Cei 144.000 - biserica filadelfiană biruitoare

Fiindcă rebeliunii nu i se poate pune capăt decât dacă sunt demascate principiile ei, atunci înseamnă că ceea ce a făcut Hristos pe Golgota trebuie să facă şi cei 144.000 chiar înainte de venirea lui Hristos pe norii cerului. Sfârşitul lui Hristos a venit numai atunci când Satana a fost demascat, iar îngerii sfinţi s-au lămurit pe deplin cu privire la caracterul diavolului şi caracterul lui Dumnezeu, frumos expus de Mântuitorul în viaţa Sa pământească. Aceste două caractere trebuiau puse în contrast, astfel încât intelectul fiinţelor create să discearnă pe deplin între principiile lui Dumnezeu şi principiile satanice.

Tot astfel, sfârşitul lumii, ce coincide cu venirea lui Hristos pe nori, va veni doar atunci când Satana va fi demascat înaintea oamenilor răi, care vor discerne astfel de partea cui au fost toată viaţa şi ce înseamnă să fii despărţit de Dumnezeu. Mintea lor trebuie să înţeleagă pe deplin caracterul lui Dumnezeu în contrast cu cel al lor şi al diavolului. Această lucrare va fi efectuată de către cei 144.000, sfinţii speciali ai lui Dumnezeu, care vor repeta lucrarea primelor roade săvârşită de Hristos la cruce!! Aceşti oameni răi trebuie să priceapă de ce urmează să moară şi de ce nu mai au nici un drept la viaţă! Lupta cea mare nu se va încheia decât în felul acesta, înainte de a avea loc marea judecată finală de la sfârşitul mileniului.

Când îngerii lui Dumnezeu au ajuns să priceapă caracterul lui Satana, abia atunci a fost ruptă orice verigă de simpatie între ei şi diavolul, abia atunci a fost momentul când l-au dezrădăcinat pe diavolul din mintea lor, acesta din urmă nemaiputând avea deloc acces în cer după răstignirea lui Hristos. Ceea ce vreau să înţelegem este faptul că alegerea aceasta trebuia să vină din partea fiinţelor angelice şi a locuitorilor lumilor nevăzute doar pe bază de convingere profundă, de nestrămutat, doar atunci când intelectul lor avea să înţeleagă pe deplin ce înseamnă răzvrătirea şi ce produce ea în Universul lui Dumnezeu dacă este lăsată să continue!!! Tot astfel, când în final oamenii nelegiuiţi vor pricepe o dată şi pentru totdeauna că ei se fac vinovaţi de răzvrătire, de încercarea de a şterge de pe faţa pământului pe adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, adică pe cei 144.000 de sfinţi, când realizează că din cauza încălcării legii lui Dumnezeu s-au petrecut pe pământ toate atrocităţile posibile şi când ajung astfel să înţeleagă caracterul cel rău al diavolului şi al rebeliunii, abia în acel moment se văd în adevărata lumină şi înţeleg că nu pot trăi veşnic, motiv pentru care se pleacă la picioarele acestor sfinţi speciali, pe care erau gata-gata să-i distrugă, şi recunosc că Dumnezeu i-a iubit şi că ei sunt pierduţi pe deplin!! "Iată că îţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit." Apocalipsa 3,9.

Numai atunci când convingerea lor cu privire la acest fapt este lămurită, numai atunci este pregătit terenul pentru venirea reală a lui Hristos împreună cu îngerii pe pământ. Nu trebuie să fie nimic forţat sau impus, ci convingerea trebuie să vină pe temeiul descoperirii caracterului lui Dumnezeu, în aşa fel încât cei răi să discearnă singuri situaţia lor, caracterul păcatului, pe cel al diavolului şi faptul că nu merită să mai trăiască!! Lucrarea acestei convigeri totale pentru mintea celor răi nu poate fi realizată decât prin intermediul primelor roade, prin cei 144.000. De aceea se afirmă despre ei că "Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel". Apocalipsa 14,4.

Ne amintim că cel dintâi rod face posibil secerişul, care în cazul nostru este învierea tuturor copiilor neprihăniţi ai lui Dumnezeu morţi de la Adam până la încheierea timpului de har. Fără prezentarea snopului de legănat sau a primelor roade, nu putea şi nu poate avea loc secerişul. Fără demascarea de către Hristos, prin viaţa Sa, dar mai ales la cruce, a caracterului lui Satana, nu putea avea loc învierea nici unui copil sfânt al lui Dumnezeu. La fel, fără demascarea caracterului păcatului şi a lui Satana de către cei 144.000, nu poate avea loc învierea sfinţilor adormiţi ai lui Dumnezeu. Demascarea aceasta avea menirea să elimine din mintea oricărei făpturi loiale lui Dumnezeu orice urmă de simpatie pentru diavolul şi orice potenţială răzvrătire ulterioară. Mintea lor trebuie să cântărească foarte bine între modul de viaţă al lui Hristos, caracterizat numai de principiile neprihănirii şi adevărului, bazate toate numai pe iubire neţărmurită, şi metodele, principiile şi spiritul luciferic, care stau la baza caracterului lui, astfel încât singuri să facă alegerea necesară impusă de demonstraţia respectivă. Reţinem, convingerea nu trebuie impusă, ci trebuie să vină doar pe baza analizei între două tipuri de declaraţii, principii sau demonstraţii!!

Dumnezeu a arătat că nu deţine metode pentru a sili făpturile inteligente să aleagă neprihănirea pentru că sunt forţate de El, în vreun fel sau altul, ci ea trebuie să vină prin demonstrarea unor fapte, care să poată fi analizate în mod corect ţinându-se seama de principiul "La lege şi la mărturie!" Dumnezeu este nu numai Creatorul intelectului, ci şi Acela care îl respectă în cel mai înalt grad posibil!!! Prin urmare, prin cei 144.000 Dumnezeu urmăreşte să-i ajute pe cei răi să raţioneze pe o bază dreaptă, prin faptul că este expus spre vedere şi înţelegere caracterul lui Satana şi implicit al păcatului în contrast cu iubirea lui Dumnezeu!!! Vraja satanică asupra minţii lor trebuie sfărâmată, în aşa fel încât mintea lor să fie liberă să vadă şi să priceapă de ce fac ceea ce fac şi cine i-a împins acolo, în postura în care se află!!!

Pentru ca această vrajă să fie ruptă, este nevoie nu de forţarea minţii, ci de descoperirea şi manifestarea iubirii, prin nişte oameni păcătoşi, care au ales să stea de partea lui Dumnezeu cu preţul vieţii lor!!! Numai puterea înşelătoare a lui Satana ţine mintea oamenilor în întuneric şi în negura necunoaşterii caracterului lui Dumnezeu. Ei bine, această putere de vrajă diabolică trebuie sfărâmată, şi nu există decât o singură cale: descoperirea iubirii care să pună în contrast răutatea caracterului celor răi, astfel fiind demascat de fapt caracterul lui Satana!!! Aceasta este singura convingere sănătoasă care poate fi adusă asupra minţii inteligente!!! Nu prin forţă, nu prin constrângere, nu prin minciună sau altceva de felul acesta, ci prin descoperire şi demascare a păcatului!!! Abia când acest fel de convingere cuprinde toată mintea şi întreaga fiinţă a omului, se poate spune că edificarea este corectă şi completă şi că s-au tras toate concluziile în mod corect, fără greşeală!!! Acesta este singurul fel de convingere apreciat de Dumnezeu, întrucât şi alegerea va fi pe măsură, indiferent că este de partea binelui sau de partea răului.

Dumnezeu nu va condamna pe nimeni niciodată decât în urma unei alegeri care provine dintr-o astfel de convingere deplină, în cazul în care a ales păcatul bineînţeles! Este absurd ca Dumnezeu să fie perceput asemenea mafiotului care ucide cu sânge rece doar pentru că nu are nici o altă alternativă pentru a-l convinge pe duşmanul lui să-i ofere ceea ce-i datorează sau chiar serviciul său!! Mulţi creştini nu vorbesc niciodată despre Dumnezeu în felul acesta, însă gândesc în modul acesta fără să-şi dea seama!!! Mai mult, chiar acţionează în felul acesta. Dar la Isus Hristos nu vedem nimic de felul acesta, ci vedem numai un şuvoi de iubire îndreptat spre toţi oamenii, însă care poate fi curmat prin respingere!! Cea mai înaltă formă de respect faţă de mintea inteligentă din partea lui Dumnezeu este aceea de a-i prezenta forma desăvârşită a iubirii, singura care poate păstra mintea intactă, fără să fie alterată, şi singura care o poate hrăni fără ca aceasta să se sature vreodată!!! Iubirea lui Dumnezeu, care este însăşi viaţa Sa, este mediul pentru care a fost creat creierul făpturilor inteligente! Folosirea forţei, a constrângerii sau a minciunii înseamnă lipsă de respect şi totodată distrugerea minţii inteligente!!!

De aceea, îngerii şi locuitorii lumilor necăzute trebuiau să vadă contrastul între manifestarea iubirii şi cea a silirii, a minciunii şi înşelăciunii, pentru ca să poată alege în cunoştinţă de cauză, prin convingere inteligentă, neimpusă în vreun fel. Această experienţă a îngerilor trebuie repetată cu oamenii păcătoşi, căci ei încă nu cunosc caracterul lui Dumnezeu, aşa cum a fost descoperit la cruce, până astăzi. Pentru acest lucru, Dumnezeu are nevoie de nişte oameni sfinţi, nepătaţi, în caracterul cărora să se poată arăta neprihănirea, adevărul şi, cea mai mare dintre toate câte există în Univers, iubirea lui Dumnezeu!!!

Am spus că această lucrare se va face, va fi realizată într-un timp numit timpul strâmtorării lui Iacov, un timp când nu mai există har. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că Duhul Sfânt este retras cu totul de la oamenii răi, care cred în mod eronat că ei sunt cei care deţin adevărul, rămânând liniştit doar în sfinţii lui Dumnezeu, cei 144.000. Asta presupune deja faptul că Satana are control total asupra minţilor şi trupurilor celor răi! Mai înseamnă, de asemenea, că mijlocirea lui Hristos în sanctuarul ceresc a luat sfârşit şi că oamenii nu-şi mai pot trimite păcatele mărturisite în sanctuar, singurul loc unde puteau fi depozitate până la distrugerea lor finală, prin punerea lor asupra lui Satana, care trebuie să le poarte.

     "Experienţa lui Iacov în timpul acelei nopţi de luptă şi chin reprezintă încercarea prin care poporul lui Dumnezeu trebuie să treacă chiar înaintea revenirii lui Hristos. Profetul Ieremia, într-o viziune sfântă, privind către acest timp, spunea: >Auzim strigăte de groază; e spaimă, nu este pace. Pentru ce s-au îngălbenit toate feţele? Vai! căci ziua aceea este mare; nici una n-a fost ca ea! Este o vreme de necaz pentru Iacov; dar Iacov va fi izbăvit din ea< (Ieremia 30,5-7).
     Când Hristos va înceta lucrarea Sa de Mijlocitor în favoarea omului, atunci va începe acest timp de strâmtorare. Atunci cazul fiecărui suflet va fi hotărât şi nu va mai fi nici un sânge ispăşitor care să curăţească de păcat. Când Isus părăseşte poziţia Sa de Mijlocitor al omului înaintea lui Dumnezeu, atunci se face solemna declaraţie: >Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe< (Apocalipsa 22,11). Apoi Duhul lui Dumnezeu, care ţinea lucrurile în frâu, este retras de pe pământ. După cum Iacov era ameninţat cu moartea de către fratele său mânios, tot astfel poporul lui Dumnezeu va fi în primejdie din partea celor răi care caută să-l distrugă. Şi, după cum patriarhul s-a luptat toată noaptea pentru eliberarea sa din mâna lui Esau, tot astfel cei drepţi vor striga la Dumnezeu zi şi noapte pentru scăpare de vrăjmaşii care-i înconjoară." Patriarhi şi profeţi, cap. Noaptea luptei, par. 15, 16.

Când timpul de har se va fi terminat, acesta punând capăt şi judecăţii de cercetare a celor vii, adică a celor 144.000, judecată despre care voi vorbi altădată, când ei sunt sigilaţi în neprihănire, cei 144.000 trebuie să trăiască fără Mijlocitor, doar prin credinţa lui Isus! Timpul strâmtorării lui Iacov este timpul când încep să aibă loc cele şapte plăgi descrise în Apocalipsa 16. 

     "Când El părăseşte sanctuarul, întunericul îi acoperă pe locuitorii pământului. În acest timp grozav, cel neprihănit trebuie să trăiască înaintea unui Dumnezeu sfânt, fără mijlocire. Frâul care a fost pus celor nelegiuiţi este îndepărtat şi Satana are stăpânire deplină peste cel care a rămas până la urmă nepocăit. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu s-a sfârşit. Lumea a lepădat harul Său, a dispreţuit iubirea Sa şi a călcat în picioare Legea Sa. Nelegiuiţii au trecut hotarul punerii lor la probă; Duhul lui Dumnezeu căruia i-au rezistat cu încăpăţânare a fost până la urmă retras. Neocrotiţi de harul divin, ei nu au nici o apărare de cel rău. Satana îi va arunca atunci pe locuitorii pământului într-o mare şi finală strâmtorare. Când îngerii lui Dumnezeu încetează să mai ţină în frâu vânturile sălbatice ale patimii omeneşti, toate elementele de discordie şi luptă vor fi lăsate libere. Pământul întreg va fi adus într-o ruină mai grozavă decât aceea care a venit peste Ierusalimul din vechime." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 3. 

     "Când Hristos îşi încetează mijlocirea în sanctuar, mânia Sa neamestecată cu milă va fi dezlănţuită împotriva tuturor acelora care se închină fiarei şi icoanei ei şi primesc semnul ei (Apocalipsa 14,9.10). Plăgile care au căzut asupra Egiptului atunci când Dumnezeu a fost pe punctul de a-l elibera pe Israel au fost asemănătoare în caracter cu acele judecăţi mai teribile şi mai întinse, care urmează să cadă peste lume chiar înainte de eliberarea finală a poporului lui Dumnezeu." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 40.

În acest timp îngrozitor, cei 144.000 trec printr-un chin sufletesc greu de descris, ei neştiind că au rămas fără Mijlocitor şi că au fost sigilaţi. Acum cei răi îşi pun în aplicare planul uciderii sfinţilor lui Dumnezeu. Este timpul când se trece la aplicarea decretului morţii. Toţi cei 144.000 de sfinţi, un număr simbolic, sunt împrăştiaţi pe tot pământul, unii fiind ascunşi în locuri sigure, în munţi sau în păduri, iar alţii aflându-se închişi, şi se roagă Dumnezeului lor cu credinţa vie că vor fi salvaţi, deşi nu există nici o dovadă vie în acest sens. Când cei răi sunt gata să-şi aducă la îndeplinire planul uciderii, are loc plaga a cincea când un mare întuneric real, fizic, cuprinde întreaga planetă. Ultimele trei plăgi vor fi generale şi se vor abate peste tot pământul, spre deosebire de primele patru care cad doar în anumite regiuni ale pământului, care sunt caracterizate de păcatele şi nelegiuirile cele mai oribile cu putinţă. Când acel întuneric impenetrabil îi va ascunde pe cei 144.000 de privirile fioroase ale oamenilor demonizaţi, aceştia din urmă se îngrozesc când văd pe cer un curcubeu strălucitor ce înconjoară grupa specială a celor 144.000. Apoi se aude un glas ceresc care-i îndeamnă pe sfinţii rugători să se uite spre acel curcubeu al făgăduinţei, unde-l văd pe Dumnezeu şi pe Isus pe tronul Său.

Apoi, se aude clar şi răsunător glasul lui Dumnezeu, glasul eliberării poporului adevărat al lui Dumnezeu, care rosteşte cuvintele: "S-a isprăvit!" Aceste cuvinte marchează trezirea teribilă a celor răi, conştientizarea faptului că ei sunt cei greşiţi şi că, în lupta cea mare, au pierdut absolut totul, dintre care cel mai de preţ lucru, viaţa veşnică alături de Tatăl şi de Fiul!!! Când aceste cuvinte se vor fi rostit, atunci trebuie să ştim că este momentul când se face referire la izbândirea lucrării primelor roade prin viaţa celor 144.000, prin care sunt puse în contrast caracterul lui Dumnezeu şi caracterul lui Satana! După ce sunt rostite cuvintele respective are loc plaga a şaptea, care face loc celei de a doua veniri a lui Hristos pe norii cerului.

     "Poporul lui Dumnezeu - unii în celulele închisorilor, alţii ascunşi în locuri singuratice în păduri şi munţi - se roagă încă pentru ocrotire divină, în timp ce, în toate părţile, grupuri de oameni înarmaţi, mânaţi de oştile de îngeri răi, se pregătesc pentru lucrarea morţii. Acum este ceasul încordării extreme, când Dumnezeul lui Israel va interveni pentru eliberarea celor aleşi ai Săi. Aşa zice Domnul: >Voi însă veţi cânta ca în noaptea când se prăznuieşte sărbătoarea, veţi fi cu inima veselă, ca cel ce merge, ca să se ducă la muntele Domnului, spre Stânca lui Israel. Şi Domnul va face să răsune glasul Lui măreţ. Îşi va arăta braţul gata să lovească în mânia Lui aprinsă, în mijlocul flăcării unui foc mistuitor, în mijlocul înecului, furtunii şi pietrelor de grindină<. (Isaia 30,29.30) 

     Cu strigăte de biruinţă, cu batjocuri şi blesteme, mulţimile de oameni răi sunt gata să se arunce asupra prăzii, când, iată, un întuneric des, mai adânc decât întunericul nopţii, cade peste pământ. Apoi, un curcubeu strălucind de slavă de la tronul lui Dumnezeu se arată pe cer şi pare să înconjoare fiecare grupă de rugători. Mulţimile înfuriate se opresc deodată. Strigătele lor batjocoritoare se sting. Obiectele urii lor criminale sunt uitate. Cu presimţiri înfricoşate privesc la simbolul legământului lui Dumnezeu şi doresc să fie ocrotiţi de strălucirea lui orbitoare.

     Copiii lui Dumnezeu aud un glas lămurit şi melodios spunând: >Priviţi în sus< şi, ridicându-şi ochii către cer, văd curcubeul făgăduinţei. Norii negri şi ameninţători care acopereau firmamentul se despart şi, asemenea lui Ştefan, ei privesc neclintiţi spre cer şi văd slava lui Dumnezeu şi pe Fiul omului stând pe tronul Său. Pe chipul Său divin ei văd semnele umilinţei Sale, iar de pe buzele Sale aud cererea prezentată înaintea Tatălui şi a sfinţilor îngeri: >Vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu< (Ioan 17,24). Se aude din nou un glas melodios şi biruitor spunând: >Iată-i vin! Vin sfinţii fără pată, fără vătămare. Ei au păzit Cuvântul răbdării Mele; vor merge printre îngeri<; iar buzele palide şi tremurânde ale acelora care au ţinut tare la credinţa lor scot un strigăt de biruinţă.

     La miezul nopţii, Dumnezeu îşi va arăta puterea pentru eliberarea poporului Său. Soarele se arată, strălucind în toată puterea lui. Semne şi minuni urmează într-o succesiune rapidă. Nelegiuiţii privesc cu groază şi cu uimire această scenă, în timp ce neprihăniţii privesc cu bucurie solemnă semnul eliberării lor. Totul în natură pare că şi-a schimbat cursul. Râurile încetează să mai curgă. Nori întunecoşi şi grei se ridică şi se lovesc unul de altul. În mijlocul cerurilor dezlănţuite este un spaţiu luminat de o slavă de nedescris, de unde se aude glasul lui Dumnezeu ca sunetul multor ape, zicând: >S-a isprăvit< (Apocalipsa 16,17)." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 2-5.

De menţionat este faptul că tabloul celor zugrăvite în Apocalipsa 3,7-13, despre biserica filadelfiană, are o aplicaţie directă la cei 144.000, făcând tirmitere în special la evenimente care se întâmplă în timpul strâmtorării lui Iacov şi după aceea. Ceea ce înseamnă că biserica filadelfiană este în realitate biserica celor 144.000!!! Ei au ştiut să profite de timpul de har, când au intrat prin credinţă în sanctuarul ceresc prin uşa deschisă pusă la dispoziţie, simbolul lucrării lui Hristos în sfânta sfintelor din templul ceresc, o lucrare începută aşa după cum am văzut în 22 octombrie 1844, primind curăţirea din partea Rafinorului ceresc în fiecare etapă a vieţii lor creştine! Ei au învăţat să păzească sau să respecte Cuvântul lui Hristos, fapt care-i aduce în situaţia de a nu tăgădui numele Lui sau caracterul Lui în lupta cea mare. Acest lucru îi califică să fie păziţi în mod special de Dumnezeu în ceasul încercării "care are să vină peste lumea întreagă ca să încerce pe locuitorii pământului". Apocalipsa 3,10. 

Apoi, ajung la timpul descris de mine mai sus, când cei răi, treziţi din beţia pornirii criminale de a-i extermina pe cei 144.000, recunosc că Dumnezeu i-a iubit pe cei sfinţi şi se aruncă la picioarele acestora dezarmaţi total! "Iată că îţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit." Apocalipsa 3,9. Şi, pentru că vor fi singurii biruitori ai fiarei şi ai icoanei ei, fără să guste moartea, vor avea parte de un templu special amenajat de Hristos numai pentru ei pe noul pământ. "Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou." Apocalipsa 3,12.

Aşadar, biserica filadelfiană, în adevăratul înţeles al Scripturii este biserica celor 144.000!!! Cine susţine astăzi că este biserica filadelfiană trebuie să facă dovada că este biserica celor 144.000, sfinţi sigilaţi în adevăr şi neprihănire, care trăiesc fără Mijlocitor divin şi se află în timp lipsit de har!!! De fapt, biserica filadelfiană este descrisă mai mult din perspectiva bisericii sau mişcării îngerului al cincilea! Acesta este adevăratul motiv pentru care Dumnezeu nu le adresează nici un fel de mustrare, fiindcă sunt absolut neprihăniţi, sfinţi, fără pată, asemenea Mântuitorului, într-un grad necunoscut nici unui alt muritor care a fost sfinţit în viaţa aceasta pământească. Vom afla şi de ce desăvârşirea acestor 144.000 este specială, comparativ cu a restului mântuiţilor!!

Sunt câteva întrebări la care va trebui să găsim răspunsul, iar Inspiraţia divină ne va ajuta în acest sens. Mai întâi, în ce fel sunt treziţi cei răi, astfel încât să se vadă singuri în lumina a ceea ce sunt, căci pare mai degrabă că cei 144.000 nu fac mai nimic în acest sens? Cum poate avea loc o astfel de conştientizare într-un timp cu totul lipsit de har? De ce Dumnezeu îşi descoperă caracterul prin cei 144.000 în timpul strâmtorării lui Iacov, şi nu o face în timpul de har, când pare mult mai uşor să conştientizezi un păcătos cu privire la starea lui? Din moment ce Duhul Sfânt nu mai are nimic de spus pentru cei răi, atunci cum pot fi treziţi să priceapă că sunt pierduţi? 

Semnificaţia cuvintelor "S-a sfârşit!" şi cei 144.000

Planul mântuirii are însemnătate doar dacă înţelegem că Isus s-a întrupat pentru a descoperi caracterul Tatălui din cer tuturor lumilor necăzute în păcat şi mai ales îngerilor, şi bineînţeles şi oamenilor, în măsura în care aceştia puteau discerne corect lucrarea primelor roade în viaţa Mântuitorului. Marea luptă începută în ceruri impunea o demonstraţie din partea lui Dumnezeu, astfel încât, prin ea, El să poată pune în contrast evident caracterul Său şi caracterul lui Satana, principiile neprihănirii şi principiile nelegiuirii, dragostea Sa nemărginită şi ura satanică. Demonstraţia trebuia oferită în condiţia omului slab şi păcătos, pe terenul lui Satana, întrucât nicăieri altundeva în Univers nu se putea oferi o asemenea lucrare cu o miză uriaşă.

Scopul lui Dumnezeu a fost acela de a arăta pe viu, chiar în persoana Fiului Său, cum acţionează El în raport cu ispita şi păcatul, prezente pe pământ la tot pasul. Cel mai important lucru pentru îngeri era ca ei să vadă răspunsul lui Dumnezeu la insinuările lui Satana. Cu alte cuvinte, cum răspund dragostea şi neprihănirea, prin adevăr, la toate ispitele diavolului, ale demonilor şi ale oamenilor nelegiuiţi! Dacă ar fi fost folosită forţa sau orice element de constrângere, ca răspuns din partea lui Dumnezeu împotriva atacurilor perfide şi deghizate ale diavolului, atunci planul mântuirii ar fi fost un eşec total iar pământul ar fi fost pierdut pe vecie împreună cu cei ce-l locuiesc.

Satana nu putea răspunde iubirii divine decât prin tot ceea ce înseamnă lipsa iubirii, a adevărului şi a libertăţii! Putea uzita de toate armele nelegiuirii, fără restrişte, pentru ademenirea lui Hristos la păcat; dar în felul acesta el se demasca singur ca ucigaş!! Problema îngerilor este aceea că ei nu ştiau cum acţionează dragostea divină în condiţiile în care El însuşi se supune limitelor omului, devenind om real din toate punctele de vedere, psihic, emoţional, sentimental şi fizic. Ştiau oarecum cum răspunde dragostea divină ca Dumnezeu, dar nu ca Dumnezeu îmbrăcat literalmente în om, carne din carnea noastră, os din oasele noastre şi sânge din sângele nostru.

Diavolul susţinea că omul a păcătuit pentru că legea lui Dumnezeu este imposibil de respectat. Dovada păcătuirii omului era ultrasuficientă pentru a arăta spre susţinerile sale, zicea diavolul. Nenorocirile care s-au abătut peste oameni şi peste pământ se datorează lui Dumnezeu şi principiilor sale ilogice, afirma el sus şi tare. Cum poţi supune pe om unui test absurd, din moment ce îl declari perfect. Un lucru perfect nu poate fi supus încercării, tocmai pentru că este perfect, continua Lucifer în susţinerile sale.

Testul lui Dumnezeu pentru om era de fapt un test al loialităţii, în condiţiile în care Satana era deja răzvrătit şi i se acordase timp suficient să-şi expună principiile. Nu era un test al perfecţiunii, deoarece Dumnezeu nu viza să pună la încercarea desăvârşirea celor doi, din moment ce erau ca Dumnezeu din punct de vedere moral, spiritual şi fizic! Desăvârşirea este desăvârşire prin ceea ce este. Fiindcă în mod sigur Satana intenţiona să vină pe pământ deghizat pentru a înşela pe Adam şi Eva, Dumnezeu i-a avertizat să nu facă un singur lucru: să nu se atingă de un anumit copac, fiindcă tocmai acela era singurul loc îngăduit de Dumnezeu pentru Satana, prin care acesta din urmă să-şi expună ispitele ademenitoare!!

Dumnezeu ştia că Satana va veni deghizat, motiv pentru care i-a pus în temă pe Adam şi Eva. Nu le-a dat detalii despre cum va veni Satana deghizat, ci le-a spus doar să nu facă un singur lucru, şi-atât. Acest lucru mărunt era suficient pentru testarea loialităţii lor; ori ascultă de spusele lui Dumnezeu şi le iau ca atare, ori dau glas ascultării de ispititor, şi-şi pierd astfel nu numai loialitatea ci şi perfecţiunea!!

Ceea ce trebuie să ştim este că Dumnezeu a acţionat corect în raport cu nişte fiinţe inteligente, care gândesc şi decid pentru ele însele. Fiindcă apăruse răul, adică altceva decât neprihănirea, care însemna moarte veşnică, era numai normal ca Dumnezeu să se raporteze la toate inteligenţele create, mă refer la toţi locuitorii lumilor nepătate, risipite peste tot în spaţiul nemăsurat al întregului Univers, în aşa fel încât acestea să ştie că ceva s-a întâmplat în lumea îngerilor şi astfel să aibă posibilitatea de a decide pentru ele însele. În acest scop, Dumnezeu a prevăzut un singur mijloc pentru a veni în ajutorul lor, şi anume un test al loialităţii, nu pentru că n-ar fi avut încredere că pe viitor n-ar mai fi fost loiali, ci din cauza apariţiei păcatului, a acelui ceva despre care ei nu aveau habar cum se manifestă şi ce înseamnă. Pentru a-i feri să intre sau să cadă în lumea păcatului, Dumnezeu le-a spus să nu consume fructul pomului oprit. Pomul nu avea nimic ortăvitor, căci în condiţiile perfecţiunii otrava sau moartea sunt inexistente.

Pentru cine nu ştie, un astfel de pom exista şi pe planetele ale căror locuitori nu au acceptat minciuna luciferică. "Domnul mi-a oferit o privelişte a altor lumi. Mi-au fost date aripi şi un înger m-a însoţit de la cetate până la un loc care era măreţ şi strălucitor. Iarba acelui loc era de un verde crud, iar păsările de acolo scoteau trilurile unui cântec plăcut. Cei ce locuiau acolo erau de toate mărimile; erau încântători, cu o înfăţişare plină de nobleţe şi măreţie. Chipurile lor exprimau imaginea lui Isus şi înfăţişarea lor strălucea de o bucurie sfântă, reflectând libertatea şi fericirea acelui loc. L-am întrebat pe unul din aceştia de ce erau atât de minunaţi, de o frumuseţe care o întrecea cu mult pe a celor de pe pământ. Răspunsul a fost: >Am trăit într-o strictă ascultare de poruncile lui Dumnezeu şi nu am căzut prin neascultare, ca aceia de pe pământ<. Apoi am văzut doi pomi, unul arătând foarte asemănător cu pomul vieţii, din cetate. Fructele ambilor pomi arătau grozav, dar dintr-unul ei nu puteau mânca. Aveau libertatea de a mânca din amândoi, dar li se interzisese să mănânce dintr-unul. Apoi, îngerul care mă însoţea mi-a spus: >Nici unul din cei aflaţi în acest loc nu a gustat din pomul oprit; dacă ar mânca însă, ar cădea<." Scrieri timpurii, cap. Dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Său, par. 3

Fiindcă răzvrătirea lui Satana viza atragerea, câştigarea şi stăpânirea intelectului semenilor săi, şi, desigur, despărţirea lor de Izvorul vieţii, Dumnezeu a găsit că este cinstit şi corect să plece la luptă pornind cu aceleaşi şanse pe care le are diavolul. Nu s-a situat pe o poziţie superioară, net în favoarea Sa, ci i-a acordat lui Lucifer aceleaşi şanse pe care le are şi Dumnezeu în influenţarea minţii cuiva!!! Numai că, în timp ce Dumnezeu putea folosi doar iubirea şi adevărul, Lucifer putea folosi absolut orice, mai precis tot ce decurge din pervertirea iubirii şi adevărului divin. Ştiind că diavolul vine deghizat, atunci Dumnezeu a apelat la mintea inteligenţelor create într-un fel în care să vină cel mai mult în ajutorul lor. Le-a spus doar că dintr-un anumit pom, care după ivirea păcatului devenise o necesitate prezentă în grădina lor, nu pot mânca, deşi au libertatea s-o facă, dar pe propria răspundere, la care se vor adăuga şi consecinţe pe măsură.

Acest fel de abordare avea de a face cu intelectul în cel mai înalt grad, însemnând o responsabilizare mai mare în luare unei decizii ce privea chiar existenţa planetei respective!! Totul depindea de corecta exercitare a voinţei, în condiţiile în care prin acel pom Satana îşi putea expune ispitele, fie prin a decide de partea declaraţiei lui Dumnezeu să nu mănânce nici un fruct din acel pom, fie prin acceptarea ispitelor lui Satana deghizat. Dumnezeu ar fi putut foarte bine să descrie cu lux de amănunte tuturor locuitorilor lumilor necăzute felul cum vor fi ispitiţi de Satana prin intermediul singurului mijloc de ispitire existent - pomul cunoştinţei binelui şi răului. Este drept şi logic că, de vreme ce Dumnezeu a acordat timp arhiamăgitorului să-şi dezvolte principiile, acesta să aibă la dispoziţie şi un mijloc prin care să poată interpela mintea inteligenţelor create de Dumnezeu!!! Altfel, degeaba i-a acordat timp, câtă vreme nu are la îndemână nici o posibilitate de a ispiti pe cineva! Însă a descrie cu lux de amănunte tot ce urma să facă Satana, nu însemna deloc că Dumnezeu vine în ajutorul intelectului, întrucât diavolului i se lua orice formă de ispitire, sau mai bine zis i se descoperea toate formele de ispitire, de apelare a minţii inteligente! Însemna că făpturile create nu puteau decide singure doar pe bază de declaraţie, de spuse, ceea ce implică credinţa. În primul rând, intelectul a fost creat ca să gândească şi să ia decizii pe baza unor informaţii pe care să le poată cântări. Dumnezeu nu-i oferă creierului mură-n gură totul. El are capacitatea de a se dezvolta doar dacă gândeşte şi face alegeri pe baza informaţiilor pe care le are sau i se oferă!! El trebuie să analizeze pentru a putea decide, iar pentru asta trebuie să înţeleagă! Reperul la care trebuie să se raporteze este legea lui Dumnezeu. Astfel, toţi cei creaţi aveau la dispoziţie cuvintele clare ale lui Dumnezeu, iar pe de altă parte şi insinuările lui Satana. Acum, ei trebuiau să cântărească bine cele două tipuri de declaraţii, cuvintele lui Dumnezeu şi insinuările perfide ale lui Satana ascunse sub forma unor cuvinte de apreciere şi evlavie prefăcute, ţinând cont de principiile legii lui Dumnezeu, potrivit regulii de aur în astă privinţă: "La Lege şi la mărturie!" Isaia 8,20.

Aşa că, în această luptă titanică, s-a pornit de la egalitate, fiecare dintre protagonişti, Dumnezeu şi Satana, putând apela la intelectul făpturilor inteligente expunându-şi principiile. Din păcate, numai omul a ales minciunile lui Lucifer. Atunci, în lumea omului trebuia să vină Dumnezeu pentru a demonstra pe viu că ascultarea nu-i un moft, ci o necesitate de care depinde viaţa făpturii respective, şi că legea lui Dumnezeu este indispensabilă pentru existenţa şi perpetuitatea vieţii create, dar şi pentru ocrotirea ei prin ascultare benevolă, prin decizie conştientă, bazată pe convingerea cea mai deplină că acela este singurul curs sigur al continuării vieţii create de Dumnezeu!!

Pentru că nici îngerii şi nici ceilalţi locuitori ai lumilor nepătate, care n-au ales minciunile luciferice, n-au priceput principiile răzvrătirii lui Satana şi nici caracterul lui disimulat, de pretins evlavios nedreptăţit de Dumnezeu, atunci Dumnezeu ştia că soluţia cea mai optimă pentru dezrădăcinarea din mintea lor a oricărei simpatii faţă de diavolul era să ofere o demonstraţie, prin Fiul Său, cu privire la importanţa ascultării prin credinţă de Tatăl din cer!!! Aceasta în condiţiile păcatului!! Numai astfel putea fi demascat Satana şi puterea lui înşelătoare asupra minţii oamenilor. Având un instrument absolut neprihănit şi curat la dispoziţie, pe Isus Hristos, Tatăl a putut să demaşte caracterul lui Satana în întregime în cel mai întunecat timp, când apogeul păcatului atinsese cota maximă. Numai în acest mare întuneric moral şi spiritual putea străluci în toată splendoarea ei lumina caracterului sfânt şi neprihănit a lui Dumnezeu. Aceasta este iubirea care s-a dăruit omului pentru salvarea lui, şi care a rezolvat pentru totdeauna dilemele îngerilor, dezrădăcinându-l pe Satana din minţile lor pentru veşnicie.

Acum, activitatea lui a fost restrânsă doar la acest pământ, din cauză că omul încă nu a înţeles aspectul lucrării primelor roade, ce face parte integrantă din planul răscumpărării. "Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme." Apocalipsa 12,12. Numai din acest motiv mai continuă lupta. Pentru ca şi oamenii să se edifice, precum îngerii din cer, mai este nevoie de timp, timp în care Dumnezeu a urmărit să formeze o biserică de sfinţi prin care să-şi poată descoperi neprihănirea şi iubirea, asemenea Mântuitorului, ca în felul acesta toţi ceilalţi oameni să se edifice cu privire la caracterul adevărat al lui Dumnezeu. Numai că o astfel de biserică nu a existat niciodată până astăzi. "Cu toate acestea, Satana nu a fost încă nimicit. Nici chiar atunci îngerii n-au înţeles tot ceea ce era cuprins în lupta aceea mare. Principiile în jurul cărora se dădea lupta trebuiau să fie mai bine lămurite. Şi, pentru binele omului, existenţa lui Satana trebuia să continue. Omul, ca şi îngerii, trebuie să vadă contrastul dintre Prinţul vieţii şi prinţul întunericului. El trebuie să aleagă cui vrea să slujească." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfârşit!, par. 16.

Din păcate, acest timp s-a lungit prea mult din lipsa acestei biserici. Toate bisericile creştine susţin că sunt biserica adevărată a lui Hristos, dar nu înţeleg că a fi biserica lui Hristos înseamnă a fi în armonie deplină cu cerul, înseamnă a trăi biruitor asupra păcatului, a trăi o viaţă sfântă şi a dezvolta astfel un caracter desăvârşit, asemenea Mântuitorului!!! "Legea cere neprihănire - o viaţă neprihănită, un caracter desăvârşit; şi aşa ceva omul nu poate da. El nu poate satisface cerinţele Legii sfinte a lui Dumnezeu. Dar Isus Hristos, venind ca om pe pământ, a trăit o viaţă sfântă şi a dezvoltat un caracter desăvârşit. El le oferă pe acestea ca un dar de bunăvoie tuturor celor care vor dori să le primească. Viaţa Sa stă pentru viaţa oamenilor. În acest fel, ei au iertarea păcatelor din trecut, prin îndurarea lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, Hristos îi umple pe oameni cu atributele lui Dumnezeu. El reface caracterul lor după chipul caracterului divin, o ţesătură dumnezeiască de putere şi frumuseţe spirituală. În acest fel, adevărata neprihănire cerută de lege este împlinită în cel ce crede în Hristos. Dumnezeu poate >să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus< (Romani 3,26)." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfârşit!, par. 21.

Ceea ce trebuie să ştim este că Dumnezeu doreşte să repete lucrarea săvârşită de Hristos printr-o biserică fără pată sau ceva de felul acesta. O astfel de biserică nu poate fi organizată în felul societăţii omeneşti, căci staulul lui Hristos, locul unde-şi aduce adevăratele oi, nu este organizat în felul acesta. Hristos nu a avut nimic din spiritul şi învăţăturile iudaice, căci numai în felul acesta putea înfăţişa dragostea lui Dumnezeu într-un mod impecabil. Numai astfel putea Hristos săvârşi lucrarea primelor roade. Numai prin această lucrare au putut fi edificaţi îngerii şi locuitorii lumilor necăzute, şi numai printr-o astfel de lucrare pot fi edificaţi oamenii de pe pământ. Dar pentru acest lucru este necesar ca Dumnezeu să aibă un instrument tot la fel de curat ca şi Mântuitorul. Şi-l va avea în persoana celor 144.000!!

Oamenii nelegiuiţi trebuie făcuţi să vadă singuri desăvârşirea iubirii divine, pe care ei au respins-o, în nişte semeni de-ai lor care sunt plini cu plinătatea ei şi care vor străluci de bunătatea lui Dumnezeu asemenea Mântuitorului pe Golgota!! Aceşti 144.000 sau mişcarea îngerului al cincilea sunt destinaţi la o astfel de lucrare într-un timp când nu mai există har. Acest aspect trebuie reţinut. Deci, lucrarea primelor roade săvârşită de cei 144.000 va avea loc în timpul fără har, la sfârşitul plăgii a şasea! Este interesant de văzut că acelaşi strigăt "S-a isprăvit!", rostit de Mântuitorul pe cruce, înainte de a muri, va fi rostit iară de către Isus, dar din templul ceresc de astă dată, înainte de revărsarea ultimei plăgi, când cei 144.000 deja vor fi descoperit caracterul lui Dumnezeu înaintea celor care caută să le ia viaţa şi care sunt nevoiţi să cadă la picioarele lor.

Din moment ce strigătul respectiv a însemnat la cruce îndeplinirea lucrării primelor roade, faptul că Satana a fost demascat şi astfel dezrădăcinat din simpatiile îngerilor, înseamnă că rostirea lui a doua oară trebuie să aibă exact aceeaşi semnificaţie, altfel nu are nici un fel de justificare!! În felul acesta, Scripturile sunt în armonie deplină şi descoperă că cei 144.000 vor săvârşi aceeaşi lucrare a neprihănirii pe care şi Isus a efectuat-o la cruce, ceea ce înseamnă că sunt instrumentele desăvârşite în mâna lui Dumnezeu pentru demascarea lui Satana, astfel încât şi oamenii să se edifice cu privire la Satana şi cu privire la ei înşişi. "Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: >S-a isprăvit!<" Apocalipsa 16,17.

Ca un fapt ce trebuie reţinut, demonstraţia descoperirii caracterului lui Dumnezeu a fost oferită de Isus în trup omenesc slab şi păcătos, însemnând că tot la fel trebuie să fie oferită această demonstraţie încă o dată, dar prin intermediul celor 144.000. Timpul când Isus a oferit demonstraţia a fost acela când păcatul atinsese apogeul dezvoltării lui asupra oamenilor, când lumea se afla scufundată în cel mai adânc întuneric spiritual de la căderea lui Adam, iar timpul când cei 144.000 vor străluci cu neprihănirea lui Hristos, va fi acel timp când un mare întuneric va acoperi pământul. Acesta este întunericul plăgii a cincea, şi trebuie înţeles ca un întuneric real, fizic, fiind totodată şi un simbol al marelui întuneric moral în care se găsesc toţi oamenii răi care aproape că sunt gata să ia vieţile sfinţilor lui Dumnezeu. Acest întuneric are menirea de a-i ascunde pe copii lui Dumnezeu de ochii şi de furia rebelilor stăpâniţi în totalitate de Satana. "Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii îşi muşcau limbile de durere." Apocalipsa 16,10.

Aş dori să mai reţinem încă un aspect deosebit de important, şi anume că doar Hristos poate săvârşi lucrarea primelor roade în şi prin cei 144.000. Această lucrare este opera Mântuitorului în întregime. Numai El poate curăţi şi desăvârşi oameni, cu acceptul lor bineînţeles, şi numai El poate face să strălucească lumina slavei caracterului lui Dumnezeu prin ei. "Această lucrare o putea face doar o singură Fiinţă în întreg Universul. Numai Acela care cunoştea înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu putea s-o facă." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 9. Instrumentele prin care El va face această lucrare trebuie să fie tot aşa cum a fost El pe Golgota, de o puritate fără pată, altfel Hristos nu va putea să reflecteze prin ei lumina Sa curată. Profeţia lui Maleahi tocmai despre această lucrare vorbeşte, iar Hristos nu şi-o va încheia decât atunci când cei 144.000 vor fi asemenea Mântuitorului, din punct de vedere moral, căci El va fi întrupat din nou în ei, în cei 144.000, săvârşind ceea ce a săvârşit El la cruce. Numai astfel va putea spune Hristos: "S-a isprăvit!",  încă o dată.

Când cei 144.000 vor fi aduşi la acest stadiu al desăvârşirii şi când această lucrare a primelor roade este încheiată, fiecare om fiind condus de propriile convingeri să recunoască faptul că Dumnezeu este credincios şi drept, abia atunci va veni sfârşitul!!! Până când lucrarea primelor roade, prin nişte sfinţi asemenea Mântuitorului, nu-şi va îndeplini scopul, lupta va continua, iar venirea lui Hristos va fi amânată. Pur şi simplu nu poate exista seceriş dacă primele roade nu şi-au terminat lucrarea desemnată lor. Ideea este că păcatul trebuie să dispară din Universul lui Dumnezeu, dar în aşa fel încât nimeni să nu se mai gândească vreodată la posibilitatea apariţiei lui. Această lucrare a primelor roade are menirea de a aduce cea mai fermă convingere intelectului făpturilor inteligente, fie îngeri, fie oameni, că păcatul este o pacoste inutilă şi neavenită, şi că nu există nici o noimă în existenţa lui. Acest lucru este necesar întrucât distrugerile aduse de el, de păcat, trebuie văzute ca fiind aduse doar de păcat, nu printr-o acţiune arbitrară din partea lui Dumnezeu, aşa cum cred şi au crezut oamenii păcătoşi. Boala, infirmităţile şi moartea sunt în totalitate opera păcatului, nu a lui Dumnezeu!!

De asemenea, distrugerea păcătosului trebuie văzută în adevărata ei lumină, şi anume că este o distrugere provocată de păcatul stăpânitor, pe care el l-a ales cu bună ştiinţă, nu de Dumnezeu. Distrugerea păcătosului este în întregime opera păcatului şi nu acţiunea unui Dumnezeu mânios. Trebuie văzut şi înţeles că lucrarea primelor roade este musai să fie pricepută din perspectiva aceasta. Este lucrarea care va pune capăt păcatului, existenţei sale şi reapariţiei sale în Universul lui Dumnezeu. Este lucrarea prin care va fi înţeles caracterul lui Dumnezeu aşa cum este. Dumnezeu va fi iubit şi apreciat tocmai pentru că a putut demonstra fără să folosească forţa, lucru pe care de altminteri nu-l poate folosi niciodată, în nimicirea păcatului. Să luăm aminte la cuvintele următoare pline de înţeles:

     "Lupta împotriva Legii lui Dumnezeu, care a început în ceruri, va fi continuată până la sfârşitul timpului. Fiecare om va fi încercat. Ascultarea sau neascultarea este problema asupra căreia lumea întreagă va trebui să hotărască. Va trebui ca toţi să aleagă să asculte ori de Legea lui Dumnezeu, ori de legile oamenilor. Aici se va trage linia de demarcaţie. Nu vor exista decât două clase. Fiecare caracter îşi va defini poziţia; şi toţi vor arăta dacă au ales să fie de partea loialităţii sau de partea răzvrătirii.
     Atunci va veni sfârşitul. Dumnezeu va răzbuna Legea Sa şi va elibera pe poporul Său. Satana şi toţi cei ce i s-au alăturat în răzvrătire vor fi nimiciţi. Păcatul şi păcătoşii vor pieri cu rădăcină şi ramuri (Maleahi 4,1) - Satana fiind rădăcina, iar urmaşii săi, ramurile. Atunci se va împlini cuvântul rostit în dreptul prinţului răutăţii: >Pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu... te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare... eşti nimicit... eşti nimicit, şi nu vei mai fi niciodată<. >Încă puţină vreme, şi cel rău nu va mai fi; te vei uita la locul unde era, şi nu va mai fi.< >Vor fi ca şi când n-ar fi fost niciodată.< (Ezechiel 28,6-19; Psalm 37,10; Obadia 16).

     Acesta nu este un act la puterii arbitrare din partea lui Dumnezeu. Cei ce au respins mila Sa vor culege ceea ce au semănat. Dumnezeu este izvorul vieţii; iar atunci când cineva alege să slujească păcatului, el se desparte de Dumnezeu şi, în acest fel, nu mai are legătură cu viaţa. El este străin >de viaţa lui Dumnezeu<. Hristos spune: >Toţi cei ce Mă urăsc pe Mine, iubesc moartea< (Efeseni 4,18; Proverbe 8,36). Dumnezeu le dă - pentru un timp - viaţă, pentru ca ei să-şi poată dezvolta caracterul şi să-şi manifeste principiile pe care le au. O dată înfăptuit acest lucru, ei culeg rezultatele propriei alegeri. Printr-o viaţă de răzvrătire, Satana şi toţi cei care se unesc cu el ajung în aşa măsură să nu mai fie în armonie cu Dumnezeu, încât chiar prezenţa Lui ajunge să fie pentru ei un foc mistuitor. Slava Lui, care este iubire, îi va nimici. 

     La începutul marii lupte, îngerii nu înţelegeau aceasta. Dacă Satana şi oştile sale ar fi fost lăsaţi să culeagă pe deplin roadele păcatului lor, ei ar fi pierit; dar fiinţele cereşti n-ar fi înţeles pe deplin că acesta a fost rezultatul inevitabil al păcatului. În mintea lor, ar fi rămas o îndoială cu privire la bunătatea lui Dumnezeu, ca o sămânţă a răutăţii, care ar fi dat naştere la ucigătoarele roade ale păcatului şi nenorocirii.

     Dar lucrurile nu vor fi astfel când marea luptă se va sfârşi. Atunci, planul de mântuire fiind încheiat, caracterul lui Dumnezeu va fi descoperit tuturor fiinţelor create. Se va vedea că preceptele Legii Sale sunt desăvârşite şi neschimbătoare. Păcatul îşi va descoperi natura şi Satana, caracterul său. Nimicirea păcatului va da satisfacţie iubirii lui Dumnezeu şi va restabili onoarea Sa înaintea unui univers de fiinţe care îndeplinesc cu plăcere voia Sa şi în a căror inimă se află Legea Sa. 

     Atunci, pe bună dreptate, îngerii puteau să se bucure când priveau la crucea Mântuitorului, căci, deşi nu înţelegeau totul, ştiau că nimicirea păcatului şi a lui Satana era pe deplin sigură şi că răscumpărarea omului era neîndoielnică, iar universul era de acum într-o veşnică siguranţă. Hristos Însuşi înţelegea pe deplin rezultatele jertfei Sale aduse pe Golgota. El privea înainte la toate acestea, când, pe cruce fiind, a strigat cu glas tare: >S-a sfârşit<. Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfârşit!, ultimele şase paragrafe.

Slava iubirii divine împrăştie întunericul - primele roade izbândesc

     "Venind să locuiască aici, cu noi, Isus avea să-l descopere pe Dumnezeu atât oamenilor, cât şi îngerilor." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 3.

Misiunea lui Isus era aceea de a dezvălui caracterul lui Satana, prin descoperirea caracterului lui Dumnezeu atât pentru oameni, cât şi pentru îngeri. Revolta începută de Lucifer nu putea fi văzută şi înţeleasă ca ceea ce este, nu puteau fi pricepute principiile care au stau la baza izbucnirii ei, decât dacă teoriile greşite şi implicit înţelegerea greşită a caracterului lui Dumnezeu erau dispersate prin slava iubirii manifestate a lui Dumnezeu pe pământ, principala redută, fortificaţie a lui Satana în lupta sa împotriva lui Dumnezeu. Această lucrare nu putea fi făcută decât de o singură fiinţă din Univers: Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu!

Fiindcă ţinta revoltei era Isus Hristos în care este reflectat cu desăvârşire caracterul Tatălui, atunci numai Hristos putea demasca falsitatea argumentelor lui Satana şi principiile revoltei sale, expunându-i totodată caracterul hidos. Ceea ce trebuie observat este faptul că, în pofida explicării poziţiei Fiului în cer de către Dumnezeu Tatăl, totuşi revolta luciferică a continuat mai departe, ceea ce arată că problema revoltei nu a putut fi rezolvată prin declaraţie, ci era nevoie de o demonstraţie în acest scop. Iar această demonstraţie nu putea fi oferită în cer, căci principiile care stau la baza răzvrătirii luciferice nu se dezvoltaseră până acolo, încât să fie posibilă demascarea lor prin demonstraţie!

Este imposibil să vii în ajutorul intelectului cuiva care nu pricepe natura principiilor revoltei şi urmările ei catastrofale. El poate că vede că se întâmplă ceva diferit prin introducerea unui alt fel de a gândi, contrar celui cunoscut de el şi de lumea lui, cum a fost cazul îngerilor bunăoară, dar asta nu înseamnă că pricepe ce stă totuşi la baza acestui fel de gândire. Trebuie ca răzvrătirii să i se acorde timp pentru a ajunge la maturitate deplină, şi numai în acest moment al timpului poate fi demascată ca ceea ce este prin cel mai potrivit instrument în acest sens.

Lucifer a tras după el o treime din îngerii cerului şi, de asemenea, lumea nou creată în care omul fusese adus la existenţă. Îngerii care au rămas loiali lui Dumnezeu încă aveau simpatie pentru diavolul, şi asta pentru că nu înţelegeau principiile împărăţiei propuse de diavolul. Nu este de ajuns doar să vezi, ci trebuie să pătrunzi, să ajungi la rădăcina acelor principii şi să le înţelegi ca atare. Abia în acest stadiu mintea poate discerne corect şi întru totul, şi poate alege în mod deplin între neprihănire şi răzvrătire. De aceea, prima grijă a lui Dumnezeu prin întruparea lui Hristos a fost să rupă această verigă a simpatiei cu care îngerii loiali încă erau legaţi de diavolul, şi apoi, în măsura în care putea să facă acelaşi lucru pentru oameni, să-i ajute şi pe ei să înţeleagă natura răzvrătirii luciferice în contrast cu caracterul lui Dumnezeu manifestat în Hristos, dar mai ales să le ofere salvarea din păcat, prin plătirea preţului răscumpărării prin sângele lui Hristos!!!

Dacă Dumnezeu ar fi avut în vedere doar mântuirea omului, adică salvarea lui din păcat, atunci era de datoria Sa să-l trimită pe Isus imediat după păcătuirea omului. Dar n-a făcut-o, fiindcă în joc erau interese cu mult mai mari. În joc se afla însăşi siguranţa Universului şi viaţa tuturor inteligenţelor create!!! Acesta este principalul motiv pentru care Dumnezeu "a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea" la "împlinirea vremii". Galateni 4,4.5.

Hristos nu putea veni decât la împlinirea vremii, nu înainte şi nici după!!! Ce presupunea această împlinire a vremii? De ce a trebuit să se întrupeze exact în timpul împlinirii acestei vremi? În mediul neprihănirii, aşa cum este în cer şi pe toate celelalte planete locuite din Universul lui Dumnezeu, păcatul nu a lăsat urme într-atât încât să poată fi văzut ca ceea ce este. Satana a trebuit să părăsească cerul fiindcă acolo nu-şi mai putea face adepţi. Îngerii care au ales să-l slujească pe Dumnezeu deciseseră numai prin credinţă că trebuie să rămână loiali lui Dumnezeu, fără însă să fie convinşi pe deplin despre principiile răzvrătirii, despre puterea păcatului asupra celui stăpânit de el şi despre urmările acestuia. Ei pur şi simplu au acceptat prin credinţă spusele lui Dumnezeu cu privire la cele de mai sus, dar fără nici o demonstraţie din partea Lui!!

Locuitorii lumilor nepătate, de asemenea, au acceptat tot prin credinţă să rămână loiali lui Dumnezeu, până când urmau să fie făcuţi să înţeleagă pe deplin ce urmăreşte Satana. Or, pentru a ajunge până aici, pentru a-i face pe îngeri şi pe aceşti locuitori minunaţi să înţeleagă principiile revoltei, astfel încât să decidă ei singuri pe baza dovezilor demonstraţiei oferite, era nevoie de timp, chiar de mult timp, iar acest timp a coincis cu aşa-numita împlinire a vremii! Ei au acceptat să aducă o slujire lui Dumnezeu doar prin credinţă, doar pe baza spuselor sau declaraţiilor lui Dumnezeu. Este exact situaţia în care ne aflăm noi, oamenii. Cei credincioşi acceptă adevărul pe baza declaraţiilor lui Dumnezeu din Biblie cu privire la întruparea, viaţa şi moartea Fiului Său pentru noi, prin care El ne spune că putem fi salvaţi dacă credem în această realitate întâmplată demult!!!

Demonstraţia oferită de Hristos prin întrupare, prin care a demascat caracterul lui Satana, nu a fost înţeleasă niciodată de atunci încoace decât de foarte puţini credincioşi, dar şi aceştia într-o foarte mică măsură. Aşa că oamenii încă mai continuă şi astăzi să se afle în postura în care se găseau îngerii, înainte ca din mintea lor să fie dezrădăcinată orice urmă de simpatie pentru diavolul!!!

Pentru că siguranţa Universului depindea de demascarea caracterului lui Satana, atunci Dumnezeu a avut la dispoziţie o singură alternativă, şi anume să ofere timp ca principiile împărăţiei propuse de Lucifer, care aveau să sublinieze chiar caraterul său, să atingă maturitatea deplină, apogeul lor. Această soluţie avea să vină în ajutorul îngerilor aşa cum nici nu gândeau, deşi la prima vedere pare costisitoare şi în defavoarea lui Dumnezeu. Este foarte dificil să laşi pe cineva să te facă în toate felurile, pentru ca abia după aceea, când îşi termină tot arsenalul, să-l arăţi lumii cine este de fapt!!! Fiindcă diavolul îşi stabilise împărăţia rivală pe pământ, atunci acolo se afla locul unde el putea să fie demascat. Dar, pentru un asemenea lucru, era necesar ca păcatul să ajungă la apogeul său.

Să însemne acest lucru că Dumnezeu s-a folosit de oameni pentru a veni în ajutorul îngerilor, oferind timp pentru dezvoltarea păcatului? Aşa pare la prima vedere. Din moment ce omul a acceptat sofismele şi răzvrătirea lui Satana, Dumnezeu a ştiut că, în timpul şi pe durata acordată lui Lucifer pentru demonstrarea principiilor sale, El trebuie să facă tot posibilul să contracareze, în măsura în care omul îi permite, planul lui Satana de distrugere a omului. Prin acest plan diavolul voia să arunce în seama lui Dumnezeu distrugerea omului, produsă chiar de înşelător de fapt!! De reţinut că, pe durata acestui timp Dumnezeu nu a stat cu mâinile în sân, ci a lucrat neobosit pentru a preveni dezvoltarea, degradarea şi, deci, distrugerea neamului omenesc!

În cadrul acestui timp, neprihănirea s-a opus păcatului în măsura în care oamenii loiali lui Dumnezeu au ascultat de Dumnezeu tot timpul şi au trăit în lumina descoperită de El. Îngerii trebuiau să fie ajutaţi să vadă în cadrul acestui timp şi al acestei lupte cum acţionează neprihănirea în contrast cu păcatul şi apostazia!! Numai că, Dumnezeu avea nevoie de oameni absolut neprihăniţi, cărora să le descopere tot mai mult din strălucirea slavei Sale, astfel încât, prin ei, să pună în contrast caracterul lui Satana exprimat prin supuşii săi, oamenii răi şi păcătoşi!!! Din nefericire, Dumnezeu a avut la dispoziţie puţini oameni care să rămână biruitori până la capăt. El ştia că nu poate descoperi mai mult din slava Sa, decât în măsura în care mintea omului era curăţată şi eliberată de ideile şi teoriile greşite cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Dar, prin aceşti oameni nobili a reuşit să păstreze cunoştinţa adevărului pe pământ de-a lungul timpului, cel puţin până la întruparea lui Isus.

Dacă Dumnezeu ar fi avut la dispoziţie pe pământ o biserică prin care să facă posibilă descoperirea caracterului lui Satana aşa cum este el, în aşa fel încât caracterul lui Dumnezeu să strălucească în razele lui cele mai strălucitoare, atunci îngerii ar fi fost ajutaţi să înţeleagă mai bine, înainte de întruparea lui Isus, principiile lui Satana, fiind pregătiţi şi mai mult pentru dezrădăcinarea lui Satana din mintea lor prin moartea Mântuitorului!!! Însă, El n-a avut niciodată o astfel de biserică până în momentul de faţă. Aşa că o astfel de demonstraţie pregătitoare pentru marea demonstraţie oferită de Isus prin întruparea Sa nu a fost dată niciodată prin biserică, ci doar prin Hristos! Dar va exista şi o astfel de biserică biruitoare, cei 144.000.

Ideea este că, dacă s-ar fi aflat mulţi oameni de partea lui Dumnezeu, de partea neprihănirii, fiind plini de caracterul lui Dumnezeu, în intervalul acestui timp acordat de Dumnezeu lui Lucifer şi adepţilor săi, atunci pământul ar fi fost ferit în mare parte de distrugerile la care a fost supus! Fiindcă nu au existat aceşti oameni mulţi, ci doar ici-colo, câţiva în toate generaţiile până la întrupare, Lucifer a reuşit să aducă pământul şi oamenii în situaţia apogelui dezvoltării principiilor sale. Iar acest timp este cunoscut sub numele de împlinirea vremii, adică exact acel timp când s-a întrupat Mântuitorul.

     "Înşelăciunea păcatului ajunsese la culme. Toate mijloacele de a strica sufletele oamenilor fuseseră puse la lucru. Fiul lui Dumnezeu, cercetând lumea, a văzut suferinţă şi mizerie. Cu milă, El a văzut cum oamenii ajunseseră victime ale cruzimii lui Satana. El privea cu compătimire la aceia care erau corupţi, ucişi şi pierduţi. Ei îşi aleseseră un conducător care i-a pus în lanţuri la carul lui. Deznădăjduiţi şi înşelaţi, ei îşi continuau drumul într-o jalnică procesiune spre ruină veşnică - spre o moarte în care nu mai este speranţă de viaţă, spre o noapte în care nu mai apare dimineaţa. Agenţii satanici intraseră în oameni. Trupul fiinţelor omeneşti, făcut pentru a fi un locaş al lui Dumnezeu, devenise un locaş al demonilor. Simţurile, nervii, pasiunile, mădularele oamenilor erau influenţate de agenţi supranaturali, prin satisfacerea celor mai josnice plăceri. Pe chipurile oamenilor se imprima chiar pecetea demonilor. Feţele oamenilor reflectau expresia legiunilor celui rău, de care erau posedaţi. Aceasta era perspectiva pe care o vedea Mântuitorul lumii. Ce privelişte pentru Infinita Puritate!
     Păcatul devenise o ştiinţă, iar viciul era consacrat ca o parte a religiei. Răzvrătirea îşi înfipsese rădăcinile adânc în inimă, iar vrăjmăşia omului era foarte puternică împotriva cerului. S-a demonstrat în faţa universului că, despărţită de Dumnezeu, omenirea nu poate fi înălţată. Un nou element de viaţă şi putere trebuia să fie dat de Acela care a făcut lumea." Hristos Lumina Lumii, cap. Împlinirea vremii, par. 17, 18.

Scopul lui Satana în intervalul acesta de timp, care este în vigoare şi astăzi, dar mă refer până la cruce, a fost acela de a degrada şi distruge omul, desfigurând chipul lui, în aşa fel încât, prin călcarea continuă a legii divine de către om, Satana să arunce împotriva lui Dumnezeu dovada "de netăgăduit", că legea nu este necesară şi că oricum nu poate fi respectată. Cu alte cuvinte, avea dovada împotriva lui Dumnezeu şi a susţinerilor Sale în persoana bietului om amăgit de el, care ajunsese înlănţuit la carul lui de luptă împotriva lui Hristos!!! El susţinea că din cauza lui Dumnezeu omul se află în condiţia respectivă, mizând astfel pe nimicirea omului chiar de Dumnezeu! 

Ştiind că îngerii loiali încă au simpatie pentru el, a încercat să le inducă astfel în minte ideea distrugerii omului chiar de către Dumnezeu, întrucât el considera că Dumnezeu nu poate ierta păcătosul vinovat şi-n acelaşi timp să fie şi drept. Ori iartă, ori pedepseşte. Dacă iartă omul, atunci are dovada de netăgăduit a nedreptăţii Sale prin faptul că lui nu i-a acordat aceeaşi iertare cuvenită. Dacă pedepseşte, are iarăşi dovada imbatabilă că Dumnezeu nu ştie şi nu poate ierta, deci este în continuare nedrept! Însă, dacă El ar fi nimicit oamenii păcătoşi, atunci seminţele răzvrătirii nu ar fi fost eliminate absolut niciodată, iar Universul ar fi ajuns nesigur pentru locuit. Ar fi fost pur şi simplu ca în războiul stelelor!!! "Cu mare interes, lumile necăzute aşteptau să vadă cum Iehova se ridică şi-i nimiceşte pe locuitorii pământului. Dar, dacă Dumnezeu ar fi făcut lucrul acesta, Satana ar fi fost gata să-şi pună în aplicare planul de a-şi asigura supunerea fiinţelor cereşti. El declarase că principiile de guvernare ale lui Dumnezeu făceau imposibilă iertarea. Dacă lumea ar fi fost distrusă, el ar fi pretins că acuzaţiile lui s-au dovedit adevărate. El era gata să arunce blamul asupra lui Dumnezeu şi să răspândească spiritul său de rebeliune în lumile de sus. Dar, în loc să distrugă lumea, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să o salveze. Deşi corupţia şi provocarea se puteau vedea pretutindeni pe acest pământ înstrăinat, s-a prevăzut o cale pentru refacerea lui. Chiar în momentul decisiv, când se părea că Satana era pe punctul de a triumfa, Fiul lui Dumnezeu a venit cu solia harului divin. În orice generaţie şi în orice clipă se manifestase iubirea lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc decăzut. În pofida răutăţii oamenilor, semnele îndurării divine se arătaseră fără încetare. Şi când a venit împlinirea vremii, Divinitatea a fost glorificată prin aceea că a turnat asupra lumii un potop de har vindecător, care niciodată nu avea să fie oprit sau retras până când Planul de Mântuire nu avea să fie împlinit." Hristos Lumina Lumii, cap. Împlinirea vremii, par. 19.

Ce înseamnă, deci, împlinirea vremii? Înseamnă punctul din timp când pământul a ajuns înstrăinat şi chiar despărţit de Dumnezeu; înseamnă atingerea apogeului păcatului în toată hidoşenia sa indescriptibilă; înseamnă degradarea maximă a omului până acolo încât ajunsese locaş al demonilor, exact aşa cum va ajunge Babilonul cel mare sau lumea creştină, în speţă bisericile protestante!!! În pofida îndurării oferite de Dumnezeu veac de veac şi generaţie de generaţie, până la întruparea Fiului Său, Satana a reuşit totuşi să aducă pământul în situaţia de a fi nimicit sau de a fi salvat cumva de Dumnezeu! Terra ajunsese ceva nefiresc şi nedorit pentru Univers. Acum sosise timpul când Dumnezeu trebuia să acţioneze. Acum era împlinirea vremii!

Acum sosise timpul cel mai prielnic ca Dumnezeu să demonstreze puterea neprihănirii Sale în viaţa practică, în condiţiile păcatului, dar nu ca Dumnezeu, ci ca om adevărat! Acum puteau fi demascate toate şiretlicurile satanice, principiile caraterului său şi natura răzvrătirii sale, împreună cu tot arsenalul din caracterul său, care trebuiau puse în contrastul cel mai izbitor cu neprihănirea plină de lumină a caracterului lui Dumnezeu!!! Să reţinem că nu Dumnezeu a stabilit să se întrupeze după patru mii de ani de păcătuire a omului, ci neascultarea omului şi eforturile susţinute ale lui Satana de a face totul pentru a aduce omul în situaţia de a dispărea practic, fiindcă despărţit de Dumnezeu nu mai e nimic! Repet, în acest interval de timp Dumnezeu a făcut totul pentru a ajuta omul să înţeleagă caracterul Său nobil. "În orice generaţie şi în orice clipă se manifestase iubirea lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc decăzut. În pofida răutăţii oamenilor, semnele îndurării divine se arătaseră fără încetare." Şi, cu toate acestea, Dumnezeu nu a putut opri ajungerea la împlinirea acestei vremi!!!

Acum sosise timpul pentru intrarea în scenă a IUBIRII, nu a distrugerii. Îngerii se obişnuiseră cu nimicirile oamenilor irecuperabili de-a lungul timpului, nimiciri permise de Dumnezeu, şi ajunseseră să creadă că sosise timpul ca planeta noastră să fie distrusă, căci erau semne evidente că nu mai poate fi îndreptată. Dar, iubirea lui Dumnezeu trebuia să-i elucideze şi pe îngeri, şi atât cât se putea şi pe oameni. Iubirea nu ştie de forţă, nu se bizuie pe forţă, fiindcă ea însăşi este cea mai mare putere din Univers prin care Dumnezeu aduce la existenţă totul!!! Iubirea nu poate fi contrară ei însăşi, nu se poate impune niciodată şi nu se străduieşte să impună cuiva o anumită conduită. Iubirea cuprinde în braţele sale cel mai mare păcătos care a existat vreodată, indiferent de păcatul sau păcatele înfăptuite!!! 

Din acest motiv, puterea distrugătoare şi ruinătoare, puterea înşelăciunilor satanice nu putea fi sfărâmată decât prin iubire. Numai Isus putea face aşa ceva, căci El însuşi este dragoste. "Pământul s-a întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu trebuia să se facă prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernământ ale lui Dumnezeu; El doreşte numai o slujire din iubire, şi iubirea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezeşte iubirea. A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie manifestat în contrast cu caracterul lui Satana. Această lucrare o putea face numai o singură Fiinţă din tot universul. Numai Acela care cunoştea înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu o putea face cunoscută. Peste noaptea întunecată a lumii trebuia să răsară >Soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile Lui< (Maleahi 4,2)." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 9. 

În iubirea lui Hristos este concentrat tot caracterul lui Dumnezeu, iar dacă descoperirea acestui caracter minunat ar fi fost făcută prin exercitarea forţei, atunci Dumnezeu admitea că sistemul împărăţiei Sale este defectuos. Oricine recurge la arme şi la forţă, chiar la înşelăciune, pentru a-şi asigura împărăţia, recunoaşte prin aceasta că sistemul pe care-l conduce este defectuos. Dar, împărăţia lui Dumnezeu nu este de felul acesta, principiile ei sunt iubirea şi adevărul, singura putere care putea sfărâma puterea constrângătoare a lui Satana. Hristos, prin viaţa Sa, trebuia să descopere iubirea Tatălui din cer, în timp ce Satana era conştient că, dacă-l determină să păcătuiască o singură dată, atunci are demonstraţia finală că principiile sale sunt juste şi îndreptăţite. În această hotărâre disperată de a-l forţa pe Hristos să comită o singură acţiune păcătoasă, diavolul nu a avut încotro decât să-şi dezvăluie toate armele pe care le avea la dispoziţie.

Tot ceea ce a întreprins diavolul asupra lui Isus, din momentul naşterii şi până la cruce, a dat pe faţă caracterul său exact aşa cum este. În momentul când Isus a fost pus pe cruce de către oamenii păcătoşi, instigaţi fiind de diavolul şi de îngerii răi, atunci îngerii din cer l-au dezrădăcinat definitiv pe diavolul din simpatiile lor. Abia în acest moment, când slava iubirii divine a pus în contrast caracterul slut al lui Satana, îngerii au priceput în esenţă care sunt principiile ce stau la baza răzvrătirii sale, şi au putut vedea caracterul lui în adevărata lui lumină!! În felul acesta, Universul a fost asigurat împotriva oricărei potenţiale răzvrătiri viitoare pe vecie. Demonstraţia iubirii lui Dumnezeu, prin Hristos, pur şi simplu a făcut imposibilă reapariţia păcatului pentru totdeauna!!!

Pentru eliminarea seminţelor simpatiei şi a neînţelegerii caracterului lui Satana din minţile îngerilor, Dumnezeu l-a trimis pe Isus la împlinirea vremii, când "păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor", Daniel 8,23, pentru a demasca prin viaţa Sa pe Satana şi principiile împărăţiei sale. Satana s-a temut enorm de faptul că Isus îl va descoperi ca ucigaş!! Însă, pentru a-l sili pe Isus să păcătuiască, n-a avut decât alternativa folosirii tuturor armelor nelegiuirii din arsenalul său, ceea ce l-a făcut să dea pe faţă caracterul său; iar asta l-a distrus, fiindcă a scos în evidenţă frumuseţea caracterului plin de iubire al lui Dumnezeu, ca unicul răspuns al lui Hristos la ispitele satanice! 

Acum, ne putem întreba de ce Hristos nu a venit înainte de potop, căci şi atunci lumea a ajuns la un apogeu al apostaziei şi al păcatului. De ce nu s-a întrupat atunci? Oare nu putem numi vremea de atunci "împlinirea vremii"? Cu atât mai mult, cu cât pământul a fost distrus prin potop! 

Nu, Hristos nu se putea întrupa atunci din cauza faptului că urmările sau efectele păcatului nu erau evidente în om, aşa cum au fost în timpul întrupării!!! Păcatul nu ajunsese să deformeze constituţia fizică a omului, iar acesta încă nu săpase făgaşe adânci în om. La vremea potopului oamenii nu cunoşteau boala şi urmările ei, ca atare nimeni nu a murit de boală. Boala a apărut abia în vremea lui Avraam, la aproximativ două mii de ani de la păcătuirea lui Adam şi a Evei. Vitalitatea corpului uman era de douăzeci de ori mai mare ca cea din prezent, motiv pentru care oamenii puteau trăi aproape o mie de ani. Asta înseamnă că energia creierului în primii 1656 de ani de la cădere, i-a apărat de orice boală, în pofida tuturor viciilor practicate de ei!!! 

Aşa că, putem spune cu siguranţă că efectele păcatului, în această privinţă, nu erau vizibile, fiindcă această vitalitate, această energie încă împiedica degradarea corpului uman!! Toate viciile care au continuat după potop au slăbit organismul şi au diminuat acea energie a creierului de douăzeci de ori, până astăzi. Numai astfel se putea ajunge la boli. Îngerii nu puteau vedea urmele stricăciunii pe chipul oamenilor, întrucât arătau aproape ca ei, din punct de vedere fizic. Aşadar, apogeul urmărilor păcatului trebuia să includă şi degradarea fizică, nu numai cea morală!!! Distrugerile trebuiau să fie văzute şi din punct de vedere fizic, aşa cum se puteau observa cel mai bine în timpul întrupării lui Isus.

     "Cartea Genezei ne dă un raport foarte precis despre viaţa socială şi individuală; cu toate acestea, nu avem menţionat cazul vreunui copil născut orb, surd, olog, diform sau debil mintal. Nu există nici o situaţie în acest raport care să facă referire la o moarte naturală survenită din pruncie, copilărie sau în prima parte a bărbăţiei. Nu există nici un raport despre bărbaţi sau femei care au murit de boală. În cartea Genezei, anunţurile mortuare sună astfel: >Toate zilele pe care le-a trăit Adam au fost de nouă sute treizeci de ani; apoi a murit<. >Toate zilele lui Set au fost de nouă sute doisprezece ani; apoi a murit.< Despre alţii, raportul declară: >A trăit până la o bătrâneţe fericită; apoi a murit<. Era atât de rar ca fiul să moară înaintea tatălui, încât faptul acesta era considerat vrednic de a fi amintit: >Şi Haran a murit în faţa tatălui său Terah<. Haran a devenit tată înaintea morţii sale. 

     Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu o forţă vitală atât de mare, încât acesta a făcut faţă înmulţirii bolilor neamului omenesc, consecinţă a obiceiurilor stricate, şi a continuat să reziste timp de şase mii de ani. Acest fapt în sine este de ajuns pentru a ne dovedi tăria şi energia pe care le-a dat Dumnezeu omului la crearea lui. A fost nevoie de mai mult de două mii de ani de crime şi îngăduirea pasiunilor josnice pentru a aduce bolile, într-o măsură ceva mai mare, asupra neamului omenesc. Dacă Adam, la crearea sa, nu ar fi fost înzestrat cu de douăzeci de ori mai multă forţă vitală decât au oamenii astăzi, rasa umană, cu obiceiurile actuale de a trăi, încălcând legile naturale, s-ar fi stins de pe pământ. În perioada primei veniri a Domnului Hristos, neamul omenesc degenerase atât de rapid, încât bolile acumulate până atunci apăsau asupra generaţiei aceleia, aducând un val de suferinţă şi greutatea unei nenorociri de nespus." Mărturii, vol. 3, cap. O educaţie greşită, subcap. Declinul fizic al neamului omenesc, par. 1, 2.

Aşadar, Hristos a rezolvat problema îngerilor la cruce, oferindu-le toate răspunsurile la întrebările lor cu privire la caracterul lui Lucifer şi la imposibilitatea iertării lui. Neprihănirea a biruit pe baza propriilor ei merite, rezistând la toate atacurile diavolului, demonilor şi oamenilor păcătoşi. Iubirea a strălucit prin ascultarea neasemuită a lui Hristos de Dumnezeu, respectând toate principiile legii într-un corp omenesc, un corp care purta toate urmările degradării păcatului survenite în cei patru mii de ani de existenţă umană!! În felul acesta, iubirea a pus în contrast caracterul lui Satana şi toate principiile împărăţiei sale, prin care s-a silit s-o determine, vorbesc despre iubirea lui Hristos, să păcătuiască în vreun fel. Aşa a fost demascat Satana şi aşa trebuie să fie demascat încă odată, astfel încât toţi oamenii să-l vadă pe Satana aşa cum este şi pe Dumnezeu în toată frumuseţea desăvârşirii Lui. Această lucrare va fi lucrarea celor 144.000. Lucrarea primelor roade a izbutit prin Hristos şi, la fel, va izbuti şi prin cei 144.000.

Natura lucrării primelor roade

Dacă rolul primelor roade a fost acela de a descoperi caracterul lui Satana aşa cum este, de către Hristos, atunci să aprofundăm natura acestei lucrări extraordinare. Preţul răscumpărării noastre depindea în mod exclusiv de reuşita acestei lucrări, căci dacă Isus ar fi dat greş în a demasca principiile răzvrătirii lui Satana şi caracterul lui, atunci lucrarea răscumpărării în sine ar fi fost un eşec total. De aceea, întruparea lui Hristos printre oamenii muritori avea menirea de a elucida intelectul îngerilor şi al celorlalţi locuitori din nenumăratele galaxii ale Universului cu privire la caracterul lui Satana, căci înşelăciunea cu care se învăluise Satana îl făcuse aproape impenetrabil şi imposibil de văzut aşa cum este el în realitate.

Lucrarea răscumpărării noastre nu poate fi înţeleasă fără a aborda acest aspect capital al lucrării primelor roade. În cer, Lucifer începuse o luptă cu metode şi principii nedesluşite de către îngeri, căci ei nu se mai întâlniseră niciodată cu aşa ceva, o luptă care mai apoi a continuat pe pământ şi în care au fost înrolaţi aproape toţi oamenii, iar Dumnezeu trebuia să vină în ajutorul fiinţelor îngereşti în aşa fel, încât să asigure intelectul lor că dragostea este singurul răspuns corect faţă de această luptă. Singurul răspuns al lui Dumnezeu faţă de principiile şi metodele satanice era puterea dragostei şi adevărului Său. Prin urmare, scopul primordial al lui Dumnezeu prin întrupare era să demonstreze pe viu, în propria persoană, cu propria Lui viaţă, inclusiv cu moartea Sa, că natura împărăţiei lui Satana, principiile răzvrătirii sale şi caracterul lui sunt moarte veşnică în sine, despărţire de Dumnezeu şi dispariţie totală a oricărei inteligenţe care calcă pe urmele lui!

Întruparea, deci, nu viza doar salvarea oamenilor de sub puterea păcatului, căci dacă ar fi fost aşa, atunci Isus ar fi trebuit să se întrupeze imediat după păcătuirea lui Adam şi a Evei! Ci întruparea Lui trebuia să rezolve mai întâi natura rebeliunii lui Satana şi a principiilor împărăţiei sale, prin demascarea lor în confruntarea directă cu puterile iadului pe pământul nostru, astfel încât îngerii să renunţe singuri, prin alegere personală, neconstrânşi, la orice urmă de simpatie pentru diavolul!

Din păcate, Lucifer a fost extrem de ingenios în răzvrătirea sa şi în felul cum punea problema, în aşa fel încât totul să pară că el este cel nedreptăţit de Dumnezeu. Ca să camufleze răzvrătirea sa şi ca să-i creeze un aspect de luptă dreaptă, de ceva care are de a face cu drepturile sale, Satana l-a prezentat într-un mod absolut fals pe Dumnezeu, denigrând caracterul Lui!!! Atât de perfidă a fost această tactică, încât a reuşit să convingă prin ea o treime din numărul total al îngerilor ce înconjurau tronul lui Dumnezeu. "În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ." Apocalipsa 12,3.4.

De reuşita lui Lucifer depindea foarte mult gradul denigrării şi prezentării false a caracterului lui Dumnezeu! El ştia prea bine că nu putea să-l provoace pe Dumnezeu la luptă deschisă prin folosirea forţei fizice, întrucât puterea creatoare a lui Dumnezeu nu are drept rival nici o altă putere în Universul creat, fiindcă pur şi simplu El este Creatorul. Aşa că a apelat la înşelăciune şi perfidie, punând în seama Creatorului propriile sale trăsături de caracter. Această metodă a avut un succes nesperat, amăgind o treime din îngerii cerului. A reuşit în felul acesta să introducă discordia într-un mediu perfect, care nu cunoscuse vreodată astfel de manifestări şi, mai mult, nici măcar nu se suiseră la mintea îngerilor; nici măcar nu visaseră vreodată că se va ajunge aici. Aşa că ei au trebuit să se confrunte cu o situaţie absolut inedită.

Pe de altă parte, reuşita plină de succes a lui Lucifer în a-şi face adepţi prin răzvrătirea sa trebuie legată în mod deosebit de poziţia pe care o avea în cer! Datorită acestei poziţii, puterea sa de a înşela a fost aproape imposibil de discernut. "El a fost o fiinţă de o minunată putere şi slavă, care s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu. Despre Lucifer, Domnul spunea: >Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe< (Ezechiel 28,12). Lucifer fusese heruvim ocrotitor. El stătuse în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Dintre toate fiinţele create, fusese pe treapta cea mai înaltă, având un rol proeminent în a descoperi universului planurile lui Dumnezeu. După ce a păcătuit, puterea sa de a înşela a fost cu atât mai amăgitoare şi descoperirea caracterului său cu atât mai dificilă datorită poziţiei sale înalte pe care o avusese la Tatăl." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfârşit!, par. 4.

Ca unul care-l cunoştea pe Dumnezeu cel mai bine dintre toate fiinţele create, el stând cel mai aproape de tronul lui Dumnezeu, i-a fost foarte uşor să denigreze caracterul Tatălui din cer, prin cuvinte alese şi potrivite, care aveau menirea să inducă în eroare intelectul îngerilor, ei aflându-se sub comanda sa directă. Să ne gândim un pic la această situaţie. Tatăl dăruia prin Hristos lumină şi viaţă tuturor fiinţelor create. La rândul Lui, Hristos oferea lumina şi viaţa prin Lucifer care, la rândul lui, trebuia să le ofere tuturor îngerilor. Îngerii aveau absolută încredere în acela care era preţuit de Hristos, ştiind că oferă întotdeauna ceea ce Tatăl, prin Hristos, socoteşte că este de datoria Sa să le ofere.

Într-un mediu absolut perfect, nu ştii cum arată minciuna şi nici perfidia. Nici măcar nu ştii cum să le numeşti, dacă dai nas cu ele. Cu atât mai mult, nu ştii ce este răzvrătirea, cel puţin în primele ei faze. Aşa că, Lucifer a introdus la început cuvinte care să arunce îndoială cu privire la integritatea caracterului lui Dumnezeu!!! El primea mai departe de la Hristos ceea ce Tatăl găsea de cuviinţă să ofere copiilor Săi, înainte de a părăsi poziţia sa, numai că el strecura şi propriul său mod de gândire, îndoielile sale, semnele sale de întrebare, nemulţumirile sale, învăluite toate în aura presupusei sale slujiri faţă de Dumnezeu. Toate acestea aveau însă menirea de a arunca o umbră subtilă asupra caracterului Aceluia de care îngerii nu se îndoiseră niciodată.

Când tu nu ai acces direct la director, ci totul trebuie să primeşti de la prietenul său, asistentul său manager, ştiind că ceea ce primeşti este cu mult mai mult decât te aştepţi tu şi în conformitate şi cu dorinţa expresă a directorului, care te preţuieşte ca pe propriul său fiu, atunci nu te poţi îndoi niciodată de directorul tău. (Desigur, situaţia de faţă este puţin probabilă în societatea noastră; însă prin ea doresc să construiesc o imagine apropiată celei petrecute în cer pentru a înţelege cumva cum s-au petrecut lucrurile). Şi această desfăşurare a lucrurilor se petrece multă vreme, întrucât încrederea pe care o acorzi asistentului directorului este totală, deoarece ştii că-i serveşte cu cinste şi loialitate directorului şi mai este şi amabil şi bun cu tine.

Numai că vine ziua când primeşti aproape tot ce trebuie de la director, căci asistentul său începe să strecoare idei şi lucruri despre care nu ai habar că le-ar fi spus sau făcut directorul. Însă, pentru că ai încredere în asistentul lui, atunci primeşti ceea ce ţi se dă ca venind în totalitate de la directorul tău, care aştepţi să-ţi împlinească cererile. Apoi, vine şi ziua când asistentul aruncă o şi mai mare îndoială în capacităţile de coordonare ale directorului; ba mai mult, începe să susţină că el este chiar mai competent decât el în a administra întreaga afacere!!! Pentru tine este o situaţie inedită, căci ai ajuns să nu ştii cum stau în realitate lucrurile. Pentru că asistentul este iubit şi apreciat de toată lumea, atunci este foarte uşor pentru tine să-l crezi pe deplin. Dar, cu toate acestea, apar unele semne de întrebare în mintea ta cu privire la integritatea caracterului aceluia pe care toată lumea îl preţuieşte, directorul. Ar fi imposibil ca pe fondul acesta să nu apară primele semne de întrebare.

Aceasta este desigur o imagine palidă spre deosebire de ceea ce s-a petrecut în cer. Ţintele de atac ale diavolului au fost Fiul lui Dumnezeu şi legea morală a lui Dumnezeu. "Părăsindu-şi locul din prezenţa nemijlocită a Tatălui, Lucifer a plecat să împrăştie spiritul nemulţumirii printre îngeri. El a lucrat înconjurat de o taină misterioasă şi, pentru un timp, a reuşit să ascundă scopul său real, sub un anumit respect faţă de Dumnezeu. El a început să semene îndoieli cu privire la legile ce guvernau fiinţele cereşti, spunând că, în timp ce aceste legi puteau fi necesare pentru locuitorii lumilor, îngerii, fiind fiinţe cu o poziţie mai înaltă, nu au nevoie de asemenea restricţii, pentru că înţelepciunea lor constituie un suficient ghid pentru ei. Ei nu erau acele fiinţe care să poată aduce dezonoare lui Dumnezeu; toate gândurile lor erau sfinte; nu mai era nicidecum posibil pentru ei să greşească, după cum nu era posibil acest lucru nici pentru Dumnezeu. Înălţarea Fiului lui Dumnezeu, ca fiind egal cu Tatăl, era înfăţişată ca fiind o nedreptate ce i se făcea lui Lucifer care, pretindea el, era de asemenea îndreptăţit la respect şi onoare. Dacă acest prinţ al îngerilor ar putea să-şi ocupe poziţia de frunte ce i se cuvenea, atunci un mare bine avea să se reverse peste toate oştile cerului; căci scopul lui era acela de a obţine libertate pentru toţi. Dar acum, chiar şi libertatea de care ei s-au bucurat până atunci a luat sfârşit; căci un stăpân absolut fusese numit peste ei şi toţi trebuia să se închine autorităţii Sale. Acestea erau înşelăciunile subtile care, prin viclenia lui Lucifer, au fost răspândite cu repeziciune în curţile cereşti." Patriarhi şi profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, par. 13.

Roadele spiritului său de nemulţumire şi a îndoielilor strecurate subtil, astfel încât să poată fi primite de intelectul îngerilor, se datorează şi încrederii şi chiar iubirii pe care îngerii le aveau faţă de el, căci pur şi simplu credeau în el. Problema gravă era că spusele lui nu puteau fi verificate cu uşurinţă, ci doar contrazise de Dumnezeu, prin explicarea poziţiei Fiului Său şi a importanţei necesităţii legii divine pentru toate fiinţele create! "Profitând de încrederea plină de iubire şi loialitate pe care fiinţele sfinte de sub comanda sa o aveau faţă de el, cu atâta măiestrie le-a infiltrat în minte propria lui neîncredere şi nemulţumire, încât acţiunea aceasta a lui n-a fost observată. Lucifer a prezentat planurile lui Dumnezeu într-o lumină falsă, interpretându-le greşit şi răstălmăcindu-le, pentru a trezi nemulţumirea şi răzvrătirea. În mod viclean, el i-a făcut pe ascultătorii săi să dea glas simţămintelor lor; apoi, aceste cuvinte ale lor aveau să fie repetate de el, atunci când ele serveau scopului său, ca mărturie a faptului că îngerii nu erau în totul de acord cu conducerea lui Dumnezeu. În timp ce pretindea că este în mod desăvârşit loial faţă de Dumnezeu, el susţinea că sunt necesare totuşi schimbări în ordinea şi legile cerului, pentru stabilitatea guvernării divine. Astfel, în timp ce acţiona pentru a stârni opoziţie faţă de Legea lui Dumnezeu şi pentru a imprima în mintea îngerilor de sub comanda sa propria lui nemulţumire, în mod ostentativ el căuta să înlăture nemulţumirea şi să-i liniştească pe îngerii nemulţumiţi cu ordinea lucrurilor din ceruri. În timp ce pe ascuns el instiga şi încuraja discordia şi răzvrătirea, cu o desăvârşită măiestrie el a lăsat să se înţeleagă că singurul lui scop era acela de a promova credincioşia faţă de Dumnezeu şi de a păstra armonia şi pacea." Patriarhi şi profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, par. 15.

Cauza rebeliunii a fost denaturarea caracterului lui Dumnezeu, iar rezultatul nu putea fi decât răzvrătirea!!! Asta înseamnă că la baza răzvrătirii stă totdeauna denaturarea caracterului lui Dumnezeu, înţelegerea Lui greşită şi a principiilor împărăţiei Sale. Ca să poţi câştiga mintea cuiva, atunci trebuie să prezinţi în mod fals caracterul aceluia în care ea are încredere deplină!!! Aşa începe dezbinarea. Aceasta este metoda principală a lui Satana de stăpânire asupra intelectului omului, făcându-l să creadă în permanenţă că avem un Dumnezeu rău, care abia aşteaptă să te lovească prin fel şi fel de calamităţi şi că te pedepseşte dacă-i ieşi din cuvânt. În felul acesta, propriul caracter al lui Lucifer este pus în seama Creatorului, şi în loc să ne închinăm Aceluia care ne-a creat, ne închinăm dumnezeului veacului acestuia ascultându-i minciunile!

     "De aceea, el l-a prezentat în mod fals pe Dumnezeu, atribuindu-i dorinţa de înălţare de sine. El a căutat să pună în seama Creatorului iubitor trăsăturile sale rele de caracter. În felul acesta i-a înşelat el pe îngeri. Tot aşa i-a înşelat şi pe oameni. El i-a făcut să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu aibă încredere în bunătatea Sa. Pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu drept şi de o extraordinară măreţie, Satana i-a determinat să-L considere ca fiind sever şi neiertător. În felul acesta, el i-a convins pe oameni să i se alăture în rebeliune împotriva lui Dumnezeu, şi bezna nenorocirii s-a coborât asupra lumii." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 8.

Deci, procedeul lui Satana este foarte simplu: în măsura în care poate să strecoare idei greşite despre caracterul lui Dumnezeu în mintea unui om, atunci în aceeaşi măsură a stabilit în acel intelect şi răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Mulţi pretinşi creştini, care nu ştiu ce înseamnă să fii născut din nou cu adevărat, ei doar presupunând că sunt astfel, pe baza unor cunoştinţe căpătate în urma catehizării sau pur şi simplu a frecventării adunării şi ascultării predicilor, nici măcar nu se gândesc că au în ei acest spirit al răzvrătirii, care de obicei se dă pe faţă când trec prin momentele cele mai grele!!! Acest spirit al răzvrătirii, camuflat prin laodiceanism, care-i de fapt acelaşi lucru, se va da pe faţă de către toate fecioarele nechibzuite, atunci când încercările prin care sunt silite să treacă nu sunt trecute cu bine! Lipsa Evangheliei este totdeauna suplinită de acest spirit camuflat al răzvrătirii, pentru credinciosul laodicean, dar pe faţă, pentru omul de rând.

Prin această stratagemă a denaturării caracterului lui Dumnezeu, Lucifer şi-a făcut acoliţi aproape toţi oamenii. Astfel, pământul s-a întunecat din cauza necunoaşterii caracterului Creatorului nostru iubit. Ei bine, lucrarea primelor roade, aşa cum fusese săvârşită de Mântuitorul, avea drept scop să sfărâme această putere înşelătoare a lui Satana şi să facă lumină completă cu privire la caracterul Tatălui din cer! Isus trebuia să ilustreze caracterul lui Dumnezeu prin viaţa Sa şi toate acţiunile Sale în aşa fel, încât în mintea îngerilor loiali să nu mai existe nici un fel de simpatie pentru diavolul. De aceea, El trebuia să desfăşoare iubirea lui Dumnezeu în viaţa Sa pământească, în calitate de om, astfel încât să demaşte caracterul lui Satana şi natura răzvrătirii sale, fără ca Hristos să foloseacă în vreun fel forţa sau altceva de felul acesta, pentru ca îngerii să vadă pe viu cum se manifestă Dumnezeu când este provocat de Satana!!!

Pentru a fi, însă, provocat Dumnezeu trebuia să fie în Fiul Său, în Hristos fiind uniţi Dumnezeu şi omul. Fiindcă Satana susţinea sus şi tare că Fiul lui Dumnezeu este egoist şi că trăieşte doar pentru Sine, că mila nu se poate împăca cu dreptatea şi totodată că legea Sa nu poate fi respectată în nici un fel de oamenii căzuţi în păcat, Dumnezeu a trebuit să demonstreze în persoană că îi pasă de fiinţele create, mai ales de oamenii amăgiţi de Satana, că mila se poate împăca cu dreptatea divină şi că legea Sa poate fi ascultată şi respectată de orice fiinţă omenească păcătoasă, care primeşte în dar natura divină a lui Hristos!!! Prin urmare, Hristos a devenit om real, din toate punctele de vedere, exceptând bineînţeles vrăjmăşia, căci în natura Lui divină nu poate exista aşa ceva, trebuind să se expună în felul acesta, cu un mare risc, tuturor atacurilor diavolului, tocmai cu scopul de a demasca metodele, principiile, spiritul şi caracterul lui, în aşa fel încât intelectul îngerilor să poată alege în cunoştinţă de cauză, pe baza dovezilor solide, între iubirea lui Dumnezeu, care se jertfeşte pentru omul căzut, şi păcatul luciferic.

     "Pământul s-a întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu trebuia să se facă prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernământ ale lui Dumnezeu; El doreşte numai o slujire din iubire, şi iubirea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezeşte iubirea. A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie manifestat în contrast cu caracterul lui Satana. Această lucrare o putea face numai o singură Fiinţă din tot universul. Numai Acela care cunoştea înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu o putea face cunoscută. Peste noaptea întunecată a lumii trebuia să răsară >Soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile Lui< (Maleahi 4, 2)." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 9.

Singura posibilitate ca Satana să fie demascat, ca puterea lui să fie sfărâmată, era aceea ca Hristos să exercite numai iubire pentru toţi oamenii păcătoşi. El nu s-a silit să facă acest lucru, ci l-a făcut pentru că este ceva propriu naturii Sale. Dar, nu i-a fost uşor să o facă în calitate de om, căci iubirea Lui trebuia să fie manifestată în natura Lui omenească, nu în natura Lui divină, iar această natură omenească slabă şi păcătoasă trebuia să fie tot timpul ispitită de către diavolul. I s-a permis diavolului să-l atace pe Mântuitorul în toate chipurile posibile! La toate aceste ispite Isus nu a avut decât un singur răspuns: încredere totală în iubirea Tatălui Său, o iubire neînţeleasă de oameni, dar pricepută de îngeri, care începeau să se dumirească în privinţa caracterului lui Satana!!!

Puterea de vrajă a înşelăciunilor satanice a fost sfărâmată la cruce, atunci când "Satana a văzut că masca sa a fost smulsă. Guvernarea sa fusese descoperită înaintea îngerilor necăzuţi şi înaintea universului ceresc. El se descoperise ca ucigaş. Vărsând sângele Fiului lui Dumnezeu, el se dezrădăcinase din simpatia fiinţelor cereşti. De aici înainte, lucrarea lui avea să fie restrânsă. Indiferent de atitudinea pe care avea s-o ia, el nu-i mai putea întâmpina pe îngerii ce veneau din curţile cereşti şi înaintea lor să-i acuze pe fraţii lui Hristos că sunt îmbrăcaţi în hainele întunecate şi murdare ale păcatului. Ultima verigă a simpatiei dintre Satana şi lumea cerească a fost ruptă". Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfârşit!, par. 15.

Această lucrare de dezrădăcinare a oricărei simpatii pe care îngerii o mai aveau pentru diavolul, nu putea fi făcută decât prin lucrarea primelor roade, care întregeşte lucrarea de răscumpărare, făcându-i pe îngeri să se bucure de roadele ei. Aşadar, lucrarea de răscumpărare pentru îngeri şi pentru celelalte fiinţe inteligente nu cuprindea eliberarea din păcat, ci demascarea caracterului şi principiilor lui Satana şi, o dată cu acestea, dezrădăcinarea oricărei simpatii dintre aceste fiinţe nobile şi curate şi Satana!!! Însă, în timp ce pentru aceste fiinţe răscumpărarea cuprindea această lucrare extraordinară, magistral îndeplinită de Mântuitorul, pentru oameni răscumpărarea cuprinde şi această lucrare, şi salvarea din păcat!

Cu toate că Isus a reuşit să asigure salvarea din păcat a omului, mai rămâne totuşi de îndeplinit lucrarea primelor roade, pe care omul nu a înţeles-o la cruce, şi de atunci încoace. Din acest motiv, Dumnezeu are nevoie de nişte oameni care pur şi simplu să repete lucrarea aceasta a lui Hristos la sfârşitul lumii. Din fericire, vor exista cei 144.000 care o vor îndeplini la fel de magistral ca şi Dascălul şi Exemplul lor, Isus Hristos, dar numai prin credinţa lui Isus!! "Cu toate acestea, Satana nu a fost încă nimicit. Nici chiar atunci îngerii n-au înţeles tot ceea ce era cuprins în lupta aceea mare. Principiile în jurul cărora se dădea lupta trebuiau să fie mai bine lămurite. Şi, pentru binele omului, existenţa lui Satana trebuia să continue. Omul, ca şi îngerii, trebuie să vadă contrastul dintre Prinţul vieţii şi prinţul întunericului. El trebuie să aleagă cui vrea să slujească." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfârşit!, par. 16.

Ceea ce trebuie să reţinem este că, această lucrare a lui Hristos, lucrarea primelor roade, de descoperire a caracterului lui Dumnezeu, nu poate fi făcută niciodată prin exercitarea forţei, ci doar prin slava iubirii desfăşurate a lui Dumnezeu în viaţa primitorilor ei!!! Acesta va fi subiectul viitor.

Rolul primelor roade

Este de o importanţă majoră înţelegerea lucrării celor 144.000 de sfinţi răscumpăraţi, în calitatea lor de cele dintâi roade, care fac posibile venirea lui Hristos şi marele seceriş final. Rolul primelor roade a fost poate puţin studiat în decursul timpului sau i s-a acordat o importanţă minoră. Snopul de legănat sau prinosul primelor roade simbolizează învierea Mântuitorului ca pârgă a celor adormiţi. Ca Isus să se poată califica drept pârgă, trebuia mai întâi să săvârşească lucrarea specifică celor dintâi roade, căci numai astfel putea avea deschis drumul spre a plăti preţul de răscumpărare a omenirii prin moartea Sa pe cruce!!

Răscumpărarea în sine nu ar fi avut efectul scontat fără să fie îndeplinită mai întâi această lucrare însemnată. Este adevărat că aproape toţi cred că Isus a venit să se aducă jertfă pe Sine pentru răscumpărarea omului, şi este un fapt ce nu poate fi contestat. Însă, ceea ce puţini văd este că preţul răscumpărării nu putea fi plătit fără ca mai întâi să fie săvârşită această lucrare colosală, chiar vitală pentru reuşita mântuirii noastre.

Mai întâi, aş dori să stabilim de ce Hristos este socotit pârga sau primul rod, în virtutea căruia putea avea loc secerişul sau învierea copiilor neprihăniţi ai lui Dumnezeu. Dacă această calificare ar fi ţinut de întâietatea învierii din morţi, atunci Moise ar fi fost socotit drept pârga celor adormiţi, în baza faptului că este primul muritor care a fost înviat din morţi!! Asta ar fi presupus că toţi aceia care urmau să învieze ar fi depins de învierea lui Moise. Dar, Moise nu poate fi socotit niciodată primul rod. El nu putea avea niciodată o astfel de calificare.

În şirul învierilor din morţi, învierea lui Hristos abia este a opta. În Vechiul Testament avem patru învieri din morţi: a lui Moise, Deuteronom 34,6; Iuda 1,9; a fiului văduvei din Sarepta, prin Ilie, 1Împăraţi 17,17-24; a fiului soţilor sunamiţi, prin Elisei, 2Împăraţi 4,32-34; a mortului înviat prin atingerea de oasele lui Elisei, 2Împăraţi 13,20,21. În Noul Testament avem de asemenea patru învieri, dintre care a patra fiind cea mai spectaculoasă şi deosebită: a fiului văduvei din Nain, Luca 7,14.15; a fiicei lui Iair, Luca 8,54.55; a lui Lazăr, Ioan 11,41-44; şi, în fine, cea mai spectaculoasă, învierea lui Hristos.

Ce-l face, totuşi, pe Hristos să fie calificat ca primul rod sau pârga celor adormiţi? Un singur lucru, şi anume puterea învierii Lui, prin Sine însuşi, care i-a asigurat biruinţa asupra morţii şi asupra mormântului!!! Biruinţa aceasta nu putea fi obţinută decât de Cineva care putea să-l învingă pe Satana, ce are puterea asupra morţii şi a mormântului, în acelaşi chip ca al oamenilor, cu aceleaşi slăbiciuni ca ale lor, luând vrăjmăşia şi toată vinovăţia neamului omenesc asupra Lui! Toţi ceilalţi care au fost înviaţi până la El, au fost înviaţi prin această putere colosală! Nici unul dintre ei nu a înviat prin sine însuşi şi, deci, nu-i califică să fie primul rod întrucât moartea şi învierea lor nu au cuprins biruinţa asupra morţii şi asupra mormântului!!! Ei au primit învierea prin Hristos, pe când Hristos a înviat prin Sine însuşi! Această biruinţă îl face pe El să fie cel dintâi rod, înaintea tuturor celor înviaţi amintiţi mai sus, care face posibilă învierea tuturor celorlalţi copii ai lui Dumnezeu, la a doua venire!!! "Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi. Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi, după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos." 1Corinteni 15,20-23.

Să ne întoarcem la gândurile de mai sus, referitoare la acea lucrare specială, specifică primelor roade. Dacă lucrarea răscumpărării depindea strict de această lucrare deosebită, atunci care să fi fost ea? În primul rând, lucrarea răscumpărării nu cuprindea numai omul sau neamul nostru omenesc!!! Aşa gândesc toţi oamenii, dar acest lucru este adevărat doar într-o anumită măsură. Lucrarea răscumpărării cuprindea şi îngerii, avea de a face şi cu ei, nu numai cu oamenii, şi, în aceeaşi măsură, ea cuprindea întregul univers populat cu inteligenţe create de Dumnezeu!! Dar, oare, nu oamenii au păcătuit? De ce să-i privească şi pe îngeri sau chiar întregul univers? Noi ştim că preţul răscumpărării cuprinde jertfa lui Hristos, iar jertfa aceasta a fost adusă doar pentru păcătoşi, iar păcătoşi sunt doar oamenii!!! Ce are de-a face jertfa lui Hristos cu îngerii?

Jertfa lui Hristos are de a face şi cu îngerii, numai atunci când înţelegem că ea putea avea efect sau rod doar dacă Isus reuşea să realizeze lucrarea specială, specifică primelor roade!!! Numai aşa putea muri şi învia spre beneficiul întregului Univers inteligent!!! "Atât pentru îngeri, cât şi pentru lumile necăzute în păcat, strigătul >S-a sfârşit< a avut o profundă semnificaţie. Pentru ei, ca şi pentru noi, marea lucrare de răscumpărare fusese înfăptuită. Împreună cu noi, ei se împărtăşesc din roadele biruinţei lui Hristos." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfârşit!, par. 2.

Observaţi, vă rog, că şi îngerii se împărtăşesc de roadele biruinţei lui Hristos; că lucrarea de răscumpărare îi viza şi pe ei, inclusiv lumile necăzute în păcat, adică întregul Univers populat cu fiinţe inteligente sfinte!!! Acum, Hristos face trimitere la această lucrare specială, a biruinţei depline, fără de care preţul răscumpărării n-ar fi putut fi plătit, în cuvintele: "S-a sfârşit". Ele, într-adevăr, au o semnificaţie profundă puţin înţeleasă sau chiar deloc înţeleasă de către cercetătorii superficiali ai Bibliei. Aceste cuvinte au fost rostite înainte ca Hristos să moară, arătând prin aceasta că El şi-a terminat lucrarea dată de Tatăl într-un mod desăvârşit, impecabil, fără cusur!! Ceea ce înseamnă că abia în acest stadiu Hristos putea muri cu adevărat, plătind preţul răscumpărării noastre. Dacă El nu ar fi rostit aceste cuvinte, în care este cuprinsă biruinţa Lui specială şi în care trebuie să discernem ecoul biruinţei Sale asupra morţii şi asupra mormântului, atunci ar fi însemnat că nu şi-ar fi terminat lucrarea pentru care venise pe pământ!!

     "Domnul Isus nu şi-a încheiat viaţa până când n-a adus la îndeplinire lucrarea pe care a venit s-o facă şi, o dată cu ultima Sa răsuflare, El a exclamat: "S-a isprăvit!" (Ioan 19,30)." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfârşit!, par. 1.

Deci, Isus nu-şi putea încheia viaţa dacă n-ar fi "adus la îndeplinire lucrarea pe care a venit s-o facă"!! Aceasta a fost ţinta Sa primordială în tot periplul Său pământesc, ţintă de care depindea reuşita planului mântuirii!!! Este lesne de văzut din cuvintele de mai sus că Isus trebuia să-şi termine această lucrare mai înainte de a muri, şi nu când a murit sau în timpul morţii Sale!!! Cuvintele "S-a isprăvit", vorbesc despre această lucrare specială, aş putea spune primordială pentru fiinţele necăzute în păcat, mai ales pentru îngerii sfinţi ce înconjoară tronul lui Dumnezeu. Care este această lucrare, o lucrare pe care chiar cei 144.000 sunt chemaţi să o facă, fiindcă întocmai aceasta este şi menirea pentru care sunt lăsaţi în viaţă, fără să guste moartea, mai înainte de a avea loc învierea tuturor celor neprihăniţi? Iat-o în cuvintele de mai jos:

     "Bătălia a fost câştigată. Mâna Sa dreaptă şi braţul Său cel sfânt I-au asigurat biruinţa. Ca biruitor, El şi-a înfipt stindardul pe înălţimile veşnice. N-a fost oare atunci şi acolo bucurie printre îngeri? Tot cerul a triumfat o dată cu biruinţa Mântuitorului. Satana a fost înfrânt şi şi-a dat seama de faptul că şi-a pierdut împărăţia." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfârşit!, par. 1.

Hristos a câştigat sau trebuia să câştige bătălia înainte de a muri, tocmai pentru ca să poată muri ca biruitor. Moartea Lui trebuia să fie în calitate de biruitor, numai de biruitor; nimic mai mult şi nimic mai puţin!! Dar, Hristos nu trebuia să fie doar biruitor asupra păcatului, asupra bolilor, asupra ispitelor lui Satana şi asupra oamenilor răi, ci El trebuia să obţină biruinţa direct asupra lui Satana, chiar pe terenul lui, într-un fel aparte, care să edifice întregul univers cu privire la caracterul lui!!! Cu alte cuvinte, biruinţa obţinută de Hristos pe cruce, înainte de a muri, trebuie legată strict numai de descoperirea caracterului lui Dumnezeu, prin viaţa lui Isus, în contrast cu caracterul lui Satana! Aceasta este lucrarea specială, în care era de fapt inclusă răscumpărarea noastră, pe care Hristos trebuia s-o realizeze înainte de a deveni jertfă mântuitoare! El trebuia să descopere hidoşenia caracterului lui Satana în contrast vădit, fără putinţă de tăgadă sau de înţelegere greşită din partea îngerilor şi a lumilor necăzute în păcat, cu caracterul plin de lumină, de bunătate, de milă şi de dragoste neţărmurită a Tatălui ceresc. Fără această lucrare, Universul nu ar fi fost pus în siguranţă veşnică, iar întrebările îngerilor privitoare la metodele lui Dumnezeu împotriva păcatului şi a păcătoşilor ar fi rămas pe vecie nerezolvate!

În declaraţia citată mai sus, următoarele cuvinte spun totul: "Tot cerul a triumfat o dată cu biruinţa Mântuitorului. Satana a fost înfrânt şi şi-a dat seama de faptul că şi-a pierdut împărăţia". Satana a fost înfrânt înainte ca Hristos să moară, chiar dacă se afla pe cruce în momentul rostirii cuvintelor: S-a isprăvit"; moartea Lui fiind doar dovada biruinţei Sale asupra lui Satana şi a caracterului lui. Asta înseamnă o descoperire a unui adevăr sublim, şi anume că, biruitor este acela care triumfă nu numai asupra păcatului în viaţa sa, ci şi asupra lui Satana, prin faptul că în viaţa sa creştină el exprimă caracterul Mântuitorului în aşa fel, încât să demaşte urăţenia caracterului slut al lui Satana la fiecare pas de înaintare spre împărăţia lui Dumnezeu. Neprihănirea sau lumina lui Dumnezeu dintr-un om născut din nou şi sfinţit prin harul lui Hristos trebuie să demaşte păcatul şi întunericul împărăţiei lui Satana!!! Numai astfel pot fi atraşi oamenii la Dumnezeu!

Dacă Hristos ar fi folosit vreo stratagemă de care se folosesc oamenii în promovarea intereselor lor, pentru a-şi promova învăţăturile şi principiile neprihănirii, dacă El ar fi dat pe faţă vreun element de constrângere sau ar fi încercat să-şi impună fie şi numai prezenţa nedorită undeva anume, dacă El ar fi pedepsit pe oameni doar pentru simplul fapt că nu-i acceptau învăţăturile sau i-ar fi lovit pe cei care-l pălmuiau, atunci niciodată nu ar fi realizat această lucrare de demascare a caracterului lui Satana, fiindcă pur şi simplu ar fi scos în evidenţă în viaţa Sa caracterul înşelătorului!!!

Prin urmare, prima lucrare pe care Hristos trebuia s-o rezolve prin întruparea Sa era aceea de a-l demasca pe Satana pentru ca îngerii şi locuitorii lumilor necăzute să înţeleagă caracterul lui în mod desluşit. Atât de mult îşi înveşmântase Satana caracterul în înşelăciune, până la cruce, încât nimeni dintre toate fiinţele create nu au putut pricepe principiile şi motivaţiile lui. Pur şi simplu nu fuseseră în stare să discearnă natura rebeliunii lui. "Caracterul lui Satana n-a fost în mod clar descoperit îngerilor sau lumilor necăzute în păcat până la moartea Domnului Hristos. Arhiapostatul s-a înveşmântat în aşa fel în înşelăciune, încât chiar fiinţele cereşti n-au priceput principiile lui. Ele n-au văzut în mod clar natura răzvrătirii lui." Hristos Lumina lumii, cap. S-a sfârşit!, par. 3

Lucrarea primelor roade, în cazul nostru lucrarea lui Hristos, trebuia săvârşită câtă vreme El se afla în viaţă, şi nu după moartea Sa. Succesul învierii Sale era asigurat doar dacă reuşea să demaşte caracterul lui Satana în toată urăţenia lui, punându-l în contrast cu caracterul Său, cu neprihănirea Sa curată ilustrată în fiecare act al vieţii Sale! De reţinut: primele roade, reprezentate prin snopul de legănat, simbolizau învierea lui Hristos, pe când lucrarea primelor roade sau lucrarea primodială a lui Hristos pe pământ, trebuia săvârşită în timpul vieţii Sale, înainte de moartea pe cruce!! Fără săvârşirea la perfecţie a acestei lucrări speciale, învierea lui Hristos nu ar fi putut avea loc, căci nu ar fi fost obţinută biruinţa asupra lui Satana prin demascarea şi înfăţişarea caracterului lui, a metodelor, principiilor şi spiritului satanic, caracteristice fiinţei sale!!!

Dacă fiinţele angelice nu ar fi reuşit să înţeleagă caracterul lui Satana şi principiile sale, demascate prin viaţa trăită pe pământ în neprihănire şi sfinţenie de Hristos, atunci Universul nu ar fi fost pus pe baze veşnice împotriva oricărei viitoare rebeliuni, iar Satana şi-ar fi câştigat mai departe adepţi chiar dintre îngerii din jurul tronului lui Dumnezeu!! Nu trebuie să uităm că Satana a avut acces în cer până la cruce, ca presupus reprezentant al planetei noastre. Iov 1,6; 2,1; 1Împăraţi 22,20-23; 2Cronici 18,18-22. O dată cu descoperirea caracterului său, aşa cum este, înaintea privirilor fiinţelor cereşti, Satana nu a mai avut acces în cer, nu pentru că Dumnezeu i-a interzis, ci pentru că o asemenea fiinţă nu avea ce să mai caute acolo din cauza a ceea ce este. A fost alegerea deliberată, deplină şi conştientă, a tuturor îngerilor loiali lui Dumnezeu, bazata pe o convingere inteligentă, survenită în urma demascării caracterului său de către Hristos, ca el să nu mai aibă acces în cer sub nici o formă, niciodată!

Dumnezeu acceptă slujirea fiinţelor create doar dacă acestea sunt absolut libere în Hristos şi aleg de bunăvoie, că aşa vor ele, să servească pe Cel ce le-a creat. Această slujire este întotdeauna o slujire inteligentă, neforţată, neimpusă nici prin constrângere, nici prin şiretlicuri, ori minciuni. Fundamentul ei este doar dragostea şi nimic altceva. Prin urmare, cine are dragostea lui Dumnezeu în el este un om liber şi slujeşte pe Tatăl din cer pentru că este alegerea lui deliberată; este o pornire lăuntrică absolut firească, un răspuns pentru care Dumnezeu a şi creat fiinţa respectivă. O astfel de ascultare, prin slujire, este în ton cu expresia caracterului lui Dumnezeu; este pur şi simplu neprihănirea lui Hristos în acţiune îndreptată spre Dumnezeu, pe care El o întoarce înapoi spre dăruitor, prin Hristos, mai plină de slavă şi mai plină de dragoste!!! (Ne aducem aminte de cercul binefacerilor, despre care am scris deja). Aşa se creşte de fapt în cunoştinţă şi în har!

Aşadar, rolul primelor roade este acela de a demasca, de a da pe faţă, de a expune caracterul şi lucrarea diabolică şi amăgitoare a lui Satana, în aşa fel încât mintea inteligentă să fie convinsă pe deplin, întru totul şi cu desăvârşire cu privire la principiile lui Satana. Această lucrare nu poate fi săvârşită decât prin meritele pline de slavă ale lui Hristos! Este bine să reţinem acest aspect important. Subiectul episodului următor va fi despre natura acestei lucrări extraordinare şi măreţe, singura în măsură care a făcut posibilă şi plină de rodnicie moartea şi învierea Mântuitorului, şi singura posibilă ce va face cu putinţă revenirea lui Hristos şi învierea tuturor drepţilor lui Hristos de-a lungul veacurilor, prin cei 144.000. Vom aprofunda cât se poate de mult această lucrare pentru a înţelege de ce cei 144.000 sunt atât de deosebiţi în comparaţie cu restul mântuiţilor înviaţi, şi de ce pe baza meritelor neprihănirii lui Hristos pot să stea în picioare şi să devină biruitorii fiarei şi icoanei ei!!