia păcatului transmis ereditar? În primul rând, nici un copil nu poartă şi nu i se transmite pe cale ereditară vinovăţia păcatului înfăptuit de Adam. Păcatul lui înfăptuit, deci faptic, cât şi vinovăţia ce decurge din fapta lui păcătoasă, şi care priveşte doar fapta lui păcătoasă, nu se transmit prin naşterea de copii, întrucât suntem învăţaţi că păcatele părinţilor aparţin şi au de-a face doar cu ei, nu cu copiii lor. Cu copiii, au de-a face numai atunci când şi ei cultivă acelaşi fel de păcate ca ale părinţilor. Să luăm aminte la acest cuvânt cert: "Iată că toate sufletele sunt ale Mele. După cum sufletul fiului este al Meu, tot aşa şi sufletul tatălui este al Meu. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri". Ezechiel 28,4.

Deci, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, doar sufletul care păcătuieşte, doar acela va muri. A se citi tot capitolul respectiv. Totuşi, chiar dacă nu primim păcatele şi vinovăţia părinţilor noştri, noi primim de la ei, pe calea ereditară, prin moştenire deci, tot ce conţine sămânţa lui Adam. El a greşit printr-o singură alegere, iar acest lucru a fost suficient să ne tragă pe toţi în păcat, fiindcă potrivit principiului seminţei, tot ceea ce se afla în Adam, se afla şi în sămânţa lui. Păcatele faptice şi vinovăţia lor nu se transmit copiilor prin implantarea seminţei, ci prin legea lui Dumnezeu, deci pe cale spirituală, dar reală, cu condiţia ca ei să facă din fire aceleaşi păcate ca ale părinţilor lor, prin alegere voită, deci conştientă.

Ceea ce ni se transmite de la Adam este păcatul ca stare, ca natură spirituală, ca vrăjmăşie, ca o entitate spirituală în care se află atât vinovăţia, cât şi condamnarea, pentru că numai din cauza prezenţei acesteia în noi, nu avem cum să mai fim după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în suflet. Noi nu mai corespundem standardului desăvârşit cerut de legea lui Dumnezeu, ca atare ne naştem închişi sub păcat, până la eliberarea noastră de sub domnia lui tiranică.

De ce nu suntem frământaţi totuşi de simţăminte de vinovăţie după ce ne naştem? Datorită hotărârii lui Hristos, care s-a pus între om şi Dumnezeu, amânând astfel sentinţa morţii până în momentul convertirii sale. El a intervenit înainte de a se aduce ca jertfă, girând cu propria Lui viaţă pentru existenţa mai departe a omului şi pentru mântuirea sa din păcat. Acest adevăr este frumos scos în evidenţă prin sângele acoperirii, pe care evreii a trebuit să îl folosească pentru salvarea propriilor lor vieţi, înainte ca îngerul morţii să îşi desăvârşească lucrarea nimicirii cu întâii născuţi ai egiptenilor.

     "Vorbiţi întregii adunări a lui Israel şi spuneţi-i: >În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă... Să-l păstraţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia; şi toată adunarea lui Israel să-l înjunghie seara. Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus al caselor unde îl vor mânca... Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nicio urgie, atunci când voi lovi ţara Egiptului<." Exod 12,3.6.7.13.

Această întâmplare este o parabolă vie a ceea ce a făcut Hristos pentru Adam şi urmaşii lui imediat ce acesta păcătuise. Toţi evreii se aflau în ţara robiei, fără putinţa de a ieşi prin puterea lor din Egiptul antic. Singura modalitate ca ei să plece era prin moartea întâilor născuţi ai egiptenilor. Fără această moarte, în pofida tuturor plăgilor căzute până atunci peste ţara Egiptului, ieşirea lor din ţara robiei era imposibilă. Mai întâi, Dumnezeu trebuia să sfărâme puterea lui faraon, iar această putere era chiar întâiul născut al tuturor egiptenilor. Evreii puteau fi scoşi din Egipt doar dacă înfăptuiau prin credinţă tot ceea ce le spunea Moise, el fiind reprezentantul vizibil al lui Dumnezeu. Puteau să facă tot ce le spusese, dar dacă nu ungeau stâlpii uşii şi pragul de sus cu sânge, ei nu ar fi putut ieşi din Egipt, dimpotrivă ar fi pierit împreună cu odraslele întâi născute ale egiptenilor.

De aceea, ieşirea lor trebuia să fie un act al credinţei, al unei încrederi totale în Dumnezeu. Când au împlinit tot ce le-a zis Moise, sângele stând drept mărturie a credinţei lor în ceea ce li se spusese, atunci putea avea loc moartea întâilor născuţi şi eliberarea lor din Egipt. Este demn de observat faptul că ei erau încă robi când au uns uşorii uşii cu sânge, iar sângele a fost apărarea, scutul lor împotriva condamnării la moarte. Astfel, dacă Isus nu s-ar fi interpus între Dumnezeu şi omul păcătos, adică dacă nu ar fi girat cu propria Sa viaţă, care avea să fie vărsată prin sânge pe Golgota, atunci omul ar fi pierit tot la fel de sigur cum s-ar fi întâmplat şi cu evreii dacă nu ar fi ascultat de îndrumările divine date prin Moise. Însă, prin faptul că Isus a intervenit cu sângele acoperitor şi protector, toată vinovăţia şi condamnarea au fost amânate până când omul va ajunge să decidă pentru totdeauna dacă vrea să rămână sub protecţia lui, intrând în ea prin experienţa unei morţi spirituale, moartea întâiului născut din noi, care este chiar vrăjmăşia păcatului, sau acestea vor deveni efectiv active când omul s-a plasat pe vecie în afara acestui sânge protector alegând să rămână cu păcatul.

     "În clipa în care omul a acceptat ispitele lui Satana şi a făcut chiar lucrurile pe care Dumnezeu îi spusese să nu le facă, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a stat între cei vii şi cei morţi, zicând: >Pedeapsa să cadă asupra Mea. Voi sta în locul omului. El o să aibă o altă şansă<." The SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1085.

Amânarea condamnării, nu înseamnă eliberarea de sub puterea ei, care decurge numai din prezenţa păcatului. Oriunde este prezent păcatul, trebuie să fie prezente atât vinovăţia, cât şi condamnarea. Prin amânarea condamnării trebuie înţeles faptul real că Hristos ne-a garantat mai departe existenţa, prin legea naşterii, care este însoţită de sora ei geamănă, legea eredităţii, motiv pentru care specia umană a putut să se perpetueze în condiţiile păcatului, până astăzi. Acest lucru trebuie să constituie o bucurie fără margini pentru orice om şi pentru orice părinte care se poate ferici cu copii. Nu ar trebui să constituie niciodată vreo problemă faptul real că pruncii se nasc sub stăpânirea păcatului, câtă vreme sângele acoperitor se află deasupra lor, protejându-i, până când ajung să primească jertfa lui Hristos ca viaţă spirituală şi veşnică în sufletul lor.

Aşadar, toţi copiii intră în această lume sub protecţie divină specială, dar nu mântuiţi de-a gata sau în mod automat, întrucât mântuirea se capătă doar prin credinţă, iar acest fapt presupune o minte matură, care trebuie să fie în stare să înţeleagă cine este persoana Mântuitorului. A ne afla sub har, nu înseamnă deloc a fi mântuiţi în mod automat. Prin har suntem mântuiţi numai atunci când acesta a devenit în noi viaţa lui Hristos, care este propria Lui sămânţă divină. Una este să ne aflăm sub har, şi cu totul altceva este să fim pătrunşi de harul lui Hristos, care devine în noi puterea răscumpărării din păcat. Harul devine o astfel de putere în noi doar prin credinţă, pentru că singurul mijloc prin care ni-l putem însuşi este credinţa.

     "Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni." Efeseni 2,4-9.

Este demn de observat faptul că, deşi evreii au fost ocrotiţi într-o manieră specială în Egipt, prin sângele stropirii, totuşi ei încă erau sclavi în ţara robiei. Ameninţarea nimicirii plana asupra lor, pentru că se aflau în condiţia robiei mai departe. Exact aceasta este situaţia oricărui copil intrat pe tărâmul păcatului, adică pe pământul nostru care poartă blestemul păcatului. Ne naştem sclavii păcatului pe tărâmul păcatului, tot aşa cum copiii iudeilor se năşteau sclavi în ţara robiei. Însă, noi, asemenea copiilor evreilor de altminteri, ne aflăm sub harul protector al sângelui vărsat pe Golgota. Cu toate acestea, ameninţarea morţii iminente planează asupra fiecăruia dintre noi. Dumnezeu o amână până când sufletul ia decizia definitivă fie în favoarea neprihănirii, fie în favoarea păcatului. Până atunci ne aflăm mai departe vinovaţi şi condamnaţi din cauză păcatului prezent în noi, păcat cu care ne naştem. Însă, datorită faptului că beneficiem fiecare de o măsură infinită de har, toţi dintre noi ne bucurăm de viaţă fără presiunea şi simţământul vinovăţiei şi al condamnării! Noi intrăm în lume sub har, prin purtarea de grijă a Tatălui nostru ceresc, Dumnezeu.

Ar mai trebui să subliniez încă o dată ceea ce am mai spus de atâtea ori, că ceea ce condamnă legea lui Dumnezeu la noi nu este trupul biologic sau natura noastră umană păcătoasă. Nu suntem păcătoşi doar pentru că moştenim nişte trupuri păcătoase, adică o carne păcătoasă. Deşi carnea noastră este păcătoasă, totuşi suntem păcătoşi pentru că în ea, în acest vas slab şi măcinat de păcat, locuieşte păcatul, care este spiritul şi eul suprem al lui Satana, vrăjmăşia ce nu poate fi împăcată de Dumnezeu, ci trebuie distrusă, pentru că numai astfel putem să trăim. Această vrăjmăşie o căpătăm prin sămânţa lui Adam, fiindcă ne aflăm sub stăpânirea legii eredităţii de care şi Isus Hristos a avut parte, la naşterea Sa.

Ca o concluzie, copiii se nasc din primul Adam, de la care primesc atât carnea, cât şi spiritul, adică natura spirituală a tatălui minciunii, fiindcă el este stăpânul acestui pământ, prin uzurpare, Adam fiind supusul sau sclavul lui, după cum faraonul Egiptului era stăpânul întregului imperiu, iar cei ce se năşteau în ţara lui erau doar supuşi lui. Devenim supuşii împărăţiei lui Dumnezeu numai atunci când ne naştem din al doilea Adam, sau al doilea nostru Tată spiritual, Isus Hristos, ceea ce presupune o ieşire, spirituală mai întâi, din ţara robiei păcatului, adică de sub stăpânirea interioară a păcatului, asemănătoare ieşirii iudeilor din Egipt, de sub stăpânirea lui faraon. Această naştere se numeşte naşterea din nou deoarece este de natură spirituală şi ne introduce într-o împărăţie spirituală, pe tărâmul luminii, al stăpânirii lui Dumnezeu, unde devenim robi ai neprihănirii, oameni liberi în Hristos Isus. Se numeşte din nou fiindcă vine, urmează după prima naştere spirituală, care are loc la zămislirea noastră în pântecele mamei noastre.

Urmează să luăm în discuţie naşterea fără păcat a Mântuitorului, având în vedere tot principiul seminţei, care ne va edifica în mod desăvârşit cu privire la felul naturii umane căpătate prin naştere, cât şi felul naturii spirituale cu care s-a născut Mântuitorul nostru extraordinar.

Principiul seminţei - cei doi Adami

Omul, bărbatul şi femeia, este o capodoperă fără egal în tot Universul. Nu degeaba se afirmă faptul că omul este coroana creaţiei lui Dumnezeu. Ceea ce este unic la om, fapt nemaiîntâlnit niciodată până la crearea lui în toată vasta operă a creaţiei divine, e puterea cu care a fost înzestrat să se înmulţească sau să se reproducă pe sine în urmaşii săi. Această invenţie divină nu este la întâmplare, ci e cu scop, cu o intenţie bine determinată. Omul apare exact după ce păcatul s-a ivit în mijlocul celor mai distinşi îngeri, a celor mai inteligenţi din tot ce crease Dumnezeu până la momentul respectiv.

Crearea omului din partea lui Dumnezeu a avut menirea să descopere inteligenţelor cereşti principiul seminţei atât în plan fizic, cât şi în plan spiritual, adică, în plan spiritual, să descopere modul cum Dumnezeu poate locui în orice minte inteligentă ascultătoare, deci care se află în armonie cu El, şi de asemenea trebuia să scoată la iveală taina lui Dumnezeu ţinută ascunsă din veşnicii în legătură cu Fiul Său preaiubit, Isus Hristos. Dacă în plan fizic două vieţi unite dau naştere unei a treia vieţi, după chipul şi asemănarea celor două vieţi unite prin căsătorie, tot astfel omul, bărbatul şi femeia, trebuia să fie o parabolă vie a tainei lui Dumnezeu în ce priveşte naşterea Fiului lui Dumnezeu în sânul Dumnezeirii.

Adam şi Eva au fost înzestraţi cu puterea reproducerii, din acest motiv Adam a fost gândit a fi purtător de sămânţă. La crearea lui, Adam fusese înzestrat cu neprihănirea lui Dumnezeu, chiar cu viaţa Sa, ceea ce înseamnă că această viaţă trebuia să fie conţinută în însăşi sămânţa lui Adam. Prin urmare, sămânţa lui Adam devine mijlocul reproducerii sau al înmulţirii acestuia sau a speciei umane, şi asta pur şi simplu pentru că ea îi aparţine şi este din el, definindu-l în toate privinţele. Tocmai aici se află îndemânarea caracteristică numai lui Dumnezeu. Ea trebuia să conţină tot ceea ce era şi îl definea pe Adam, şi anume viaţa desăvârşită. În acest fel, toţi urmaşii lui Adam, dacă acesta din urmă nu ar fi păcătuit, s-ar fi bucurat de viaţa lui Dumnezeu transmisă ereditar. În acest caz, toţi copiii şi implicit oamenii s-ar fi născut curaţi, inocenţi, fără păcat, având în ei viaţa lui Dumnezeu, care trebuia întreţinută permanent, din timp în timp, prin consumarea fructelor din pomul vieţii.

Faptul era ca Dumnezeu să arate în ce fel Fiul Său este o taină, în sensul naşterii Sale în sânul Tatălui. Omul, ca o categorie nouă şi distinctă, aparte de tot ceea ce crease Dumnezeu până atunci, era menit de Dumnezeu să fie marea binecuvântare pentru îngeri şi pentru tot Universul în ce priveşte eliminarea păcatului. Era, în termeni practici, unica soluţie a lui Dumnezeu pentru rezolvarea problemei păcatului, nefiind obligat astfel să creeze alte şi alte fiinţe, dacă acestea ar fi fost amăgite la păcat de diavolul, şi nici să folosească forţa sau constrângerea în nici un fel. Prin om, Dumnezeu voia să demonstreze inteligenţelor angelice că aşa ceva, adică folosirea constrângerii în rezolvarea păcatului, nu este posibilă fiindcă pur şi simplu nu se află în natura şi în caracterul Său şi nici măcar nu este soluţia pentru aşa ceva.

Când Lucifer s-a răzvrătit, el a atacat chiar taina lui Dumnezeu, care este însuşi Isus Hristos. Fiindcă în Fiul lui Dumnezeu sunt unite două vieţi, cea a Creatorului, o viaţă veşnică, neîmprumutată, ce îi aparţine de drept, şi viaţa creaturii, acest fapt în sine a făcut posibilă astfel existenţa în plan fizic, în realitatea pe care Dumnezeu o gândise. Fără Fiul lui Dumnezeu îmbrăcat în natura unui înger, El fiind chiar înger adevărat la înfăţişare şi în natura care îmbrăca propria-i divinitate, existenţa şi perpetuarea acesteia pentru făpturile inteligente ce urmau să fie după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu sunt posibile cu nici un chip. De ce? Din cauza puternicei slave a lui Dumnezeu, a acelei energii şi lumini, care dacă nu este transformată la un nivel care să facă posibilă trăirea fiinţelor create în preajma Lui, deci existenţa lor ca persoane, ea are efect de distrugere.

Ca să ne fie mai uşor să înţelegem acest aspect, gândiţi-vă la o centrală electrică sau nucleară care produce mii de kilowaţi de energie, să zicem. Dacă întreaga putere a curentului electric ar intra în casele noastre aşa cum este produsă ea în centrala electrică, atunci cine dintre noi ar mai putea folosi aparatele casnice, becurile, televizoarele sau telefoanele inteligente? Ele nu ar suporta deloc această putere, şi nu ar face altceva decât să explodeze. Cu puterea electrică sau energia nu este vreo problemă şi nici cu aparatele casnice, de asemenea. Ambele sunt de dorit, dar ca să ne bucurăm cum se cuvine de energia electrică, atunci avem nevoie de un transformator de mare putere care să diminueze intensitatea puterii energiei electrice, în aşa fel încât la un voltaj anumit toate aparatele să poată fi folosite.

Deci, această puternică energie electrică este de folos pentru noi doar dacă există un transformator. Numai datorită lui pot exista toate celelalte aparate care ne trebuie în gospodărie. El face posibilă nu numai existenţa lor ci şi folosirea lor în scopul pentru care au fost create. Ei bine, tot astfel este şi Fiul lui Dumnezeu, un Transformator divin al energiei colosale care iese din persoana Tatălui, pe care o diminuează şi o face potrivită pentru înzestrarea unor fiinţe inteligente care să se poată bucura de existenţă, de viaţă, de realitatea vieţii, aşa cum a fost gândită de Dumnezeu. Astfel, toate fiinţele create pot sta efectiv lângă persoana Tatălui fără ca acestea să poată fi nimicite. Atâta vreme cât Isus Hristos face parte din lumea creată, fără să fie creat, ci doar născut cu ajutorul Tatălui în asemănarea lumii angelice, îmbrăcând natura celor creaţi, tot atâta vreme poate exista viaţa creată, mai ales sub forma inteligenţelor aduse la existenţă de Isus.

Pentru Lucifer, Fiul lui Dumnezeu era o taină, nu înţelegea deloc cum poate fi Dumnezeu ascuns înapoia sau în natura unui înger, care poate să creeze! Nu înţelegea taina lui Dumnezeu, fiindcă de fapt nu fusese descoperită niciodată până în momentul apariţiei păcatului. Nu era nevoie. Toţi trăiau în armonie, dar prin credinţă, fiindcă valoarea armoniei şi a prieteniei este dată de credinţă goală, pură, în urma căreia vin şi pe care se consolidează încrederea, cunoaşterea, respectul reciproc, etc. El nu înţelegea cum poate un înger să deţină un loc mai presus de toţi îngerii, un loc special, şi de ce alţi îngeri nu pot ocupa locul respectiv. El nu putea înţelege că în Hristos erau îmbinate două vieţi reale, viaţa Creatorului şi viaţa îngerului. Ceea ce Hristos a fost pe pământ, exact aşa a fost şi în Cer: Dumnezeu ascuns sub înfăţişarea creaturii, tocmai ca să se poată identifica deplin cu cei creaţi, că să îi poată înţelege şi iubi cum se cuvine.

Prin unirea a două vieţi rezultă o a treia. Fiul lui Dumnezeu a fost unica fiinţă în Univers în care se întâlneau două vieţi unite, rezultatul fiind Dumnezeu cu noi sau Fiul lui Dumnezeu întrupat! Numai astfel se putea face posibilă existenţa şi creaţia în sine. Prin Isus, taina lui Dumnezeu, Dumnezeu arăta totodată cum poate să locuiască în fiinţele create. El nu o poate face ca persoană divină, ci prin intermediul seminţei Sale, adică a vieţii spirituale pe care o sădeşte în natura celor creaţi prin Duhul Sfânt. În momentul creării sau aducerii la existenţă a acestora, Dumnezeu pune în sufletul lor propria Sa viaţă, care este de fapt o sămânţă, ce trebuie dezvoltată mai apoi permanent, la infinit, prin intermediul tuturor înzestrărilor inteligente, a tuturor capacităţilor minţii.

Nu vorbesc aici despre viaţă fizică, proprie naturii specifice categoriilor de fiinţe create de Dumnezeu, ci am în vedere viaţa spirituală a lui Dumnezeu, adică neprihănirea sau caracterul Lui. Fără această viaţă în suflet şi fără prezenţa Duhului lui Dumnezeu în lumea păcatului, inteligenţa afectată de păcat devine o putere colosală spre cele mai grozave forme ale ticăloşiei. Devine o putere de rău spre rău.

Despre Hristos, Scripturile adevărului afirmă clar că El este Sămânţa, iar dacă este Sămânţa înseamnă că El este Purtătorul adevărat al seminţei vieţii spirituale. "Acum, făgăduinţele au fost făcute >lui Avraam şi seminţei lui<. Nu zice: >Şi seminţelor< (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: >Şi seminţei tale<, adică Hristos... Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină >Sămânţa<, căreia îi fusese făcută făgăduinţa; şi a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor." Galateni 3,16.19.

Pentru că Hristos încă nu a intrat în posesia împărăţiei Sale şi mai ales a pământului nostru răscumpărat, din cauza păcatului, până la nimicirea totală a păcatului şi a păcătoşilor, atunci devine limpede ca lumina zilei că El este Purtătorul de sămânţă divină, adică al vieţii lui Dumnezeu, doar pentru oamenii care ajung să-l descopere şi să-l primească, prin Duhul Sfânt, ca Mântuitor personal. "... fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac." 1Petru 1,23. "Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său." 1Ioan 3,9.10.

Când Adam şi Eva au păcătuit, în ei s-a petrecut o mare schimbare. Amândoi au pierdut neprihănirea şi, deci, viaţa lui Dumnezeu, cea care ne face să fim asemenea lui Dumnezeu din punct de vedere spiritual şi moral. În acest fel, ei au ajuns despărţiţi de Dumnezeu. Ajungând despărţiţi de Dumnezeu, ei deja erau morţi din punct de vedere spiritual, potrivit marelui standard divin al vieţii: legea lui Dumnezeu. Ar fi murit şi fizic numaidecât, dacă Fiul lui Dumnezeu nu s-ar fi interpus între mânia lui Dumnezeu şi omul păcătos, dându-i astfel un timp de probă ca să se poată întoarce la Dumnezeu, dacă voieşte. Când păcatul a intrat în lume, atunci a apărut şi vinovăţia precum şi condamnarea la moarte din partea legii lui Dumnezeu. Oriunde este prezent păcatul, este prezentă şi moartea, căci suntem învăţaţi că boldul morţii este păcatul.

Acum, dacă Adam a pierdut prin păcătuire chiar viaţa lui Dumnezeu, pe care ar fi putut să o transmită ereditar urmaşilor săi, atunci nu devine logic şi adevărat că urma să transmită acestora doar ceea ce mai avea, adică păcatul, vinovăţia şi moartea, chiar moartea veşnică? Nu este prea mult spus în această privinţă. Pur şi simplu acesta este adevărul. El primise de la Isus viaţa lui Dumnezeu, se afla în el sub forma unei naturi spirituale, o capsulă a vieţii ce purta amprenta personalităţii şi individualităţii lui Adam, fiindcă-i aparţinea, pe care o putea transmite prin singurul mijloc ce fusese rânduit de Dumnezeu în acest scop, şi anume sămânţa. Dar, din momentul pierderii acestei vieţi şi înlocuirea ei cu spiritul lui Satana, cu spiritul de rebeliune, care este un spirit străin de natura lui Dumnezeu, fiind caracteristic doar despărţirii şi înstrăinării de Dumnezeu, atunci tot ceea ce-i mai rămânea lui Adam să transmită urmaşilor săi era doar o viaţă păcătoasă, chiar păcatul ca atare, ca prezenţă stăpânitoare a naturii sale omeneşti, a minţii şi a voinţei. În sămânţa lui se aflau toate caracteristicile definitorii ale păcatului, cu tot ce implică existenţa acestuia.

Păcatul este singura moştenire de care beneficiem de pe urma căderii lui Adam şi a Evei. Principiul seminţei ne spune în termeni reali că tot ceea ce conţine aceasta se va reflecta şi va fi întruchiparea întocmai în noua viaţă care apare. De pildă, dacă semănăm o sămânţa de ardei, va răsări ardei cu tot ce înseamnă ardei şi natura acestuia. Nu va răsări niciodată o ceapă sau un cartof, fiindcă pur şi simplu nu este în natura acelei seminţe decât să fie ardei şi nimic altceva. Perpetuarea vieţii fizice şi spirituale se face doar prin intermediul seminţei. Sămânţa omului, în condiţiile păcatului, nu poate fi decât păcatul, nicidecum neprihănirea, pe când sămânţa lui Hristos este întotdeauna neprihănire şi viaţă.

Prin urmare, o dată ce omul a căzut pradă lui Satana, acesta din urmă a devenit tatăl spiritual al tuturor oamenilor care s-au născut pe acest pământ, cu excepţia lui Hristos. El este purtătorul de sămânţă spirituală, putându-se reproduce în fiii oamenilor prin intermediul păcatului, iar păcatul este despărţirea de Dumnezeu şi moartea. În virtutea acestui adevăr, noi toţi ne naştem morţi în păcatele noastre, despărţiţi de Dumnezeu. Aşa intrăm în această lume.

     "De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit… Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi. Romani 5,12.18.19. "De aceea zice: >Deşteaptă-te tu, care dormi, scoală-te din morţi, şi Hristos te va lumina<." Efeseni 5,14. "Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi." Efeseni 2,1-3. "Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile." Coloseni 2,13.

Se poate observa limpede că, până în momentul izbăvirii de sub puterea păcatului, noi toţi ne naştem morţi în păcatele noastre, "după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării". El ne stăpâneşte prin intermediul seminţei sale, a intrusului dinăuntrul nostru, a vrăjmăşiei care lucrează în noi toate faptele întunericului, caracteristice duhului care lucrează în toţii fiii neascultării. Dacă sămânţa lui Hristos este viaţă, atunci, prin contrast, sămânţa lui Satana este moartea. Trebuie să reţinem faptul că noi nu avem cum să ne naştem neprihăniţi pe acest pământ, din moment ce îi aparţine lui Satana mai departe, şi din moment ce păcatul încă nu a fost nimicit cu totul de Dumnezeu. Dacă păcatul a impregnat totul şi supune pământul cu tot ce este pe el, atunci cum am putea să ne naştem neprihăniţi?

Când Adam a păcătuit, el a pierdut definitiv posibilitatea de a transmite neprihănirea. Întrebarea care poate apărea în mintea cercetătorului atent este aceasta: Dar omul născut din nou nu ar putea transmite neprihănirea urmaşilor săi, dacă aceasta tot devine proprietatea sa prin naşterea din nou? Răspunsul este un nu hotărât. Adam primise viaţa lui Dumnezeu, nu cu împrumut, ci ca dar definitiv, care putea fi transmisă pe cale ereditară, prin sămânţa lui. Prin pierderea acestei vieţi, corpul său a devenit corupt sau stricat, ceea ce înseamnă că şi sămânţa lui trebuia să poarte urmările păcatului. Viaţa lui Dumnezeu se putea transmite din tată în fiu numai dacă exista şi un mijloc pe potriva sfinţeniei sale, adică un trup sfânt, lipsit de păcat, unde să poată locui o sămânţă sfântă.

Numai în aceste condiţii se putea transmite viaţa divină. În condiţiile păcatului, nici un om nu se naşte cu un trup sfânt. Inclusiv oamenii spirituali, adică oamenii născuţi din nou, vor rămâne cu un trup păcătos până la învierea lor din morţi. Experienţa naşterii din nou nu schimbă sub nici o formă corpul nostru biologic; el rămâne mai departe supus morţii şi, ca atare, mor şi oamenii neprihăniţi. Asta fiindcă păcatul are încă stăpânire asupra corpurilor noastre, în sensul supunerii lor la o lucrare a degradării timp de aproape şase mii de ani de păcătuire. Hristos oferă omului născut din nou sămânţa Sa, în felul acesta El rezervându-şi dreptul de a rămâne singurul Purtător de sămânţă pentru toţi ce ce vor să fie mântuiţi. Această sămânţă a lui Hristos are de-a face cu sufletul, cu trupul nostru are de-a face doar sămânţa lui Adam, care conţine păcatul. (Mântuirea se capătă prin credinţă, nu ereditar; trebuie ca omul să voiască el însuşi, cu toată fiinţa lui, acest dar nemaipomenit). După căderea lui Adam în păcat, viaţa veşnică, viaţa spirituală a lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este Duh, nu se poate transmite ereditar, deoarece este imposibil, şi asta pentru că nu mai există mijlocul adecvat, sfânt şi fără păcat al trupului omenesc. Sămânţa omului a fost afectată grav şi supusă păcatului, fără posibilitatea de a mai transmite vreodată viaţa lui Dumnezeu.

Ceea ce este interesant şi paradoxal aici îl constituie faptul că, deşi omul născut din nou se bucură de experienţa naşterii din nou, totuşi, prin corpul său, Satana îşi transmite mai departe sămânţa de răzvrătire în urmaşii omului. Acesta este marele avantaj al lui Satana, de care se foloseşte de la căderea primilor noştri părinţi în păcat. Aşa şi-a perpetuat spiritul şi păcatul pe acest pământ. Trebuie să reţinem o dată şi pentru totdeauna că, Adam a fost gândit de Dumnezeu să transmită urmaşilor săi, prin intermediul seminţei sale, viaţa lui Dumnezeu, iar dacă avea să cadă în păcat doar păcatul. A fost suficient ca Satana să îl ademenească o singură dată pe Adam la păcat, el conştientizând faptul că, prin căderea acestuia, Adam va transmite tuturor urmaşilor săi păcatul, propriul spirit rău al lui Satana, fiindcă exact aşa au fost creaţi în stare să facă Adam şi Eva, adică să transmită ereditar ceea ce aveau, ceea ce îi caracteriza sau ceea ce îi stăpânea: fie neprihănirea, fie păcatul.

Dacă Adam şi Eva au murit din punct de vedere spiritual, în sensul că au ajuns despărţiţi de Dumnezeu şi de izvorul vieţii, atunci de ce nu au murit numaidecât şi din punct de vedere fizic, fiindcă aşa suna sentinţa dată de Dumnezeu dacă aveau să nu asculte de cuvintele Lui? "Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: >Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit<." Geneza 2,16.17.

Este adevărat că Adam și Eva trebuiau să moară imediat după ce au păcătuit; numai că în sfatul Dumnezeirii se prevăzuse din veşnicie un înlocuitor, o Persoană divină care să ia locul păcătosului, interpunându-se între Dumnezeu şi omul păcătos, sau între pedeapsa care decurgea din legea lui Dumnezeu călcată şi vinovăţia omului, iar această persoană nu poate fi decât Isus Hristos.

     "În clipa în care omul a acceptat ispitele lui Satana şi a făcut chiar lucrurile pe care Dumnezeu îi spusese să nu le facă, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a stat între cei vii şi cei morţi, zicând: >Pedeapsa să cadă asupra Mea. Voi sta în locul omului. El o să aibă o altă şansă<." The SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1085.

Prin faptul că El a luat locul păcătosului, se amâna în acest fel sentinţa morţii imediate, a dispariţiei totale a omului. Din punct de vedere spiritual, Adam era mort, dar din punct de vedere fizic trebuia să trăiască pentru a putea fi răscumpărat prin credinţa în meritele Mântuitorului, adică a Aceluia care luase locul omului căzut în păcat. Trebuie să înţelegem că Hristos a amânat doar sentinţa morţii fizice, nu şi pe cea spirituală. Scăpăm de moartea spirituală, în care ne naştem, doar prin experienţa reală şi vie a naşterii din nou. Până când nu are loc această experienţă, noi toţi, urmaşii primului Adam, ne naştem morţi în păcatele noastre şi în carnea noastră netăiată împrejur, adică într-un trup uman supus morţii păcatului.

Ceea ce a făcut Hristos chiar în momentul când Adam a păcătuit, este descoperit de Pavel ca fiind o "hotărâre de iertare", "o hotărâre de neprihănire care dă viaţa". "Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa." Romani 5,18. Aici se arată cel mai limpede cu putinţă că, de la primul Adam noi am căpătat doar o osândă de moarte, pe când prin al doilea Adam urmează să obţinem o neprihănire care este propria Lui viaţă spirituală, ce vine în urma hotărârii luate de Isus în veşnicie şi pusă în practică de îndată ce Adam a păcătuit. Această hotărâre este pentru absolut toţi oamenii de pe pământ, îi acoperă pe toţi, fără deosebire. Numai că, noi nu beneficiem de ea în mod automat, nu intrăm în viaţa lui Dumnezeu imediat ce ne naştem, ci ea doar ne este rezervată de Hristos, până în clipa când intrăm în împărăţia harului prin experienţa naşterii din nou.

Ceea ce trebuie să înţelegem este următorul fapt formidabil: există doi Adami, unul este părintele nostru, căruia i s-a dat ca moştenire pământul cu tot ce este pe el, iar al doilea este Isus Hristos care l-a răscumpărat pe primul Adam împreună cu moştenirea acestuia, adică pământul, cu preţ de sânge, cu preţul vieţii Sale. Prin naştere, noi toţi ne tragem în mod obligatoriu, automat din primul Adam, cel căzut în păcat, cel aflat sub stăpânirea lui Satana şi a păcatului. Acest lucru se întâmplă astfel din cauza legii eredităţii pe care Hristos nu a anulat-o doar fiindcă Adam a păcătuit. Prin urmare, devine logic, după felul cum lucrează Dumnezeu, că, prin naşterea pe acest pământ supus păcatului, noi nu putem primi, ca moştenire, nimic altceva decât ceea ce se află pe el, adică păcatul cu toate urmările lui. Astfel, orice om care intră în această lume, intră prin primul Adam, nu prin al doilea, adică prin Isus Hristos. Este aşa deoarece conform legii naşterii şi a eredităţii, toţi oamenii trebuie să intre în viaţă mai întâi din punct de vedere fizic, după legile amintite, pe care însuşi Isus le-a stabilit.

Când pruncul trece din pântecele mamei sale în lumea reală a păcatului, el capătă, ca un urmaş al primului Adam, doar ceea ce acesta a putut să transmită, adică păcatul sau starea de păcătoşenie, de vinovăţie şi de condamnare la moarte, fiindcă asta cere legea lui Dumnezeu, condamnare la moarte, de vreme ce ne naştem morţi în păcatele noastre. Legea eredităţii nu este anulată deloc prin hotărârea pe care Hristos a luat-o pentru omul păcătos, aceea de a-i acorda un timp suplimentar, de a-şi continua existenţa mai departe, până ajunge să îl cunoască pe Mântuitorul. Noi nu ne naştem cu nimic bun în noi, şi nu căpătăm nimic de la Hristos, în mod automat, cu excepţia vieţii fizice şi a vrăjmăşiei păcătoase, căci acestea se află chiar în sămânţa lui Adam, atunci când ne naştem pe acest pământ. Pentru ca Hristos să devină Tatăl nostru spiritual, atunci noi trebuie să primim oferta Sa, care constă în jertfa Sa cea mare făcută pentru toţi urmaşii lui Adam. Numai aşa devine al doilea Adam pentru noi Părintele nostru spiritual, cel dintâi fiind Satana.

     "Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toţi, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat, după cum este scris: >Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar<... Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu." Romani 3,9-12.23.

Când Adam a căzut în păcat şi a fost infestat sau contaminat cu virusul înspăimântător al păcatului, atunci, potrivit legii eredităţii, care nu poate fi schimbată cu nici un chip, întrucât dacă nu ar exista, s-ar anula pur şi simplu sensul atotcuprinzător al legii naşterii în sine, şi ne-am naşte, dacă ar mai fi posibil, fără să avem nimic comun cu părinţii noştri, Adam putea transmite tuturor urmaşilor săi doar păcatul şi moartea. Nu este vorba despre păcatul său personal, ci despre păcatul ca vrăjmăşie, ca stare interioară, ca natură spirituală prezentă în el, căci toată neprihănirea lui a devenit, prin păcătuire, vrăjmăşie totală împotriva lui Dumnezeu.

Al doilea Adam nu a făcut altceva decât să amâne sentinţa de moarte imediată, fără să anuleze deloc legile naşterii, mai ales cea a eredităţii, prin faptul că a intervenit pentru om ca înlocuitor al acestuia, pe vecie. Dar, deşi acest fapt este extraordinar în sine, totuşi nu l-a pus pe Isus în situaţia să ţină locul lui Adam din care să se nască toţi urmaşii lui. Hristos nu şi-a asumat prin hotărârea Lui minunată să ne fie Tată în sensul naşterii noastre fizice, fiindcă dacă ar fi fost posibil aşa ceva, atunci noi toţi ar fi trebuit să ne naştem cu trupuri lipsite de păcat, ca stare interioară, deci cu sufletul plin de neprihănire, adică desăvârşiţi din punct de vedere moral și spiritual.

Hristos s-a angajat să distrugă mai întâi stăpânirea lui Satana în sufletul omului, apoi asupra trupului său păcătos, la învierea spre neprihănire, şi abia la urmă asupra planetei noastre prin refacerea ei şi aducerea la starea iniţială. De aceea, angajamentul lui Hristos de a distruge stăpânirea lui Satana asupra sufletului omului, nu anulează stăpânirea lui Satana asupra pământului şi asupra tuturor celor ce vor să rămână în sfera stăpânitoare a păcatului. Satana deţine mai departe controlul asupra pământului nostru, chiar şi după ce au loc multe naşteri din nou ale unor oameni care aleg astfel să intre în împărăţia lui Dumnezeu, asupra legilor naşterii şi eredităţii, care trebuie să rămână mai departe prizoniere păcatului, în sensul că prin intermediul unor legi bune, ca cele menţionate mai sus, diavolul îşi poate transmite sămânţa vieţii sale pierdute oricărui urmaş al lui Adam. Viaţa sa pierdută înseamnă vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, înseamnă moarte spirituală pentru om, vinovăţie şi condamnare la moarte veşnică, la inexistenţă totală, ca şi cum nici nu ar fi existat. Toată această viaţă pierdută se află în sămânţa lui Adam.

Pe pământ, omul se naşte din primul Adam, doar din sămânţa lui, la care Hristos nu contribuie cu nimic; el primeşte astfel prin primul Adam doar păcatul, vinovăţia şi moartea. Dar, pentru că primul Adam a căzut sub stăpânirea lui Satana, atunci potrivit legii eredităţii, omul primeşte nu numai viaţa fizică, ci şi viaţa spirituală pierdută a lui Satana, care este prezentă în chiar sămânţa lui Adam, transmiţându-se astfel din tată în fiu, generaţie de generaţie. Astfel, la naştere, noi primim o viaţă fizică dar şi o viaţă spirituală al cărei tată este diavolul; numai aşa diavolul poate fi numit pe drept tatăl nostru, fiindcă pur şi simplu asta este. Noi ne naştem robi deja, suntem stăpâniţi chiar de lucrul care ne ţine în robie, adică păcatul. "Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit." 2Petru 2,19.

Primul Adam este tatăl nostru fizic, al doilea Adam este Tatăl nostru spiritual. În sămânţa primului Adam se află viaţa fizică, dar şi moartea, sub forma vrăjmăşiei, adică a păcatului care aparţine lui Satana, fiind propriul său spirit, propria sa natura spirituală rea. Sămânţa lui Adam nu poate conţine în veci neprihănirea, deoarece ar trebui să aparţinem doar tărâmului luminii, unde nu există păcat. Prin urmare, neprihănirea nu se capătă de la primul Adam, altfel am fi intrat în această lume păcătoasă sfinţi, desăvârşiţi, ci ea se capătă doar prin hotărârea celui de-al doilea Adam, o hotărâre în care intrăm doar prin credinţă, numai prin credinţă. Cei care susţin că pruncii se nasc fără păcat, inocenţi şi gata mântuiţi, susţin învăţăturile despre care Pavel spunea că sunt ale dracilor.

Sămânţa primului Adam ar conţine neprihănirea doar dacă Adam ar fi neprihănit şi ar avea şi un trup sfânt. Sămânţa celui de-al doilea Adam, Isus Hristos, conţine neprihănire, şi beneficiem de ea doar când dorim mântuirea, nu când ne naştem pe acest pământ. Noi avem nevoie să ne naştem mai întâi fizic pe acest pământ, pentru ca să fim în stare mai apoi să fim născuţi din nou prin Duhul lui Dumnezeu, pentru împărăţia luminii. De aceea, intrăm în viaţă păcătoşi, dar putem sfârşi în lumină şi veşnicie prin credinţa în ceea ce a făcut deja pentru noi al doilea Adam. Prin hotărârea Lui formidabilă El şi-a asumat rolul de a ne fi Tatăl din care să ne naştem la o nouă viaţă, pentru împărăţia cerului. Acestea fiind spuse, rămâne să descoperim mai departe cum se nasc pruncii, aducând alte dovezi incontestabile cu privire la starea lor înaintea legii lui Dumnezeu.