Rânduiala Evangheliei devine organizaţie omenească

Este foarte important să aruncăm o privire asupra felului cum era organizată mişcarea adventistă la începuturile ei, dar şi după căderea în faza laodiceană. Deja am arătat că biserica chemată de El pentru a duce lumii Evanghelia trebuie să nu ducă lipsă de ordine şi disciplină. Dacă toţi membrii bisericii ar trăi principiile Evangheliei, atunci ordinea şi respectul lucrării fiecăruia vor fi la ele acasă. Evanghelia este în sine însăşi ordine şi disciplină. Cerul este ordine şi disciplină.

Desigur, oamenii fug în general de aceste cuvinte întrucât se gândesc la ceva ce trebuie impus, ceva sub care trebuie să te afli permanent, iar dacă ai ieşit cumva de sub presupusa ordine, atunci ai toate şansele să fi mustrat, depunându-se sforţări să fii adus înapoi sub "jug". În primul rând, acest fel de a fi al ordinii şi disciplinei, descris în cuvintele de mai sus, este unul omenesc. El este necesar în orice instituţie civilă, condusă de oameni, unde trebuie să existe totdeauna un şef şi mulţi subordonaţi. Orice instituţie omenească în care lipseşte această formă de organizare şi disciplină, nu poate exista prea mult timp, întrucât în haos, unde toţi cred că ar putea da comenzi, nu se poate desfăşura nici un fel de activitate.

Din acest motiv, orice instituţie omenească trebuie să aibă la bază ordinea şi disciplina tocmai pentru a putea facilita bunul mers al ei. Dar acestea, repet, ordinea şi disciplina, sunt doar omeneşti, absolut utile instituţiilor civile sau militare unde omul este piesa centrală în mecanismul instituţiei! Dar cum ar trebui să fie ordinea şi disciplina într-o biserică vizibilă, chemată de Dumnezeu să-i împlinească planul? Din moment ce Evanghelia este cea care formează biserica, înseamnă că în ea însăşi trebuie să se afle principiile curate ale ordinii şi disciplinei desăvârşite, principii care îşi găsesc originea în libertatea şi neprihănirea lui Dumnezeu!!

Asta presupune de la sine faptul că în aceste principii nu se poate afla nici un fel de impunere sau constrângere de a face ceea ce doreşte Dumnezeu!!! Este bine de reţinut acest aspect important al ordinii cereşti. Să ne gândim un pic. Dacă în cer ordinea ar fi o povară pentru îngerii care trebuie să ducă la îndeplinire voia lui Dumnezeu, atunci cine ar mai dori cerul? Nu ar fi îndreptăţiţi Lucifer şi acoliţii săi în răzvrătirea lor? Cărui om i-ar plăcea să stea sub un stres permanent, ştiind că trebuie să facă aia şi aia, fiindcă aşa zice cutare, sau şeful? Mai mult decât atât, dacă şeful susţine că este chemat sau ales de Dumnezeu să facă lucrarea respectivă, atunci prin modul lui de lucru, de a impune vederile şi metodele sale, fiindcă, de, susţine sus şi tare că e chemat de Dumnezeu, face ca povara stresului "executantului" să fie şi mai mare!

Vă puteţi închipui Cerul ca fiind un asemenea loc? Dacă totuşi ar fi, atunci cine l-ar mai dori? Ideile noastre cu privire la ordine şi disciplină afectează atât activitatea, cât şi viaţa noastră în biserică. Ne gândim că e destul că avem un şef prăpădit la serviciu, de ce ne-ar mai trebui însă şi un altul sau alţii la biserică? Ce-i drept, izul unor anumite forme subtile de constrângere se face simţit tot mai acut în biserica ta, acolo unde de fapt doar omul conduce!!! Acesta este adevărul.

În legătură cu ordinea şi disciplina cerească, nu trebuie să ne facem în nici un fel vreo idee preconcepută, întrucât acestea nu se găsesc decât în inimile adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu. Din păcate, adevărata ordine cerească este înţeleasă greşit, deoarece se face totdeauna din perspectiva ordinii omeneşti, a ceea ce a stabilit şi numit omul ca fiind ordine!!! Am să clădesc acest studiu pe nişte texte biblice precise pentru a arăta marea deosebire între ordinea pe care o avea şi o trăia Isus şi ordinea pe care şi-o doreau ucenicii. În Marcu 10 Hristos ne înfăţişază spiritul adevăratei măreţii ce caracterizează ordinea divină în ceruri.

Doi dintre ucenicii lui Isus, Iacov şi Ioan, fiii lui Zebedei, veniseră la El să-i solicite locurile cele mai de frunte, dar nu oriunde, nu în biserica nou formată, ci chiar în ceruri!!! Ei aveau ideea că în ordinea divină trebuie să fie la fel ca în organizaţia omenească; cineva trebuie să fie mai mare sau şeful care comandă, iar altcineva, dacă se poate restul, să execute!! Au cerut acest lucru cu o sinceritate neprefăcută! Viziunea lor despre împărăţia cerească nu depăşea cu nimic realitatea prezentă specifică modului de organizare al bisericii iudaice, de acum apostaziate, unde omul juca rolul determinant în toate treburile bisericii! "Fiii lui Zebedei, Iacov şi Ioan, au venit la Isus şi I-au zis: >Învăţătorule, am vrea să ne faci ce-Ţi vom cere<. El le-a zis: >Ce voiţi să vă fac?< >Dă-ne<, i-au zis ei, >să şedem unul la dreapta Ta şi altul la stânga Ta, când vei fi îmbrăcat în slava Ta<." Marcu 10,35-37.

În bunătatea şi mila Lui cele mari, Isus doar le-a zis: "Nu ştiţi ce cereţi." Marcu 10,38. Cu alte cuvinte, Isus le spunea: Nu aveţi nici cea mai mică idee cum e Cerul, ce presupune ordinea şi disciplina cerească şi cum o desăvârşită armonie este subliniată şi întreţinută prin acestea, ale căror principii se află chiar în inima Tatălui!! Dacă mă aveţi pe Mine, îl aveţi pe Tatăl, şi, cu aceasta, aveţi ordinea şi disciplina în voi înşivă, ca ceva firesc, de la sine înţeles, ca un izvor ale cărui ape nu seacă niciodată, căci ordinea şi disciplina cerească sunt un mod de viaţă, însăşi viaţa şi caracterul Tatălui ceresc!!! Cinstea de a avea o poziţie de slujire, nu atârnă de Mine, ci de toţi aceia care se pregătesc să o aibă, sorbind zilnic tot mai mult din dragostea divină ca să devină asemenea lui Dumnezeu! În Cer, la Tatăl Meu, nu există decât poziţii de slujire, nicidecum de comandă, fiindcă în Cer, în ordinea divină, nu există nici cel mai mic impuls de constrângere sau folosire a forţei pentru a determina pe cineva să facă voia Tatălui Meu!!! Cel mai mare în împărăţia lui Dumnezeu este de fapt slujitorul tuturor, Eu însumi făcându-mă slujitorul tuturor fiinţelor create. "... cinstea de a şedea la dreapta sau la stânga Mea nu atârnă de Mine s-o dau, ci ea este numai pentru aceia pentru care a fost pregătită." Marcu 10,40.

Isus, apoi, face cea mai evidentă deosebire între principiile care stau la baza ordinii cereşti şi acelea pe care fundamentează instituţiile omeneşti, inclusiv biserica lipsită de Evanghelia lui Hristos. Isus i-a chemat la El şi le-a zis: "Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai Neamurilor, domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să fie robul tuturor. Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!" Marcu 10,42-45.

Hristos le spune desluşit ucenicilor, fără putinţa de a înţelege greşit, că modul de organizare al împărăţiei cereşti, care ar trebui să se oglindească fidel în ordinea şi disciplina bisericii, nu este modul de organizare al societăţii omeneşti!!! Într-o împărăţie stăpâneşte Dumnezeu prin dragoste, căci ordinea şi disciplina cerească sunt până la urmă dragostea în acţiune, iar în altă împărăţie, cea omenească, stăpâneşte omul prin sabie sau constrângere, căci nu există altă cale ca oamenii lipsiţi de Evanghelie, care nu se pot stăpâni pe ei înşişi, să fie făcuţi să se supună!!! Supunerea faţă de guvernarea civilă este obligatorie din partea oricărui cetăţean al patriei respective. Ascultarea de toate legile ţării este obligatorie în dreptul fiecărui cetăţean al ţării unde s-a născut. Orice neascultare trebuie pedepsită, pentru că altfel s-ar da frâu liber anarhiei. Însuşi Dumnezeu recomandă supunerea oamenilor, care nu se pot stăpâni pe ei înşişi, faţă de legile guvernării civile! Pe de altă parte, este adevărat, nici un creştin adevărat nu trebuie să se supună vreunei legi civile cu caracter religios, ce intră în contradicţie şi este contrară legii lui Dumnezeu, sau care impune închinarea, indiferent cum ar fi aceasta.

     "Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda." Romani 13,1.2. "Adu-le aminte să fie supuşi stăpânirilor şi dregătorilor, să-i asculte, să fie gata să facă orice lucru bun, să nu vorbească de rău pe nimeni, să nu fie gata de ceartă, ci cumpătaţi, plini de blândeţe faţă de toţi oamenii." Tit 3,1.2.

Aşadar, ordinea cerească înseamnă dragostea care slujeşte tuturor neîmpărţit, dintr-un înalt simţ al unei datorii absolut naturale mediului respectiv, înseamnă că fiecare îşi ştie locul, potrivit capacităţilor sale, şi datoria pe care o are faţă de Dumnezeu şi faţă semenii săi, nejinduind niciodată la poziţia şi lucrarea altuia! Locul este dat de caracterul pe care şi l-a dezvoltat fiecare mântuit, mai întâi pe pământ şi apoi în cer, şi corespunde tuturor dorinţelor şi aspiraţiilor sale. Nu există nimic în activitatea sa pe care să nu-l dorească a-l întreprinde, nimic care să-i procure vreo insatisfacţie sau nedumerire, nu există nimic care să îngrădească dezvoltarea sa în neprihănire şi desăvârşire, nimic care să-i îngrădească libertatea personală sau care să conducă la limitarea libertăţii altora! "În Împărăţia lui Dumnezeu nimeni nu poate câştiga o anumită poziţie prin favoritisme. Ea nu este câştigată şi nici nu este primită printr-o hotărâre arbitrară. Este un rezultat al caracterului. Coroana şi tronul sunt semnele exterioare ale împlinirii unei condiţii; ele sunt semnele biruinţei câştigate asupra eului prin Domnul Isus Hristos." Hristos Lumina Lumii, cap. Legea noii împărăţii, par. 11.

Atunci când cineva primeşte puterea de viaţă a Evangheliei lui Hristos, se poate spune că puterea păcatului din el a fost stinsă cu totul. Fiind rupte lanţurile robiei păcatului, păcătosul pocăit scapă de multe obiceiuri şi vicii dăunătoare, cum ar fi fumatul, drogurile, băutura, etc. El nu depune nici un efort pentru a scăpa cu totul de ele, iar dacă o face, de obicei constată că robia lui devine şi mai cruntă. (Este adevărat, sunt şi excepţii când anumiţi oameni o rup cu fumatul sau băutura, dar asta nu înseamnă că au devenit creştini născuţi din nou.) Însă, acel om scapă de vicii doar pentru că în el puterea lui Dumnezeu a instaurat ordinea şi disciplina, Duhul Sfânt chemând mintea eliberată de puterea vrăjmăşiei stăpânitoare să menţină şi să crească în acea ordine şi disciplină. Observaţi că acestea vin ca un dar, ca un lucru firesc, de vreme ce ordinea şi disciplina sunt chiar puterea de viaţă şi, deci, dragostea lui Dumnezeu!!!

Tot astfel ar trebui să se întâmple şi în biserica lui Hristos, pe care o alege ca să încheie lucrarea. Ordinea şi disciplina cerească trebuie să fie caracteristica dominantă a ei. Dacă dragostea ar fi dominanta bisericii, atunci ordinea şi disciplina cerească fac din biserică împărăţia lui Dumnezeu pe pământ în sens real!!! Când Dumnezeu şi-a scos biserica din Egipt, i-a dat legea, un Comandant divin care comunica cu ea prin Moise, şi nişte căpetenii peste popor, care să împartă drept cuvântul primit din partea lui Dumnezeu prin Moise. Nimeni, nici Moise, nici căpeteniile peste o mie, peste o sută, ş.a.m.d., nu aveau voie să dea comenzi în executarea îndemnurilor sau îndrumărilor venite de la Îngerul Domnului, nu aveau voie să-şi impună punctul de vedere despre cum ar trebui împlinite poruncile divine, nu aveau voie să aducă metode personale şi să le impună poporului despre cum trebuie dus la îndeplinire cuvântul divin. Ci tot ce trebuiau să facă era doar să lase ca lumina cerului să strălucească prin ei asupra altora. Aceasta era şi este rânduiala Evangheliei. Principiul ei de bază este: nimeni nu este mai mare decât celălalt, iar dacă cineva vrea să fie cel mai mare, atunci să fie slujitorul tuturor, ceea ce înseamnă că adevărata măreţie se măsoară după cantitatea dragostei sorbite şi primite de la Sursa divină şi exprimată prin multă slujire la adresa tuturor.

Exact acelaşi tablou al rânduielii Evangheliei îl vedem şi în organizarea bisericii apostolice la început. Exista Comandantul divin, Duhul Sfânt ca Locţiitor al lui Hristos, care se manifesta prin apostoli şi prin diaconii slujitori. Nimeni nu susţinea că este mai mare decât celălalt. Nimeni nu comanda, aşa cum fac "cârmuitorii neamurilor", care mai şi stăpânesc prin sabie, ci fiecare dădea mai departe ceea ce primea. Într-o astfel de ordine este foarte importantă legătura personală cu Dumnezeu. Fiecare primeşte şi dăruieşte mai departe. Însă în momentul când biserica pierde dragostea dintâi, atunci rânduiala Evangheliei va fi înlocuită cu organizaţia omenească, cu o formă de organizare care nu este specifică împărăţiei cereşti. În această formă de organizare, votul sau alegerea oamenilor este caracteristica de bază.

În acest fel, ordinea şi disciplina bisericii vor purta amprenta omului şi specificul împărăţiilor omeneşti, lipsite de Evanghelie, căci e lucru clar că, de vreme ce lipseşte Evanghelia, în chiar acea biserică va lipsi totodată şi rânduiala Evangheliei, adică ordinea şi disciplina ce au la bază principiul iubirii slujitoare sau dragostea dintâi. Fără Evanghelie, biserica nu mai are nici Conducător divin care să aibă rolul principal în interiorul bisericii. În aceste condiţii, modul de organizare al bisericii va fi asemenea modului de organizare al stăpânirilor!!! Cu toate acestea, Hristos a spus răspicat: "Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai Neamurilor, domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie aşa". Marcu 10,42.43. Prin aceste cuvinte Hristos ne arată clar că organizaţia omenească a bisericii nu este cea preconizată de Dumnezeu şi, deci, nu este ordinea divină sau rânduiala Evangheliei!

Această formă de organizare omenească a bisericii devine necesară, dar nu ca un model demn de urmat, doar atunci când biserica a pierdut Evanghelia!!! Prin pierderea Evangheliei, ea a pierdut implicit libertatea asigurată prin neprihănirea lui Hristos, şi dragostea dintâi. În atare condiţii este musai ca oamenii să fie organizaţi pentru a putea fi păstrată cât de cât o ordine şi disciplină, care de fapt sunt specifice mediului civil!! Pentru ca biserica să nu se dezintegreze, să nu sufere mai mult decât este necesar şi pentru a încerca să fie îndreptate multele rele ce au intrat în biserică, Dumnezeu îngăduie ca ea să fie organizată în aşa fel încât să-şi poată păstra identitatea. Aici putem vedea mila lui Dumnezeu. Însă, această îngăduire din partea lui Dumnezeu nu trebuie luată ca model, nu trebuie considerată ca fiind un exemplu demn de urmat. Când Moise a greşit, Dumnezeu a îngăduit alegerea celor şaptezeci de bătrâni, care n-ar fi trebuit să facă parte din ordinea divină din mijlocul bisericii iudaice. Când în biserica apostolică au fost convertiţi preoţi şi farisei, iar aceştia au ajuns în fruntea bisericii, purtând numele de prezbiteri (nu trebuie generalizat, căci nu toţi prezbiterii erau de soiul acestora), aceştia au ajuns să-şi impună punctul de vedere şi chiar metodele lor specifice pentru vestirea Evangheliei, cu atât mai mult, cu cât ei nu l-au agreat pe Pavel niciodată!!! Aceşti oameni veniseră cu idei preconcepute şi nu se puteau rupe de conceptul conducerii bisericii aşa cum se manifesta prin Sinedriul iudaic, întrucât era singura formă de organizare pe care o cunoşteau. Ei nu doreau să transfere şi să păstreze în biserica apostolică doar ceremoniile iudaice, ci doreau să păstreze chiar şi felul de organizare al bisericii iudaice apostate prin care să modeleze noua biserică!!

Din păcate, în această formă de organizare omenească a bisericii autoritatea s-a mutat de la Dumnezeu la om. Prin această autoritate omenească va fi condusă biserica, deşi ea poate primi mai departe avertizări, sfaturi, îndrumări, mustrări din partea lui Dumnezeu, dar de la distanţă, nu în calitate de Conducător direct al bisericii, cu ajutorul Duhului Sfânt prin profetul sau mesagerul Său!!! Biserica ajunge în starea aceasta prin pierderea rânduielii divine a Evangheliei şi înlocuirea ei cu organizaţia omenească. Apoi, în această stare fiind, biserica poate primi sfaturi şi avertizări pentru îndreptarea situaţiei, pentru a se întoarce la Dumnezeu şi a primi din nou puterea Evangheliei. După care, urmează cele două chemări, dacă este vorba despre nuntă, iar când acestea sunt respinse, atunci şi numai atunci biserica va pierde definitiv ajutorul lui Dumnezeu, ea nemaifiind deloc şi niciodată instrumentul prin care să ofere lumii lumina Evangheliei!!! În această situaţie, controlul omenesc va fi deplin în biserică, ea urmând tiparul pe care singură şi l-a croit, fără Dumnezeu!! Astfel, omul ajunge să controleze, să domine, să stăpânească prin doctrina bisericii, care devine mijloc în probarea calităţii de membru al bisericii, credinţa, conştiinţa şi sufletul credinciosului!!! Omul este stăpânul turmei lui Hristos, crezând că are autoritatea lui Dumnezeu peste turma Sa!

Din păcate, aşa stau lucrurile astăzi chiar cu biserica adventistă. La început, forma ei de organizare era ordinea şi disciplina divină sau rânduiala Evangheliei. Vorbim despre această rânduială până spre sfârşitul anilor 1850, când a trebuit să fie înlocuită printr-un sistem de organizare în care omul devine elementul cheie, cel care va modela de altminteri destinul bisericii adventiste!! La început, mişcarea îngerului al treilea avea profetul prin care Conducătorul divin comunica tot ce era necesar pentru satisfacerea nevoilor ei, apoi erau bărbaţii cu experienţă, cei care trecuseră cu bine prin marea dezamăgire şi se avântaseră în studiu profund pentru a înţelege rostul dezamăgirii şi apoi pentru a înţelege adevărurile Scripturilor. Dintre aceşti bărbaţi, adevăraţi pionieri ai mişcării adventiste, amintesc pe Joseph Bates, James White, soţul lui Ellen White, Stephen Pierce şi Hiram Edson. Ei sunt cei care, împreună cu alţi credincioşi, inclusiv femei, au studiat în cadrul acelor conferinţe despre care am vorbit într-un episod din urmă.

În primii ani de după dezamăgirea din 1844, aveau să se alăture mişcării mulţi credincioşi, numai că unii, cu de la sine putere, plecau în câmpul misionar fără să poarte girul acestor bărbaţi cu experienţă, ceea ce înseamnă că ei nu purtau aprobarea bisericii şi nici pe cea a lui Dumnezeu. S-a săvârşit mult rău, căci unii dintre ei fuseseră afectaţi de spiritism, iar în mintea lor erau învăţături care se ciocneau în mod vădit cu învăţătura sănătoasă a Evangheliei. Din acest motiv, Ellen White făcea apel la însuşirea ordinii divine tocmai pentru a da credit lucrării pe care acei bărbaţi credincioşi o desfăşurau uniţi în credinţa soliei îngerului al treilea. De asemenea, avertiza şi cu privire la oamenii care plecau sau erau trimişi de alţii în câmpul misionar, dar cărora le lipsea înţelepciunea şi priceperea şi nici nu-şi conduceau bine propria familie. "Ar trebui să respingem formalismul; dar, făcând aceasta, nu ar trebui să evităm ordinea. În cer este ordine. Când Hristos era pe pământ, era ordine în biserică, iar după plecarea Sa ordinea a fost respectată cu stricteţe de către apostolii Lui. Şi acum, în aceste zile din urmă, în care Dumnezeu îşi aduce copiii într-o unitate a credinţei, există o mai mare nevoie de ordine reală decât a existat vreodată; căci, pe măsură ce Dumnezeu îşi aduce copiii în unire, Satana şi îngerii lui răi sunt foarte activi pentru a împiedica această unire şi a o distruge. De aceea, în câmpul misionar sunt trimişi oameni cărora le lipseşte înţelepciunea şi priceperea, care poate nu-şi conduc bine propria casă, neavând ordine în ea sau autoritate nici peste cei câţiva care le-au fost daţi de Dumnezeu în grijă acasă; cu toate acestea, ei se simt în stare să aibă grijă de turmă. Fac multe mişcări greşite, iar cei care nu sunt familiarizaţi cu credinţa noastră îi judecă pe toţi ceilalţi soli după exemplul dat de aceşti oameni care au ieşit în lucrare cu de la ei putere. Astfel, cauza lui Dumnezeu se umple de batjocură şi adevărul este respins de mulţi necredincioşi care altfel ar fi deschişi şi ar întreba cu nelinişte: Sunt aceste lucruri adevărate?" Scrieri timpurii, cap. Ordine în misiunea evanghelică, par. 1.

Apoi, ea scrie următoarele: "Am văzut că această uşă la care vine vrăjmaşul pentru a încurca şi necăji turma poate fi închisă. L-am întrebat pe înger cum poate fi închisă. El a zis: >Biserica trebuie să alerge la Cuvântul lui Dumnezeu şi să se întemeieze pe rânduiala Evangheliei, care a fost trecută cu vederea şi neglijată<. Acest lucru este indispensabil pentru a aduce biserica la o unitate a credinţei. Am văzut că în zilele apostolilor biserica se afla în pericolul de a fi amăgită şi condusă de învăţători falşi. Din această cauză, fraţii au ales oameni care au făcut dovada clară că erau capabili de a-şi conduce bine propria casă şi de a păstra ordinea în propriile familii şi care îi puteau lumina pe cei aflaţi în întuneric. Dumnezeu a fost întrebat despre aceştia şi apoi, în funcţie de înţelegerea bisericii şi Duhul Sfânt, au fost puşi deoparte prin punerea mâinilor. Primind însărcinarea de la Dumnezeu şi având aprobarea bisericii, ei au mers mai departe, botezând în Numele Tatălui, Fiului şi al Duhului Sfânt şi conducând orânduielile casei Domnului, slujind adesea sfinţilor înfăţişându-le simbolurile trupului frânt şi sângelui vărsat al Mântuitorului răstignit, pentru a ţine proaspăt în memoria copiilor iubiţi ai lui Dumnezeu suferinţele şi moartea Sa." Scrieri timpurii, cap. Ordine în misiunea evanghelică, par. 8.

Iar recomadarea ei înălţa ordinea şi disciplina ce trebuia să caracterizeze mişcarea adventistă încă de la început, mai cu seamă o dată cu sporirea numărului de membri. "Am văzut că nu suntem mai feriţi de învăţători falşi decât era biserica în zilele apostolilor; şi că, dacă altceva tot nu putem face, ar trebui măcar să luăm nişte măsuri speciale, ca şi ei, pentru a asigura pacea, armonia şi unitatea turmei. Avem exemplul lor şi ar trebui să-l urmăm. Fraţi cu experienţă şi cu o judecată sănătoasă ar trebui să se strângă laolaltă şi, urmând Cuvântul lui Dumnezeu şi călăuzirea Duhului Sfânt, ar trebui, cu rugăciune fierbinte, să-şi pună mâinile peste cei care fac dovada perfectă că au primit însărcinarea de la Dumnezeu şi să-i pună deoparte pentru a se consacra cu totul şi cu totul lucrării Sale. Acest act ar arăta aprobarea bisericii pentru ieşirea lor ca mesageri, care să ducă cea mai solemnă solie încredinţată vreodată oamenilor." Scrieri timpurii, cap. Ordine în misiunea evanghelică, par. 9.

Aşa trebuie să arate ordinea şi disciplina cerească în interiorul bisericii, căci numai astfel ea poate fi ferită de învăţătorii şi misionarii falşi. Ceea ce trebuie observat este că alegerea lucrătorilor serioşi se face nu după închipuirea sau preferinţele bărbaţilor cu experienţă, ci cu ajutorul Duhului Sfânt prin ei, şi numai în urma rugăciunii şi a familiarizării cu felul de gândire al Duhului Sfânt!!! Nu se pomeneşte nicăieri de un comitet sau de vreun vot ce trebuie acordat nu ştiu cărui lucrător, doar pentru că este o cunoştinţă a cuiva din comitetul bisericii sau de la conferinţă!! Apariţia comitetului şi a Conferinţei vine doar după pierderea Evangheliei. Ele ar putea fi eficiente doar în interiorul timpului când se adresează chemarea bisericii de a se întoarce la Dumnezeu pentru primirea din nou a Evangheliei. Dar, după cum s-a şi dovedit a fi cazul, cele care a stat împotriva chemării lui Dumnezeu la trezire a fost tocmai comitetul şi conferinţa!!! Tocmai oamenii care ar fi trebuit să recunoască glasul lui Dumnezeu, au fost aceia care au respins cele două chemări la nuntă venite din partea lui Dumnezeu!!!

În lucrarea de alegere a lucrătorilor, Duhul Sfânt alege totdeauna oameni curaţi şi sfinţi, chiar dacă sunt supuşi greşelilor sau vor face greşeli. Cum ar putea un comitet să aleagă astfel de oameni? Lucrarea lui Dumnezeu este făcută de ruşine din cauza faptului că omul este cel care, cu autoritatea lui, alege lucrători care nu au nici o legătură cu Dumnezeu şi cu adevărul sfinţitor al Evangheliei. Să luăm aminte la felul cum trebuie să fie lucrătorul ce poartă girul Duhului Sfânt, dar şi al bisericii conduse de Duhul Sfânt:

     "Slujitorii lui Dumnezeu care propovăduiesc adevărul ar trebui să fie oameni cu judecată. Ei ar trebui să fie oameni care suportă împotrivirea şi nu se lasă provocaţi; căci aceia care se opun adevărului vor căuta nod în papură celor care îl propovăduiesc şi orice obiecţie care ar putea fi concepută va fi adusă în cea mai rea formă a ei pentru a lovi adevărul. Slujitorii lui Dumnezeu care duc solia trebuie să fie pregătiţi pentru a îndepărta aceste obiecţii cu calm şi blândeţe, prin lumina adevărului. Adesea, împotrivitorii vorbesc cu slujitorii Evangheliei lui Dumnezeu într-un mod provocator, pentru a scoate de la ei ceva similar, pentru a se folosi la maximum posibil de acel lucru şi să le declare altora că propovăduitorii Poruncilor au un spirit amar şi sunt aspri, aşa cum s-a zis despre ei. Am văzut că trebuie să fim pregătiţi pentru obiecţii şi, cu răbdare, judecată şi blândeţe, să le acordăm atenţia cuvenită, nu să le aruncăm deoparte sau să scăpăm de ele prin afirmaţii categorice, pentru ca apoi să-l punem la punct pe împotrivitor şi să manifestăm un spirit dur faţă de el, ci să acordăm atenţie fiecărei obiecţii şi apoi să aducem lumina şi puterea adevărului şi să le lăsăm pe acestea să atârne mai greu în balanţă şi să elimine rătăcirile. Astfel, se va face o impresie bună, iar adversarii cinstiţi vor recunoaşte că au fost amăgiţi şi că păzitorii poruncilor nu sunt ceea ce s-a spus că ar fi.
     Cei care mărturisesc că sunt slujitori ai viului Dumnezeu trebuie să fie dispuşi să fie slujitorii tuturor, în loc să fie înălţaţi deasupra fraţilor, şi trebuie să aibă un spirit politicos, plin de bunătate. Dacă greşesc, ei trebuie să fie gata să mărturisească pe deplin. Onestitatea intenţiei nu poate sta drept scuză pentru nemărturisirea greşelilor. Mărturisirea nu va micşora încrederea bisericii în sol şi acesta va da un exemplu bun; va fi încurajat un spirit de mărturisire în biserică şi rezultatul va fi o unitate agreabilă. Cei care mărturisesc că sunt învăţători ar trebui să fie modele de evlavie, blândeţe şi umilinţă, având un spirit de bunătate, pentru a câştiga suflete la Isus şi la adevărul Bibliei. Un slujbaş al lui Hristos ar trebui să fie curat în conversaţie şi în fapte. El ar trebui să-şi aducă mereu aminte că mânuieşte cuvintele inspiraţiei, cuvintele unui Dumnezeu sfânt. Şi ar trebui, de asemenea, să nu uite niciodată că turma este lăsată în grija sa şi că el trebuie să ducă înaintea lui Isus cazurile fiecăruia şi să mijlocească pentru ei aşa cum mijloceşte Isus pentru noi înaintea Tatălui. Atenţia mi-a fost îndreptată înapoi către Israelul din vechime şi am văzut cât de puri şi sfinţi trebuia să fie slujitorii sanctuarului, pentru că, prin lucrarea pe care o înfăptuiau, erau aduşi într-o strânsă legătură cu Dumnezeu. Cei care slujesc trebuie să fie sfinţi, curaţi şi fără pată, căci altfel Dumnezeu îi va nimici. Dumnezeu nu S-a schimbat. Este la fel de curat şi de sfânt, de deosebit cum a fost întotdeauna. Cei care mărturisesc că sunt slujitori ai lui Isus ar trebui să fie oameni cu experienţă şi adâncă evlavie şi atunci vor putea să răspândească o influenţă sfântă în orice vreme şi în orice loc." Scrieri timpurii, cap. Ordine în misiunea evanghelică, par. 11, 12.

Repet, numai Duhul Sfânt poate alege, poate pune deoparte, printr-o biserică dedicată Evangheliei, în care predomină ordinea cerească, astfel de lucrători curaţi!! Comitetul nu are ce căuta în biserica unde ordinea cerească este ordinea sau rânduiala Evangheliei. Comitetul devine o necesitate temporară, până la reabilitarea bisericii, cu condiţia să primească iarăşi ordinea cerească şi implicit Evanghelia pierdută. Însă timpul a dovedit mereu că o dată cu pierderea Evangheliei, omul ajunge să domnească în biserică, să traseze doctrina şi calea mântuirii şi, mai mult, să bată în cuie ideea că biserica lui este singura adevărată!!!

Rânduiala Evangheliei a predominat în mişcarea adventistă până la pierderea Duhului Sfânt, a puterii  de viaţă a adevărurilor descoperite prin studiu şi rugăciune din Scripturi şi căderea în starea laodiceană! La puţin timp după 1858, când adventismul a devenit laodicean, Dumnezeu i-a îndrumat să se organizeze, scopul organizării fiind păstrarea identităţii şi corectarea multor rele care deja se iviseră în interiorul bisericii. Dar, reţinem, această îndrumare avea doar caracter temporar. O să înţelegem mai mult acest lucru când voi aborda prima şi a doua chemare. În 1863, biserica adventistă se organizează aproape în forma în care există şi astăzi şi capătă numele oficial de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea! Conferinţa Generală adunată în plen este autoritatea conducătoare şi decidentul tuturor hotărârilor la nivel mondial pentru absolut toată biserica. Există un preşedinte şi un comitet al acestei Conferinţe Generale, apoi există diferitele Uniuni de conferinţe şi Conferinţele locale, prezente în orice ţară unde a ajuns adventismul, iar bisericile locale au câte un comitet care rezolvă problemele bisericii respective. Aşadar, din 1863, biserica adventistă are o formă de conducere în care omul urma să joace rolul hotărâtor în respingerea definitivă a celor două chemări divine de a intra la nuntă, deşi scopul iniţial era ca prin ea să oprească relele şi să aducă biserica înapoi la adevărurile pierdute!!

Deci, potrivit rânduielii Evangheliei, Hristos este Acela care deţine stăpânirea prin intermediul iubirii, biserica fiind ajutată şi întărită astfel prin libertatea Evangheliei, pe când, potrivit organizaţiei omeneşti, omul deţine autoritatea şi stăpânirea asupra celorlalţi, chiar dacă susţine că o face în numele lui Dumnezeu. Sunt demne de considerat cu toată atenţia următoarele cuvinte:

     "În împărăţiile lumii, o poziţie înaltă înseamnă înălţare de sine. S-ar fi putut spune că oamenii de rând nu trăiau decât pentru folosul claselor conducătoare. Influenţa, bogăţia, educaţia erau tot atâtea mijloace de a subjuga masele în folosul conducătorilor. Clasele de sus aveau dreptul să gândească, să hotărască, să se bucure şi să stăpânească; cele de jos, doar să asculte şi să slujească. Religia, ca şi toate celelalte lucruri, era o chestiune de autoritate. Se aştepta ca poporul să creadă şi să facă aşa cum le spuneau mai marii lor. Dreptul omului ca om, să gândească şi să acţioneze pentru sine, era în întregime nerecunoscut.
     Hristos îşi întemeia împărăţia pe principii cu totul diferite. El îi chema pe oameni nu să stăpânească, ci să slujească, cel mai tare să poarte neputinţele celui slab. Puterea, poziţia, talentul, educaţia îl puneau pe posesorul lor sub o mai mare obligaţie de a sluji semenilor săi. Chiar celor mai umili ucenici ai Lui, Hristos le-a spus: >Toate aceste lucruri sunt în folosul vostru< (2Corinteni 4,15).
     >Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi.< În mijlocul ucenicilor Săi, Domnul Hristos era în orice sens un purtător de grijă, un purtător al poverilor. El a fost părtaş la sărăcia lor. A practicat lepădarea de Sine în folosul lor, a mers înaintea lor pentru a înfrunta dificultăţile şi în curând urma să-şi încheie lucrarea pe pământ, dându-şi viaţa. Principiul pe baza căruia lucra Hristos trebuia să fie îndemnul la lucru şi pentru membrii bisericii, care este trupul Său. Iubirea este planul şi temelia mântuirii. În Împărăţia lui Hristos, sunt mai mari aceia care urmează pilda pe care a dat-o El şi lucrează ca păstori ai turmei Sale. 

     Cuvintele lui Pavel descoperă adevărata demnitate şi onoare a vieţii creştineşti: >Căci măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor", "căutând nu folosul meu, ci al celor mai mulţi, ca să fie mântuiţi< (1Corinteni 9,19;10,33).

     În materie de conştiinţă, sufletul trebuie să fie lăsat liber. Nimeni nu trebuie să stăpânească asupra minţii altuia, să judece în locul altuia sau să-i prescrie ce e dator să facă. Dumnezeu îi dă fiecărui suflet libertatea de a gândi şi de a urma propriile convingeri. >Fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu.< Nimeni nu are dreptul să-şi impună individualitatea sa ca model pentru a altuia. În toate lucrările unde este vorba de principiu, >fiecare să fie pe deplin încredinţat în mintea lui< (Romani 14,12.5). În Împărăţia lui Hristos nu există apăsare de domni, nici o impunere de maniere. Îngerii cerului nu vin pe pământ să domnească şi să impună să fie adoraţi, ci ei sunt trimişi să colaboreze cu oamenii pentru înălţarea omenirii.

     Principiile şi chiar cuvintele Mântuitorului, în frumuseţea lor dumnezeiască, au rămas în memoria ucenicului iubit. În ultimele sale zile, povara mărturiei lui Ioan către biserici era: >Vestirea pe care aţi auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unii pe alţii<. >Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi< (1Ioan 3,11.16).

     Acesta era spiritul care domnea în prima biserică. După revărsarea Duhului Sfânt, >mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile lui sunt ale lui<. >Căci nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă de ceva.< >Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi< (Fapte 4,32.34.33)." Hristos Lumina Lumii, cap. Legea noii împărăţii, ultimele şapte paragrafe.

Concluzia este că, în timp ce potrivit rânduielii Evangheliei omului i se oferă dreptul de a gândi şi a acţiona pentru sine, în concordanţă cu propria conştiinţă sfinţită prin harul lui Hristos, conform ordinii omeneşti dreptul omului de a gândi şi de a acţiona pentru sine este îngrădit sau pur şi simplu nu există!! Alţii trebuie să gândească în locul lui, iar aceştia pot fi pastorul, prezbiterul, diaconul, profesorul, instructorul şcolii de Sabat, etc.