Babilonul cel mare cade prin secarea Eufratului

     "Lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ prezintă, de la un veac la altul, o asemănare izbitoare în orice reformă mare sau mişcare religioasă. Principiile lui Dumnezeu în procedeele cu oamenii sunt totdeauna aceleaşi. Mişcările importante ale prezentului îşi au paralele în acelea ale trecutului, iar experienţa bisericii din primele veacuri are lecţii de mare valoare pentru timpul nostru.

     Nici un adevăr nu este mai clar arătat în Biblie ca acela că Dumnezeu, prin Duhul Său cel Sfânt, îi conduce în mod deosebit pe slujitorii Săi de pe pământ în marile mişcări, pentru a face să înainteze lucrarea de mântuire. Oamenii sunt instrumente în mâna lui Dumnezeu, folosiţi de El pentru împlinirea planurilor Sale de har şi de milă. Fiecare are o parte de îndeplinit; fiecăruia îi este acordată o măsură de lumină, adaptată la nevoile timpului său şi îndestulătoare spre a-l face în stare să împlinească lucrarea pe care Dumnezeu i-a dat s-o facă." Tragedia veacurilor, cap. Lumină prin întuneric, par. 1, 2.

Reţinem, deci, în ceea ce Dumnezeu ne descoperă mai sus, că orice mişcare importantă a prezentului îşi are un corespondent în alte mişcări de trezire din trecut. Avem de învăţat foarte multe lucruri din experienţa bisericii din primele veacuri, mai cu seamă din experienţa bisericii apostolice. Prin urmare, marea mişcare de trezire religioasă iniţiată de îngerul al patrulea, din Apocalipsa 18, trebuie să îşi găsească paralela în alte mişcări de trezire ale trecutului. Şi întocmai aşa trebuie să fie. Scripturile adevărului ne spun că îngerul al patrulea este de fapt prorocul Ilie al timpului sfârşitului, acela care trezeşte toate cele zece fecioare din sânul adventismului, întocmai după cum Ioan Botezătorul a iniţiat mişcarea de trezire în sânul iudaismului, pregătitoare pentru primirea sau respingerea lucrării şi misiunii lui Isus din Nazaret, ca Mesia cel întrupat la prima Lui venire pe pământ. "Iată, vă voi trimite pe proorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată." Maleahi 4,5.

De asemenea, vestirea soliei îngerului al patrulea va fi o repetare a proclamării şi lucrării primilor trei îngeri din perioada 1843-1844. Din moment ce îngerul din Apocalipsa 18 repetă solia îngerului al doilea, privitoare la căderea Babilonului cel mare, înseamnă că ceea ce a fost în trecut se va repeta în viitor, cu deosebirea că îngerul al patrulea îşi va încheia misiunea încredinţată lui, luminând toate naţiunile pământului cu slava lui. Ceea ce a rămas neterminat trebuie musai terminat. 

Aşa cum am înţeles până acum, îngerul al patrulea vine mai întâi pe tărâmul unde se află toată lumina descoperită a soliei celor trei îngeri, şi anume mediul adventist cu tot ce cuprinde el în momentul de faţă. Aici se află fecioarele înţelepte care trebuie să fie trezite la datoria lor, ele fiind mijloacele sau instrumentele prin care Dumnezeu va avertiza întreaga lume cu privire la păcatele şi la alianţa dintre biserică şi stat, prin care se urmăreşte abaterea onorării lui Dumnezeu printr-o închinare adusă dintr-un spirit şi conştiinţă libere, neconstrânse. Parabola celor zece fecioare se va împlini în mod deplin atunci când glasul de trezire iniţiat de acest înger, din Apocalipsa 18, prin leviţii spirituali, asemenea lui Ioan Botezătorul, se va face auzit peste tot în bisericile adventiste. Deoarece această parabolă profetică s-a împlinit întâiaşi dată cu adventiştii milleriţi, fapt care a dus la formarea ulterioară a mişcării adventiste, este de aşteptat la modul cel mai sigur ca împlinirea ei completă să aibă loc tot pe tărâmul adventist. 

Acum, Apocalipsa 18 ne prezintă în mare ceea ce se petrece la nivel mondial, o dată cu sosirea îngerului plin de putere pe pământ. Nu ni se spune cum că apariţia sa va fi mai întâi în mediul adventist, că trebuie trezite toate fecioarele şi că, după ce are loc divizarea în două tabere a adventismului, abia după aceea lumina care trezeşte cele zece fecioare va ajunge o mare strigare sau avertizare mondială. Dar, adevărul este că nici nu-i nevoie, din moment ce aceste aspecte importante sunt descoperite în alte profeţii, pe care trebuie să le unim pentru a obţine tabloul corect al evenimentelor descrise în Apocalipsa 18. Ca să înţelegem că aşa stau lucrurile, nu trebuie să cunoaştem decât istoria trecutului în ce priveşte marile mişcări de trezire care au avut loc. Numai aşa putem să înţelegem, cu ajutorul istoriei, evenimentele profetice care vor avea loc în viitor sau care chiar se întâmplă sub ochii noştri.

Aşadar, Apocalipsa 18 este în primul rând o împlinire a unor profeţii care nu au cum să fie înţelese corect şi plasate corect în timp dacă Apocalipsa 18 n-ar exista. Aceste profeţii, pe care deja le-am abordat, se găsesc în Maleahi 4,5,6, Matei 25,1-13, Apocalipsa 14,6-12. Toate vorbesc desluşit despre o vestire care trebuie să se facă auzită, menirea ei fiind aceea de a forma mişcarea îngerului al patrulea, cu care, după cum vom vedea, Dumnezeu poată să încheie judecata de cercetare şi timpul de har destinat spre mântuire tuturor oamenilor. Dar, mai sunt alte profeţii proeminente care îşi găsesc explicaţia şi împlinirea în Apocalipsa 18, iar acestea sunt cele referitoare la alianţa dintre biserică şi stat - Babilonul cel mare - precum şi la Eufrat  - puterea banilor şi a oamenilor - şi secarea acestuia şi întoarcerea lui împotriva Babilonului cel mare.

Astfel, mai înainte de a lămuri cu ajutor divin cele menţionate despre alte profeţii ce îşi găsesc şi sunt împlinirea Apocalipsei 18, trebuie să subliniez faptul că acest capitol important are două părţi principale. Prima parte, versetele 1-7, ne descoperă ce se petrece într-un timp când Hristos mai este Mijlocitor pentru oameni, ceea ce înseamnă că poate aduce mântuire oricărui suflet care ia seama la avertizarea dată de mişcarea îngerului al patrulea - acesta este timpul de har; şi versetele 8-24, care ne dezvăluie evenimente ce au loc într-un timp lipsit de harul lui Dumnezeu; adică oamenii nu mai pot alege să fie mântuiţi; vorbesc doar despre majoritatea acelora care refuză să dea atenţie glasului mustrător, prin care Dumnezeu le doreşte salvarea. (Pentru toţi cei care doresc să înţeleagă într-un limbaj comun Apocalipsa 18, le sugerez să citească Tragedia veacurilor, capitolele 38-41).

Prima parte a acestui capitol extraordinar, pe care l-am luat în studiu de vreo câteva studii încoace, ne introduce în atmosfera unei lucrări de avertizare de mare anvergură, ce vizează Babilonul cel mare şi Eufratul pe care se sprijină. Dar, am putea să întrebăm: Unde scrie în Apocalipsa 18 despre Eufrat? Nu trebuie să scrie în felul acesta, ci în felul intenţionat de Dumnezeu! Principiul de interpretare corect, care nu dă greş niciodată, în legătură cu Babilonul este că oriunde se face vorbire în profeţia biblică despre Babilon, fie că este cetatea cea mare, fie că este doar cel mare, tot acolo trebuie să se găsească prezent sau prezentat într-un limbaj codificat şi Eufratul! Ele se însoţesc întotdeauna, căci Eufratul spiritual nu este decât ceea ce face să existe Babilonul; este sprijinul, ancora existenţei sale odioase, aşa cum Babilonul antic exista deoarece era susţinut de râul Eufrat. (Dacă ştim cu a căzut Babilonul antic, atunci am găsit deja paralela cu felul în care va cădea Babilonul modern spiritual).

Cuvintele care ne ajută să pricepem cum Babilonul cel mare se află pe Eufratul spiritual, aici în Apocalipsa 18, sunt acestea: "Pentru că zice în inima ei: >Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă, şi nu voi şti ce este tânguirea!<" Apocalipsa 18,7. Această cetate spirituală ne spune direct, fără să se ascundă, că şede ca împărăteasă, că nu este văduvă şi că, privind în perspectivă, i se pare că nu va cunoaşte niciodată tânguirea. Dar pe ce poate sta ea? Care este sprijinul ei? Aceste întrebări îşi găsesc răspunsul în Apocalipsa 17. După cum am amintit în studiul trecut, Apocalipsa 18 este o descoperire a ceea ce i se întâmplă femeii curve, fiarei şi a celor zece coarne pe care le are această fiară. 

Ei bine, femeia din Apocalipsa 17 poartă numele de Babilon, iar reazemul ei este fiara pe care şade, o fiară care îi creează sentimentul unei siguranţe depline şi a unui viitor trainic, chiar veşnic. Această fiară cu şapte capete şi zece coarne reprezintă chiar Eufratul, puterea colosală a oamenilor şi banilor care fac ca Babilonul să fie exact ce spune Biblia că este: "Pe frunte purta scris un nume, o taină: >Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului<... Şi femeia pe care ai văzut-o, este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului." Apocalipsa 17,5.18. Deci, Eufratul pe care şade această femeie care se numeşte Babilon este alcătuit din toţi împăraţii pământului - reprezentanţii puterii politice a statului, negustorii pământului (Apocalipsa 18,3) - reprezentanţii puterii financiare şi economice a statelor lumii, îndeosebi ai statelor celor mai dezvoltate de pe planetă, precum şi "noroade, gloate, neamuri şi limbi" (Apocalipsa 17,15) - adică mulţimile "toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi" (Apocalipsa 13,16) care se conformează obligativităţii ce decurge din legi şi ameninţări grozave de a respecta prima zi a săptămânii. 

Acesta este Eufratul în profeţia biblică; pe acesta clădeşte Babilonul cel mare, căci tocmai de-aia şi există. Câtă vreme există Eufratul, tot atâta vreme există şi Babilonul sub toate formele lui. Babilonul este creaţia lui Satana. O alianţă mondială între biserică şi stat este imposibilă fără autoritatea juridică şi legislativă a statului şi mai ales fără puterea financiară. Deci, Apocalipsa 17 ne înfăţişează imaginea cea mai vie a Babilonului cel mare care şade pe Eufrat. Numai având această imagine în minte putem pricepe sensul cuvintelor profetice: "Pentru că zice în inima ei: >Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă, şi nu voi şti ce este tânguirea!<" Apocalipsa 18,7.

Atunci când se formează mişcarea îngerului al patrulea, avertizarea pe care o lansează şi care trebuie să cuprindă întregul pământ este îndreptată împotriva Babilonului cel mare ce are ca sprijin fidel Eufratul, ca sursă a puterii lui. Avertizarea cu pricina vizează tot ce este lumea la vremea aceea, adică un Babilon şi un Eufrat, o alianţă care îşi propune să lupte împotriva lui Dumnezeu. "Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui." Apocalipsa 17,14. După cum am spus, această mare strigare se dă într-un timp de har, pentru ca toţi să înţeleagă chemarea ultimă a lui Dumnezeu pentru salvarea sufletului. În condiţiile lipsei harului divin orice avertizare este inutilă fiindcă nu poate avea efect asupra conştiinţei şi raţiunii omului inteligent. 

Mai trebuie să observăm câteva lucruri foarte importante în legătură cu profeţiile din Apocalipsa 17 şi 18. Dacă în Apocalipsa 17 vorbim despre femeia curvă ca fiind papalitatea, în Apocalipsa 18 trebuie ca Babilonul cel mare să cuprindă, în primul rând, toate bisericile protestante sau protestantismul apostaziat şi abia mai apoi papalitatea. Este aşa deoarece papalitatea suferă încă de pe urma rănii de moarte provocate de ateismul francez şi nu mai are deloc puterea şi autoritatea din Evul Mediu. Vindecarea acestei răni vine numai atunci când protestantismul îi întinde mâna prieteniei pentru a fi ajutată în impunerea legilor opresive care obligă oamenii să respecte prima zi a săptămânii. Se spune despre această femeie odioasă că este mamă, dar o mamă a unor curve. Aceste curve sunt fiicele ei, bine înfăţişate în Apocalipsa 17 prin zece coarne. Aceste fiice ale femeii desfrânate sunt chiar bisericile protestante, întrucât protestantismul s-a format din biserica catolică medievală, în urma reformei din sec. al XVI-lea. 

Ele sunt zece la număr întrucât constituie principalele biserici importante din Statele Unite care vor forma împreună cu statul american o icoană a papalităţii medievale. Ceea ce este interesant e faptul că aceste coarne sunt văzute ca aparţinând fiarei, nicidecum femeii. De ce astfel? Deoarece ele ajung să se asemuiască într-atât de mult cu lumea din care fac parte, încât devin una în spirit şi caracter, şi chiar în procedeele de vestire a Evangheliei către oameni. Se poate observa, de asemenea, că fiara odioasă şi cele zece coarne au aceeaşi culoare ca a femeii care le călăreşte. Acest tot amalgamat devin una în ţinta lui, şi anume distrugerea copiilor lui Dumnezeu, sau mai bine spus a tuturor acelora care nu acceptă realitate creată pe pământ, prin legi, la vremea aceea. Prin urmare, putem conchide cu certitudine că Babilonul cel mare către care se face avertizarea, în Apocalipsa 18, este alcătuit în primul rând din cele zece coarne simbolice din Apocalipsa 17, adică exact acele biserici care în perioada 1843-1844 au primit avertizarea prin intermediul soliei primilor doi îngeri înfăţişaţi în Apocalipsa 14.

Ce ajunge protestantismul de la 1844 încoace şi cum este el reprezentat ca stare spirituală în momentul când marea strigare este lansată? "A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei." Apocalipsa 18,2. El devine una cu lumea, una cu Eufratul la care a căutat sprijin. Se subliniază în mod vădit că "toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei". Aici neamurile, împăraţii pământului şi negustorii pământului reprezintă Eufratul. 

Cel mai bine este zugrăvită icoana fiarei în Apocalipsa 17. Ea este înfăţişată sub forma unei fiare care are şapte capete şi zece coarne. Acest tot este chipul şi asemănarea femeii de care se lasă călărită, devenind una cu femeia respectivă sub toate aspectele. Cele şapte capete indică spre cele şapte mari imperii şi puteri (Egiptul, Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma păgână, Roma papală şi ateismul francez) prin care Satana a opresat biserica lui Dumnezeu şi lumea în încercarea lui ticăloasă de a fi ca Dumnezeu pe acest pământ, fiindcă a fost alungat din cer. Ideea este că puterea care a clădit acele şapte imperii este puterea care îşi finalizează această operă demonică prin făurirea celei de a opta împărăţii care nu este alta decât icoana papalităţii medievale, adică a femeii care şade pe fiară. Icoana fiarei este răspunsul ultim al lui Satana în ce priveşte încercarea sa de a obţine închinarea, după ce cele şapte puteri de dinaintea fiarei a opta - icoana papalităţii medievale - s-au prăbuşit, căci nimic din ce face el nu dăinuie. 

Am amintit că partea a doua a Apocalipsei 18 este o descriere a unor evenimente care se petrec într-un timp lipsit de harul lui Dumnezeu. Practic descrierea face referire la secarea Eufratului care a susţinut în ultima fază a războiului Armaghedon Babilonul cel mare. Secarea este redată în aceste cuvinte cu tâlc, pentru cine le înţelege: "Şi împăraţii pământului, care au curvit şi s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, o vor plânge şi o vor boci. Ei vor sta departe, de frică să nu cadă în chinul ei, şi vor zice: >Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ţi-a venit judecata!<" Apocalipsa 18,9.10. Când lumea îşi dă seama că a fost înşelată de Babilonul cel mare, în mod special prin gura preoţilor şi pastorilor, atunci toţi din vremea aceea "vor sta departe" de această cetate spirituală îngrozitoare. Toate evenimentele din partea a doua a Apocalipsei 18 se întâmplă pe fondul căderii celor şapte plăgi. Să citim: "Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea". Apocalipsa 18,8. 

Urgiile la care face referire textul sacru sunt de fapt cele şapte plăgi care urmează după ce Babilonul cel mare şi Eufratul spiritual refuză ultima ofertă a harului divin în ce priveşte mântuirea, ofertă adusă prin mişcarea îngerului al patrulea. Misiunea acestui înger se încheie în timp de har. Ziua pomenită în text nu este o zi profetică şi nici literală. Orice profeţie care are în vedere timpul, ce urmează a fi împlinită după anul 1844, nu mai poate fi calculată pe baza principiului sau tipologiei o zi profetică înseamnă un an literal a 360 de zile. Prin urmare, ziua menţionată înseamnă ceva foarte, foarte scurt. În altă parte a profeţiei, tot în capitolul 18 din Apocalipsa, această zi devine un ceas iar mai apoi o clipă. "Atâtea bogăţii într-un ceas s-au prăpădit!... Vai! Vai! Cetatea cea mare, al cărei belşug de scumpeturi a îmbogăţit pe toţi cei ce aveau corăbii pe mare, într-o clipă a fost prefăcută într-un pustiu!" Apocalipsa 18,17,19.

Secarea Eufratului este una dintre aceste plăgi grozav de înspăimântătoare. Când are loc plaga a cincea - întunericul grozav, fără nici un pic de lumină, care acoperă tot pământul (după cum am arătat în studiul despre cele şapte plăgi şi cei şapte îngeri, acest întuneric este produs doar prin stingerea soarelui pentru foarte puţină vreme, fapt care va conduce şi la crearea la mare altitudine a blocurilor de gheaţă ce vor cădea pe pământ sub forma plăgii a şaptea), urmează imediat plaga a şasea ori altfel spus secarea Eufratului. "Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor, care au să vină din răsărit." Apocalipsa 16,12. Noi ştim că toate apele - marea, izvoarele apelor şi râurile - se prefac în sânge, o dată cu căderea primelor plăgi, chiar dacă acestea nu sunt generale, fiindcă primele patru plăgi nu se întind pe tot pământul. Cu toate acestea este demn de remarcat faptul că dacă Eufratul ar însemna râul care curge prin Turcia şi Irakul de astăzi, ar fi inutilă secarea lui de vreme ce toate apele şi râurile importante ale lumii devin o mare de sânge. De aceea, Eufratul trebuie înţeles în sens spiritual, el simbolizând masele de oameni care au sprijinit confederaţia stat-biserică sau icoana fiarei. 

Aşadar, secarea Eufratului descrisă în Apocalipsa 16,12 este înfăţişată în Apocalipsa 18,10 în cuvintele menţionate mai sus, adică: "Ei vor sta departe, de frică să nu cadă în chinul ei, şi vor zice: >Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ţi-a venit judecata!< Judecata aceasta este judecata care survine în urma căderii celor şapte plăgi înfricoşătoare. La un moment dat, după ce cad primele cinci plăgi, Eufratul seacă, oamenii realizează că sunt pierduţi fiindcă au sprijinit Babilonul cel mare în toate eforturile lui de a distruge pe copiii lui Dumnezeu. 

"Calea împăraţilor, care au să vină din răsărit" înseamnă a doua venire a Mântuitorului pe norii cerului, împăraţii care-l însoţesc fiind de fapt toţi mântuiţii care se află în cer în momentul de faţă, la care vom adăuga, bineînţeles, şi suita de îngeri cereşti. "Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el, se cheamă >Cel credincios< şi >Cel adevărat< şi El judecă şi se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti, şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: >Cuvântul lui Dumnezeu<. Oştile din cer îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat." Apocalipsa 19,11-14. (Inul subţire, alb şi curat este îmbrăcămintea celor răscumpăraţi prin sângele Mielului, nu este veşmântul îngerilor, deoarece ei nu au căzut în păcat şi nu ştiu ce implică mântuirea sufletului).

Pentru prima dată în istoria economiei şi a finanţelor, bogaţii acestei lumi şi cei ce dirijează întregul comerţ la nivel mondial şi sistemul bancar sunt nevoiţi să constate cu durere că nu le mai sunt de nici un folos banii şi nici avuţiile. Nu se mai pot bucura de ele. Comerţul a intrat în faliment planetar, fără posibilitatea revenirii, căci menirea celor şapte plăgi este să distrugă toate eforturile omeneşti, materiale şi spirituale, de a-şi clădi o împărăţie prin intermediul sabiei şi dacă se poate fără Dumnezeu şi fără legea celor zece porunci. "Negustorii pământului o plâng şi o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa: marfă din aur, din argint, de pietre scumpe, de mărgăritare, din in subţire, de purpură, de mătase şi de stacojiu; nici feluritele lor soiuri din lemn de tiin, tot felul de vase de fildeş, tot felul de vase din lemn foarte scump, din aramă, din fier şi de marmoră; nici scorţişoara, nici mirodeniile, nici miroznele, nici mirul, nici tămâia, nici vinul, nici untdelemnul, nici făina bună de tot, nici grâul, nici boii, nici oile, nici caii, nici căruţele, nici robii, nici sufletele oamenilor. Şi roadele atât de dorite sufletului tău s-au dus de la tine. Toate lucrurile alese, strălucite, sunt pierdute pentru tine, şi nu le vei mai găsi." Apocalipsa 18,11-14.

     "Când glasul lui Dumnezeu pune capăt robiei poporului Său, se produce o trezire teribilă a acelora care au pierdut totul în marea luptă a vieţii. În timpul de har, ei au fost orbiţi de amăgirile lui Satana şi şi-au îndreptăţit calea păcătoasă. Cei bogaţi s-au îngâmfat cu superioritatea lor faţă de cei mai puţin favorizaţi decât ei; dar ei câştigaseră bogăţiile prin călcarea Legii lui Dumnezeu. Ei neglijaseră să-i hrănească pe cei flămânzi, să-i îmbrace pe cei goi, să lucreze cu dreptate şi să iubească mila. Ei au căutat să se înalţe pe ei înşişi şi să obţină omagiul semenilor. Acum sunt jefuiţi de tot ceea ce i-a înălţat şi sunt lăsaţi săraci şi fără apărare. Ei privesc cu groază la distrugerea idolilor pe care îi preţuiseră mai mult decât pe Creatorul lor. Şi-au vândut sufletele pentru distracţii şi bogăţii pământeşti şi nu au căutat să devină bogaţi în ascultare de Dumnezeu. Urmarea este că viaţa lor ajunge un eşec; plăcerile lor sunt schimbate în amărăciune, iar comorile lor sunt date stricăciunii. Câştigul unei vieţi întregi este spulberat într-o clipă. Cei bogaţi deplâng distrugerea caselor lor mari şi risipirea aurului şi argintului lor. Dar plângerile lor sunt aduse la tăcere de groaza că ei înşişi trebuie să piară împreună cu idolii lor.

     Cei nelegiuiţi sunt copleşiţi de regrete, nu din cauza neglijării păcătoase faţă de Dumnezeu şi de semenii lor, ci pentru că Dumnezeu a biruit. Ei deplâng urmarea acestui fapt; dar nu se pocăiesc de nelegiuirea lor. Dacă ar putea, n-ar lăsa neîncercat nici un mijloc nefolosit pentru a birui." Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, par. 4, 5.

De fapt, în Apocalipsa 18,8-24 avem descrierea a ceea ce înseamnă ruină mondială. Apostazia bisericii creştine prin faptul că devine una cu lumea în spirit şi caracter, nu poate avea decât o singură direcţie, şi anume ruină planetară. Încă un fapt deosebit de interesant este acela că distrugerea Babilonului cel mare este opera Eufratului pe care s-a sprijinit. Secarea Eufratului, în limbajul profetic, înseamnă trezirea la realitate a oamenilor, care văd că au fost înşelaţi, şi totodată distrugerea acelora care i-au înşelat, adică a Babilonului cel mare. În limbajul profeţiei, această acţiune este descrisă în felul următor: "Cele zece coarne pe care le-ai văzut, şi fiara, vor urî pe curvă, o vor pustii, şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca, şi o vor arde cu foc". Apocalipsa 17,16. În acest caz, cele zece coarne reprezintă toată lumea sau toţi credincioşii protestanţi înşelaţi de pastori şi alţi oameni cu răspundere din bisericile lor, fiara trebuie înţeleasă ca fiind toţi oamenii din lume, mai ales bogaţii şi cei ce deţin frâiele sistemului bancar, care au sprijinit cel mai mult alianţa dintre biserică şi stat, şi, în fine, curva care simbolizează papalitatea, însă într-un mod deosebit prelaţii papali şi pastorii protestanţi, adică acele persoane care au făcut tot posibilul să întărâte pe enoriaşii lor să respingă avertizarea plină de milă a lui Dumnezeu, venită de pe buzele mişcării îngerului al patrulea. 

Acest adevăr este mai amplu descris în versetele următoare: "Şi împăraţii pământului, care au curvit şi s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, o vor plânge şi o vor boci... Negustorii pământului o plâng şi o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa...Cei ce fac negoţ cu aceste lucruri, care s-au îmbogăţit de pe urma ei, vor sta departe de ea, de frica chinului ei. Vor plânge, se vor tângui, şi vor zice: >Vai! vai! Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subţire, cu purpură şi cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare! Atâtea bogăţii într-un ceas s-au prăpădit!< Şi toţi cârmacii, toţi cei ce merg cu corabia pe mare, marinarii, şi toţi cei ce câştigă din mare, stăteau departe; şi, când au văzut fumul arderii ei, strigau: >Care cetate era ca cetatea cea mare?< Şi îşi aruncau ţărână în cap, plângeau, se tânguiau, ţipau şi ziceau: >Vai! Vai! Cetatea cea mare, al cărei belşug de scumpeturi a îmbogăţit pe toţi cei ce aveau corăbii pe mare, într-o clipă a fost prefăcută într-un pustiu!<" Apocalipsa 18,9.11.15-19.

Bocetul, tânguirea şi cuvintele de groază exprimate prin vaiul adresat către cetatea cea mare - Babilonul cel mare - trebuie înţelese doar ca o expresie a unei descoperiri înfricoşătoare din partea lumii protestante şi a oamenilor mari ai lumii: au înţeles în mod deplin că au fost înşelaţi de către Babilonul spiritual şi că soarta lor este doar o pieire veşnică, o moarte din care nu mai există înviere vreodată. Ei, în realitate o vor distruge, căci tot ce deţin la ora aceea, armele prin care au căutat să răpună vieţile copiilor credincioşi ai lui Dumnezeu, este îndreptat numai împotriva celor ce i-au amăgit. Să luăm aminte la ce ne spune Spiritul profeţiei în acest sens: 

     "Slujitorul care a sacrificat adevărul pentru a câştiga favoarea oamenilor îşi dă acum seama de caracterul şi influenţa învăţăturilor lui. Se vede lămurit că ochiul atotştiutor l-a însoţit când era la amvon, când mergea pe stradă, amestecându-se cu oamenii în diferitele scene din viaţă. Orice emoţie a sufletului, orice rând scris, orice cuvânt rostit sau orice faptă care i-a făcut pe oameni să găsească scăpare la adăpostul minciunii a fost o sămânţă semănată; iar acum, în sufletele pierdute şi nenorocite din jurul lui, vede recolta.

     Domnul zicea: >Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: 'Pace, pace!' Şi totuşi pace nu este<. >Pentru că întristaţi prin minciuni inima celui neprihănit, când Eu însumi nu l-am întristat, şi pentru că întăriţi mâinile celui rău ca să-l împiedicaţi să se lase de calea lui cea rea, făgăduindu-i viaţa< (Ieremia 8,11; Ezechiel 13,22).

     >Vai de păstorii care nimicesc şi risipesc turma păşunii Mele!<... >Iată vă voi pedepsi din pricina răutăţii faptelor voastre.< >Gemeţi, păstori, şi strigaţi! Tăvăliţi-vă în cenuşă, povăţuitori ai turmelor! Căci au venit zilele junghierii voastre. Nu mai este nici un loc de adăpost pentru păstori! Nu mai este nici o scăpare pentru povăţuitorii turmelor< (Ieremia 23,1-2; 25,34-35).

     Atât slujitorii, cât şi poporul văd că n-au menţinut legătura corectă cu Dumnezeu. Ei văd că s-au răsculat împotriva Autorului oricărei legi drepte şi adevărate. Lepădarea preceptelor divine a dat naştere la mii de izvoare ale răului, discordiei, urii, nelegiuirii, până ce pământul a devenit un vast câmp de luptă, o cloacă de stricăciune. Aceasta este priveliştea pe care o văd aceia care au lepădat adevărul şi au ales să iubească rătăcirea. Nici o limbă nu poate exprima dorinţa pe care cel neascultător şi necredincios o simte faţă de tot ce a pierdut pentru totdeauna - viaţa veşnică. Bărbaţi la care lumea s-a închinat pentru talentele şi elocvenţa lor văd acum aceste lucruri în adevărata lor lumină. Îşi dau seama ce au pierdut prin neascultare şi cad la picioarele acelora a căror credincioşie au dispreţuit-o şi au batjocorit-o şi mărturisesc că Dumnezeu i-a iubit.

     Oamenii văd că au fost duşi în rătăcire. Ei se acuză unul pe altul pentru că i-au condus la distrugere; dar toţi se unesc în manifestarea celei mai crude condamnări faţă de slujitorii religiei. Păstorii necredincioşi au proorocit lucruri plăcute; ei i-au condus pe ascultătorii lor să facă fără valoare Legea lui Dumnezeu şi să-i prigonească pe aceia care au sfinţit-o. Acum, în deznădejdea lor, aceşti învăţători mărturisesc înaintea lumii lucrarea lor de amăgire. Mulţimile se umplu de furie. >Suntem pierduţi!< strigă ei, >şi voi sunteţi cauza pieirii noastre<; şi se aruncă asupra păstorilor care i-au dus la pieire. Chiar aceia care odinioară îi admirau în cel mai înalt grad vor rosti împotriva lor blestemele cele mai grozave. Chiar mâinile care odinioară îi încoronaseră cu lauri se vor ridica să-i distrugă. Săbiile care erau destinate să-i ucidă pe copiii lui Dumnezeu sunt acum folosite pentru a-i distruge pe adversarii lor. Pretutindeni este luptă şi sânge vărsat." Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, par. 7-11.

Aş dori să mai remarcăm un lucru, şi anume că Apocalipsa 18 prezintă şi o descriere a sfârşitului lumii, deci a sfârşitului existenţei umane şi a vieţii în general pe un pământ de-a dreptul desfigurat din cauza celor şapte plăgi, mai cu seamă a uriaşului cutremur de pământ şi a grindinei care cade din cer. "Atunci un înger puternic a ridicat de jos o piatră ca o mare piatră de moară, a aruncat-o în mare şi a zis: >Cu aşa repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit! Şi nu se va mai auzi în tine nici sunet de alăute, nici cântece din instrumente, nici cântători din fluiere, nici cântători din trâmbiţe; nu se va mai găsi la tine nici un meşter în vreun meşteşug oarecare. Nu se va mai auzi în tine vuietul morii. Lumina lămpii nu va mai lumina în tine, şi nu se va mai auzi în tine glasul mirelui şi al miresei, pentru că negustorii tăi erau mai marii pământului, pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta, şi pentru că acolo a fost găsit sângele proorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost junghiaţi pe pământ<." Apocalipsa 18,21-24.

Încetarea existenţei Babilonului cel mare înseamnă sfârşitul lumii, încetarea vieţii sub toate aspectele ei. Puterea lui Satana este înfrântă definitiv şi urmează a fi "legat" de acest pământ timp de o mie de ani literali. În acest răstimp îşi va pierde puterea de a se face nevăzut pentru ochii muritori. 

Textul de mai sus spune limpede că în această cetate nelegiuită nu se va mai auzi ceva care face referire la sunet, mişcare şi, deci, la viaţă în ansamblul ei. Vrăjitoria ei asupra tuturor oamenilor nelegiuiţi s-a încheiat. Este descoperită în adevăratul ei caracter, iar cei ce o susţineau îi aduc pieirea. Aşa va sfârşi Babilonul cel mare: prin secarea Eufratului, care-i aduce distrugerea. Şi astfel se împlinesc literal cuvintele Mântuitorului, aşa cum sunt ele ilustrate în simbolurile şi cuvintele profeţiei din Apocalipsa 18: "Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul." Matei 24,14. Îngerul al patrulea va propovădui această Evanghelie a Împărăţiei, care este Evanghelia veşnică, în toată lumea printr-un glas de avertizare la nivel mondial. Consecinţa neluării în seamă a acestei ultime oferte de har, va aduce cu sine sfârşitul lumii, exact aşa cum este zugrăvit în partea a doua a Apocalipsei 18, versetele 8-24.

Aceasta este Evanghelia în Apocalipsa 18, descoperirea lui Dumnezeu pentru "cei pricepuţi" care "vor înţelege".

     "Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul, şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege." Daniel 12,10. 

Babilonul cel mare - alianţa dintre puterea religioasă şi puterea politică

 Apocalipsa 18 este o descoperire a ceea ce urmează să aibă loc în lumea religioasă şi nu în ultimul rând în lume. Este o prezentare a unui tablou referitor la condiţia în care ajung toate bisericile creştine sau altfel spus creştinismul în general. Numele Babilon este un nume simbolic dat bisericilor creştine apostaziate. Doresc sa fac precizarea că sub acest simbol se ascund toate bisericile care au aparţinut cândva lui Dumnezeu, dar care au apostaziat de la credincioşia lor pentru Dumnezeu. În primul rând, prin Babilonul cel mare trebuie să înţelegem toate bisericile protestante, care de la 1844 încoace au decăzut pe scara valorilor spirituale şi morale în aşa fel, încât ajung în faza unei apostazii de nevindecat. Acest adevăr reiese din această declaraţie inspirată:

     "După aceea am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte<;... Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: >Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!<" Apocalipsa 18,1.2.4.

     Acest pasaj din Scriptură arată înainte, către o vreme când vestirea căderii Babilonului, adusă de cel de al doilea înger din Apocalipsa capitolul 14 (vers. 8), trebuie repetată cu adăugarea menţiunii referitoare la stricăciunile care au intrat în diferite organizaţii care constituie Babilonul, de când a fost dată pentru prima oară solia, în vara anului 1844. Este descrisă aici o stare grozavă în lumea religioasă. Cu fiecare respingere a adevărului, minţile oamenilor se vor întuneca mai mult, inimile lor se vor împietri şi mai tare, până când vor fi zăvorâte într-o împietrire necredincioasă." Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 1, 2.

Primele două solii îngereşti au fost oferite din abundenţă tuturor bisericilor protestante din Statele Unite ale Americii în perioada 1843-1844. Menirea acestor solii era să trezească la viaţă biserica simbolizată prin Sardes, căreia doar îi mergea numele că trăieşte, dar care în realitate era moartă spiritual. Sardes trebuie asociat cu tot ce înseamnă protestantism care a respins întreita solie îngerească. Dumnezeu nu a dorit să formeze o nouă mişcare religioasă, însă solia primilor doi îngeri a fost respinsă de către toate bisericile protestante americane, fapt care a condus implicit la formarea unei mari mişcări compusă din toţi aceia care acceptaseră că Isus vine pe pământ în mod literal exact în acea perioadă. Astfel avea să iasă la iveală aşteptătorii, ulterior numindu-se adventişti de ziua a şaptea. 

În al doilea rând, la acest Babilon cel mare, alcătuit din protestantismul apostaziat de la legea lui Dumnezeu, trebuie adăugată şi biserica papală. Este aşa deoarece protestanţii sunt primii care întind mâna spre catolici pentru a se uni într-o mare alianţă în favoarea impunerii respectării primei zile a săptămânii prin nişte legi foarte aspre. Primele legi duminicale, deci cu caracter religios, susţinute de puterea politică, se emit, se publică cu titlu obligatoriu în Statele Unite ale Americii. Dar, ca aceste legi să câştige teren şi să fie emise în toate ţările de pe glob, este necesară şi puterea care să aibă o influenţă mare în acest sens, iar această putere este cea catolică. 

Deci, Babilonul cel mare este un simbol în primul rând al protestantismului apostaziat şi apoi al papalităţii. Chiar mai mult, în realitate noi trebuie să înţelegem că Apocalipsa 18 este tabloul a ceea ce se întâmplă cu femeia desfrânată şi fiicele ei, cu aceleaşi înclinaţii ca ale mamei, împreună cu fiara odioasă pe care şade această femeie, aşa cum este arătat în Apocalipsa 17; adică, mai precis, Apocalipsa 18 este o descoperire a urmărilor care se abat asupra confederaţiei mondiale, alcătuite din femeia prostituată, fiara stacojie şi cele zece coarne - fiicele femeii, înfăţişate în Apocalipsa 17. Şi dacă este să mergem şi mai departe, atunci vom descoperi că în Apocalipsa 18 ne este dată reprezentarea a ceea ce se va alege până la urmă de Babilonul cel Mare şi râul Eufrat, pe care este clădită această cetate.

Marea coaliţie reprezentată în Apocalipsa 17 este îndreptată împotriva lui Dumnezeu, iar această operă care a creat acest monstru hidos aparţine în totalitate prinţului întunericului. Răspunsul lui Dumnezeu faţă de această confederaţie mondială ce cuprinde atât lumea religioasă, cât şi lumea politică şi economică este îngerul al patrulea, care dă putere extraordinară soliei îngerului al treilea ce trebuie să se facă auzită la nivel mondial, aşa cum este ea consemnată în Apocalipsa 14: "Apoi a urmat un alt înger, al treilea şi a zis cu glas tare: >Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei, şi oricine primeşte semnul numelui ei!<" Apocalipsa 14,9-11.

Această solie însemnată nu s-a făcut auzită niciodată deoarece mişcarea care a primit adevărurile ei însoţitoare, menite să desăvârşească o biserică capabilă să lumineze tot pământul cu lumina lui Dumnezeu din inimile celor ce o alcătuiesc, a eşuat lamentabil, pierzând prezenţa Duhului Sfânt, tot adevărul descoperit rămânând la stadiu de teorie searbădă. Aşadar, ceea ce urmăresc să înţelegem este că, deoarece Babilonul cel mare este alcătuit din lumea protestantă apostaziată la timpul când ne vorbeşte profeţia şi deoarece puterea politică, sub toate aspectele ei, este atrasă într-o alianţă mortală cu lumea religioasă, atunci devine evident ca lumina zilei că acest tot decăzut nu poate fi avertizat decât de nişte persoane care au primit şi trăiesc întreita solie îngerească, exact aşa cum în Babilonul antic cei prin care Dumnezeu a dat lumina marelui împărat Nebucadneţar au fost Daniel şi cei trei tineri evrei cu care era asociat în toate treburile guvernării babiloniene. 

Trebuie să observăm, pentru cei ce cunosc Scripturile, că biserica iudaică se afla prizonieră în Babilonul antic, dar ea nu lumina pe cei din jurul lor, şi aceasta fiindcă pierduseră prezenţa lui Dumnezeu şi o dată cu aceasta chiar lumina Evangheliei care strălucea din Vechiul Testament, ci Dumnezeu folosea drept instrumente de revărsare a harului şi luminii unui caracter sfânt prin aceşti tineri menţionaţi, şi e posibil şi prin alţi ucenici ai lui Hristos dar neamintiţi deloc în Scripturile Vechiului Testament.  

Tot astfel, din moment ce protestantismul trebuie avertizat cu privire la apostazia lui, nemaipunând la socoteală papalitatea, este vădit că ajutorul lor, în sensul primirii unei avertizări serioase, trebuie să vină din afară, adică dintr-o zonă unde se află prezentă solia îngerului al treilea, iar această zonă este doar tărâmul adventist. Cei patru tineri misionari din Babilonul antic, aşezaţi în poziţii cheie în mod providenţial, proveneau din biserica iudaică împilată de babilonieni; ei cunoşteau Evanghelia, dar nu fuseseră molipsiţi de apostazia poporului din care făceau parte. Tot astfel, doar acei adventişti în spirit, nemolipsiţi de orbirea şi mândria laodiceană, încărcaţi cu toată autoritatea lui Dumnezeu, fiindcă trăiesc zi de zi într-o permanentă legătură cu Cerul, vor fi instrumentele pe care Dumnezeu le va folosi pentru a produce mai întâi trezirea necesară în sânul adventismului, în scopul luării de poziţie în favoarea soliei îngerului al treilea, dată în puterea îngerului al patrulea, sau a respingerii acestei lumini pentru totdeauna. Când cele două categorii de fecioare au fost trezite şi au luat poziţiile corespunzătoare în raport cu ceea ce li se prezintă, atunci urmează pasul al doilea, şi anume prezentarea, cu glas de mare strigare, a Evangheliei în toată lumea religioasă protestantă, deci din afara adventismului, şi a lumii în general.

     "Despre cetatea Babilon, la vremea când s-a scos în evidenţă în această profeţie, s-a spus: >Păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până la cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirea ei< (Apocalipsa 18,5). Ea a umplut măsura nelegiuirii ei şi distrugerea este gata să cadă peste ea. Dar Dumnezeu are încă un popor în Babilon şi, înainte de căderea judecăţilor Sale, aceşti credincioşi trebuie să fie chemaţi afară din ea, ca să nu ia parte la păcatele ei şi să nu >primească urgiile ei<. De aici mişcarea simbolizată printr-un înger coborând din cer, luminând pământul cu slava lui şi strigând cu un glas puternic, făcând cunoscute păcatele Babilonului. În legătură cu solia lui se aude chemarea: >Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu<. Aceste înştiinţări, unite cu solia îngerului al treilea, constituie avertizarea finală, care va fi dată locuitorilor pământului." Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 3.

Ceea ce trebuie să reţinem este faptul că acest înger adaugă putere unei solii pe care doar adventiştii o au. Poporul lui Dumnezeu, majoritar, se află chiar în Babilonul spiritual ori Babilonul cel mare, ceea ce înseamnă că acolo trebuie îndreptată avertizarea solemnă de către aceia care au fost treziţi la această datorie sacră; iar aceşti sfinţi sunt cei care deţin şi trăiesc zi de zi solia îngerului al treilea cu toată suita sa de adevăruri fabuloase. Trebuie să înţelegem că aceste adevăruri extraordinare se află descoperite doar în mediul adventist.

Aşadar, potrivit profeţiilor din Apocalipsa, privitoare la evenimentele care nu s-au împlinit şi aparţin unui timp din viitorul foarte apropiat, urmează să aibă loc o stare de lucruri în plan religios şi politic care vor conduce la făurirea celei mai mari confederaţii din câte a văzut lumea, unind într-unul singur religia apostaziată şi lumea decăzută moraliceşte. Acest soi de unire este o creaţie a prinţului întunericului în încercarea de a contraface în mentalitatea comună şi mai ales în cea religioasă tot ce înseamnă Dumnezeu, în sensul declarat în Biblia adevărului. "Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte >Dumnezeu< sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu." 2Tesaloniceni 2,1-4.

Ceea ce va crea cadrul pentru un asemenea mastodont politico-religios este tocmai respingerea luminii pe care Dumnezeu a dorit să readucă în mijlocul bisericii adventiste în 1888 şi în ani 1950 ai secolului trecut. Există un tipar în trecutul mai îndepărtat, la care bine am face să luăm aminte. Atunci când Dumnezeu a binecuvântat şi înzestrat biserica apostolică cu adevăruri care au zguduit lumea, era de aşteptat ca istoria lumii să-şi aibă sfârşitul în zilele lor. Acest fapt este adevărat deoarece cartea lui Daniel era încă sigilată în ce priveşte viitorul omenirii, dacă biserica iudaică şi cea apostolică ar fi rămas credincioase la postul datoriei lor. Dar biserica iudaică l-a răstignit pe Mesia, iar în biserica apostolică s-au furişat lupii răpitori, care au adus idei noi, nesprijinite de adevărul Evangheliei, şi chiar cultul păgânismului. 

     "Dar, după o vreme, zelul credincioşilor a început să scadă, iar iubirea lor pentru Dumnezeu şi unul faţă de altul a scăzut tot mai mult. Răceala s-a furişat în biserică. Unii au uitat chipul minunat în care au primit adevărul. Unul câte unul, vechii stegari au căzut la postul lor. Unii dintre lucrătorii mai tineri, care ar fi putut să ia parte la ducerea poverilor acestor pionieri şi astfel să fie pregătiţi pentru a fi conducători înţelepţi, se plictisiseră de atât de deasa repetare a adevărurilor. În dorinţa lor după ceva nou şi senzaţional, ei au încercat să introducă vederi noi în doctrină, mai plăcute multor minţi, dar care nu erau în armonie cu principiile fundamentale ale Evangheliei. În încrederea lor de sine, cum şi în orbirea lor spirituală, ei nu au observat că aceste sofistării aveau să-i facă pe mulţi să se îndoiască de experienţele trecutului şi să ducă astfel la nedumerire şi necredinţă.

     Cum se insista asupra acestor învăţături false, au apărut deosebiri şi ochii multora au fost abătuţi să mai privească la Isus ca la Începătorul şi Desăvârşitorul credinţei lor. Discutarea punctelor neimportante de doctrină şi contemplarea basmelor plăcute, născocite de om, le ocupa timpul care ar fi trebuit să fie petrecut în vestirea Evangheliei. Mulţimile de oameni care ar fi putut fi convinse şi convertite printr-o credincioasă prezentare a adevărului erau lăsate neavertizate. Spiritualitatea scădea tot mai mult, şi Satana părea să câştige ascendenţă asupra celor care susţineau a fi urmaşi ai lui Hristos." Faptele apostolilor, cap. Descoperirea, par. 7, 8.

Cum biserica apostolică a pierdut spiritualitatea, deci toată puterea evlaviei, a Evangheliei, aşa cum îi fusese descoperită, devenise vădit faptul că lucrarea lui Dumnezeu pe pământ nu mai putea fi încheiată. În acest timp înfricoşător, Dumnezeu avea nevoie de un glas de avertizare, iar acesta era glasul lui Ioan cel iubit. "În acest timp critic din istoria bisericii, Ioan a fost osândit să fie exilat. Niciodată mai înainte biserica nu avusese mai multă nevoie de glasul lui ca acum. Aproape toţi foştii săi tovarăşi din slujba Evangheliei suferiseră martiriul. Credincioşii care mai rămăseseră înfruntau o împotrivire fioroasă. După toate semnele ce se arătau, nu era prea departe ziua când vrăjmaşii bisericii lui Hristos aveau să triumfe." Faptele apostolilor, cap. Descoperirea, par. 9. 

Dumnezeu sigilase înţelesul profeţiilor ce vizau viitorul îndepărtat din cartea lui Daniel, fiindcă dorinţa Lui a fost să curme în triumf istoria omenirii cu ajutorul unei biserici loiale până la capăt, adică a căutat să oprească viitorul sumbru ce urma cu certitudine dacă şi biserica apostolică eşua în menirea ei. Numai că acest lucru nu a fost posibil. Ioan descoperitorul a fost păstrat în viaţă în mod providenţial, trăind aproape o sută de ani, în scopul primirii unor descoperiri care însemnau de fapt desigilarea cărţii lui Daniel. Ceea ce Dumnezeu a dorit să oprească prin credincioşia unei biserici luminate, nu s-a întâmplat, devenind imperios necesar desigilarea cărţii lui Daniel, a profeţiilor care aruncau, după eşecul bisericii apostolice, lumină asupra unui viitor sumbru. 

     "În providenţa lui Dumnezeu, Ioan a fost aşezat acolo unde Hristos putea să-i dea o minunată descoperire despre Sine şi despre adevărul Lui dumnezeiesc pentru iluminarea bisericilor.

     Exilându-l pe Ioan, vrăjmaşii adevărului au nădăjduit să aducă la tăcere pe vecie glasul credinciosului martor al lui Dumnezeu; dar, pe Patmos, ucenicul a primit o solie a cărei influenţă avea să continue a întări biserica până la sfârşitul vremii. Deşi neeliberaţi de răspunderea faptelor lor rele, cei care l-au exilat pe Ioan au devenit unelte în mâinile lui Dumnezeu, pentru a aduce la îndeplinire planul cerului; şi însăşi strădania de a stinge lumina a aşezat adevărul într-o poziţie mai clară." Faptele apostolilor, cap. Descoperirea, par. 10, 11. 

Ceea ce doresc să arăt din istoria eşecului bisericilor iudaică şi apostolică este că ceea ce a urmat în lume a fost doar o consecinţă logică a acelui eşec, a acelei apostazii nedorite de Cer. Prin urmare, căderea bisericii apostolice a condus la făurirea tainei fărădelegii sau a fiului pierzării, adică a papalităţii. Timp de peste un mileniu lumea europeană îndeobşte a suferit din pricina acestui produs al prinţului întunericului, aproape fără putinţa de a cunoaşte dezvoltarea în ştiinţă, literatură, etc. Existenţa papalităţii se datorează apostaziei bisericii apostolice. Devine evident, deci, că eşecul mişcării advente în trăirea şi respingerea luminii soliei îngerului al treilea nu poate conduce decât la făurirea unei icoane a ceea ce papalitatea a fost în Evul Mediu. Istoria se repetă, numai că avem de-a face cu alţi protagonişti. 

Nu trebuie să tratăm cu uşurinţă aceste gânduri, întrucât ele sunt acoperite de evenimente întâmplate şi, fiindcă ele constituie un tipar, atunci este musai să credem, fără să greşim, că se vor mai întâmpla. Când lumina Evangheliei este lepădată, atunci este cert că se pregăteşte terenul pentru formarea unor împrejurări care vor conduce la alianţe între biserică şi stat, căci tocmai aşa ceva a fost papalitatea medievală, ce au ca obiectiv stabilit oprimarea tuturor libertăţilor, în speţă cea religioasă. Noi, cei care trăim în lumea de astăzi, am ajuns aici din cauza eşecului bisericii lui Dumnezeu de a-şi face datoria, de a asculta numai de Dumnezeu şi de a nu permite cu nici un chip să fie îndepărtată de Mântuitorul, căci fără El nu putem face nimic, dar absolut nimic, în nici o privinţă. 

Ultima mare bătălie va fi între copiii credincioşi ai lui Dumnezeu, aceia care sunt caracterizaţi de solia îngerului al treilea, şi Babilonul cel mare susţinut de Eufratul financiar. Până la urmă, Apocalipsa 18 nu este altceva decât descoperirea a ceea ce se alege de Babilonul cel mare şi de Eufratul pe care stă, ceea ce-l face încrezător că va dăinui veşnic. Dumnezeu a avut grijă să ne dezvăluie cum va sfârşi Babilonul cel mare, alianţa dintre protestantismul apostaziat împreună cu papalitatea şi puterea politică şi financiară a lumii întregi, dacă includem și Eufratul care susține această babilonie. Acest mastodont acoperă toată lumea contemporană, este o confederaţie în care sunt cuprinşi toţi oamenii. Nimeni nu poate alege un loc neutru. Aşa ceva este imposibil.

De asemenea, Inspiraţia divină are grijă să ne arate ce atitudine are Eufratul în raport cu Babilonul pe care îl sprijină până la un punct. În studiul următor vom descoperi împreună cum seacă Eufratul şi cum Babilonul cel mare rămâne fără putere. Până la urmă, Apocalipsa 18, după cum singuri vom vedea, este imaginea întregită a altor profeţii care vorbesc despre secarea Eufratului şi distrugerea Babilonului cel mare. 

"Pământul s-a luminat de slava lui"

 Apocalipsa 18 cuprinde o bogăţie de lumină cerească, aşa cum puţin ne închipuim. Misiunea acestui înger este capitală pentru isprăvirea lucrării de salvare a omului de pe acest pământ. El este îngerul care aduce sfârşitul lumii. Este aşa deoarece se spune că el luminează întregul pământ cu slava sa, ceea ce înseamnă că aduce, prin vestirea lui, la cunoştinţa tuturor oamenilor ultima ofertă a harului divin. El este un înger cu totul şi cu totul special, fiind acela care va împlini o profeţie rostită de Mântuitorul, şi pe care puţini au înţeles-o. 

După cum am subliniat, acest înger minunat este prorocul Ilie sau mişcarea Ilie, aşa cum este consemnat în Maleahi 4,5.6, şi totodată vocea care trezeşte din aţipeala lor ambele categorii de fecioare, din pilda celor zece fecioare. Vezi Matei 25,6. Ceea ce trebuie să înţelegem, însă, este că lucrarea acestui înger începe mai întâi pe tărâmul adventist. El se coboară din cer, dar nu oriunde, ci în mijlocul poporului adventist întocmai cum Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat în mijlocul naţiunii iudaice, practic a poporului Său ales. De ce astfel? Fiindcă lucrarea de conştientizare a lumii cu privire la ultima ofertă a harului divin sau a salvării, trebuie să fie dată de nişte oameni care sunt pregătiţi să facă această lucrare de mare anvergură, practic una mondială. Singurii agenţi umani prin care Dumnezeu poate iniţia şi creşte această mare lucrare, ce trebuie să cuprindă întregul pământ, sunt credincioşii adventişti - toţi aceia care sunt asemănători în caracter cu Ioan Botezătorul. 

Deci, mai întâi îngerul din Apocalipsa 18 trebuie să poarte chipul unei mişcări de trezire în sânul adventismului, ca să trezească fecioarele înţelepte la datoria pentru care au fost pregătite de Duhul Sfânt în timpul de aşteptare sau de aţipire. Să nu uităm că ele au şi ulei în vasele de rezervă, spre deosebire de fecioarele nechibzuite. În prima lui fază, acest înger puternic se manifestă precum Ilie Tişbitul ori Ioan Botezătorul. Aceştia doi au iniţiat o mare mişcare de trezire în sânul poporului evreu. După ce toate fecioarele sunt trezite şi încep vestirea cu putere a soliei îngerului al treilea chiar în mijlocul bisericilor adventiste de pe tot cuprinsul mapamondului, când organizaţia adventistă i-a atitudinea de respingere, acest înger continuă în manifestarea sa cu a doua fază, aceea de vestire a Evangheliei tuturor oamenilor de sub cer, întocmai cum ucenicii lui Isus, după ce Sinedriul iudaic l-a ucis cu pietre pe Ştefan, au început să răspândească Evanghelia printre neamuri. 

De unde ştim, totuşi, că aşa stau lucrurile? În Apocalipsa 18 parcă nu sunt prezentate lucrurile în felul acesta. În primul rând, acest înger se coboară din cer, ceea ce înseamnă că solia lui, sau ceea ce are de spus oamenilor, nu este de pe pământ, ci cerească, regească, o solie ce va fi atât de convingătoare, încât va conduce la despărţirea definitivă a copiilor adevăraţi ai lui Dumnezeu de restul lumii, care alege să rămână în păcat. (Majoritatea copiilor lui Dumnezeu se află în Babilonul cel mare, că de-aia i se vesteşte ceva, în special în bisericile protestante). În al doilea rând, el trebuie că are o legătură specială cu cei trei îngeri prezentaţi în Apocalipsa 14, fiindcă aceştia au venit, la timpul desemnat lor, tot cu o solie din cer. "Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod." Apocalipsa 14,6.

Se poate observa că ambii îngeri, cel din Apocalipsa 18 şi cel din Apocalipsa 14, au şi vestesc Evanghelia. Evanghelia trebuie musai să o legăm de cer, fiindcă este de sorginte cerească, este descoperirea iubirii desăvârşite a lui Dumnezeu unui neam de oameni păcătoşi, ce sunt invitaţi să o primească spre a fi mântuiţi. "După aceea am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui." Apocalipsa 18,1. Practic, slava îngerului puternic din Apocalipsa 18 nu este altceva decât Evanghelia prezentată de primul înger, potrivit Apocalipsei 14,6. Aşadar, Evanghelia este slava lui Dumnezeu, care la rândul ei este descoperirea caracterului lui Dumnezeu, ori altfel spus a iubirii divine care se jertfeşte pentru cel păcătos. 

În al treilea rând, vestirea îngerului din Apocalipsa 18 nu este altceva decât o repetare a soliei îngerului al doilea, care urmează primului din Apocalipsa 14! Îngerul al doilea a anunţat urmările respingerii Evangheliei de către toate bisericile protestante americane, căci acolo s-a vestit întâiaşi dată această solie solemnă, fapt care a atras cu sine o decădere de natură morală înfricoşătoare. Să luăm aminte la Cuvântul Domnului în acest sens: "Apoi a urmat un alt înger, al doilea şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!<" Apocalipsa 14; şi: "El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei<." Apocalipsa 18,2.3.

Se poate observa limpede asemănarea dintre cele două solii. Numai că, în primul caz, când a fost vestită întâiaşi dată această solie, Babilonul (Sardes sau toate bisericile protestante de pe tărâmul american) nu devenise cel mare, ca în al doilea caz. Strigarea îngerului al doilea ne vorbeşte doar despre începutul decăderii morale şi spirituale în sânul protestantismului, pe când îngerul al patrulea, din Apocalipsa 18,1, vesteşte aceeaşi solie dar de astă dată o îndreaptă către Babilonul cel mare, adică tot ce înseamnă creştinism în unire deplină cu lumea: cu puterea statului (politică) şi cu puterea financiară (economică). Babilonul din timpul vestirii celei de a doua solii îngereşti devine o dată cu trecerea timpului Babilonul cel mare, adică un soi de creştinism care a asimilat tot ce este în lume împreună cu spiritul şi puterea ei; este practic chipul şi asemănarea pe care Satana şi-a dorit-o dintotdeauna. Babilonul cel mare este chipul şi asemănarea desfigurată a prinţului întunericului. "A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte". Apocalipsa 18,2.

Prin urmare, trebuie să fie evidentă legătura dintre aceşti îngeri, patru la număr, chiar dacă al patrulea este parte din Apocalipsa 18. Toţi au de vestit aceeaşi solie, şi anume Evanghelia cea veşnică. Acum, dacă întreita solie îngerească, descoperită în Apocalipsa 14,6-12, a condus la formarea unei mişcări a cărei ţintă este aşteptarea venirii Mântuitorului pe norii cerului, înseamnă că îngerul al patrulea are de făcut o lucrare specială în sânul acestei mişcări care doarme în păcatele ei, de vreme ce este lipsită de puterea cu care este necesară încheierea lucrării lui Dumnezeu pe pământ. Solia pe care o deţine această mişcare are nevoie de o putere care să conducă la o mare trezire în sânul ei şi totodată care să conştientizeze lumea întreagă de ultima ofertă a harului mântuitor al lui Dumnezeu. 

Singurii care au lansat vestirea căderii Babilonului spiritual în 1844 au fost aceia care primiseră Evanghelia veşnică, adică solia primului înger. Tot astfel, singurii care sunt în măsură, în viitorul apropiat, să prezinte lumii întregi slava Evangheliei în toată puterea ei sunt doar fecioarele înţelepte împreună cu cei care li se alătură. Sunt doar aceia care au primit Evanghelia. Numai cine are, poate împărţi şi celui ce nu are. De aceea, îngerul din Apocalipsa 18 este îngerul care vine cu toată plinătatea puterii Duhului Sfânt, ce va fi revărsat peste toţi cei flămânzi şi neprihăniţi sub forma ploii târzii. Această experienţă va întrece cu mult experienţa ucenicilor lui Hristos din Ziua Cincizecimii. 

Mai trebuie să vedem un aspect foarte important al acestui eveniment de mare interes pentru cercetătorul înţelept al Bibliei. Dacă solia primilor trei îngeri din Apocalipsa 14, prin primirea şi trăirea ei o vreme, a condus la formarea unei mişcări de aşteptare a Mântuitorului, şi dacă prin pierderea acestei Evanghelii primite de către ea a făcut-o să ajungă în starea descrisă de Martorul credincios, care nu are cum să mintă, aceea de Laodicea, înseamnă că Dumnezeu nu are cum să lase lucrurile în felul acesta, de vreme ce tot adevărul Evangheliei veşnice l-a încredinţat bisericii adventiste. El trebuie să întreprindă ceva în acest sens, căci numai din acest tărâm vor ieşi agenţii Săi ca să vestească lumii solia de avertizare cu privire la cele şapte plăgi şi la venirea literală a Mântuitorului pe norii cerului. Cum a fost în zilele lui Ioan Botezătorul şi în Ziua Cincizecimii, tot astfel trebuie să fie şi acum. Cele două evenimente amintite au avut de-a face strict cu poporul israel, nu cu lumea, în prima fază. Abia după respingerea Evangheliei şi a lui Mesia, ca Mesia cel întrupat, a putut începe faza a doua, când vestirea trebuia îndreptată spre neamuri sau lumea păgână.

Aşadar, de ce îngerul cel puternic, care dă putere soliei îngerului al treilea, vine în mediul adventist? Deoarece acest înger a venit întâiaşi dată în biserica adventistă în 1888, adică exact acolo unde se afla descoperită întreita solie îngerească! Aşa după cum am constatat în studiul anterior, acest înger şi-a făcut apariţia în anul 1888 la Conferinţa de la Minneapolis. A fost necesară apariţia sa tocmai fiindcă adventiştii pierduseră puterea soliei îngerului al treilea şi, o dată cu aceasta, chiar lumina cu care puteau şi trebuiau să lumineze lumea. Prin urmare, este de aşteptat la modul cel mai cert cu putinţă ca el să viziteze din nou, şi pentru ultima oară, tărâmul adventist. Din moment ce acest înger s-a manifestat, în 1888, sub forma picurilor ploii târzii, atunci devine logic şi adevărat că el este îngerul care, venind a doua oară în exact acelaşi mediu, deşi generaţiile sunt diferite, trebuie să fie însoţit de marea revărsare a Duhului Sfânt sub forma ploii târzii. 

Ploaia timpurie au primit-o ucenicii lui Hristos, după învierea Mântuitorului, aşa cum a promis El, fiindcă acceptaseră adevărul Evangheliei aşa cum le fusese descoperit de Hristos şi mai apoi întărit prin Duhul. Bazaţi pe această realitate, atunci devine evident că ploaia târzie trebuie să o primească doar aceia care deţin şi trăiesc Evanghelia în mod personal şi individual, aşa cum se găseşte ea în solia îngerului al treilea; de aceea îngerul din Apocalipsa 18 poate fi socotit şi ca glasul sau portavocea îngerului al treilea. Îngerul al patrulea îşi face apariţia doar pe fondul revărsării deosebit de îmbelşugate a Duhului Sfânt, sub forma ploii târzii. 

Deci, este uşor de recunoscut faptul că, deoarece credincioşii care au dat strigarea celui de-al doilea înger, în 1844, primiseră Evanghelia cea veşnică a primului înger, ceea ce înseamnă că deţineau adevărul aşa cum le fusese vestit şi descoperit, ne conduce la concluzia certă că, deoarece solia îngerului al patrulea, din Apocalipsa 18, din moment ce repetă aceeaşi solie a îngerului al doilea, dar cu menţiunea adăugării întregii decăderi spirituale şi morale a bisericilor de la 1844 încoace, trebuie să fie vestită doar de către credincioşi care au experienţa cunoaşterii întreitei solii îngereşti, adică a Evangheliei veşnice! Evanghelia veşnică, sub forma soliilor primilor trei îngeri, potrivit Apocalipsei 14,6-12, a fost descoperită şi încredinţată doar credincioşilor care au dorit să se împărtăşească de ea de la 1844 încoace, şi anume adventiştii de ziua a şaptea. Acesta este adevărul oricât de dureros ar părea altcuiva de altă confesiune religioasă.

Acum urmează partea cea mai interesantă. Acest înger magnific este totodată împlinitorul unei profeţii ce de multe veacuri aşteaptă a fi împlinită. De altminteri, atunci când Mântuitorul a rostit-o, într-o împrejurare specială, El a ştiut că până la urmă singurul în măsură să pună punct istoriei multimilenare a păcatului, prin vestirea cu mare putere a Evangheliei ce trebuie să cuprindă întreg mapamondul, este îngerul din Apocalipsa 18. Această profeţie deosebită, mai ales ca înţeles, este aceasta: "Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul". Matei 24,14.

"Evanghelia aceasta a Împărăţiei" nu este alta decât Evanghelia veşnică pe care primul înger a venit să o vestească tuturor oamenilor. "Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod." Apocalipsa 14,6. Observăm că scopul acestei vestiri era ca solia Evangheliei să fie vestită "locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod", dar această veste bună n-a ajuns la toți locuitorii pământului în așa fel, încât să se isprăvească definitiv cu păcatul și fărădelegile. Acest lucru s-a datorat pierderii puterii şi îndepărtării Duhului Sfânt din mijlocul marii mişcări advente, începând cu anii 1850. 

Sfârşitul va veni doar într-un singur context, şi anume numai atunci când "Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor". Singurul în stare care va putea face ca Evangheliei lui Hristos să fie vestită în toată lumea este doar îngerul din Apocalipsa 18, fiindcă despre el se spune limpede că "avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui". Apocalipsa 18,1. Nu a mai existat vreodată în istoria pământului o împrejurare în care Evanghelia să lumineze pe toţi oamenii şi să aducă sfârşitul lumii. Cu toate acestea, deşi Pavel declară că, în timpul său, Evanghelia fusese vestită în toată lumea, acest adevăr de fapt face referire doar la lumea cunoscută de atunci. Bunăoară, Evanghelia nu ajunsese la popoarele nordice şi nici la băştinaşii de pe tărâmul celor două Americi, nedescoperite la vremea aceea. (Nu pătrunsese nici în Africa pagână. Mă refer la tot continentul). Dacă biserica apostolică s-ar fi păstrat curată, atunci Dumnezeu ar fi făcut o minune şi vestirea Evangheliei ar fi ajuns pe tot cuprinsul pământului. 

De asemenea, este necesar să observăm din cuvintele Mântuitorului că această profeţie despre Evanghelia propovăduită în toată lumea, ca fapt care va aduce sfârşitul lumii, este pusă în contextul sfârşitului, adică a unei perioade de timp care trebuia să aibă de-a face cu împrejurări prielnice pentru aşa ceva. El spune astfel: "Dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit". Matei 24,13. Sfârşitul la care face referire este sfârşitul marii perioade de persecuţie, cei 1260 de ani, şi inclusiv a timpului în care trebuie să fie făcută cunoscută întreita solie îngerească. Practic, primele paisprezece versete din Matei 24 constituie un preambul pentru cele ce urmează mai apoi. Hristos dezvoltă ceea ce a spus până aici, şi face o înşiruire de evenimente pe care le amestecă în mod intenţionat, mergând până la a doua Sa venire.

În versetul 29 din Matei 24, Isus spune că "Îndată după acele zile de necaz >soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate<". Zilele de necaz reprezintă perioada de persecuţie papală, iar citatul din profeţia lui Ioel pe care îl preia Isus, (vezi Ioel 2,30.31), face referire la acele semne care au introdus vremea sfârşitului. Este vorba despre marele cutremur de pământ din 1755, de la Lisabona, întunecarea soarelui şi înroşirea lunii în 1780 şi, bineînţeles, căderea de stele sau ploaia de meteoriţi din 1833 (ultimele două evenimente au loc doar pe tărâmul american), adică exact acele evenimente care trebuiau să aibă loc mai înainte de a fi vestită întreita solie îngerească din Apocalipsa 14, în 1844. Apoi, Isus zice că: "Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă". Matei 24,30.

Asta înseamnă că a doua venire literală a lui Hristos pe norii cerului, când evenimentul în sine face ca toate naţiunile pământului să se bocească, nu poate avea loc dacă mai întâi lumea întreagă nu este avertizată cu privire la exact acest eveniment măreţ. Iar această avertizare nu este altceva decât împlinirea cuvintelor Mântuitorului că sfârşitul lumii nu poate veni decât după ce au loc anumite evenimente care trebuie să preceadă a doua venire, dar nu mai înainte ca Evanghelia Sa să fie vestită sau proclamată întregului pământ. "Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul." Matei 24,14.

Aşadar, Evanghelia despre care face vorbire Răscumpărătorul nostru în Matei 24, este Evanghelia conţinută în solia celor trei îngeri şi vestită în puterea îngerului din Apocalipsa 18, plin de o aşa putere că va lumina întregul glob pământesc. Această Evanghelie veşnică aduce sfârşitul lumii doar când este plină de slava măririi cereşti într-un fel special. Adică, ea trebuie să fie o descoperire aparte, a cărei lumină să corespundă unei nevoi aparte, pentru o generaţie de oameni deosebit de rea şi de ticăloşită din pricina păcatului, iar această lumină trebuie musai să vină din sfânta sfintelor templului ceresc, adică din a doua încăpere a sanctuarului ceresc, locul unde Hristos îşi desfăşoară lucrarea Sa de mijlocire de la 1844 încoace. Prin urmare, este drept să spunem că "Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor" numai atunci când poartă slava şi lumina ce caracterizează sfânta sfintelor şi prezenţa Tatălui şi a Fiului în interiorul lor! Numai în felul acesta va veni sfârşitul şi se va împlini literal şi definitiv profeţia rostită de Mântuitorul în Matei 24,14.

Deci, vestirea Evangheliei tuturor locuitorilor pământului, ca să vină sfârşitul, trebuie să aibă de-a face cu lucrarea lui Isus în sfânta sfintelor. Acesta este motivul pentru care această profeţie nemaipomenită nu s-a împlinit până astăzi. Împlinirea ei trebuie să corespundă unei lucrări speciale de judecată pe care doar Isus o poate face într-un anumit loc în templul ceresc, în sfânta sfintelor, o judecată ce presupune îndepărtarea tuturor păcatelor acumulate în sanctuarul ceresc prin mărturisirea lor de către toţi copiii lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor, până la încheierea timpului de har. Să luăm aminte la solia primului înger în acest sens: "Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: >Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!<" Apocalipsa 14,6.7.

Această profeţie, referitoare la proclamarea unei lucrări de judecată, mai înainte de a veni Hristos pe norii cerului, este o împlinire a unei alte profeţii biblice care ne spune că trebuie să aibă loc, şi ne spune chiar şi timpul când trebuie să înceapă. Aceasta se găseşte în Daniel 7,9.10.13. Judecata menţionată aici se desfăşoară în prezenţa a două persoane speciale, dar şi a milioane de îngeri. Cele două persoane sunt Dumnezeu Tatăl şi Fiul Său. Locul unde se desfăşoară trebuie că este templul ceresc, căci numai acolo se află prezenţa scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Această judecată priveşte curăţirea acelui templu de toate păcatele acumulate acolo în decursul timpului, de la căderea lui Adam, şi-i are în vedere doar pe credincioşii lui Dumnezeu.

De asemenea, se indică şi timpul când urma să înceapă această perioadă, şi anume după ce trebuie să treacă cei 1260 de ani de persecuţie papală, sau altfel spus "o vreme, două vremuri, şi o jumătate de vreme", Daniel 7,25, perioadă de timp care se întinde între anii 538 d.Hr şi 1798 d.Hr, când papalitatea primeşte rana de moarte din partea puterii ateiste franceze. Apoi ne este descoperit inclusiv că ceea ce trebuie curăţit sau restaurat este chiar sanctuarul ceresc la sfârşitul acestei perioade de persecuţie, dar numai după ce mai întâi trebuie să aibă loc şi semnele naturale pe care Mântuitorul le menţionează în profeţia Sa din Matei 24 în care comprimă foarte multe evenimente. Că locul este templul sau sanctuarul ceresc este arătat în Daniel 8,13.14: "Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: >În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare Sfântul Locaş şi oştirea?< Şi el mi-a zis: >Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit!<"

Ceea ce mai trebuie să ştim este că strigarea glasului ce trezeşte fecioarele în biserica aşteptătorilor, din pilda celor zece fecioare, în împlinirea ei parţială în anul 1844, este o strigare prin care se vesteşte că Mirele trebuie întâmpinat, dar nu pe norii cerului, ci în sanctuarul ceresc, prin credinţă, chiar în locul unde intrase, adică în sfânta sfintelor. Asta pentru că aşa se declară în Daniel 7,9.10.13. Parabola celor zece fecioare are o dublă împlinire şi priveşte doar biserica aşteptătorilor căreia Dumnezeu i-a încredinţat solia celor trei îngeri! Ce presupune lucrarea de judecată în templul ceresc este descoperit în profeţia lui Maleahi: "Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor... El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite." Maleahi 3,1.3. 

Aşadar, vestirea primului înger din Apocalipsa 14 este o vestire despre o lucrare de judecată, fiindcă aşa declară profeţiile vechi-testamentare menţionate mai sus, după cum am arătat, iar această Evanghelie trebuie să ajungă la toţi locuitorii pământului, deoarece lucrarea acestui înger este menită să cuprindă întreg mapamondul. Când îngerul al patrulea din Apocalipsa 18 îşi adaugă toată puterea sa, atunci Evanghelia veşnică va fi auzită printr-o mare avertizare mondială de toţi locuitorii pământului, iar acest fapt, în sine, va fi împlinirea literală a profeţiei Mântuitorului referitoare la venirea sfârşitului lumii: "Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul". Matei 24,14.

Nu trebuie să uităm niciodată că "Evanghelia aceasta a Împărăţiei" din Matei 24,14 şi "Evanghelia veşnică" din Apocalipsa 14,6, sunt practic una şi aceeaşi Evanghelie, numai că, pentru a putea cuprinde tot globul, ca să poată veni sfârşitul, este necesară o tărie cerească ce depăşeşte cu mult ce s-a întâmplat în Ziua Cincizecimii şi după aceea, iar această putere aparţine doar îngerului din Apocalipsa 18,1. "După aceea am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui."

Această Evanghelie minunată este cuprinsă doar în solia celor trei îngeri, care trebuie întărită şi făcută să poată lumina pe toţi locuitorii pământului cu ajutorul unui înger special, adică a unei mişcări religioase speciale - Mişcarea Ilie. Această solie se găseşte doar în mediul adventist, aşa de colorat cum este el astăzi. În curând, trebuie să răsune glasul de deşteptare pentru toate fecioarele bisericii aşteptătorilor. Pregătiţi-vă!