A doua împlinire a parabolei celor zece fecioare

Din momentul împlinirii ei, parabola celor zece fecioare devine şi continuă încă să fie adevăr prezent şi astăzi, până la timpul când îşi va găsi împlinirea deplină a doua oară, în viitorul apropiat. Ceea ce a făcut-o să devină realitate ca împlinire, a fost fără doar şi poate mesajul primilor trei îngeri din Apocalipsa 14,6-11. Din acest motiv, mesajul îngerului al treilea putem spune că se află într-o strânsă legătură cu parabola pe care o studiem. Că aşa stau lucruile este dovedit prin afirmaţia următoare: "M-am referit adesea la parabola celor zece fecioare, dintre care cinci erau înţelepte iar cinci nechibzuite. Această parabolă s-a împlinit şi se va mai împlini ad litteram, pentru că are o aplicaţie deosebită pentru acest timp, şi, asemenea mesajului îngerului al treilea, s-a împlinit şi va continua să fie adevăr prezent până la sfârşitul timpului." The Review and Herald, 19 august 1890.

Dacă mesajul îngerului al treilea este adevăr prezent de la data vestirii lui şi până la sfârşitul timpului, atunci ceea ce a condus la prima împlinire a acestei parabole deosebite trebuie să fie acelaşi lucru care va conduce şi la cea de-a doua împlinire a acesteia! Cu alte cuvinte, dacă mesajul celui de-al treilea înger, care cuprinde şi mesajele primilor doi îngeri, a dat viaţă, a împlinit întâiaşi dată parabola celor zece fecioare, atunci înseamnă că acelaşi mesaj trebuie să dea viaţă încă o dată împlinirii depline a aceleiaşi parabole extraordinare!!

În virtutea acestui adevăr, putem spune cu certitudine deplină că mediul creştin în mijlocul căruia s-a făcut auzită întâiaşi dată întreita solie îngerească, ce a condus la prima împlinire a parabolei fecioarelor, trebuie să fie exact acelaşi mediu în care se va face auzit din nou mesajul îngerului al treilea, dar ca o mare strigare, trezind astfel toate fecioarele din aţipirea lor, dând avânt astfel evenimentelor specifice sfârşitului şi o dată cu acestea şi împlinirii depline, a doua, a acestei parabole minunate. De fapt, prima împlinire a acestei parabole profetice creează un tipar după care va avea loc şi a doua împlinire a ei. Solia îngerului al treilea are o strictă legătură cu acest tipar.

În parabolă ni se spune clar că împărăţia cerurilor sau a harului se aseamănă cu zece fecioare. Am învăţat deja că toate aceste fecioare sunt simbolul bisericii lui Dumnezeu. Nu este vorba, însă, despre orice fel de biserică a creştinătăţii. Acesta este punctul cel mai important subliniat de Hristos în parabolă. El specifică în termeni clari că împărăţia harului este asemănată cu nişte fecioare, nu cu Babilonul spiritual!!! Fecioarele acestea sunt fecioare tocmai pentru că au o caracteristică distinctă de restul creştinătăţii, şi anume credinţa curată!! Într-un sens restrâns, nu are nici cea mai mică importanţă că fecioarele sunt înţelepte sau nechibzuite, pentru că ceea ce le face să fie fecioare în ochii Cerului este tocmai credinţa lor. Or, acest tip de credinţă trebuie că este diferit de restul tuturor bisericilor creştine!

Cu toate acestea, în pofida credinţei lor curate, totuşi o categorie dintre fecioare este nechibzuită! Asta înseamnă că această credinţă a lor, deşi se bazează pe cunoaşterea teoriei adevărului, aşa cum este reliefată în solia îngerului al treilea, nu face din fecioarele nechibzuite ucenicii lui Hristos, întrucât nu cunosc din experienţă personală pe Isus cel răstignit. Astfel, credinţa curată a fecioarelor este curată întrucât are ca fundament solia îngerului al treilea sau Evanghelia veşnică. Observăm că fecioarele şi-au luat candelele, adică Bibliile, şi au ieşit în întâmpinarea Mirelui. Ca să ieşi în întâmpinarea Mirelui presupune că trebuie să înţelegi lumina adevărului specific timpului când acest eveniment are loc.

Unica lumină descoperită de Dumnezeu în vremea primei împliniri a parabolei este cea legată de sfârşitul celor 2300 de ani şi de curăţirea sanctuarului. O dată primită această lumină deosebită ea a condus la formarea unei mişcări caracterizată de spiritul filadelfian. Apocalipsa 14,6.7; 3,7.8 stă ca mărturie în acest sens. Această mişcare trebuia să priceapă că, mai înainte ca Hristos să vină literalmente în slava Sa, trebuie ca în mijlocul ei să aibă loc o lucrare amplă de curăţire, astfel încât aceasta să fie pregătită pentru venirea Mirelui. Toate adevărurile legate de această curăţire şi de lucrarea săvârşită de Hristos în Sanctuarul ceresc sunt însumate în mesajul îngerului al treilea, introdus în anii aceia prin Hiram Edson şi O.R.L. Crozier şi continuat într-un mod ilustru prin Ellen White!

Credinţa fecioarelor este strâns legată de această solie, care din păcate nu şi-a făcut niciodată lucrarea la nivel de biserică până astăzi. Adventiştii nu au mers din lumină în lumină şi, ca atare, s-au trezit în situaţia de a fi avertizaţi că au pierdut prezenţa Duhului Sfânt, fapt care începuse să se consume încă din anul 1855. În 1857 deja se aflau în starea laodiceană, o stare spirituală lipsită de puterea cea vie a Evangheliei şi de prezenţa Duhului Sfânt. Sunt mărturii de netăgăduit în acest sens. Adevărul este că dacă adventiştii nu ar fi dat greş după anul 1844, atunci mărturiile de avertizare şi mustrare ale Duhului Sfânt niciodată nu ar fi existat şi nu ar fi însumat nu mai puţin de nouă volume!!!

Credinţa curată este curată şi prin simpla acceptare sau cunoaştere a teoriei adevărului, fără prezenţa Duhului Sfânt care face adevărul viu şi lucrător în inima primitorului. Aşadar, adventiştii au ajuns în faza laodiceană din cauza lepădării mustrărilor de avertizare adresate de Duhul Sfânt, mergând până acolo că l-au respins definitiv între 1950-1962, perioadă când au modificat şi învăţătura despre natura umană a lui Hristos. Biserica laodiceană nu este încă Babilonul spiritual, dar va ajunge în această stare întrucât Hristos învaţă foarte lămurit că doar fecioarele înţelepte vor intra în odaia de nuntă, când se închide şi uşa harului!

Spiritul laodicean alungă prezenţa lui Hristos prin Duhul Sfânt la nivel de biserică, după cum ne spune Martorul Credincios în Apocalipsa 3,14-20, căci atunci cum ar putea să fie "ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol"? Laodiceenii cred cu convingere că sunt bogaţi. Ce-i determină să aibă această încredere oarbă în bogăţia lor spirituală, căci despre această bogăţie este vorba în primul rând? Solia îngerului al treilea, adică toată învăţătura despre sanctuarul ceresc care le-a fost lăsată ca moştenire de pionierii mişcării aşteptătorilor! Ceea ce o distinge ca biserică de restul creştinătăţii este tocmai această solie formidabilă, conţinută în vasta operă literară a profetului mişcării aşteptătorilor, Ellen White.

Din acest motiv se spune că împărăţia cerului se aseamănă cu zece fecioare, fiindcă prin întreita solie îngerească din Apocalipsa 14 Dumnezeu a născut o mişcare prin care a intenţionat să încheie cu păcatul pe acest pământ. Să luăm aminte la ce ne spune Inspiraţia divină în acest sens: "El le-a spus ucenicilor lui pilda celor zece fecioare, ilustrând prin experienţa lor, experienţa bisericii, a celor care vor trăi chiar în timpul dinaintea celei de-a doua veniri a Sa". Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 4. Aceia care trăiesc chiar în timpul dinaintea celei de a doua veniri a lui Hristos trebuie să fie aceia care se bucură de mesajul îngerului al treilea, mesaj care subliniază tocmai credinţa acestora. Dacă prima împlinire a parabolei i-a avut în centru pe aşteptătorii care se bucurau de primele două solii îngereşti, şi care ulterior aveau să formeze biserica adventistă, prin solia îngerului al treilea, atunci a doua împlinire a parabolei trebuie că-i vizează tot pe ei, adică mai bine spus pe adventiştii de astăzi!

Trebuie să avem în vedere şi să înţelegem că este vorba de fapt despre întregul mediu creştin adventist, pentru că spiritul laodicean, o dată cu trecerea timpului, a condus la multe dispute ce aveau să fragmenteze biserica adventistă în multe alte grupări, fiecare susţinând că este adevărata biserică prin care Dumnezeu va încheia lucrarea. Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a rămas biserica mamă, cum s-ar spune, restul fiind într-un fel sau altul chipul şi asemănarea ei în ce priveşte starea spirituală, căci spiritul laodicean este caracteristic întregului mediu adventist. Învăţătura cea mai atacată, căreia teologii adventişti cu greu îi pot lua apărarea, şi este de înţeles în lipsa Duhului Sfânt în biserică, este cea despre sanctuarul ceresc. La începutul anilor 1980, Desmond Ford a făcut prăpăd în biserica adventistă, atacând frontal şi în forţă pilonul adventismului - învăţătura cu privire la cei 2300 de ani şi la sanctuarul ceresc. Teologii adventişti nu i-au putut face faţă, atât de logice şi de puternice păreau a fi argumentele aduse de el împotriva modului cum s-a împlinit marea profeţie a celor 2300 de ani!

Din păcate, nici astăzi şi nici într-un al timp în trecut teologia adventistă nu este şi nu a fost capabilă să susţină corect mesajul îngerului al treilea întru totul şi cu putere. Totul se întâmplă din cauza spiritului orb şi ticălos al laodiceanismului, care a devenit o boală incurabilă pentru mulţi. Ei bine, din cauza acestui spirit laodicean toate fecioarele dorm. El este specific doar fecioarelor nechibzuite, este caracteristica predominantă a acestora. Fecioarele înţelepte au aţipit şi ele, după cum ne spune Hristos, pentru că aşteaptă după o lumină mai clară care să le aducă în situaţia de a şti că este timpul când trebuie să se trezească. Această aşteptare însă le face să-şi piardă, într-o oarecare măsură, zelul şi chiar devoţiunea. Frecuşurile, luptele interne în bisericile adventiste pentru putere, vorbirea de rău, răceala în legăturile unul cu celălalt au favorizat de-a lungul timpului o stare de apatie dar şi de durere pentru cei înţelepţi, care se roagă cu încrederea că Dumnezeu le va da o înţelegere mai clară a datoriei lor. Şi ea va veni la timpul hotărât.

Aşadar, aţipirea din parabola celor zece fecioare se datorează spiritului orb laodicean, caracteristic doar fecioarelor nechibzuite, predominanta de altminteri a întregului mediul adventist de astăzi. Această stare de aţipire va dura până la miezul nopţii, când trebuie să se facă auzită strigarea: "Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!" Matei 25,6. Miezul nopţii este o consecinţă a stării de apostazie a Babilonului şi a întunericului moral al lumii în general. Când bisericile protestante din Statele Unite au respins mesajul primului înger din Apocalipsa, în 1844, ele au ajuns într-o stare de apostazie, numită în Scripturile adevărului Babilon!

Acum, ca să fie ţinut în frâu acest întuneric încă din faşă, Dumnezeu are nevoie de o redută a neprihănirii, de o biserică vie şi neprihănită, plină de Duhul lui Dumnezeu. Această biserică ar fi trebuit să fie, potrivit planului lui Dumnezeu, mişcarea aşteptătorilor din 1844. Numai că ea a eşuat în chemarea ei de a înainta din treaptă în treaptă a adevărului ce urma să fie descoperit. Când această redută a neprihănirii a devenit întuneric, atunci întunericul din Babilonul spiritual s-a accentuat şi chiar acutizat, căci de vreme ce Dumnezeu nu mai are un obstacol prin care să oprească răul din lume, atunci acesta va escalada la cote alarmante. Ce putem constata cu privire la ordinea în societate şi la morală, în pofida faptului că ţările occidentale superdezvoltate sau ţările mai puţin dezvoltate ale Europei răsăritene se pretind creştine? Răul a crescut direct proporţional cu rătăcirea şi apostazia bisericii care deţine solia îngerului al treilea!!

Există un tipar în Scripturi care ne ajută să pricepem că aşa se petrec lucrurile ori de câte ori cade în apostazie o biserică. Când ea ajunge plină de întuneric, atunci este vai şi amar pentru lume, căci răul nu mai poate fi oprit prin nimic, întrucât Dumnezeu nu mai are la îndemână instrumentul adecvat prin care să o facă. Bunăoară, din cauza neascultării permanente a bisericii iudaice, pe scena istoriei şi-au făcut apariţia cele patru mari imperii mondiale. Dacă ar fi ascultat şi ar fi trăit în neprihănire din generaţie în generaţie, atunci lumina adevărului trăit al lui Dumnezeu ar fi acoperit lumea, iar Israel ar fi devenit primul rod care are acces întâiul în cetatea cerească, înaintea restului lumii, după cum a promis Dumnezeu. "Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, în locul pe care Ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne, la Templul pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne!" Exod 15,17.

Putem observa foarte limpede că templul despre care se face vorbire nu este cel din Ierusalim, ci cel de sus, din Ierusalimul ceresc, singurul care este întemeiat de mâinile lui Dumnezeu!! Apoi, dacă biserica apostolică ar fi umplut lumea cu neprihănirea lui Dumnezeu, ea însăşi trebuind să fie mai întâi plină de lumina neprihănirii lui Hristos, ca trup spiritual, atunci nu ar mai fi existat niciodată papalitatea sau taina fărădelegii, pentru că pur şi simplu istoria umană ar fi luat sfârşit după înălţarea lui Isus şi vestirea Evangheliei tuturor neamurilor! Dar, când biserica apostolică a căzut în apostazie, pierzând chiar puterea care pune capăt păcatului şi fărădelegii, Duhul Sfânt, atunci pe scena istoriei şi-a făcut apariţia cel mai odios monstru posibil gândit de Satana. Când obstacolul neprihănirii a căzut, atunci întunericul a măturat în întreaga lume civilizată, aşa cum era cunoscută Europa la vremea aceea, până acolo încât cultura, artele, literatura etc. au stagnat timp de sute de ani sau aproape că au fost ca un lucru străin pentru oamenii analfabeţi!!

Biblia este foarte explicită în acest sens. Sub forma a şapte biserici ne este prezentată starea spirituală din interiorul bisericii lui Dumnezeu la un anumit moment dat, de fapt într-o anumită perioadă determinată de timp. Biserica apostolică este simbolizată prin albul unui cal; când decade ea devine roşie, apoi neagră şi, în cele din urmă, gălbuie. Se poate observa de către oricine că decăderea şi apostazia bisericii apostolice sunt prezentate în mod descrescător din punct de vedere al curăţiei!! Dacă ea ajunge taina fărădelegii, fiind plină de întuneric şi de moarte, atunci cum trebuie să fi fost lumea în care a domnit? Ceea ce doreşte să ne înveţe Dumnezeu prin acest tipar repetat timp de peste două mii de ani, este că, ori de câte ori biserica Sa decade şi respinge lumina dăruită, lumea în care se află biserica decade din punct de vedere moral şi spiritual! Nu are cum să fie altfel, pentru că nu mai există un obstacol care să ţină în frâu răul din lume.

Aţipirea fecioarelor spuneam că se datorează spiritului ticălos laodicean. Apostazia şi minciuna introdusă prin acest spirit în biserica aşteptătorilor, nu a lăsat fără urme starea de lucruri din lumea în care biserica se afla. Aveau să ia naştere spiritul comunist, care a măturat prin toată Europa răsăriteană, cele două războaie mondiale, precum şi starea înspăimântătoare de lucruri prezentă în lume astăzi. Nu trebuie să ne ascundem după deget, căci tocmai aceasta este realitatea. Toate fecioarele încă dorm, unele, cele nechibzuite şi majoritare totodată, în neglijenţă şi nepăsare, iar cele înţelepte sunt lipsite de zel, încurcate fiind de starea tot mai gravă în care se află bisericile din mediul adventist.

Până nu se va ajunge la miezul nopţii, strigarea de trezire a fecioarelor nu se va face auzită. Acesta este punctul apostaziei maxime în mediul adventist şi în lumea care este gata să devină Babilonul cel mare!!

     "În noaptea istoriei acestui pământ, cele zece fecioare aşteaptă. Toate mărturisesc a fi creştine. Toate au o chemare, un nume, o candelă şi toate susţin că sunt în slujba lui Dumnezeu. În speranţă toate aşteaptă apariţia Domnului Hristos. Dar cinci din ele nu sunt pregătite. Aceste cinci fecioare vor fi luate prin surprindere, şi îngrozite vor rămâne în afara sălii de ospăţ...
     Venirea mirelui a avut loc la miezul nopţii - ceasul cel mai întunecat. Tot astfel, venirea Domnului Hristos va avea loc în perioada cea mai întunecată a istoriei acestui pământ. Zilele lui Noe şi Lot ne înfăţişează un tablou al condiţiilor lumii chiar înaintea venirii Fiului omului. Arătând spre acest timp, Scripturile arată că Satana va lucra cu toată puterea, cu >toate amăgirile nelegiuirii<. 2Tesaloniceni 2,9-10. Lucrarea lui este foarte desluşit arătată de creşterea rapidă a întunericului, de mulţimea rătăcirilor, a ereziilor şi a amăgirilor din zilele din urmă. Nu numai că Satana duce în robia sa lumea, dar amăgirile lui dospesc, sunt prezente în bisericile ce mărturisesc a fi ale Domnului Isus Hristos. Marea apostazie se va transforma într-un întuneric adânc, ca la miezul nopţii, un întuneric de nepătruns, nesigur, ca un sac de păr. Pentru poporul lui Dumnezeu va fi o noapte a încercării, a plânsului, o noapte a prigonirii din cauza adevărului. Dar în această noapte întunecoasă, va străluci lumina lui Dumnezeu." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 13, 19.

Toţi credincioşii din mediul adventist, simbolizaţi prin cele zece fecioare, aşteaptă marele eveniment al venirii lui Hristos. Toţi deţin şi cunosc solia îngerului al treilea, fapt care îi face să aibă o credinţă curată, dar numai cei înţelepţi înţeleg acest mesaj preţios, fiind plini de Duhul Sfânt, căci una este să ştii, şi cu totul alta este să înţelegi, astfel încât ceea ce înţelegi să devină parte din tine, viaţă pentru suflet!! Strigarea de la miezul nopţii reprezintă marea strigare a îngerului din Apocalipsa 18,1-5, care reia practic tema mesajului primilor trei îngeri din Apocalipsa 14, cu deosebirea că acum se anunţă căderea Babilonului cel mare! "După aceea, am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei<. Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: >Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirile ei<."

Această strigare va iniţia o mişcare de trezire în întreg mediul adventist. Glasul leviţilor spirituali, asemenea glasului lui Ioan Botezătorul, se va face auzit peste tot unde este prezent adventismul. Aceşti leviţi, de fapt fecioare înţelepte, sunt primii care-şi înţeleg datoria exact la timpul hotărât de Dumnezeu. Se iniţiază astfel o mare mişcare de trezire în sânul adventismului care apoi se va întinde în toată lumea. Până la momentul când este introdusă această strigare, nici un credincios adventist nu va şti dacă este pregătit aşa cum se cuvine sau nu pentru venirea lui Hristos. Când glasul răspicat se face auzit, numai sub auspiciile puterii colosale a Duhului Sfânt, fiindcă nu va purta amprenta omenească o astfel de mişcare, atunci este timpul când rând pe rând fecioarele nechibzuite realizează că nu sunt pregătite pentru marele eveniment al venirii lui Hristos. Vin marile încercări, ce fac ravagii în adventismul laodicean, precum ameninţările, amenzile, mituirea prin propunerea unor poziţii de răspundere, apoi se trece la o persecuţie mai puternică prin decretul prin care se interzice vânzarea şi cumpărarea, pentru ca apoi totul să culmineze cu înspăimântătorul decret al morţii în faţa căruia cad toate fecioarele nechibzuite care vor mai fi rămas pe cale.

     "Caracterul se dă pe faţă în timp de criză. Când vocea plină de seriozitate proclamă în miez de noapte: >Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare< şi fecioarele adormite s-au trezit din somnolenţa lor, atunci s-a văzut cine s-a pregătit pentru acest eveniment. Ambele părţi au fost luate prin surprindere, numai că o parte era pregătită pentru această împrejurare critică, iar cealaltă parte a fost surprinsă nepregătită. Tot astfel şi astăzi, o nenorocire neobişnuită şi neaşteptată, care duce sufletul faţă în faţă cu moartea, va arăta dacă există o reală credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu. Astfel, se va dovedi dacă sufletul este sau nu susţinut de harul lui Dumnezeu. Încercarea finală vine la încheierea timpului de har, când va fi prea târziu ca să se mai satisfacă nevoile sufleteşti." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 12.

     "Această lucrare de examinare a caracterului, de a hotărî cine sunt aceia care sunt pregătiţi pentru Împărăţia lui Dumnezeu, este judecata de cercetare, care încheie lucrarea din Sanctuarul de sus.
     Când lucrarea de cercetare se va încheia, când cazurile acelora care în toate veacurile au mărturisit că sunt urmaşii lui Hristos au fost examinate şi hotărâte, atunci, şi nu mai înainte, se va încheia harul, iar uşa milei se va închide. Astfel, printr-o singură declaraţie scurtă: "Cele care erau gata au intrat cu El la nuntă; şi s-a încuiat uşa", suntem aduşi la slujirea finală a Mântuitorului, la data când lucrarea cea mare pentru mântuirea omului va fi terminată." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 13, 14.

Încercarea finală despre care se vorbeşte în declaraţia de mai sus este chiar decretul morţii, care aduce cu sine şi încheierea timpului de har când trebuie să ia sfârşit şi judecata de cercetare a celor vii! Biserica ce va rezulta în urma tututor acestor încercări greu de descris astăzi, va fi cei 144.000, toate fecioarele înţelepte care în timp de linişte au ştiut să profite pentru a-şi umple vasele de rezervă cu uleiul sfânt. Orice grupare sau biserică din mediul adventist, astăzi, care susţine că este biserica ce va încheia lucrarea, susţine un lucru neadevărat, fiindcă mântuiţi vor fi doar fecioarele înţelepte care se găsesc peste tot în mediul adventist, indiferent de numele grupării din care face parte, la care se adaugă grosul oştirii lui Dumnezeu din Babilonul cel mare!!! Ar trebui să fie clar că strigătul de la miezul nopţii se va face auzit în tot tărâmul adventist, şi că nu va fi ceva specific doar bisericii adventiste ca parte a acestui mediu.

Aşadar, a doua împlinire a parabolei celor zece fecioare are de-a face cu acelaşi mediu în care şi-a găsit împlinirea întâiaşi dată, adică mediul adventist, deoarece este singurul mediu sau tărâm din creştinism care deţine solia îngerului al treilea. Este singurul care are învăţătura privitoare la sanctuarul ceresc, această învăţătură fiind şi pilonul central al adventismului. Numai prin această solie a îngerului al treilea poate trezi Dumnezeu ambele categorii de fecioare şi numai acest mesaj plin de putere va putea deveni o mare strigare sau o mare avertizare pentru întregul pământ. În acest mesaj va fi cuprinsă lumina privitoare la caracterul lui Dumnezeu într-un fel absolut deosebit. Va fi evidenţiată neprihănirea lui Hristos în lumina crucii şi a Sabatului, ca niciodată înainte, Sabatul fiind înţeles aşa cum trebuie ca fiind semnul puterii creatoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu.

     "Întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu a cuprins lumea. Oamenii pierd cunoştinţa despre caracterul Său. El a fost înţeles greşit şi interpretat în mod greşit. În acest timp trebuie vestită o solie de la Dumnezeu, o solie iluminatoare în influenţa ei şi mântuitoare prin puterea ei. Caracterul Său trebuie să fie făcut cunoscut. În întunericul acestei lumi trebuie să strălucească lumina slavei Sale, lumina bunătăţii, a milei şi a adevărului Său.
     Aceasta este lucrarea pe care profetul Isaia o descrie prin cuvintele: >Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună, înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună, înalţă-ţi glasul, nu te teme, şi spune cetăţilor lui Iuda: Iată Dumnezeul vostru! Iată Domnul Dumnezeu vine cu putere şi porunceşte cu braţul Lui. Iată că plata este cu El, şi răsplătirile vin înaintea Lui<. Isaia 40,9-10.

     Aceia care aşteaptă venirea Mirelui trebuie să spună poporului: >Iată Dumnezeul vostru<. Ultimele raze ale luminii harului, ultima solie de har care trebuie să fie vestită lumii, este o descoperire a caracterului iubirii Sale. 

     Copiii lui Dumnezeu trebuie să dea pe faţă slava Sa. În propria lor viaţă şi în propriul lor caracter, ei trebuie să descopere ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 21-24.

     "Noi toţi trebuie să studiem ca niciodată înainte parabola celor zece fecioare. Cinci dintre ele erau înţelepte şi cinci erau nechibzuite. Cele înţelepte au luat ulei în vasele lor împreună cu candelele lor. Acesta este uleiul sfânt reprezentat în Zaharia. (Citat din Zaharia 4,11-14). Această reprezentare este de cea mai mare însemnătate pentru aceia care pretind a cunoaşte adevărul. Dar dacă nu practicăm adevărul, noi nu vom primi uleiul sfânt care curge prin cele două ţevi de aur. Uleiul este primit în vase pregătite pentru ulei. Duhul Sfânt în inimă este cel care lucrează prin iubire şi curăţă sufletul..." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 4, pag. 1179.

O întârziere nedorită din cauza spiritului laodicean

Parabola celor zece fecioare scoate la iveală un adevăr cutremurător, legat de întârzierea Mântuitorului. Potrivit primei împliniri a acestei parabole aparenta "zăbavă" sau întârziere trebuie înţeleasă în mod corect ca fiind lipsa înţelegerii lămurite din partea aşteptătorilor a evenimentului referitor la faptul că "venirea" lui Isus trebuie să aibă loc în 22 octombrie 1844. Faptul că Isus nu a venit în primăvara anului 1844, a produs o dezamăgire amară. Numai că Isus oferă o mână de ajutor celor credincioşi, fiind ajutaţi să priceapă că evenimentul mult aşteptat trebuie să aibă loc toamna, deoarece decretul de rezidire a Ierusalimului a fost emis în toamna anului 457 î.Hr. Ceea ce nu a reuşit să facă Isus, a fost că nu a putut risipi întunericul înţelegerii greşite legat de venirea Mirelui, care se petrecea de fapt în cer şi nu pe pământ.

Din cauza unei singure idei greşite adânc înrădăcinate în conştiinţa credincioşilor şi implicit a bisericii, se pot produce dezamăgiri greu de descris şi de îndurat. După ce s-a produs şi a doua dezamăgire, aproape insuportabilă, a venit şi înţelegerea corectă a evenimentului petrecut în toamna anului 1844, şi anume faptul că Isus a intrat la Tatăl pentru nunta cu biserica Sa şi, după isprăvirea acesteia, pentru finalizarea ei prin primirea împărăţiei slavei. Pe fondul acestei nunţi indispensabile, are loc lucrarea de judecată a bisericii lui Hristos din toate veacurile şi implicit a sanctuarului ceresc. Toţi credincioşii care au rămas lângă toate adevărurile descoperite au format o nouă biserică ce, peste timp, avea să poarte numele de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Solia îngerului al treilea aducea cu sine Evanghelia referitoare la o lucrare de curăţire a tuturor "fiilor lui Levi", mai înainte de a se ajunge la proclamarea referitoare la primirea semnului fiarei şi a numărului numelui ei!!

Această solie fabuloasă se desfăşoară în două etape: una de pregătire a bisericii pentru a deveni fără pată şi desăvârşită în plan moral şi spiritual, iar cealaltă vizează o proclamare mondială referitoare la toate păcatele Babilonului cel mare şi la consecinţele primirii semnului acestuia de către toţi cei ce-l compun! Această proclamare nu s-a făcut auzită niciodată până în ziua de astăzi. Parabola celor zece fecioare ne arată că după ce are loc strigătul de la miezul nopţii, toate fecioarele se trezesc şi îşi pregătesc candelele, semn că urmează o lucrare de cercetare şi de cunoaştere a Scripturilor potrivit noilor descoperiri cu privire la înţelesul atotcuprinzător al Evangheliei veşnice, ce trebuia să se facă auzită la timpul sfârşitului!

Spiritul celor ce rămăseseră ferm lângă Cuvântul lui Dumnezeu în acele ceasuri de încercare, este asemănător spiritului care a brăzdat inimile credincioşilor în Ziua Cincizecimii. A fost cu adevărat o mişcare condusă de Dumnezeul cerului, în pofida ambelor dezamăgiri şi în pofida împuţinării făţişe a celor ce îmbrăţişaseră mesajul legat de venirea Mirelui. "Dintre marile mişcări religioase începând din zilele apostolilor, nici una n-a fost mai liberă de nedesăvârşirea omenească şi de cursele lui Satana aşa cum a fost aceea din toamna anului 1844. Chiar şi acum, după trecerea multor ani, toţi cei care au luat parte la mişcarea aceea şi care au stat hotărâţi pe platforma adevărului simt încă influenţa sfântă a acelei lucrări binecuvântate şi dau mărturie că a fost de la Dumnezeu." Tragedia veacurilor, cap. Profeţii împlinite, par. 30.

Acum, după ce înţeleseseră că Isus a intrat la Tatăl, puţinii credincioşi care mai rămăseseră trebuiau să-şi ia Bibliile şi să cerceteze profund mesajul decoperit pentru a-şi înţelege noile îndatoriri. Profeţia indica clar că, după ce are loc strigătul de la miezul nopţii, "toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele". Matei 25.7. Acum li se descoperise de ce nu venise Isus, precum şi lucrarea pe care tocmai o începuse în templul ceresc. Dacă toţi acei credincioşi ar fi studiat cu rugăciune şi seriozitate Scripturile, atunci un potop de lumină s-ar fi revărsat asupra lor, pregătindu-se astfel calea pentru venirea literală a Mântuitorului chiar în zilele lor, chiar la jumătatea sec. al XIX-lea!!

O altă profeţie extraordinară descoperea că lor li se pusese o uşă deschisă înainte. Având spiritul ucenicilor din Ziua Cincizecimii, atunci este lesne de înţeles că aveau nevoie să primească noi înţelegeri ale datoriei lor, astfel încât să fie pregătiţi să-l întâmpine literalmente pe Domnul lor cu inimi curate. Spiritul filadelfian era caracteristica acestor puţini credincioşi, care se mai bucurau în mijlocul lor şi de un profet autentic, dovada cea mai vie că Dumnezeu intenţiona să încheie lucrarea în ei şi pe pământ repede, fără zăbavă şi în neprihănire!! "Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: >Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va deschide: Ştiu faptele tale: iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu<." Apocalipsa 3,7.8.

Aveau acum tot ce le trebuia să încheie lucrarea în triumf: o nouă înţelegere a Evangheliei, prezenţa binecuvântată a Duhului Sfânt şi un profet care să le călăuzească paşii. Nu trebuia decât să umble potrivit luminii care era necesar să se adauge zilnic în inimile lor. Care ar fi fost finalul unui asemenea drum? Iată ce spune profeţia: "...cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa". Matei 25,10. Pe cale, fecioarele neînţelepte s-ar fi pierdut, fiindcă în lumina prezenţei Duhului Sfânt şi a înţelegerii noilor îndatoriri, ţi se descoperă şi defectele de caracter la care trebuie să renunţi. Profeţia descoperă limpede faptul că fecioarele nechibzuite nu aveau ulei de rezervă, deci binecuvântarea prezenţei Duhului Sfânt în inimă!! Imediat după închiderea uşii harului ar fi urmat evenimentele specifice timpului strâmtorării lui Iacov. Profeţia specifică bisericii Filadelfia clarifică acest aspect într-un mod grăitor: "Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu în ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă ca să încerce pe locuitorii pământului. Iată că îţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit". Apocalipsa 3,10.9.

Cu toate acestea, în pofida acestor profeţii clare, noi totuşi ne aflăm în această lume. Ceva deosebit de grav trebuie că s-a întâmplat. "Zăbava" Mirelui s-a transformat într-un lung timp de amânare a celei de a doua veniri, fiindcă mireasa nu şi-a făcut datoria; nu a mers din lumină în lumină. Ceea ce ar fi trebuit să fie o scurtă aşteptare între timpul pentru pregătirea bisericii Filadelfia, după 22 octombrie 1844, şi a doua venire literală a lui Isus, a devenit un îndelung timp de întârziere care continuă, din nefericire, şi astăzi! Ce s-a întâmplat?

Cu ceva timp în urmă, când am luat în discuţie cartea pecetluită pe care numai Mielul lui Dumnezeu o putea desigila, arătam că Hristos a făcut tot ce i-a stat în putinţă să curme desfăşurarea istoriei bisericii aşa cum o cunoaştem, în dorinţa Lui de a isprăvi cu păcatul, dar numai cu condiţia ca biserica Lui, în calitate de trup spiritual, deci toată, să asculte de El întocmai! Dacă biserica apostolică ar fi înaintat din lumină în lumină, atunci cartea Apocalipsa nu ar fi fost scrisă niciodată!!! Nu mai era nevoie să fie desigilată cartea lui Daniel; acea istorie întunecată, plină de suferinţă şi de persecuţie pe care avea să o îndure biserica lui Dumnezeu pe parcursul celor 2300 de ani, ar fi rămas pecetluită. Condiţia era însă ca biserica apostolică să termine lucrarea lui Dumnezeu pe pământ în neprihănire. Avea toate condiţiile pentru aşa ceva. Dar, pentru că la orizont deja se profila taina fărădelegii, în care avea să se transforme chiar biserica apostolică, prin apostazie, Isus, din prea mare milă, a desigilat cartea lui Daniel, în viziune profetică, tot prin simboluri, lui Ioan cel iubit pe insula Patmos.

Din cauza întunericului risipit de papalitate peste Europa, înţelesul acestei descoperiri uimitoare avea să rămână ascuns timp de veacuri până la timpul sfârşitului, când un potop de lumină trebuia să inunde minţile primitorilor. Şi a venit chiar spre finele celor 2300 de ani, când trebuia să se ştie că începe judecata de cercetare şi că Tatăl a făcut nuntă Fiului Său pentru ultima oară. Uşa deschisă pusă înaintea bisericii Filadelfia este uşa simbolică care dă în sfânta sfintelor din templul ceresc, acolo unde Isus şi-a început lucrarea de Mare Preot prin curăţirea sanctuarului ceresc, prin judecată!! Ea este mărturia cea vie, ca profeţie împlinită deja, că toţi credincioşii aşteptători din 1844 s-au aflat sub călăuzirea şi binecuvântarea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Ei au fost chemaţi, măcar în al doisprezecelea ceas, să curme istoria bisericii şi păcatul, mai întâi în inimile lor, prin care să se facă posibilă în sfârşit venirea literală a Mântuitorului.

Le-a pus la dispoziţie un profet autentic, dovedit, după cum am arătat deja, prezenţa incontestabilă a Duhului Sfânt şi uşa deschisă prin care aveau acces la tot ceea ce Cerul avea pregătit pentru ei să încheie în neprihănire lucrarea. În felul acesta, avem încă o dovadă că Isus a făcut tot posibilul să sfârşească lucrarea cu biserica Filadelfia sau mai bine spus cu toţi acei credincioşi care fuseseră îmbibaţi cu spiritul filadelfian. Hristos ne învaţă că biserica Sa, de-a lungul timpului, trebuia să treacă prin şapte etape în periplul său înainte de a încheia cu păcatul şi cu lumea aceasta. Cu alte cuvinte, El a căuta să împiedice, măcar în al doisprezecelea ceas, ultima etapă în care trebuia să intre biserica. Este vorba de etapa sau faza laodiceană!! Spiritul filadelfian, plin de credinţa care lucrează prin iubire, de neprihănirea cea vie a lui Hristos şi de prezenţa Duhului Sfânt şi a discernământului spiritual nu trebuia să se piardă, iar biserica să ajungă în faza laodiceană, lipsită cu totul de aceste trei elemente esenţiale.

Da, Hristos a încercat încă o dată, ca şi în timpul bisericii apostolice, să împiedice cursul istoriei bisericii, punând la dispoziţia credincioşilor acelui timp o uşă deschisă pe care nimeni nu o poate închide!! Dar, cu toate acestea, biserica aşteptătorilor a întârziat venirea Mirelui. Ceea ce trebuia să fie doar o zăbavă, o scurtă întârziere în vederea pregătirii rapide a bisericii pentru întâlnirea cu Mirele mult aşteptat, a devenit o amânare lungă, foarte lungă, atât de lungă încât continuă şi astăzi!!

Starea de spirit a filadelfienilor a devenit fără ca ei să bage de seamă, deşi profetul a avertizat în acest sens, starea de spirit caracteristică bisericii Laodicea. Că lucrarea Evangheliei trebuia să se încheie la scurt timp după marea dezamăgire, din toamna anului 1844, şi că tot ceea ce am afirmat este în ton cu această realitate, este dovedit cu prisosinţă în cuvintele următoare: "Dacă toţi aceia care au lucrat uniţi în lucrarea din anul 1844 ar fi primit solia îngerului al treilea şi ar fi vestit-o în puterea Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat cu putere, împreună cu eforturile lor. Un potop de lumină ar fi fost revărsat asupra lumii. Cu ani mai înainte, locuitorii pământului ar fi fost avertizaţi, încheierea lucrării ar fi fost terminată, iar Hristos ar fi venit pentru mântuirea poporului Său." Tragedia veacurilor, cap.  O lucrare de reformă, par. 19.

O altă mărturie asemănătoare, plină de înţeles, este aceasta: "Dacă adventiştii, după marea dezamăgire din 1844, şi-ar fi păstrat cu tenacitate credinţa şi ar fi urmat strâns uniţi pe calea deschisă de providenţa lui Dumnezeu, care se deschidea pentru ei, primind solia îngerului al treilea şi proclamând-o în puterea Duhului Sfânt lumii, atunci ei ar fi văzut mântuirea lui Dumnezeu, Domnul ar fi lucrare cu mare putere împreună cu eforturile lor, lucrarea ar fi fost încheiată, iar Hristos ar fi venit în acest veac pentru a-i da poporului Său răsplata." Evanghelizare, cap. Motivul întârzierii celei de a doua veniri, subcap. Făgăduinţele lui Dumnezeu nu dau greş, par. 3.

Aşadar, motivul întârzierii lui Hristos atât de mult timp se datorează ultimei etape din periplul bisericii pe pământ, în care nu ar fi trebuit să ajungă niciodată cu aşa mari binecuvântări puse la dispoziţie, numită biserica Laodicea!!! Credincioşii care ar fi trebuit să-şi însuşească solia îngerului al treilea, care le descoperea tot ce făcea Hristos în templul de sus, au ajuns să piardă tocmai Evanghelia veşnică, miezul celor trei solii îngereşti din Apocalipsa 14, şi să devină Laodicea! În pofida prezenţei profetului în mijlocul lor, au pierdut credinţa care lucrează prin dragoste, adică Evanghelia; neprihănirea lui Hristos, adică esenţa Evangheliei veşnice; şi prezenţa Duhului Sfânt, Cel care face ca Evanghelia să fie puterea creatoare a lui Dumnezeu, împreună cu discernământul spiritual care le-ar fi clarificat noile îndatoriri ce i-ar fi făcut gata să-l întâmpine pe Mirele ceresc!!

Împietrirea inimii a fost una din cauzele care i-a determinat pe credincioşii acelui timp să umble în căile descoperite ale Domnului. În felul acesta, împlinirea parabolei profetice a celor zece fecioare avea să aibă legătură şi să cuprindă ca un lucru nedorit de Cer şi etapa numită biserica Laodicea! Pare incredibil, dar e adevărat. Aşteptătorii sau adventiştii, aşa cum se numeau, au devenit laodiceeni, lucru cu care în mod incredibil se laudă, în încercarea de a demonstra lumii că sunt ultima biserică din şirul celor şapte cu care Dumnezeu va încheia lucrarea!! Dar, cum să reuşeşti aşa ceva câtă vreme Hristos este ţinut afară, iar Evanghelia este o lipsă acută în mijlocul laodiceenilor?! Cum te poţi numi ultima biserică prin care Dumnezeu va încheia lucrarea, fără prezenţa Aceluia care o poate aduce la final, adică fără prezenţa inestimabilă a Duhului Sfânt?

Iată cum glăsuie mărturiile lăsate peste timp de profetul mişcării aşteptătorilor care au alunecat în deruta laodiceană:

     "Mi-a fost arătat că solia către Laodicea se aplică poporului lui Dumnezeu din acest timp, iar motivul pentru care acesta nu a împlinit o lucrare mai mare este datorită împietririi inimii... Scopul ei este de a-i trezi pe cei din poporul lui Dumnezeu, de a le arăta cât sunt de decăzuţi şi de a-i conduce la o pocăinţă profundă, pentru a se putea bucura de prezenţa lui Isus şi a fi potriviţi pentru strigarea cea mare a celui de-al treilea înger." Mărturii, vol. 1, cap. Biserica Laodicea, par. 4.

     "Mesajul către biserica laodiceană se aplică tuturor acelora care au avut o mare lumină şi multe oportunităţi, dar pe care totuşi nu le-au apreciat." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 7, pag. 961.

     "Mesajul către biserica laodiceană ni se aplică în mod deosebit nouă ca popor." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 7, pag. 961.

     "Mesajul către laodiceeni se aplică adventiştilor de ziua a şaptea care au avut o mare lumină, dar n-au umblat în ea." Solii alese, vol. 2, cap. Acreditarea divină, subcap. Solia către laodiceeni, par. 1.

Aceste mărturi vii sunt cât se poate de elocvente, vorbesc de la sine şi nu pot fi înţelese greşit. Istoria bisericii s-a prelungit cu o ultimă etapă, pe care Hristos a căutat atât de mult s-o împiedice. De acum înainte, parabola celor zece fecioare se va întreţese cu spiritul laodicean, lipsit cu totul de puterea de viaţă a Evangheliei veşnice şi de prezenţa lui Hristos, fără de care este imposibilă "strigarea cea mare a celui de al treilea înger". Timpul de zăbovire al Mirelui, atât de îndelungat, trebuie pus pe seama aţipirii bisericii adventiste, de fapt, după cum vom vedea, a întregului mediu adventist, fiindcă nu numai biserica adventistă face obiectul parabolei celor zece fecioare şi a bisericii laodiceene, ci întregul mediu adventist, aşa cum este el astăzi!! Aţipirea adventismului se datorează spiritului bolnav laodicean, căci dacă nu ar fi o boală, atunci Martorul Credincios nu ar pomeni despre alifia pentru ochi!

Aşadar, întârzierea Mântuitorului are o strictă legătură cu şi se datorează în mod deosebit spiritului laodicean, o caracteristică nedorită a ultimei etape în care se găseşte biserica la timpul sfârşitului - etapa laodiceană.

Prima împlinire a parabolei celor zece fecioare

Am văzut deja că această parabolă profetică nu poate fi înţeleasă fără sprijinul altor profeţii, care stabilesc cadrul şi timpul pentru împlinirea şi desfăşurarea ei. Cel mai cert lucru cu putinţă, în legătură cu această parabolă, este că ea se aplică bisericii din timpul sfârşitului, profeţia celor 2300 de ani, din Daniel 8,14, fiind grăitoare în acest sens. Cele zece fecioare îşi iau candelele şi ies în întâmpinarea Mirelui ceresc, lucru despre care putem spune că nu avea cum să se întâmple cu biserica apostolică, sau cu biserica martirilor din Evul Mediu, ori cu biserica reformatorilor, întrucât chiar dacă şi-au luat Biblia, ieşirea în întâmpinarea Mirelui nu a avut loc, pentru că nu sosise nicicum timpul pentru judecată, pentru judecata de cercetare care debutează cu începerea lucrării de mijlocire a lui Hristos în a doua încăpere a sanctuarului ceresc!

După cum vom vedea, prima împlinire a acestei parabole nu are nimic de-a face cu a doua venire a lui Hristos pe norii cerului, chiar dacă parabola descoperă şi această realitate. Un studiu onest, atent şi deosebit de minuţios ne ajută să înţelegem corect mesajul parabolei doar dacă ţinem seama şi de alte profeţii pe care le-am menţionat deja în studiile trecute. Dacă legăm toate acele profeţii între ele, atunci va fi înţelept să constatăm că prima împlinire a parabolei are de-a face, mai întâi, cu o lucrare de judecată, fără de care a doua venire a lui Isus este imposibilă. Judecata este o necesitate obiectivă şi de dorit în contextul timpului sfârşitului.

Noi am văzut că profeţia celor 2300 de ani, din Daniel 8, se însoţeşte cu profeţia despre venirea Fiului omului înaintea Celui Îmbătrânit de zile, din Daniel 7, ca să facă judecată bisericii Sale. În Maleahi 3 ni se descoperă ce anume săvârşeşte Hristos în sfânta sfintelor din templul ceresc. Acum, dacă la sfârşitul celor 2300 de ani sfântul locaş sau templul ceresc trebuie curăţit, atunci este necesar ca această lucrare să se înfăptuiască printr-o lucrare de judecată a bisericii sau a casei lui Dumnezeu din toate veacurile. Apocalipsa 14 arată desluşit către timpul sfârşitului celor 2300 de ani, care introduc chiar judecata despre care vorbim. "Şi am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: >Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!>" Apocalipsa 14,6.7.

În Apocalipsa 12 este descoperit faptul că biserica lui Hristos este hrănită în pustie, în locurile ferite de furia ticăloasei Izabela, timp de 1260 de ani, adică "o vreme, vremuri şi jumătatea unei vremi". Apocalipsa 12,14. Spre sfârşitul acestei perioade şarpele încearcă s-o anihileze, numai că "pământul" oferă ajutor şi scăpare femeii simbolice, adică bisericii lui Hristos, sau mai bine zis ce mai rămăsese din ea. Perioada de persecuţie papală a celor 1260 de ani se încheie cu ceva timp înainte de a se sfârşi cei 2300 de ani, potrivit spuselor lui Hristos: "...dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate". Matei 24,22. Asta înseamnă că în acest interval de timp, începând cu jumătatea sec. al XVII-lea, când de fapt ia sfârşit persecuţia papală, şi până la încheierea celor 2300 de ani, la jumătatea sec. al XIX-lea, biserica lui Hristos trebuie să-şi găsească refugiul pe tărâmul "pământului", care o adăposteşte cu braţele deschise!

Apocalipsa 13, a doua parte, ne indică locul precis unde biserica refugiată şi-a găsit bine adăpostul. Acest tărâm binecuvântat este fără îndoială America de Nord, mai precis teritoriul ospitalier al Statelor Unite ale Americii. În Daniel 7 se precizează foarte limpede că, după ce papalitatea, simbolizată prin cornul cel mic, face prăpăd în biserica lui Dumnezeu timp de 1260 de ani, la sfârşitul acestei perioade urmează judecata! "El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata..." Daniel 7,25,26.

În Matei 24, Hristos ne spune când are loc împlinirea profeţiei lui Ioel privitoare la semnele în soare, în lună şi în stele. "Îndată după acele zile de necaz..." Matei 24,29, adică imediat după ce se termină persecuţia papală, înainte de anul 1798, an când se sfârşesc în realitate cele 1260 de zile profetice. În intervalul cuprins între 1755 şi 1844 trebuie să aibă loc toate aceste semne prevestitoare pentru marele eveniment al împlinirii profeţiei celor 2300 de ani. Aceste semne, despre care am vorbit pe larg când am abordat adevărul despre perioada Sardes, sunt: marele cutremur de pământ de la Lisabona, din 1755; întunecarea soarelui şi a lunii, din 1780; şi, în ultimă instanţă, căderea de stele sau ploaia meteorică, din 1833. Devine clar, deci, că la sfârşitul împlinirii acestor semne trebuie să aibă loc judecata, fiindcă despre ea ne vorbeşte Daniel.

Când toate aceste semne se împlineau, biserica lui Hristos deja se afla pe tărâmul Noii Lumi - America. Ultimele două semne au loc pe teritoriul unde se afla chiar această biserică refugiată, ce deja îşi întemeiase un stat liber de papalitate. Dacă aici se afla biserica, atunci în mod firesc putem concluziona că Dumnezeu trebuie să fi făcut totul pentru înştiinţarea ei că un mare eveniment va avea loc cu certitudine şi cu precizie demnă doar de Dumnezeu. Ei bine, evenimentul descris în Apocalipsa 14,6.7 trebuie că are loc doar după ce biserica refugiată este primită pe un pământ ospitalier, într-un ţinut liniştit şi departe de furia Izabelei nelegiuite. Din moment ce Apocalipsa 12 ne vorbeşte despre prigoana bisericii şi refugierea acesteia pe un tărâm primitor şi de vreme ce Apocalipsa 13, partea a doua, ne introduce chiar tărâmul pe care se refugiază biserica aceasta prigonită, care va deveni fiara ce va vorbi asemenea balaurului, practic o icoană a papalităţii medievale, atunci este lesne de priceput că Apocalipsa 14 trebuie să surprindă ceea ce se întâmplă în mijlocul bisericii refugiate!!

În Apocalipsa 10, despre care am discutat cu ceva timp în urmă, se lămureşte faptul că îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui în zilele "când nu va mai fi nici o zăbavă" adică exact la momentul când timpul profetic, zăbava în cazul nostru, s-a încheiat!! Vezi Apocalipsa 10,5-7. Tot aici se pomeneşte despre pecetluirea spuselor celor şapte tunete. Ceea ce au spus aceste tunete are strictă legătură cu îngerul al şaptelea şi cu lucrarea lui de a vesti sfârşitul tainei lui Dumnezeu, o lucrare care practic are de a face cu curăţirea templului ceresc. Cum Hristos, îngerul cel puternic, ţine în mâna Sa o cărticică, şi cum aceasta nu poate fi decât cartea desigilată a lui Daniel, pentru că aşa ne învaţă Scripturile, atunci înseamnă că spusele celor şapte tunete, ce dau farmec sunetului de trâmbiţă al îngerului al şaptelea, trebuie să descopere partea profetică cea mai importantă din cartea lui Daniel, care a rămas sigilată foarte multă vreme. Or, această parte profetică vizează tocmai profeţia celor 2300 de ani. "Iar vedenia cu serile şi dimineţile, de care a fost vorba, este adevărată. Tu, pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremuri îndepărtate." Daniel 8,26. "Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte." Daniel 12,4.

Atunci, în virtutea tuturor celor afirmate până acum, devine clar că la vremea sfârşitului spusele celor şapte tunete, privitoare la evenimentul curăţirii templului ceresc, trebuie făcute cunoscut sau descoperite printr-o mare strigare. Mesajul celor şapte tunete este descoperit frumos în Apocalipsa 14,6-8 prin simbolul a doi îngeri care vestesc despre ceasul judecăţii lui Dumnezeu, cât şi despre rezultatul firesc al respingerii Evangheliei veşnice tocmai de biserica refugiată pe noul tărâm al făgăduinţei, lucru care o aduce în situaţia de a deveni Babilon, primul pas pe care-l face înspre vorbirea ei cu glas de balaur peste timp!!

Ca să înţelegem bine experienţa bisericii la vremea aceea, Hristos ne zugrăveşte această fază a istoriei bisericii, în apropierea împlinirii profeţiei despre curăţirea sanctuarului la sfârşitul celor 2300 de ani, prin simbolul bisericii Sardes. El spune astfel despre spiritualitatea ce o caracteriza: " Îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: >Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte, dar, cum ai primit şi auzit! Ţine şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine<." Apocalipsa 3,1-3.  Din punct de vedere spiritual, biserica era moartă. Semnele despre care am vorbit mai la început au avut menirea să trezească interesul tuturor celor ce voiau să înţeleagă timpul în care trăiau şi mai cu seamă interesul asupra studierii Bibliei.

În mijlocul acestei biserici trebuia să se facă auzit mesajul primilor doi îngeri. Toţi aceia care urmau să ia aminte la el, aveau să formeze o nouă biserică. "Totuşi ai în Sardes câteva nume care nu şi-au mânjit hainele." Apocalipsa 3,4. Aceştia au înţeles şi au acceptat că un mare eveniment trebuie să se petreacă chiar în zilele lor, un eveniment pe care, din păcate, l-au asociat în prima fază cu venirea literală a lui Hristos pe norii cerului, din cauza unei concepţii greşite cu privire la termenul "sfântul locaş", din Daniel 8,14. Îngerul, în profeţie, este un simbol al unei mişcări, iar primul înger din Apocalipsa 14 indica spre o mare mişcare de trezire în Statele Unite, mişcare iniţiată de un fermier sincer şi curajos, baptist, pe nume William Miller. El descoperise printr-un studiu foarte eficient şi minuţios că profeţia celor 2300 de ani se va sfârşi în primăvara anului 1844. Calculele sale erau absolut corecte. Din 1831 când a vestit prima oară acest mesaj şi până în primăvara anului 1844 mesajul lui a trezit toată America.

El spunea răspicat că Isus îşi va face apariţia literală în primăvara lui 1844. Din păcate, considera în mod eronat că "sfântul locaş" ce urma să fie curăţit reprezenta pământul. Credea că pământul urma să fie curăţit prin foc. Dar textul nu permite o astfel de interpretare, ci totul se baza pe concepţia populară a timpului referitoare la curăţirea prin foc a pământului la a doua venire a lui Hristos. Pe de altă parte, acelaşi text nu pomeneşte nicăieri despre o venire literală a lui Isus pe norii cerului. În Daniel 7 se spune lămurit că Isus intră la Tatăl mai înainte de a veni pe norii cerului. O lucrare de judecată trebuie să aibă loc înainte ca Hristos să vină pe pământ. În Matei 22 se spune foarte clar că cercetarea pe care o face împăratul are loc înainte de a avea loc ospăţul sau bucuria nunţii, adică înainte ca biserica să participe în mod fizic la ospăţul din cetatea Noul Ierusalim, despre care am vorbit!

Aceste lucruri, Miller nu le înţelesese. Mersese pe ideea populară a curăţirii pământului prin foc şi venirea literală a lui Isus. Pe când profeţiile lui Daniel vorbeau lămurit despre o curăţire a templului din cer prin intrarea sau venirea Fiului lui Dumnezeu la Tatăl, pentru judecată. Toate aceste aspecte fine sunt descoperite în parabola celor zece fecioare. Aici este pusă în evidenţă cel mai bine experienţa acelei mişcări care tocmai se forma ca urmare a vestirii primilor doi îngeri din Apocalipsa 14! "Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase." Matei 25,1-4.

     "Parabola celor zece fecioare din Matei capitolul 25 ilustrează, de asemenea, experienţa poporului adventist. În Matei capitolul 24, ca răspuns la întrebarea ucenicilor Săi privitoare la semnele venirii Sale şi ale sfârşitului veacului, Hristos arătase unele dintre evenimentele cele mai importante din istoria lumii şi a bisericii, de la prima şi până la a doua Sa venire; şi anume: distrugerea Ierusalimului, marea încercare a bisericii sub persecuţiile păgâne şi papale, întunecarea soarelui şi lunii şi căderea stelelor. După aceasta, El a vorbit despre venirea Împărăţiei Sale, spunându-le şi parabola care descrie cele două categorii de servi care aşteaptă venirea Sa. Capitolul 25 începe cu aceste cuvinte: >Atunci Împărăţia cerurilor se aseamănă cu zece fecioare<. Aici este vorba de biserica din timpul sfârşitului, aceeaşi care este descrisă şi la încheierea capitolului 24. În această parabolă, experienţa lor este ilustrată prin tabloul unei nunţi din Orient." Tragedia veacurilor, cap. Profeţii împlinite, par. 7.

Când biserica protestantă din Statele Unite, în mijlocul căreia s-a făcut auzită solia primului înger, a respins Evanghelia cea veşnică, atunci a urmat a doua solie care a evidenţiat această respingere şi care a scos în evidenţă că acea biserică doreşte să rămână în starea de mort spiritual. Astfel, ea devine Babilon spiritual, alături de Biserica Catolică, iar aceia care au socotit că mesajul acestor doi îngeri ce cuprinde rostirea celor şapte tunete este prea preţios ca să îl respingă, au format o nouă mişcare ce avea să poarte numele de mişcarea adventistă, adică mişcarea celor ce aşteaptă pe Domnul Isus ca să vină pe norii cerului. Cu aceştia se împlineşte la timpul respectiv parabola profetică a celor zece fecioare. Ei îl aşteptau literalmente pe Isus, numai că în acea primăvară nu se întâmplă nimic. A urmat, după cum e firesc în astfel de situaţii, o mare dezamăgire.

Timpul aşteptării Mirelui lor în această etapă despre care am scris este frumos zugrăvit în parabolă ca fiind ieşirea tuturor fecioarelor înaintea Mirelui. Când Miller a vestit că Hristos vine pe nori în primăvara anului 1844 toţi cei ce au luat aminte la această vestire au făcut totul, s-au pregătit pentru acest mare eveniment, fără să ştie ce-i aşteaptă. Tot parabola celor zece fecioare spune că "mirele zăbovea". Ei au scăpat din vedere acest aspect, pe care oricum probabil nici nu l-ar fi înţeles atunci, căci nici nu aveau cum deoarece nu pricepeau încă în mod desluşit ce implicaţii are această parabolă, cum şi alte profeţii dezbătute în acest studiu. Credincioşii aceştia sinceri erau un amestec a două categorii de fecioare înţelepte şi fecioare nechibzuite. Cei nechibzuiţi nu aveau o experienţă vie, personală cu Dumnezeu, nu experimentaseră credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul Său care nu se clatină în faţa nici unui lucru, a vreunei dezamăgiri sau întârzieri, după cum descoperea parabola celor zece fecioare.

Primăvara anului 1844 a trecut şi nu a avut loc evenimentul mult aşteptat. A urmat o mare dezamăgire pentru toţi. Numai că cei înţelepţi au analizat din nou, cu mai multă atenţie dovezile prezentate în Scripturi referitoare la curăţirea sanctuarului. Pur şi simplu nu puteau renunţa la experienţa trăită şi la soliditatea, claritatea şi fundamentul vestirii ce se făcuse auzită în acei ani. Erau absolut convinşi că cei 2300 de ani se sfârşesc în 1844; dar, cu toate acestea, pricepeau că mai e încă ceva ce nu înţeleg, şi doreau să ştie ce. Aşa că această dezamăgire este suprinsă în parabola fecioarelor ca fiind zăbovirea sau întârzierea Mirelui. "Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit." Matei 24,5.

Apoi a urmat strigătul de la miezul nopţii: "Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!" Matei 25,6. Eforturile credincioşilor adevăraţi precum şi aşteptarea lor plină de încredere au fost răsplătite prin vestea aceasta extraordinară, care le arăta că venirea lui Isus nu poate avea loc în primăvara anului 1844, ci în toamna aceluiaşi an!! Samuel Snow, cel care a introdus strigătul de la miezul nopţii, a înţeles că decretul lui Artaxerxe Longimanus a intrat în vigoare de fapt în toamna anului 457 î.Hr. Asta însemna că venirea Mirelui trebuia să fie toamna. Potrivit calculelor sale, sfârşitul celor 2300 de ani se încheia fix în 22 octombrie 1844. Atunci cădea sau îşi găsea corespondentul ziua a zecea a lunii a şaptea calendarului ebraic, ziua care stabilea Yom Kippur. În baza acestei noi înţelegeri, "toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele". Matei 25,7. Entuziasmul a fost foarte mare, dovadă că mulţi şi-au abandonat recoltele şi nici măcar nu s-au pregătit corespunzător pentru iarnă.

Când data respectivă a sosit, evenimentul mult aşteptat nu a avut loc, căci nici nu avea cum, întrucât profeţia specifica limpede că Isus intră la Tatăl în cer, şi nu că vine pe pământ. A urmat cea mai cruntă dezamăgire trăită vreodată de vreun credincios, după marea dezămăgire experimentată de ucenicii lui Isus, care pur şi simplu nu se aşteptau şi nici nu credeau că Isus va fi răstignit, deşi El le spusese de cel puţin două ori acest lucru!! Din cincizeci de mii de adepţi ai celei de a doua veniri, urmare acestei crunte dezamăgiri, mai rămăsesere aproximativ o sută!!! A fi fecioară înţeleaptă înseamnă a fi pregătit pentru evenimente mai puţin aşteptate şi a le face faţă prin credinţă goală; înseamnă chiar să fi capabil să înfrunţi ruşinea şi moartea când nu ai nici o dovadă palpabilă că Dumnezeu e lângă tine şi că rugăciunile tale sunt ascultate de El! Poate însemna să rămâi singur împotriva lumii, care în aparenţă are toate argumentele şi dovezile că tu eşti apostat, iar ea, lumea, cea credincioasă!! Înseamnă să fii adus în situaţia de a face faţă presiunii că tu eşti cel care aduce toate necazurile, din cauza unei învăţături pe care o consideri biblică.

Credincioşii vremii aceleia nu înţeleseseră că, înainte ca Isus să vină a doua oară, mai trebuie să aibă loc o lucrare de curăţire în templul ceresc, absolut necesară pentru pregătirea unei biserici curate, fără pată şi fără păcat, desăvârşită din toate punctele de vedere. Ei aveau nevoie de lumina care să le descopere noile îndatoriri, iar aceasta a venit prin Hiram Edson şi O.R.L. Crosier.

     "Dar oamenii nu erau gata încă să-l întâlnească pe Domnul lor. Mai era de adus la îndeplinire încă o lucrare de pregătire în favoarea lor. Urma să fie dată lumină care să le îndrepte minţile către Templul lui Dumnezeu din ceruri şi, în timp ce ei îl urmau prin credinţă pe Marele lor Preot, în slujirea Sa de acolo, aveau să le fie descoperite noi îndatoriri. O altă solie de avertizare şi de îndrumare urma să fie dată bisericii.
      Profetul zice: >Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi va aduce Domnului daruri neprihănite< (Maleahi 3,2.3). Aceia care vor trăi pe pământ atunci când Domnul Hristos va mijloci în Sanctuarul de sus va trebui să stea în faţa unui Dumnezeu sfânt fără mijlocitor. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuie să fie curăţite de păcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile lor stăruitoare, trebuie să fie biruitori în lupta cu cel rău. În timp ce judecata de cercetare se continuă în cer, în timp ce păcatele credincioşilor pocăiţi sunt îndepărtate din Sanctuar, în mijlocul poporului lui Dumnezeu trebuie să se producă o lucrare deosebită de curăţire, de îndepărtare a păcatelor. Această lucrare este mai clar prezentată în soliile din Apocalipsa capitolul 14.
     Când această lucrare se va fi împlinit, urmaşii lui Hristos vor fi gata pentru venirea Sa. >Atunci darul lui Iuda şi al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară< (Maleahi 3,4). Atunci, biserica pe care Domnul, la venirea Sa, o va lua la Sine va fi >o biserică slăvită, fără pată sau zbârcitură, sau altceva de felul acesta< (Efeseni 5,27). Atunci ea va arăta >ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele şi cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor< (Cântarea Cântărilor 6,10)." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 5-7.

Parabola celor zece fecioare îşi găseşte împlinirea, prima ei împlinire, pe bună dreptate şi în mod convingător în experienţa mişcării adventiste de la jumătatea sec. al XIX-lea. Împlinirea marii profeţii a celor 2300 de ani şi a evenimentului care o însoţea, a dat o nouă notă şi expresie împlinirii parabolei celor zece fecioare şi totodată a făcut şi trecerea sau saltul de la perioada Sardes la perioada Filadelfia. Hiram Edson avea să înţeleagă motivul dezamăgirii crunte din toamna acelui an, aşa cum Samuel Snow înţelesese motivul dezamăgirii din primăvara şi vara anului 1844.

Edson a realizat că Isus a intrat la Tatăl pe baza epistolei lui Pavel către evrei, cap. 8-10, care vorbeşte în mod desluşit despre existenţa unui cort sau templu în cer ce nu este făcut de mâini omeneşti, ci chiar de Domnul însuşi. A legat această descoperire uimitoare de profeţia lui Daniel privitoare la cei 2300 de ani şi a înţeles de ce Isus nu avea cum să vină în toamna anului 1844. Aşa s-a ajuns să se înţeleagă că Hristos de fapt a început judecata de cercetare în templul ceresc, înaintea Tatălui. Astfel, venirea Mirelui din parabola celor zece fecioare a căpătat semnificaţia prevăzută de Isus, aceea că Isus a intrat cu adevărat în sfânta sfintelor unde a început lucrarea de judecată şi curăţire a templului ceresc! Numai astfel are strălucire şi înţelesul corect parabola fecioarelor, în speţă prima ei împlinire.

Mesajul extraordinar al primilor doi îngeri din Apocalipsa 14, care anunţă sfârşitul celor 2300 de ani, prin judecata care trebuia să înceapă şi să preceadă a doua venire a Mântuitorului, pune în valoare parabola celor zece fecioare într-un fel unic. Rostul primei ei împliniri este de a scoate în relief experienţa bisericii care vesteşte şi acceptă totodată mesajul acestor îngeri în care este descoperit adevărul spuselor celor şapte tunete. Deci, ambele categorii de fecioare trebuie că ştiu semnificaţia mesajului care le-a făcut să iasă în întâmpinarea Mirelui la vremea respectivă. Cu alte cuvinte, ele cunosc şi le este familiar mesajul celor trei îngeri din Apocalipsa 14, despre judecata de cercetare care se desfăşoară în sanctuarul ceresc.

Mireasa din parabola celor zece fecioare

Până acum am învăţat că parabola celor zece fecioare este o parabolă profetică; că cele zece fecioare reprezintă biserica din timpul sfârşitului, de fapt numai o anumită categorie de creştini, după cum vom vedea, care-şi zic că sunt ultima biserică prin care Dumnezeu va încheia lucrarea, aceasta fiind de fapt numai o pretenţie; că Mirele este Hristos însuşi; şi că venirea Mirelui e considerată ca fiind, din punct de vedere biblic, începutul judecăţii de cercetare prin care se va duce la bun sfârşit lucrarea de curăţire a sanctuarului ceresc. Toate aceste realităţi au drept cadru o nuntă.

Fiindcă vorbim despre o nuntă, atunci trebuie să vorbim şi despre o mireasă. Am aflat, de asemenea, că mireasa lui Hristos trebuie să fie biserica, în calitate de trup spiritual. Potrivit parabolei profetice din Matei 22, cei poftiţi la nunta fiului de împărat sunt biserica, trupul spiritual chemat de Dumnezeu să intre în legătură de căsătorie cu Mântuitorul, Isus Hristos. În acest context, căsătoria reprezintă cu certitudine unirea lui Dumnezeu cu omul. Condiţiile intrării în unire deplină cu Hristos sunt cele descrise în Daniel 9,24, în rezumat fiind: încetarea fărădelegilor, ispăşirea păcatelor, ispăşirea nelegiuirii şi aducerea neprihănirii veşnice în inima fiecărui credincios care doreşte să intre în această căsătorie cu Mântuitorul!

Mai trebuie să ştim că legea lui Dumnezeu este fundamentul căsătoriei. Când aceasta a devenit legea Duhului de viaţă în inima celui credincios, atunci acest credincios a ajuns literalmente ucenicul lui Hristos, iar Hristos a devenit Dumnezeul lui mântuitor. Acum, dacă biserica va fi alcătuită numai din aceşti ucenici, după cum şi caută Dumnezeu de aproape şase mii de ani, atunci se poate spune fără putinţă de tăgadă că ea a devenit poporul lui Dumnezeu, soţia Mielului, fiind gata de strămutare la cer. "Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu." Ieremia 31.33.

Dar, nunta pe care o face Dumnezeu Tatăl Fiului Său, nu are în vedere doar aspectul deosebit de important al unirii sau căsătoriei dintre Dumnezeu şi om, aşa cum ne este descoperit în Matei 22. Prin această căsătorie Dumnezeu urmăreşte să pună punct definitiv păcatului în inimile credincioşilor Săi, a bisericii, pentru a facilita astfel venirea Mirelui pe pământ ca să-şi ia mireasa acasă, acolo unde de drept îi e locul! Toţi aceia care respectă cerinţele lui Dumnezeu fac dovada că poartă haina albă a neprihănirii, care este oferită în dar tuturor celor ce voiesc să devină moştenitori împreună cu Isus Hristos. Aceştia intră la nuntă, participă deci la căsătorie, prin credinţă mai întâi, căci lucrarea de judecată are loc în ceruri în timp ce mireasa, biserica, se află aici pe pământ. Judecata aceasta de cercetare are menirea de a arăta cine este îndreptăţit să moştenească viaţa veşnică, iar dacă ne referim strict doar la aceia dintre oameni care vor deveni cei 144.000, atunci această judecată îi va dovedi ca fiind primele roade fiind vrednici să primească al doilea sigiliu, al Marelui Preot, prin care se va arăta înaintea universului spectator şi oamenilor cine este mireasa cea vie de pe pământ, care a ştiut să se folosească de toate beneficiile puse la dispoziţie în sanctuarul ceresc pentru ele de Mirele ceresc!!

     "Judecata de cercetare are loc în curţile cereşti, în timp ce oamenii locuiesc încă aici pe pământ. Viaţa tuturor acelora care mărturisesc a fi urmaşi ai Săi trece prin faţa lui Dumnezeu. Toţi sunt cercetaţi după cele ce sunt scrise în cărţile din ceruri şi destinul fiecăruia este hotărât pentru totdeauna, după faptele sale." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haină de nuntă, par. 12.

Ideea centrală a parabolei nunţii fiului de împărat cât şi a parabolei celor zece fecioare este că Dumnezeu va încheia lucrarea Sa pe pământ printr-o biserică ce deţine haina neprihănirii lui Hristos, o biserică fără pată, curată, desăvârşită, deci fără păcat. Ea va fi dovada vie că pe pământ este posibilă trăirea unei vieţi de biruinţă asupra păcatului în absolut orice împrejurări, ba chiar mai mult, chiar şi în împrejurări care nu mai necesită mijlocirea lui Hristos în sanctuarul ceresc, dacă ne referim la timpul lipsit de har, cunoscut şi ca timpul strâmtorării lui Iacov.

     "Prin haina de nuntă din parabolă, este reprezentat caracterul cel curat, fără pată, pe care îl vor avea adevăraţii urmaşi ai Domnului Hristos. Bisericii îi este dat >să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat< fără să aibă vreo >pată, vreo zbârcitură sau altceva de felul acesta<. Efeseni 5,27. Sfânta Scriptură ne spune că >inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor<. Apocalipsa 19,8. Tuturor acelora care, prin credinţă, îl primesc ca Mântuitor personal, le este dată neprihănirea Domnului Hristos, caracterul Său cel nepătat." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haină de nuntă, par. 13.

     "Aceia care vor trăi pe pământ atunci când Domnul Hristos va mijloci în Sanctuarul de sus va trebui să stea în faţa unui Dumnezeu sfânt fără mijlocitor. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuie să fie curăţite de păcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile lor stăruitoare, trebuie să fie biruitori în lupta cu cel rău. În timp ce judecata de cercetare se continuă în cer, în timp ce păcatele credincioşilor pocăiţi sunt îndepărtate din Sanctuar, în mijlocul poporului lui Dumnezeu trebuie să se producă o lucrare deosebită de curăţire, de îndepărtare a păcatelor. Această lucrare este mai clar prezentată în soliile din Apocalipsa capitolul 14.
     Când această lucrare se va fi împlinit, urmaşii lui Hristos vor fi gata pentru venirea Sa. >Atunci darul lui Iuda şi al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară< (Maleahi 3,4). Atunci, biserica pe care Domnul, la venirea Sa, o va lua la Sine va fi >o biserică slăvită, fără pată sau zbârcitură, sau altceva de felul acesta< (Efeseni 5,27). Atunci ea va arăta >ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele şi cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor< (Cântarea Cântărilor 6,10)." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 6, 7.

Este un lucru stabilit, deci, că mireasa lui Hristos este simbolul bisericii de pe pământ, aceea cu care trebuie să încheie lucrarea în neprihănire şi desăvârşire. În Apocalipsa ni se spune lămurit că mireasa Mielului este biserica Sa. "Să ne bucurăm, să ne înveselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat." (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.)" Apocalipsa 19,7.8. Profeţia din Matei 22 scoate în evidenţă cel mai bine această realitate indubitabilă. Dar, cine este mireasa lui Hristos din Matei 25? Aici, biserica este înfăţişată sub simbolul a zece fecioare, care aşteaptă venirea Mirelui. Ele aşteaptă să se alăture alaiul nupţial, al miresei, potrivit specificului nunţii din anumite părţi ale Orientului!! Din acest motiv, devine clar ca lumina zilei că nu pot fi mireasa din parabola celor zece fecioare!!! (Din păcate, în traducerea cărţii Parabolele Domnului Hristos s-a strecurat o greşeală de traducere, în sensul că fecioarele sunt văzute ca aflându-se în apropierea casei mirelui, ceea ce nu este în conformitate cu originalul).

Intenţia lui Hristos prin parabola din Matei 25 nu este de a scoate în evidenţă atât de mult mireasa, care cade în plan secund, cât pregătirea şi experienţa pe care trebuie să o aibă cele zece fecioare, în calitatea lor de participante la nunta Mielului. Dar, pe de altă parte în Matei 22 se arată lămurit, întărit şi prin Apocalipsa 19,7.8, că biserica este mireasa lui Hristos! De ce în parabola celor zece fecioare biserica nu este reprezentată ca fiind tot mireasa? Din simplul motiv că nunta nu implică numai ideea de căsătorie între Dumnezeu şi om, în cazul nostru biserica Sa, ci şi primirea împărăţiei slavei Sale!!! Pur şi simplu acesta este adevărul. Nunta în accepţiunea Cerului înseamnă mai întâi unirea dintre Dumnezeu şi om, iar după ce această unire s-a săvârşit şi biserica a ajuns în starea prevăzută în profeţie, adică sfântă, fără păcat, fără pată sau vreo zbârcitură, deci desăvârşită în plan moral, se face posibilă primirea de către Hristos a împărăţiei slavei Sale, împărăţie pe care a predat-o provizoriu în mâinile Tatălui din momentul întrupării Sale în lumea păcatului!!

Astăzi, Tatăl este cel care administrează împărăţia slavei până când Hristos îşi va dezbrăca hainele preoţeşti şi le va îmbrăca pe cele împărăteşti, după ce va fi isprăvit judecata de cercetare şi îşi va fi încheiat lucrarea de slujire în sanctuarul ceresc! Ca să se facă posibil acest lucru, ca să devină realitate, Hristos trebuie să ajungă mai întâi în legătură de căsătorie, deci în unire desăvârşită cu biserica Sa de pe pământ, care este necesar să deţină haina nepărihănirii Sale, pentru că după ce prezintă această mireasă curată şi desăvârşită, prin judecată, Tatălui din cer, El să poată primi din nou din mâinile Tatălui împărăţia slavei ce i se cuvine de drept, în calitate de Creator şi Dumnezeu veşnic.

Aşadar, în parabola celor zece fecioare mireasa, de astă dată, nu este biserica reprezentată prin cele zece fecioare, şi nu că nu ar fi în realitate, căci biserica tocmai această calitate de mireasă o are după cum singuri am văzut în Matei 22, ci Ierusalimul ceresc, cetatea de sus ca simbol al întregii împărăţii a slavei!! Această realitate nemaipomenită o învaţă chiar Scripturile în Apocalipsa. Nunta se desfăşoară sus chiar în templul lui Dumnezeu, unde biserica de pe pământ trebuie să participe prin credinţă vie, prin credinţa lui Isus, şi să devină astfel una cu Mirele în tot ce săvârşeşte El în templul ceresc, adică în cetatea Ierusalimului ceresc!! Când biserica de pe pământ, în cazul nostru doar fecioarele înţelepte sau cei 144.000, a devenit una în chip desăvârşit cu Isus, atunci este pregătită calea pentru primirea împărăţiei Sale din mâinile Tatălui, a cărei reprezentată de onoare este chiar cetatea cerească a Ierusalimului, patria tuturor celor mântuiţi.

Astfel, Ierusalimul ceresc este mireasa din parabola celor zece fecioare, ca simbol pentru împărăţia slavei veşnice a lui Dumnezeu. Asta pentru că nunta trebuie să aibă o finalizare definitivă, finalizare care se încheie cu primirea de către Hristos a acestei împărăţii a slavei, numai după ce, şi subliniez din nou, biserica cea vie de pe pământ, primele roade sau cei 144.000, a ajuns în unire desăvârşită cu Mirele ceresc, în felul acesta făcându-se posibilă şi învierea secerişului veacurilor, adică a tuturor mântuiţilor lui Dumnezeu din toate erele. La ospăţul nunţii, acolo sus, după ce biserica sau mireasa vie de pe pământ va fi înalţată la cer, chiar în cetate, vor participa toţi mântuiţii din toate veacurile, fiind aşezaţi la o masă întinsă; o masă despre care Mântuitorul le-a vorbit iudeilor necredincioşi ca despre o realitate incontestabilă. "Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor." Matei 8,11.

Ca dovadă de netăgăduit că Ierusalimul ceresc este mireasa din parabola celor zece fecioare, avem mărturia Scripturilor, care spun: "Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei... Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine, şi mi-a zis: >Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!< Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu." Apocalipsa 21,2.9-11.

Acest adevăr inspirat este confirmat prin mărturia Duhului Sfânt pentru ultimele generaţii: "În parabolă, când a venit mirele, >cele care au fost gata au intrat cu el la nuntă<. Venirea mirelui, arătată aici, are loc înainte de nuntă. Nunta reprezintă primirea de către Hristos a Împărăţiei Sale. Sfânta cetate, Noul Ierusalim, care este capitala şi reprezentanta Împărăţiei, este numită >mireasa, soţia Mielului<. Îngerul i-a spus lui Ioan: >Vino aici, şi-ţi voi arăta mireasa, soţia Mielului<. >El m-a dus în Duhul, zice profetul, şi mi-a arătat cetatea cea mare, Ierusalimul cel sfânt, coborând din cer de la Dumnezeu< (Apocalipsa 21,9.10). Atunci este clar că mireasa reprezintă Cetatea cea sfântă, iar fecioarele care merg în întâmpinarea Mirelui sunt simbolul bisericii. În Apocalipsa, se spune despre poporul lui Dumnezeu că este oaspete la masa de nuntă (Apocalipsa 19,9). Dacă sunt oaspeţi, nu pot fi reprezentaţi şi prin mireasă. Hristos, aşa cum declarase profetul Daniel, va primi de la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri >stăpânirea, slava şi împărăţia<; El va primi Noul Ierusalim, capitala Împărăţiei Sale, >pregătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei< (Daniel 7,14; Apocalipsa 21,2). După ce a primit Împărăţia, va veni în slava Sa, ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, pentru mântuirea poporului Său, care trebuie să >stea cu Avraam, Isaac şi Iacov<, la masă în Împărăţia Sa (Matei 8,11; Luca 22,30), pentru a participa la masa nunţii Mielului." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 10.

În urma tuturor celor afirmate este corect să conchidem că, în parabola din Matei 25, nunta nu are în vedere numai unirea deplină între Dumnezeu şi biserica Sa cea vie de pe pământ, ci şi primirea Noului Ierusalim de către Hristos, ca semn că istoria păcatului s-a încheiat prin biruinţa unei biserici curate şi desăvârşite, reprezentate numai prin fecioare înţelepte, singurele în măsură să aibă statutul şi privilegiile celor 144.000! Trebuie să pricepem că nunta, o dată începută în 22 octombrie 1844, căci atunci a intrat Fiul la Tatăl în sfânta sfintelor, trebuie să se termine cu biruinţa bisericii, singura care facilitează finalizarea nunţii, adică primirea împărăţiei slavei de către Mântuitorul nostru drag. Dacă nunta din Matei 22 priveşte doar aspectul căsătoriei dintre Dumnezeu şi biserică, nunta din Matei 25 scoate în evidenţă întregul tablou al nunţii, în care se adaugă şi primirea împărăţiei şi ospăţul în cetatea Noul Ierusalim. Acest ospăţ este unul adevărat şi trebuie luat în sens literal. Duhul Sfânt ne confirmă prin profet acest fapt.

     "După ce am privit slava templului, am ieşit şi Isus ne-a lăsat acolo şi a mers la cetate. După puţin timp, i-am auzit din nou glasul minunat care spunea: >Veniţi poporul Meu, voi aţi ieşit din necazul cel mare şi aţi făcut voia Mea; aţi suferit pentru Mine; veniţi la cină, căci Mă voi încinge şi vă voi sluji<. Noi am strigat: >Aleluia! Slavă!<, şi am intrat în cetate. Şi am văzut o masă de argint curat; era lungă de mai mulţi kilometri şi, cu toate acestea, ochii noştri o puteau vedea pe toată. Am văzut roadele pomului vieţii, mana, migdalele, smochinele, rodiile, strugurii şi multe alte feluri de fructe." Scrieri timpurii, cap. Prima mea viziune, par. 12.

Prin parabola celor zece fecioare, Isus doreşte să ne transmită că primirea împărăţiei Sale este în strânsă legătură cu biserica Sa de pe pământ. De biruinţa acesteia, în neprihănire, depinde şi primirea acestei împărăţii a slavei. Păcatul va continua până când se va forma o biserică, un trup spiritual, o mireasă, curată şi desăvârşită, fără nici un fel de păcat în inimile credincioşilor, care să ilustreze în vieţile lor caracterul lui Dumnezeu în mod perfect. Când această biserică se va fi format, atunci se poate spune cu certitudine că este pregătită calea pentru finalizarea nunţii, adică pentru primirea împărţiei slavei de către Hristos din partea Tatălui Său. Când acest eveniment are loc, atunci Isus este gata să vină a doua oară pe pământ pentru a-şi lua acasă biserica celor vii şi a celor înviaţi, în vederea cinei, a ospăţului, Isus însuşi slujindu-le la acea masă lungă, kilometrică. "După ce a primit Împărăţia, va veni în slava Sa, ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, pentru mântuirea poporului Său, care trebuie să >stea cu Avraam, Isaac şi Iacov<, la masă în Împărăţia Sa (Matei 8,11; Luca 22,30), pentru a participa la masa nunţii Mielului." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 10.

     "Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa." Matei 25,10.