Distrugerea - lucrarea ciudată a lui Dumnezeu

     "Căci Domnul se va scula, ca la muntele Peraţim, şi se va mânia, ca în valea Gabaonului, ca să-şi facă lucrarea, lucrarea Lui ciudată, ca să-şi împlinească lucrul, lucrul Lui nemaiauzit." Isaia 28,21.

Aici avem de-a face cu descrierea unei realităţi care nu poate şi nu trebuie să fie pusă la îndoială, anume că pentru Dumnezeu lucrarea de nimicire este totuşi o lucrare străină de caracterul Său, chiar ciudată atunci când omul face încercarea de a o lega de persoana lui Dumnezeu. Atât la Peraţim, când Dumnezeu a intervenit pentru evrei, în timpul lui David şi l-a ajutat să-i distrugă pe filisteni, care auziseră de urcarea lui pe tronul de domnie, la Ierusalim, cât şi la Gabaon, când l-a ajutat pe Iosua să învingă pe împăraţii amoriţilor, cei cinci care se aliaseră împotriva Israelului, ce abia trecuse Iordanul în vederea cuceririi întregii ţări promise, Dumnezeu şi-a împlinit "lucrul, lucrul Lui nemaiauzit". (Vezi 2Samuel 5,17-25 şi Iosua 10,1-15).

Desigur, nu-i nici o problemă să se creadă că Dumnezeu distruge, deoarece cred că ar fi incorect biblic să afirmăm contrariul. Limbajul biblic nu permite să susţinem că Dumnezeu nu face nimic, că este pasiv atunci când vine vorba despre pedepsirea păcătosului. Dumnezeul nostru nu asistă neputincios la nelegiuirile oamenilor, lăsându-i să se autodistrugă până la urmă, astfel încât să putem spune că El chiar nu face nimic pentru distrugerea păcătosului. Dumnezeu distruge, dar întrebarea este cum o face. Aici se află înţelepciunea care ne va face în stare să înţelegem cum distruge Dumnezeu.

Ceea ce doresc să pricepem este faptul că lucrarea de nimicire din partea lui Dumnezeu, potrivit Scripturilor, este o lucrare ciudată, iar dacă este ciudată înseamnă că nu trebuie să o înţelegem deloc în felul în care noi ştim ce presupune distrugerea prin acţiunea directă a cuiva asupra altcuiva. Deci, nu trebuie sub nici o formă să privim lucrurile din perspectivă omenească, aşa cum e firesc să înţelegem cum se traduce cuvântul distrugere în plan omenesc, conform dicţionarului explicativ. Ne aducem aminte, din Scripturile adevărului, că atât gândurile, cât şi căile lui Dumnezeu sunt infinit mai presus decât felul de gândire al omului şi decât căile prin care noi aducem la înfăptuire dreptatea sau orice alt lucru de felul acesta. (Isaia 55,8.9).

Noi, acum, trebuie să descoperim în ce fel distrugerea, fie prin acţiunea lui Dumnezeu, fie prin porunca Sa, aşa cum este arătat în Sfintele Scripturi, este o lucrare ciudată, şi de ce este totuşi ciudată sau străină de persoana şi caracterul Său. Nu cred că ar fi corect să fac încercarea de a-l prezenta pe Dumnezeu mai bun decât este şi prea neputincios în a putea stăvili păcatul, doar pentru a sublinia că El nu distruge aşa cum credem noi. Ar însemna să dau credit unei linii de gândire care este caracteristică filozofiei lui Satana. El a întocmit învăţături însuşite de teologie şi filozofie, ca fiind un Dumnezeu prea milos sau prea sever, însă niciodată aşa cum a fost descoperit prin viaţa plină de abnegaţie a Mântuitorului.

Aşadar, plecăm de la adevărul corect că Dumnezeu este iubire şi că se manifestă în iubire cu dreptate împotriva păcătosului. Manifestarea Lui în iubire cu dreptate faţă de cel păcătos înseamnă o apreciere fără greş a motivaţiilor, gândurilor, cuvintelor şi faptelor acestuia. Nici un om nu poate judeca motivele altui om şi nu ar putea fi imparţial ca Dumnezeu în felul în care se raportează la omul păcătos, care iubeşte păcatul. În curţile de judecată omeneşti totdeauna se judecă faptele, niciodată motivele. Atunci când s-a încercat să se judece motivele şi gândurile chiar neexprimate vreodată de către omul inculpat, chiar în acel moment s-a descoperit Inchiziţia. Inchiziţia a fost încercarea lui Lucifer de a judeca în locul lui Dumnezeu şi de a stabili o măsură a dreptăţii ca propria lui creaţie, după propria imaginaţie, în lipsa principiilor divine frumos subliniate în legea celor zece porunci, o lege pe care se munceşte de mii de ani să o desfiinţeze. Rezultatul stabilirii unei astfel de judecăţi luciferice a fost totdeauna distrugerea prin felurite mijloace, care în cele din urmă aduceau moartea inculpatului.

Inchiziţia şi papalitatea sunt descoperirea supremă a ceea ce nu este Dumnezeu, precum şi atribuirea propriului lor standard de judecată lui Dumnezeu, un lucru nefiresc ce nu îl reprezintă. Filozofia distrugerii păcătosului, prin judecata săvârşită de Inchiziţie şi aprobată de papalitate, care se presupunea că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi a bisericii, a devenit într-o manieră subtilă în societatea actuală, şi mai ales în creştinism, aproape o învăţătură biblică despre modul cum judecă şi nimiceşte Dumnezeu pe bietul păcătos. Numai că dreptatea lui Dumnezeu nu este niciodată lipsită de iubire, dar poate fi lipsită de harul salvator, unica putere din Univers care salvează omul de mânia Satanei, de distrugerile pe care le aduce continua păcătuire prin săvârşirea tuturor ticăloşiilor posibile, sub aţâţarea lui Satana, şi de moarte veşnică.

Ceea ce e îngrozitor este faptul că Satana a pus bine bazele unei astfel de învăţături sinistre chiar în mijlocul poporului evreu, mai înainte ca să se ivească papalitatea şi mai apoi Inchiziţia pe scena istoriei. Aşadar, după cum vom vedea împreună, învăţătura conform căreia Dumnezeu distruge, cu mânie chiar, pe păcătosul învederat în felul în care noi îi dăm înţelesul termenului distrugere, îşi găseşte originea în mintea lui Satana. Numai că această teorie este împopoţonată, frumos sulemenită cu idei teologice moderne, cu exprimări care să nu tulbure în vreun fel mintea, aşa încât aceasta să nu îşi pună întrebări cu privire la acurateţea prezentării caracterului lui Dumnezeu potrivit minţii lui Dumnezeu, minte care era şi în Hristos Isus, şi de altminteri în orice ucenic născut din nou al lui Hristos.

Subtilităţile şi fineţea acestei învăţături, prezentă astăzi în toată lumea creştină, scot în evidenţă agerimea diavolului în ce priveşte încercarea de a preface lumina în întuneric şi întunericul în lumină cu privire la caracterul lui Dumnezeu, el reuşind să facă în aşa fel, încât această învăţătură să treacă drept adevăr veritabil, scripturistic, aproape imposibil de tăgăduit. Prin fariseism, Satana a contrafăcut toată Evanghelia descoperită prin intermediul sanctuarului, pe care Isus le-o încredinţase iudeilor, făcându-i să creadă că deţin toată interpretarea corectă a adevărului şi că mântuirea, potrivit acestui fel al lor de interpretare a Scripturilor Vechiului Testament, îi avea în vedere doar pe ei ca naţiune, şi atât. Să băgăm de seamă că acest lucru s-a întâmplat la prima venire a lui Isus, ca Om întrupat.

Potrivit acestui tipar demonic, putem stabili fără nici un fel de greşeală că, înainte de a doua venire a lui Hristos, el trebuie să contrafacă iarăşi Evanghelia veşnică încredinţată celor trei îngeri zburători, o Evanghelie descoperită în şi prin sanctuarul ceresc, adevăratul original de astă dată, astfel încât miezul acestei contrafaceri să fie în legătură tot cu caracterul lui Dumnezeu. Dacă fariseismul a fost prima mare contrafacere în sânul bisericii alese, atunci trebuie că laodiceanismul trebuie să fie ultima mare contrafacere în sânul ultimei biserici alese! Pur şi simplu acesta este adevărul, iar el este atestat pentru totdeauna de Biblie.

Poporul ales, Israelul din vechime, nu a fost pregătit să îl primească pe Mesia, dovadă că l-au răstignit, asta fiindcă învăţătura lor nu se potrivea cu învăţătura lui Mesia. Ei erau pregătiţi să distrugă pe romani ca să scape de jugul lor greu, fiindcă ei credeau că acesta ar fi trebuit să fie scopul venirii lui Mesia între ei. Pentru ei, Mesia trebuia să fie Capul conducător plin de puterea de nimicire a lui Dumnezeu, care-i scapă de romani prin distrugerea acestora. De ce prin distrugere? Pentru că aşa ajunseseră să creadă despre slava lui Dumnezeu; că Dumnezeu trebuie să nimicească pe păcătoşi.

Învăţătura rabinică era aceea că Dumnezeu se bucură să nimicească pe păcătos. În baza acestei minciuni care deformase cu totul adevărul despre Dumnezeu, poporul iudeu considera că, deci, toţi cei care au păcătuit împotriva lui Dumnezeu trebuie distruşi de El, iar acest fapt în sine aduce mare bucurie în ceruri. O astfel de învăţătură pusese bazele unei anumite stări de spirit în Israel. Aşa aveau să-l întâmpine pe Mesia.

     "Rabinii aveau o zicală, şi anume că este mare bucurie în ceruri atunci când cineva care a păcătuit împotriva lui Dumnezeu este nimicit; dar Domnul Hristos învăţa că, pentru Dumnezeu, lucrarea de nimicire este o lucrarea străină. Că ceea ce constituie desfătarea Cerului este refacerea chipului lui Dumnezeu în sufletele acelora pe care El i-a făcut." Parabolele Domnului Hristos, cap. Acest om primeşte pe păcătoşi, subcap. Oaia pierdută, par. 12.

Mesia nu arătase semnele unei aşa-zise violenţe divine, când oamenii păcătuiesc. Nu căutase în nici un fel să fie un conducător rebel, asemenea lui Baraba, care se autointitula Mesia, ci le descoperea zi de zi iudeilor, poporului, tuturor celor interesaţi, principiile împărăţiei harului lui Dumnezeu şi modul de manifestare a lui Dumnezeu printre ei, în chipul Fiului Său preaiubit, Isus Hristos. Iubirea lui Dumnezeu curgea valuri, valuri înspre ei în fiecare zi, o iubire pe care aveau să o respingă şi o dată cu aceasta şi harul protector, în lipsa căruia Satana ajunge definitiv stăpânul minţii, sufletului şi trupului păcătosului care a ales definitiv păcatul. Prin pilda cu oaia rătăcită, Isus îi învăţa că Dumnezeu este dragoste şi că nu se manifestă cu violenţă împotriva păcătosului, chiar dacă acesta alege să rămână fără Dumnezeu, că nu venise cu scopul să-i distrugă pe romani, ci ca să le descopere iubirea lui Dumnezeu, care, dacă ar fi fost primită de poporul iudeu, ar fi putut fi împărtăşită romanilor, schimbând astfel fără îndoială destinul naţiunii iudaice.

Prin urmare, Hristos a descoperit pentru vecie că "Dumnezeu nu doreşte distrugerea nimănui", Parabolele Domnului Hristos, cap. Năvodul, ultimul paragraf, indiferent cât de păcătos ar fi omul.

Vedem cu o astfel de învăţătură nesănătoasă cu privire la Dumnezeu, faptul că este gata oricând să distrugă pe păcătos în felul în care noi îi dăm conotaţia corespunzătoare după înţelegerea noastră omenească termenului distrugere cu tot ce implică el în plan uman, a contribuit în bună măsură la pierderea tuturor binecuvântărilor divine de către poporul iudeu şi la împrăştierea lor printre toate naţiunile pământului. Din această învăţătură au decurs toate celelalte pe care îşi clădeau teologia, comportamentul şi viaţa. Trebuie, deci, că aceeaşi învăţătură astăzi, mult mai bine camuflată, să aibă acelaşi deznodământ, cu singura deosebire că chiar va aduce cu sine sfârşitul lumii.

Putem conchide, cel puţin până aici, că modul cum distruge Dumnezeu nu este nicidecum modul cum distruge omul. Şi, cu toate acestea, o lucrare de distrugere tot are loc, numai că ea este cu adevărat "lucrarea Lui ciudată" sau străină, adică străină de felul cum percepem noi realitatea distrugerii în plan uman. Acum, Dumnezeu ne va aşeza în locul potrivit de unde noi să putem înţelege ce implică, cum are loc distrugerea în plan divin. Hristos, Domnul nostru iubit, descoperă realitatea lucrării Sale ciudate, de nimicire, chiar ucenicilor Săi, într-o parabolă trăită, adică pe viu, experimentată atunci la faţa locului. Este vorba despre blestemarea smochinului care nu aducea roade, dar care era încărcat peste măsură de frunze frumoase.

Ucenicii fuseseră deprinşi în tot timpul cât se aflaseră cu Mântuitorul, să îl vadă liniştit, plin de compasiune şi de tact, lipsit cu totul de violenţă, deşi era foarte hotărât în tot ce întreprindea, chiar şi atunci când a pus pe fugă pe comercianţii ce îşi desfăşurau activităţile în curţile templului, ce devenise astfel o peşteră de tâlhari. Însă, când au observat că smochinul pe care El îl blestemase cu o zi în urmă se uscase, au ajuns neliniştiţi cu privire la purtarea Sa, despre care nu ştiau ce să creadă. Cum era posibil ca El, tocmai Mesia, să facă rău, chiar dacă era vorba doar despre un copac? Îl văzuseră cum vindecă şi restaurează pe oameni făcându-i sănătoşi şi la minte, şi la inimă, şi în suflet, dar cum să înţeleagă ei acest fenomen straniu?

     "Faptul cã Hristos blestemase smochinul îi umpluse pe ucenici de uimire. Lucrul acesta li se părea cu totul nepotrivit cu deprinderile şi lucrările Lui. Adesea îl auziseră spunând că El n-a venit să condamne lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin El. Îşi aminteau cuvintele: >Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască< (Luca 9,56). Minunile Lui fuseseră săvârşite ca să refacă, nicidecum să distrugă. Ucenicii îl cunoscuseră numai vindecător şi restaurator. Faptul acesta era neobişnuit. Şi se întrebau care să fie rostul lui." Hristos Lumina Lumii, cap. Un popor blestemat, par. 9.

Ei bine, taman această acţiune a lui Hristos prin blestemarea smochinului ne descoperă în mod viu lucrarea ciudată a lui Dumnezeu de distrugere. (Vezi Matei 21,18-22). "Lui Dumnezeu >îi place îndurarea<. >Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului< (Mica 7,18; Ezechiel 33,11). Pentru El, lucrarea de nimicire şi rostire de judecăţi este >o lucrare ciudată< (Isaia 28,21). Dar, cu îndurare şi iubire, El ridică vălul viitorului şi le descoperă oamenilor urmările unei vieţi păcătoase." Hristos Lumina Lumii, cap. Un popor blestemat, par. 10.

Blestemarea smochinului era în fapt rostirea unei judecăţi ce cuprindea în sine nişte evenimente ce urmau să se întâmple în anul 70 dHr., când Ierusalimul avea să fie distrus de către oştirile romane, din cauza încăpăţânării şi bigotismului fariseic. Prin urmare, este corect să înţelegem bine că blestemul lui Dumnezeu este în realitate rostirea unei judecăţi sau altfel spus descoperirea unor lucruri ce au să se întâmple, atunci când harul divin sau purtarea de grijă a lui Dumnezeu este alungată! Această rostire din partea lui Isus, adresată în limbaj pur omenesc, este în sine, deci, o lucrare de nimicire, numai că ea nu este acţiunea directă a lui Dumnezeu, nu este planul intenţionat anume, făurit de Dumnezeu, care decide cum să fie natura distrugerii! Ci este acel dureros de sfâşietor adio, survenit în urma despărţirii păcătosului învrăjbit și orb de Dumnezeul plin de iubire, pe care nu şi-l poate ascunde decât în cuvinte de felul acestora sau a altora asemănătoare.

     "Mi s-a arătat că judecăţile divine nu vor veni asupra lor direct de la Dumnezeu, ci ei se situează în afara ocrotirii Sale. Dumnezeu îi avertizează, îi pedepseşte, îi mustră şi le arată singura cale pe care pot merge în siguranţă, apoi, dacă aceia care au fost obiectul grijii Sale deosebite vor urma cursul vieţii lor, independenţi de Duhul lui Dumnezeu, după repetate avertismente, dacă ei îşi aleg singuri calea, El nu-i mai împuterniceşte pe îngerii Săi să împiedice atacurile hotărâte ale lui Satana.
     Puterea lui Satana este cea care acţionează pe mare şi pe uscat, care aduce nenorocire şi suferinţă şi care atrage mulţimile, pentru a fi sigur de prada sa." Evenimentele ultimelor zile, cap. Cele şapte plăgi finale şi cei păcătoşi, subcap. Judecăţile vin când Dumnezeu îşi retrage ocrotirea, par. 1, 2.

De ce este ciudată şi străină lucrarea de nimicire pentru Dumnezeu? Pentru că ea nu urmează un curs de acţiune specific felului în care oamenii se raportează la răufăcători, pentru că pur şi simplu căile noastre nu sunt căile Lui. Observăm că lucrarea de distrugere la finalul istoriei acestui pământ implică nişte judecăţi divine, dar care nu vin direct de la Dumnezeu, în sensul că nu a decis El forma în care să fie pedepsiţi şi distruşi aceia care se vor închina fiarei şi icoanei fiarei. Forma distrugerii în care vor pieri toţi cei neascultători înainte de apariţia lui Hristos pe norii cerului, depinde întru totul de cât de mult s-au aşezat ei sub stăpânirea lui Satana, care foloseşte împrejurările deja formate prin neascultarea şi deciziile rele continue ale celor răi, elementele sau forţele naturii, pe care le cunoaşte foarte bine, sau chiar alţi oameni răi, aruncând asupra victimelor sale sigure furia sa diabolică sub forma celor menţionate mai sus, având în vedere că totul se petrece pe fondul lipsei cu desăvârşire a grijii protectoare sau a harului ocrotitor al lui Dumnezeu respins întruna.

Lucrarea de nimicire este ciudată fiindcă Dumnezeu nu se implică în mod direct, prin acţiuni directe anume gândite de El, îndreptate împotriva păcătosului, ci este ciudată fiindcă este silit de neascultarea şi necredinţa păcătoşilor să-şi retragă toate razele de iubire, de lumină şi de slavă de la ei, lăsându-i întru totul sub controlul demonic şi distructiv al diavolului. Este ceva absolut ciudat pentru Dumnezeu să constate pentru totdeauna că păcătosul înrăit a respins toate eforturile Sale de a-l salva tocmai de acela care seamănă distrugere şi pe mare, şi pe uscat, şi în aer. Cel mai dureros lucru pentru Dumnezeu este să fie pus în situaţia de a rosti acel ultim adio, sub forma unor cuvinte care sunt un adevărat blestem pentru om, o adevărată calamitate ireparabilă.

Blestemarea smochinului a însemnat retragerea harului protector de la un pom care devenise, din nefericire, un simbol vădit al naţiunii iudaice. Pomul nu fusese ales în mod special de Isus în acest scop. El venise doar să-şi potolească foamea, iar privirile i se opriră taman asupra celui mai promiţător smochin, asupra celui mai arătos, care promitea cele mai gustoase smochine. Dar, a trebuit să constate, ca om, că nu are nici un rod, că îşi etalase cu mândrie doar frunzele şi, în acest fel, că nu era deloc pomul care în viitor să mai dea rod. El, în realitate, nu era de folos nimănui, făcând doar umbră pământului. Înfăţişarea pomului trăda întregul său viitor. În mintea sa umană, Hristos a înţeles în felul acesta că era simbolul perfect pentru naţiunea pe care venise să o salveze. Dintr-o dată smochinul devenise exponentul adevărului divin cu privire la naţiunea iudaică, ce nu mai putea fi salvată.

De observat că pomul nu s-a uscat numaidecât, ci i-a trebuit cel puţin o noapte să se usuce. Probabil că este vorba despre o ofilire generală foarte rapidă, sub acţiunea unor factori prezenţi atunci când grija lui Dumnezeu chiar este retrasă. Singura acţiune directă a lui Dumnezeu este acţiunea retragerii prezenţei Sale sau a harului Său prin alungarea din partea omului păcătos sau a obiectului ce nu mai merită efortul unei ocrotiri deosebite din partea lui Dumnezeu, restul, adică urmările, are legătură cu diverşi factori de care Satana se foloseşte cu premeditare, făcându-i pe oameni să creadă că este mâna lui Dumnezeu implicată. Prin blestemarea smochinului de către Hristos, Dumnezeu nu face altceva decât să ridice "vălul viitorului şi le descoperă oamenilor urmările unei vieţi păcătoase". Hristos Lumina Lumii, cap. Un popor blestemat, par. 10.

Aşadar, blestemul sau rostirea unei judecăţi divine este o lucrare de nimicire ciudată din partea lui Dumnezeu, o lucrare străină cu totul de natura şi de caracterul Său, deoarece este silit să facă ceva ce este contrar naturii Sale, şi anume să se îndepărteze pentru totdeauna de sufletul care a ales păcatul nimicitor. Refuzarea ajutorului divin înseamnă a izola, a ţine departe întregul efort de salvare din partea lui Dumnezeu, făcându-l inutil pentru mântuirea ta. A-l aduce pe Dumnezeu în situaţia de a nu te putea salva, pentru că refuzi ajutorul Lui, adică iubirea manifestată pentru tine şi doar pentru tine, înseamnă în realitate o lucrare de distrugere de sine, de predare a întregii tale libertăţi, a voinţei, a sănătăţii, a minţii, a trupului tău la dispoziţia lui Satana. Iar această lucrare de distrugere este în întregime opera deciziilor tale, desăvârşită de Satana prin puterea acaparatoare a păcatului! Din acest motiv, lucrarea de distrugere este străină de caracterul lui Dumnezeu, pentru că pur şi simplu nu este ceva propriu Lui, ceva care să îl caracterizeze. În concluzie, lucrarea de distrugere nu este altceva decât rezultatul propriei nimiciri.

     "Dumnezeu nu nimiceşte pe nimeni. Oricine este totuşi distrus, se va distruge singur." Parabolele Domnului Hristos, cap. Alte învăţături din semănarea seminţei, subcap. Vom secera ce am semănat, par. 3.

     "Isus venise înfometat la smochin pentru a găsi hrană. Tot astfel venise la Israel să găsească în el roadele neprihănirii. El revărsase asupra iudeilor darurile Sale, ca ei să poată aduce roadă pentru binecuvântarea lumii. Le oferise nenumărate ocazii şi privilegii şi, în schimb, căuta simpatia şi colaborarea lor în lucrarea Sa milostivă. Voia să vadă în ei jertfire de sine şi milă, zel pentru Dumnezeu şi dorinţă arzătoare de a lucra pentru salvarea semenilor lor. Dacă ar fi ţinut Legea lui Dumnezeu, ei ar fi îndeplinit aceeaşi lucrare neegoistă pe care a făcut-o Hristos. Dar iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de om era eclipsată de îngâmfare şi mulţumire de sine. Ei şi-au atras ruina pentru că au refuzat să slujească altora. Ei nu împărţeau lumii comorile de adevăr pe care li le încredinţase Dumnezeu. În smochinul uscat, ei ar fi putut să vadă atât păcatul, cât şi pedeapsa lui. Uscat din cauza blestemului Mântuitorului, smochinul stătea ofilit şi bătut de vânt, uscat din rădăcini, arătând ce avea să fie poporul iudeu atunci când harul lui Dumnezeu va fi retras de la el. Refuzând să împartă şi altora binecuvântarea, el nu avea s-o mai primească. >O, Israele<, zice Domnul, >singur te-ai nimicit< (Osea 13,9).

     Avertismentul este pentru toate timpurile. Faptul că Hristos a blestemat pomul pe care propria putere îl crease stă ca o avertizare pentru toate bisericile şi pentru toţi creştinii. Nimeni nu poate trăi Legea lui Dumnezeu fără să slujească altora. Dar sunt mulţi oameni care nu trăiesc viaţa neegoistă, plină de milă a lui Hristos. Unii, care cred despre ei că sunt creştini excelenţi, nu înţeleg ce înseamnă slujire pentru Dumnezeu. Ei plănuiesc şi urmăresc numai folosul lor. Acţionează numai pentru ei. Timpul are valoare numai în măsura în care pot să adune pentru ei. Aceasta le este ţinta în toate împrejurările vieţii. Ei nu servesc altora, ci numai lor. Dumnezeu i-a creat să trăiască într-o lume unde trebuie îndeplinită o slujire neegoistă. El a intenţionat ca ei să-i ajute pe semenii lor pe orice cale. Dar eul este atât de mare, încât nu mai pot să vadă altceva. Ei nu au legături cu omenirea. Aceia care trăiesc în felul acesta sunt asemenea smochinului care avea tot felul de pretenţii, dar nu avea rod. Ei ţin formele închinării, dar fără pocăinţă sau credinţă. Onorează Legea lui Dumnezeu cu buzele, dar le lipseşte ascultarea. Zic, dar nu fac. În sentinţa rostită asupra smochinului, Hristos demonstrează cât de urâtă este în ochii Lui această pretenţie deşartă. El declară că păcătosul neprefăcut este mai puţin vinovat decât acela care zice că-i serveşte lui Dumnezeu, dar nu aduce roade pentru slava Sa.

     Parabola smochinului, spusă de Hristos înainte de a merge la Ierusalim, avea o legătură directă cu învăţătura dată de El când a blestemat smochinul neroditor. Pentru pomul neroditor din parabolă, grădinarul a insistat. >Mai lasă-l şi anul acesta, până îl voi săpa împrejur, şi-i voi pune îngrăşăminte; şi dacă aduce roade, bine; iar dacă nu, să-l tăiem.< Pomul neroditor trebuia să fie îngrijit şi mai bine. Trebuia să se facă tot ce era cu putinţă pentru el. Dar, dacă rămânea neroditor, nimic nu-l mai putea salva de la distrugere. În parabolă nu este precizat rezultatul lucrării grădinarului. El depindea de oamenii cărora le vorbise Hristos. Ei erau reprezentaţi prin pomul neroditor şi rămânea ca ei să-şi hotărască singuri soarta. Li se dăduse orice avantaj pe care-l putea da Cerul, dar nu au câştigat nimic din multele lor binecuvântări. Prin faptul că Hristos a blestemat smochinul neroditor, s-a văzut rezultatul. Ei îşi hotărâră propria nimicire.

     De mai mult de o mie de ani, iudeii abuzaseră de harul lui Dumnezeu, atrăgând asupra lor judecăţile Sale. Ei respinseseră avertismentele şi îi omorâseră pe prooroci. Oamenii din zilele lui Hristos se făceau răspunzători de aceleaşi păcate, urmând aceeaşi cale. În respingerea harului şi avertismentelor din zilele lor se găsea vinovăţia acelei generaţii. Oamenii din zilele lui Hristos se legau în lanţurile pe care naţiunea şi le făurise de veacuri.

     În fiecare generaţie li s-a dat oamenilor ziua lor de lumină şi privilegiu. Un timp de probă în care puteau să se împace cu Dumnezeu. Dar harul acesta are un hotar. Harul poate să stăruie ani de zile şi totuşi să fie dispreţuit şi lepădat; dar vine un timp când harul face ultimul apel. Inima ajunge atât de împietrită, încât încetează să mai răspundă Duhului lui Dumnezeu. Atunci, glasul plăcut şi atrăgător încetează.

     Ziua aceasta sosise acum pentru Ierusalim. Isus a plâns cu disperare pentru cetatea blestemată, dar nu putea să o izbăvească. El epuizase toate mijloacele. Respingând avertismentele Duhului lui Dumnezeu, Israel respinsese singurele mijloace de ajutor. Nu mai exista altă putere prin care ei să poată fi eliberaţi.

     Naţiunea iudeilor era un simbol pentru oamenii din toate veacurile care dispreţuiesc chemările Iubirii nemărginite. Când a plâns asupra Ierusalimului, lacrimile lui Hristos erau pentru păcatele din toate vremurile. În sentinţele rostite asupra lui Israel, aceia care resping mustrările şi avertismentele Duhului Sfânt al lui Dumnezeu pot să citească propria condamnare.

     În generaţia aceasta, sunt mulţi care merg pe acelaşi drum ca iudeii necredincioşi. Ei au fost martorii manifestării puterii lui Dumnezeu; Duhul Sfânt a vorbit inimii lor; dar ei nu renunţă la necredinţa şi împotrivirea lor. Dumnezeu le trimite avertismente şi mustrări, dar ei nu vor să-şi mărturisească rătăcirile şi resping solia şi pe solul Său. Tocmai mijloacele pe care El le foloseşte pentru îndreptarea lor devin pentru ei o piatră de poticnire.

     Profeţii lui Dumnezeu erau urâţi de Israelul decăzut, deoarece prin ei se scoteau la iveală păcatele lor ascunse. Ahab îl privea pe Ilie ca pe un vrăjmaş, deoarece profetul era credincios şi mustrase nedreptăţile ascunse ale regelui. Tot astfel şi azi, slujitorul lui Hristos care mustră păcatele este întâmpinat cu batjocură şi refuzuri. Adevărul biblic, religia lui Hristos, se luptă împotriva unui curent puternic de necurăţie morală. Prejudecata este mai puternică în inimile oamenilor acum decât în timpul lui Hristos. Hristos n-a împlinit aşteptările oamenilor; viaţa Lui era o mustrare pentru păcatele lor şi ei L-au lepădat. Tot aşa şi astăzi, adevărul Cuvântului lui Dumnezeu nu se armonizează cu purtarea şi obiceiurile lor şi cu pornirile lor fireşti şi mii de oameni resping lumina Lui. Îndemnaţi de Satana, ei pun la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu şi aleg să folosească judecata lor independentă. Ei aleg mai bine întunericul decât lumina; dar fac lucrul acesta punându-şi în joc chiar viaţa lor. Aceia care au batjocorit cuvintele lui Hristos au găsit tot mai multe motive de a-şi bate joc, până s-au depărtat cu totul de la Adevăr şi Viaţă. Tot astfel şi acum, Dumnezeu nu intenţionează să îndepărteze orice obiecţie pe care inima firească o poate aduce împotriva adevărului Său. Pentru aceia care refuză preţioasele raze de lumină care ar lumina întunericul, tainele Cuvântului lui Dumnezeu rămân taine pentru totdeauna. Pentru ei, adevărul este ascuns. Ei merg orbeşte şi nu cunosc ruina ce le stă în faţă.

     De pe înălţimea Muntelui Măslinilor, Hristos a privit lumea din toate veacurile; cuvintele Sale sunt pentru fiecare suflet care respinge apelurile harului lui Dumnezeu. Batjocoritor al iubirii Sale, el ţi se adresează astăzi: >Tu însuţi ar trebui să cunoşti lucrurile care sunt spre pacea ta<. Hristos varsă lacrimi amare pentru tine, care nu ai lacrimi de vărsat. Împietrirea fatală a inimii care i-a distrus pe farisei se arată şi în tine. Şi fiecare dovadă a harului lui Dumnezeu, fiecare rază a luminii divine, fie că înmoaie şi supune sufletul, fie că îl întăreşte într-o nepocăinţă deznădăjduită.

     Hristos a prevăzut că Ierusalimul va rămâne încăpăţânat şi nepocăit; dar toată vinovăţia, toate urmările respingerii harului erau chiar la uşa lui. Aşa se va întâmpla cu orice suflet care urmează aceeaşi cale. Dumnezeu zice: >Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea<. >Ascultă şi tu, pământule! Iată, voi aduce peste poporul acesta o nenorocire care va fi rodul gândurilor lui; căci n-au luat aminte la cuvintele Mele, şi au nesocotit Legea Mea< (Osea 13,9; Ieremia 6,19). Hristos Lumina Lumii, cap. Un popor blestemat, par. 13-23.