"Fierul amestecat cu lutul"

Partea statuii alcătuită din fier amestecat cu lut ar trebui să trezească cel mai adânc interes studentului serios al Scripturilor. A sosit timpul să ne dedicăm unui efort serios spre a înţelege profeţia biblică, întrucât sub ochii noştri se vor perinda toate evenimentele despre care face vorbire partea profeţiei referitoare la acest amestec dubios al fierului şi lutului. După cum am subliniat deja, acest amestec fier-lut nu are ca scop să scoată în evidenţă perioada de după căderea bisericii apostolice sau Evul Mediu, ci, după cum voi dovedi, ca parte însemnată a acelui vis profetic, ne vorbeşte tocmai despre timpul prezent, timpul în care trăim astăzi. 

Fiindcă visul este dat celui mai puternic monarh al lumii acelor vremuri, un păgân, nu un credincios copil al lui Dumnezeu, şi fiindcă preocuparea principală a monarhului era să construiască un imperiu milenar, chiar veşnic, cu sprijinul unei puteri politice despre care credea cu nu are cum să treacă vreodată, Dumnezeu ţine cont de acest ideal al împăratului şi-i prezintă printr-un vis "ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă" Daniel 2,28. Din acest motiv, Dumnezeu îi prezintă marelui împărat istoria lumii din punct de vedere politic, nu religios. Îi arată ce va ajunge până la urmă puterea şi măreţia omenească, cum se deteriorează de la aur la fier tocmai pentru că Dumnezeu este exclus din sistemul de guvernare omenesc. 

În acel vis, toate metalele din care era alcătuită statuia sunt simboluri prin care ni se descoperă puterea politică, acea putere de guvernare prin care au fost conduse imperiile, fără prezenţa şi sfatul lui Dumnezeu. Putem observa că nu există nici un simbol în toată profeţia respectivă prin care să fie înfăţişată biserica lui Dumnezeu plină de lumină sau persecutată la un moment dat. Reţinem, deci, că întregul vis profetic a fost menit de Dumnezeu să îi descopere lui Nebucadneţar viitorul politic al omenirii, şi nu istoria bisericii lui Dumnezeu oropsită de aceste puteri politice. În schimb, această istorie a bisericii lui Hristos este zugrăvită în toate celelalte profeţii cuprinse în cartea lui Daniel, cap. 7, 8, 9, 11, 12 şi în toată cartea Apocalipsei. 

Visul lui Nebucadneţar este baza profetică pentru restul profeţiilor biblice, iar apogeul tuturor reprezentărilor profetice este atins prin descoperirea pe care Gabriel ne-o oferă în Apocalipsa 17. Toate profeţiile ulterioare celei din Daniel 2, ne prezintă toate aceste puteri politice însă puse în relaţie cu biserica lui Dumnezeu, fie că este vorba despre biserica iudaică, biserica apostolică, biserica de pe eşafod, aşa cum s-a aflat ea în perioada Evului Mediu, ori biserica din zilele din urmă, din timpul de faţă. Astfel, profeţia în care ne este înfăţişată această statuie este dezvoltată cu foarte multe amănunte în toate profeţiile ulterioare din cărţile lui Daniel şi Ioan, iar puterile descoperite în ea sunt puse în legătură directă cu biserica lui Hristos. 

Putem conchide, deci, în sensul celor arătate mai sus, că dacă Daniel 2 constituie baza profetică a Bibliei, atunci fără doar şi poate Apocalipsa 17 reprezintă apogeul Spiritului profeţiei şi totodată sfârşitul explicării acestei profeţii referitoare la aceste puteri politice, mai cu seamă a părţii referitoare la fier şi lut aşa după cum vom vedea. De ce a căutat Dumnezeu să îi prezinte împăratului doar principalele puteri ale lumii şi singura putere politico-religioasă a timpurilor moderne reprezentată prin amestecul între fier şi lut? Pentru ca noi să fim făcuţi să înţelegem care avea să fie efectul guvernării omeneşti, a politicii omeneşti asupra lumii. După cum omul este trecător, tot astfel puterea pe care şi-o arogă va fi trecătoare. 

Perioada care începe cu căderea bisericii apostolice este trecută cu vederea în acest vis datorită faptului că puterea care avea să domine Europa timp de 1260 de ani a fost una strict religioasă, care ce-i drept a cooptat în sânul ei puterea politică de guvernare pentru a-şi supune propriii enoriaşi, imperiile şi statele timpului, oameni de stat şi chiar de rând fără pretenţii religioase. Ea a fost biserica lipsită de puterea Evangheliei şi de prezenţa Duhului Sfânt, şi vorbim desigur despre puterea papală. Papalitatea este rezultatul unirii dintre învăţăturile, obiceiurile şi ritualurile idolatre, păgâne şi învăţăturile curate ale Evangheliei.

Care este acel lucru arătat în visul lui Nebucadneţar ce ne ajută să înţelegem că timpul când fierul este amestecat cu lutul se referă strict la perioada modernă sau mai bine zis la vremea sfârşitului? Acel lucru este piatra care se desprinde fără ajutorul vreunei mâini şi loveşte statuia exact în zona labelor picioarelor şi a degetelor acestora, care parte erau de lut şi parte de fier. Să citim: "Tu te uitai la el, şi s-a dezlipit o piatră fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăţi. Atunci fierul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul, şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra care sfărâmase chipul s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul... Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic. Aceasta înseamnă piatra pe care ai văzut-o dezlipindu-se din munte fără ajutorul vreunei mâini şi care a sfărâmat fierul, arama, lutul, argintul şi aurul." Daniel 2,34.35.44.45.

Această piatră este simbolul lui Hristos şi al împărăţiei veşnice de lumină care va umple tot pământul refăcut. Dar, prin această piatră este reprezentată şi a doua venire a lui Isus, întrucât toată istoria păcatului şi existenţa omenirii se va încheia exact în vremea când fierul este amestecat cu lutul. Şi de vreme ce piatra face referire la a doua venire a lui Isus, atunci este lesne să înţelegem că fierul amestecat cu lutul, adică partea care priveşte stabilitatea statuii şi o face să stea în picioare, are de-a face cu timpul din imediata apropiere a venirii Mântuitorului a doua oară. Aşadar, piatra care loveşte statuia ne descoperă timpul când trebuie să aibă loc încercarea de a amesteca fierul cu lutul. Aceste elemente profetice se însoţesc şi definesc timpul amândurora. Nu rupem amestecul fierului şi lutului de piatră în încercarea de a-l plasa în istoria trecutului, iar apoi când vine timpul prielnic, corespunzător pentru piatră, aceasta să lovească în acel amestec distrugând întreaga statuie. 

În acest sens, avem scris limpede: "Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic." Daniel 2,44. Noi trebuie să privim această profeţie ca un tot unitar, în ansamblul ei, fiindcă aşa ne indică cuvintele de mai sus. Adevărul este că Dumnezeu nu-şi instaurează împărăţia luminii pe acest pământ în timp ce cele patru mari imperii ar mai stăpâni pământul nostru, întrucât ştim că ele deja au pierit. Şi totuşi profeţia ne spune că în vremea acestor împăraţi va fi ridicată împărăţia Lui. Este aşa întrucât amestecul dintre fier şi lut va descoperi spiritul tuturor acestor împăraţi sau spiritul şi puterea de stăpânire a celor patru mari imperii! 

Modelul de guvernare prin forţă va fi caracteristica predominantă a amestecului de fier şi lut, întrucât acest amestec este întruchiparea puterii politice de guvernare pe care o regăsim în cele patru imperii mondiale demult apuse. Trebuie să avem un ochi fin şi să observăm cu ajutorul Duhului harului că labele picioarelor au laolaltă nu mai puţin de zece degete. Practic aceştia sunt împăraţii în timpul când împărăţia lui Dumnezeu va fi instaurată pe acest pământ. Prin urmare, prin expresia "în vremea acestor împăraţi" Inspiraţia divină ne indică în mod evident "degetele picioarelor parte de lut de olar şi parte de fier". Daniel 2,44.41. Iar aceste degete formează laolaltă cu labele de care aparţin "împărăţia aceasta". Daniel 2,41. Orice împărăţie are un împărat, şi fiindcă aici vorbim despre zece degete, atunci este limpede că vorbim despre zece împăraţi. 

Înainte de a desluşi misterul celor zece degete, pe care le reîntâlnim în altă profeţie ce este musai să o luăm în discuţie, fiindcă priveşte exact timpul amestecului dintre fier şi lut, este bine să lăsam ca Duhul Sfânt să ne ofere interpretarea corectă a plasării în timp a amestecului ciudat de fier şi lut, precum şi ce înseamnă în realitate. 

     "Noi am ajuns la un timp când lucrarea sacră a lui Dumnezeu este reprezentată prin picioarele chipului în care fierul este amestecat cu lutul." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 4, pag. 1168, par. 8.

Duhul Sfânt ne spune că a sosit timpul pentru împlinirea profeţiei referitoare la amestecul fier-lut. Nu ne spune că s-ar mai fi întâmplat în trecut acest amestec şi că acum a sosit timpul a doua oară să se împlinească. Cuvintele încep într-o manieră precisă, demnă doar de mintea lui Dumnezeu. Să luăm aminte: "Noi am ajuns la un timp..." Adică, exact acesta este timpul care are în vedere amestecul fierului şi lutului. Cuvintele "am ajuns" spun totul în acest sens. Dacă am ajuns la o asemenea vreme înseamnă pe drept că nu a mai fost un asemenea timp, că pe acolo nu a mai trecut nimeni înainte să sosească acest timp. "Noi am ajuns la un timp...", adică acum a venit acea vreme care ne vorbea despre amestecul fierului şi lutului. Apropo, această declaraţie a fost scrisă în anul 1899. Vremea sfârşitului, (vezi Daniel 12,4), este acea porţiune a timpului în care trebuie vestită întreita solie îngerească din Apocalipsa 14. Este vremea când mulţi vor citi cartea lui Daniel şi cunoştinţa profetică va creşte cu ajutor divin. 

Ei bine, înţelegerea părţii profeţiei referitoare la acest amestec bizar face parte din solia îngerului al treilea, şi cum vestirea ei a început la jumătatea secolului al nouăsprezecelea, înseamnă că lumina dată de Dumnezeu referitoare la adevăratul înţeles al amestecului fierului şi lutului este cuprinsă doar în această solie extraordinară. Această solie este vestirea cu privire la a doua venire a lui Isus, adică a nimănui altcuiva decât a pietrei simbolice din visul lui Nebucadneţar, ce trebuie să lovească statuia la picioare, acolo unde se află acest amestec. De aceea, piatra şi amestecul de fier şi lut au o legătură extraordinară fiindcă trebuie plasate în perioada de timp care trebuie să aibă legătură cu sfârşitul lumii şi cu tot ce implică puterea politică omenească ori altfel spus cu principiul sabiei. 

O dată lămuriţi cu faptul că amestecul de fier şi lut indică un timp din imediata venire a lui Hristos, că indică chiar generaţia de oameni care vor izbuti să realizeze o confederaţie mondială fără precedent ce va aduce ruina şi nimicirea finală a pământului, ar fi util să ne concentrăm puţin atenţia asupra lutului. El este singurul material din visul lui Nebucadneţar străin de celelalte componente din care este făurit chipul sau statuia, adică metale. În tot acest tablou impresionant el este practic ca un intrus care invadează tărâmul metalelor. Mai mult, el este singurul element care reprezintă tot ce înseamnă slăbiciunea statuii! De fapt, ceea ce aduce dezastrul statuii este compoziţia dintre fier şi lut. Toate metalele sunt prin structura lor chimică tari şi foarte tari, în speţă fierul. Dar lutul este cât se poate de moale fiind cu totul lipsit de rezistenţă. 

Acum, dacă prin metalele respectiv Dumnezeu a simbolizat puterea politică, modul de guvernare omenesc asupra pământului, prin lut nu putea să simbolizeze decât o putere lipsită de autoritatea de guvernare prin sabie, dar care jinduieşte după ea, căci tocmai aceasta ne descoperă de fapt amestecul fierului cu lutul. De aceea, în mod previzibil lutul este simbolul bisericii apostaziate, cea care caută să acapareze puterea statului în promulgarea edictelor ei devastatoare pentru umanitate. Şi astfel, amestecul fierului cu lutul reprezintă încercarea de unire dintre statul politic şi biserica apostaziată în dorinţa de a stăpâni conştiinţele oamenilor. Să luăm aminte la cuvintele Duhului Sfânt:

     "Amestecul puterii (guvernării) bisericii şi a puterii (guvernării) statului este reprezentat prin fier şi lut. Această uniune (acord, înţelegere) slăbeşte toată puterea bisericilor. Această învestire a bisericii cu puterea statului va aduce rezultate înfiorătoare." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 4, pag. 1168, par. 4.

Deci, potrivit cuvintelor de mai sus, este de aşteptat ca în viitorul extrem de apropiat, mai apropiat ca niciodată, să asistăm pe viu la o alianţă între bisericile protestante corupte şi apostaziate şi puterea statului. Acest amestec al fierului şi lutului va avea loc mai întâi pe teritoriul Statelor Unite. Ultima parte a războiului multimilenar Armaghedon va începe în ţara care a devenit bastionul protestanţilor. Conchidem, deci, că aşa a dorit Dumnezeu să surprindă acordul sau chiar căsătoria dintre protestantismul apostaziat şi puterea politică nemaipomenită prin influenţa ei a Statelor Unite, printr-un amestec ciudat între un metal deosebit de rezistent - fierul, şi un material extraordinar de moale şi lipsit de rezistenţă - biserica apostaziată. 

Ei bine, dacă ducem mai departe acest gând şi ţinând seama de alte profeţii biblice în legătură cu subiectul discutat, care sunt o dezvoltare a visului lui Nebucadneţar, atunci trebuie să spunem că amestecul fierului cu lutul nu este altceva decât icoana fiarei sau icoana papalităţii! Din acest motiv am subliniat în studiul anterior că nu este nici o greşeală să atribuim papalităţii din Evul Mediu, în sens restrâns desigur, amestecul fier-lut, deoarece chiar aşa este. Papalitatea reprezintă un tablou exact pentru reuşita din viitor a lui Satana în ce priveşte crearea celei mai mari şi întinse la nivel global uniuni sau înţelegeri între puterea statului, în acest caz puterea politică, şi puterea bisericilor apostaziate de la legea lui Dumnezeu, o putere lipsită de autoritatea lui Dumnezeu şi de prezenţa Duhului Sfânt care să o susţină.

Amestecul fierului cu lutul este surprins de Inspiraţia divină, cu ajutorul îngerului Gabriel - Moise cel slăvit - în Apocalipsa 17 printr-o fiară care are şapte capete şi zece coarne. Amândouă tablourile fac referire la unul şi acelaşi lucru, şi anume unirea bisericilor cu statul plin de corupţia politică. Pe scurt, ca să înţelegem bine şi fără greşeală simbolurile acestei profeţii ce încheie practic visul lui Nebucadneţar prin cea mai amplă descoperire a ceea ce înseamnă amestecul ciudat dintre fier şi lut, cele şapte capete menţionate sunt principalele şapte puteri politice care s-au perindat în lume, iar acestea sunt: Egiptul politeist şi idolatru, (idolatria acestuia nu a fost egalată niciodată de către nici o altă putere politică mondială) Babilonul, Medo-Persia, Grecia antică, Roma păgână, Roma papală (trebuie considerată putere politico-religioasă) şi puterea ateistă franceză care avea să formeze modul de gândire european şi al lumii în general şi din care a rezultat comunismul cu toată suita sa de urmări nefaste asupra Europei de Est şi a Asiei. (Apocalipsa 11 este un capitol dedicat ivirii ateismului francez). Cele şapte capete sunt împărăţii deoarece Gabriel explică prin alte două simboluri că de fapt acestea sunt şapte munţi sau şapte împăraţi. Un împărat sau un munte sunt definite în profeţie ca însemnând împărăţie şi, deci, ele sunt un simbol potrivit pentru o împărăţie sau pentru o putere politică. "Aici este mintea plină de înţelepciune. Cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade femeia. Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, şi când va veni, el va rămâne puţină vreme." Apocalipsa 17,9.10.

Cele zece coarne, care întregesc practic chipul acestei fiare înspăimântătoare, o fac să apară şi să existe pentru puţină vreme, devenind fiara a opta. Asta vrea să însemne că ea deţine cumulul întregii puteri politice de guvernare ce a caracterizat toate cele şapte puteri de dinaintea ei, la care se adaugă lutul, care în Apocalipsa 17 apare sub un alt simbol, şi anume cele zece coarne. Această fiară reprezintă încercarea lui Satana, prin unirea puterii statului şi a bisericilor corupte, de a stăpâni lumea prin alungarea definitivă, prin constrângere, prin legi de fier, pe Dumnezeul creator din conştiinţa umanităţii! Despre cele zece coarne se spune că sunt zece împăraţi, care este exact numărul degetelor de la labele statuii din visul lui Nebucadneţar. Trebuie să observăm că doar labele împreună cu degetele sunt amestec de fier şi lut. Ceea ce înseamnă că ele formează un tot, ca să zicem aşa, după cum fiara din Apocalipsa 17 este la rândul ei un amestec între şapte capete, simbolul puterilor politice împărăteşti, dintre care patru sunt înfăţişate în visul din Daniel 2 prin aur, argint, aramă şi fier, şi cele zece coarne, simbolul cel mai potrivit pentru bisericile protestante apostaziate. 

Despre cele zece coarne se spune că sunt zece împăraţi, "care nu au primit încă împărăţia", Apocalipsa 17,12; adică nu deţin puterea politică. Trebuie să observăm, de asemenea, că aceste zece coarne nu au cununi împărăteşti pe cap, adică Dumnezeu ne transmite că nu sunt puteri politice, ci puteri religioase! (Cununa sau coroana împărătească face referire totdeauna doar la o putere politică, niciodată la una religioasă, întrucât Dumnezeu a permis ca puterea politică să fie administrată doar de către cezar). Reţinem, aşadar, că fiara simbolizată şi prin ape, care înseamnă "noroade, gloate, neamuri şi limbi", Apocalipsa 17,15, adică statele şi naţiunile pământului, reprezintă puterea politică a lumii din generaţia prezentă, cele zece coarne, sunt un simbol perfect pentru principalele biserici protestante apostaziate de pe tărâmul american; şi în acest fel putem regăsi amestecul fierului cu lutul în altă formă deosebit de interesantă şi edificatoare pentru studentul sârguincios al profeţiilor biblice. 

De unde ştim că cele zece coarne reprezintă strict protestantismul american? Ştim aceasta din Apocalipsa 13. Aici, protestantismul american ne este înfăţişat sub forma unei a doua fiare care "făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată". Apocalipsa 13,12. Această fiară a doua devine chipul şi asemănarea celei dintâi prezentate înaintea ei în chiar acelaşi capitol, care este papalitatea, prin alianţa dintre bisericile protestante americane şi statul politic american. Acest amestec formează în sine icoana fiarei sau icoana papalităţii. Este acelaşi amestec dintre fier şi lut, doar că este surprins într-un fel dezvoltat, în sensul descoperirii puterilor care sunt amestecate: puterea politică autoritară americană şi principalele biserici protestante din Statele Unite. "Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie, şi trăia." Apocalipsa 13,14.

Prin femeia călare pe fiara înspăimântătoare din Apocalipsa 17, trebuie să înţelegem papalitatea deoarece Gabriel spune despre aceasta că arată ca fiind "îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus, Apocalipsa 17,6, făcând trimitere astfel la perioada de persecuţie a papalităţii în Evul Întunecat. Aici simbolistica ne ajută să pricepem că atât fiara călărită de ea, cât şi femeia desfrânată au aceeaşi culoare - stacojiul, ceea ce înseamnă că au acelaşi gând. Apocalipsa 17 întregeşte fără doar şi poate Apocalipsa 13. Atât fiara, cât şi femeia sunt un tot, devin aproape una, după cum fierul amestecat cu lutul par a fi un singur element. Fiara cu cele şapte capete şi zece coarne este icoana femeii (papalităţii) care o călăreşte, întrucât ambele au aceeaşi culoare şi aceeaşi ţintă. Amestecul fierului cu lutul, sau altfel spus icoana fiarei, a papalităţii, este văzut limpede când citim următoarele cuvinte deosebite ale profeţiei: "Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor". Apocalipsa 17,13. Adică, toţi cei zece împăraţi, simbolul protestantismului apostat, au acelaşi gând, şi dau fiarei, simbolul puterii politice a statului, puterea şi stăpânirea lor. Altfel spus, se pun la dispoziţia statului cu tot ce deţin, câştigând astfel pe de-a-ntregul puterea statului de partea lor. La această alianţă nefastă se angajează şi papalitatea deoarece o invită protestanţii. Numai în modul acesta putem să înţelegem cum ajunge din nou papalitatea să diriguiască puterea statului şi să o folosească împotriva tuturor celor care nu se supun legilor şi edictelor lor. Aşa se face că Duhul Sfânt o surprinde călărind alianţa dintre stat şi protestantismul apostat. Numai în acest mod devine papalitatea "cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului", aceia care întruchipează fiara de fapt. Apocalipsa 17,18.

Aşadar, la această putere îndoită se adaugă puterea înfiorătoare în constrângere şi persecuţie a papalităţii. Stă scris: "Apoi am văzut ridicându-se din pământ (loc nepopulat, lipsit de prezenţa papalităţii) o altă fiară (Statele Unite ale Americii) care avea două coarne (cele două principii care stau la baza gândirii, constituţiei şi a societăţii americane, şi anume republicanismul şi protestantismul) ca ale unui miel (o apariţie pe scena istoriei molcomă şi sănătoasă, cu trăsături de blândeţe faţă de toţi cei oropsiţi care găseau adăpost pe un tărâm nou) şi vorbea ca un balaur (glasul lui Satana şi copia glasului persecuţiei caracteristic papalităţii medievale; vezi versetele 5, 6.). Ea (America protestantă: puterea statului şi bisericile protestante apostaziate de la legea lui Dumnezeu) lucra cu toată puterea fiarei dintâi (papalitatea) înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui (mai întâi locuitorii Statelor Unite şi apoi locuitorii celorlalte state ale lumii, fără excepţie, care copiază efectiv această alianţă dintre biserică şi stat) să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte (produsă prin lovitura ateismului francez) fusese vindecată." Apocalipsa 13, 11.12.

În urma tuturor celor descoperite de Duhul lui Dumnezeu, putem să înţelegem încrezători că amestecul fierului şi lutului este acelaşi lucru cu fiara cu cele şapte capete şi zece coarne, adică icoana papalităţii. Faptul că papalitatea simbolizată prin femeia stricată călăreşte fiara este pentru ca noi să înţelegem că ea aduce un aport substanţial prin experienţa ei vastă în persecuţie la consolidarea acestui amestec diabolic. Ceea ce Satana a început prin căderea bisericii apostolice, care a condus la formarea papalităţii sau a tainei fărădelegii, se va strădui să termine prin formarea unei copii fidele a acesteia în lumea modernă, în dorinţa lui supremă de a căpăta închinarea din partea tuturor locuitorilor lumii, dacă s-ar putea aşa ceva. Nu trebuie să uităm niciodată că "toţi au acelaşi gând... făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi." Apocalipsa 17,13; 13,12. Acesta este scopul pentru care statuia din visul lui Nebucadneţar este înfăţişată ca având labele dintr-un amestec de fier şi lut. Pentru că toate bisericile creştine ajung un locaş al dracilor, lipsindu-le puterea Evangheliei, (vezi Apocalipsa 18,1-4), care este iubirea în acţiune, şi fiindcă acestea se află sub directa influenţă şi stăpânire satanică, în vederea obţinerii închinării din partea tuturor oamenilor, indiferent ce cred aceştia, Satana trebuie să caute să aducă în sânul bisericii puterea statului pentru acest scop malefic. 

Prin urmare, amestecul fierului cu lutul (icoana fiarei din profeţie) este opera combinată a efortului demonilor şi oamenilor care se prind într-o alianţă mortală împotriva lui Isus Hristos, declanşând astfel războiul Armaghedon în ultima lui fază, şi care va aduce sfârşitul lumii şi al istoriei păcatului. "Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, îi vor birui." Apocalipsa 17,14.

De la aur la lut

Istoria omenirii reprezintă o carte deschisă pentru ochiul cercetător al studentului profeţiilor, şi am în vedere, desigur, o istorie corectă aşa cum este ea consemnată în Sfintele Scripturi. Întrucât Tatăl nostru ceresc a cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii noastre cerbicia poporului evreu precum şi eşecul de a împlini voia lui Dumnezeu pe pământ, pentru că a ştiut că nici biserica creştină nu va fi în stare să pună capăt manifestărilor păcatului în sânul ei, ne-a dezvăluit istoria umanităţii din timpul împăratului Nebucadneţar şi până la întemeierea definitivă a împărăţiei lui Dumnezeu pe un pământ refăcut, adus la starea lui de odinioară, înainte de a intra păcatul în lumea oamenilor. Printr-o singură imagine, aceea a unei statui, Dumnezeu ne oferă panorama istoriei lumii noastre, care a trebuit să se desfăşoare potrivit cu chipul sau statuia din visul lui Nebucadneţar, din pricina păcatului şi a neascultării de cuvintele lui Dumnezeu a celor aleşi.

Chipul din acel vis este alcătuit din mai multe metale, începând cu cel mai preţios, aurul, şi sfârşind cu fierul în amestec cu lut. Niciodată statuile făurite de iscusiţi meşteri sculptori nu sunt gândite a fi alcătuite din mai multe metale, cu atât mai mult din fier amestecat cu lut, o compoziţie stranie care nu are nici un fel de utilitate practică, cu atât mai mult dacă aceasta ar defini structura picioarelor (propriu-zis a labelor) şi a degetelor acestora - locul care conferă stabilitate oricărei statui. Cu toate acestea, Dumnezeu ne înfăţişează istoria noastră planetară din perspectivă divină, căci El nu gândeşte aşa cum gândim noi. 

Acel chip, acea statuie, cu toate că are înfăţişare de om, reprezintă cel mai fidel regresul sau degradarea omenirii de la aur la lut. Asta înseamnă că omenirea nu a evoluat în adevăratul sens al cuvântului, ci s-a degradat continuu în ce priveşte gloria dar şi din punct de vedere religios şi mai ales moral. Treapta cea mai de sus a strălucirii omeneşti a fost atinsă în timpul Imperiului Babilonian; nici un alt imperiu şi nici o altă ţară de pe glob nu au mai atins vreodată o aşa măreţie. Şi noi vorbim aici de lumea antică. Discrepanţa dintre aur şi lut este evidentă şi în acelaşi timp uluitoare. Lutul este practic ceva fără valoare, nu preţuieşte mare lucru şi nu se poate ridica niciodată la valoarea aurului. Nu are strălucire deloc şi este inferior din toate punctele de vedere.

     "Imaginea descoperită lui Nebucadneţar, în timp ce reprezintă deteriorarea împărăţiilor pământului în putere şi glorie, de asemenea reprezintă în mod potrivit deteriorarea religiei şi moralităţii popoarelor acestor împărăţii. Pe măsură ce naţiunile uită de Dumnezeu, în aceeaşi proporţie devin slabe din punct de vedere moral." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 4, pag. 1168, par. 4.

Ei bine, fierul în amestec cu lutul denotă lipsă de valoare şi o degradare a strălucirii lumii noastre până la treapta cea mai de jos posibilă. Acest amestec ciudat reprezintă prea bine lumea contemporană şi are de-a face cu timpul prezent. 

Cele patru metale care alcătuiesc statuia până la labele acesteia, adică aurul, argintul, arama şi fierul, sunt simboluri pentru cele patru mari imperii mondiale care s-au perindat pe scena lumii noastre exact în măsura în care biserica iudaică a dat dovadă de neascultare faţă de Dumnezeu, neîmplinind făgăduinţele Lui ca popor favorizat în cel mai înalt grad. Aceste imperii sunt: Babilonul, Medo-Persia, Grecia şi Roma păgână. Cu toate că imperiul cel vast roman a dăinuit cel mai mult în timp, se ştie că a fost şi cel mai decăzut moraliceşte. Prăbuşirea lui s-a datorat îndeobşte idolatriei excesive, a depravării şi deci a degradării morale din cale afară. Până la Imperiul Roman degradarea morală nu a atins cotele cele mai de jos. Acest imperiu este reprezentat în altă viziune profetică, de astă dată a profetului Ioan de pe insula Patmos, în forma unei fiare absolut dubioase, întocmai după cum chipul din visul lui Nebucadneţar iese din tiparele cunoscute de oameni, din sfera naturalului, a acelor legi după care se sculptează propriu-zis statuile. "Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu." Apocalipsa 13,2.

Prin această imagine, a unei fiare curioase, Dumnezeu ne descoperă de fapt cum Roma antică a asimilat tot ce aparţinea imperiilor anterioare, de dinaintea ei, întrucât leopardul este un simbol al Imperiului Macedonean, ursul, o reprezentare fidelă a Imperiului Medo-Persan, iar leul, o înfăţişare a opulentului Imperiu Babilonian. Aşa sunt reprezentate aceste imperii în altă parte a cărţii lui Daniel. Vezi Daniel 7,1-7.

Prin urmare, deteriorarea unui imperiu sau a unei naţiuni, ori a popoarelor lumii, vine atunci când acestea asimilează prin cucerire sau politică şi diplomaţie tot ce a fost rău, în plan religios şi moral, de la înaintaşii lor. Când în cultură şi în educaţie se copiază şi se însuşesc lucruri fără valoare, lucruri ce subliniază filozofia unei vieţi lipsite de credinţa în Dumnezeul cerului, în calitatea Lui de Creator şi Răscumpărător, atunci naţiunea care a făcut acest lucru se va degrada religios şi moral, îndepărtându-se şi mai mult de Dumnezeu. În acest caz, legile după care se guvernează vor fi pe măsura lipsei Divinităţii în mijlocul acelei societăţi.

Mesajul lui Dumnezeu prin visul lui Nebucadneţar, prin acea statuie deosebită ce iese din sfera naturalului, având în vederea amestecul metalelor din care părea că este făurită, este acela că, cu cât un imperiu sau o naţie se îndepărtează de Dumnezeu, cu atât ajunge inferior sau inferioară pe scara valorilor religioase şi morale. Aşadar, se pierde nu numai măreţia şi puterea, ci şi principiile morale ce ar trebui să caracterizeze o societate sau un stat sănătos şi liber. 

Acum, dacă cele patru mari imperii mondiale au apus, dacă aurul, argintul, arama şi fierul sunt de domeniul trecutului, înseamnă că compoziţia de fier şi lut trebuie să caracterizeze lumea noastră modernă. Vom vedea că tocmai acesta este adevărul. Trebuie să ajungem să cunoaştem că nu suntem sus, în pofida tehnologiei şi a ştiinţei, a inventicii, a tuturor înlesnirilor care ne fac viaţa mai uşoară, ci pe scara valorii morale ne aflăm pe treapta cea mai de jos, ultima; că din punct de vedere religios, în pofida faptului că ne declarăm creştini sau credincioşi, suntem neloiali lui Dumnezeu, mult prea departe de Dumnezeu. Suntem pur şi simplu călcătorii legii Sale, idolatrii în adâncul inimii noastre, şi asta pentru că iubim mai mult lumea şi nu pe Dumnezeu. Într-o împrejurare, Mântuitorul a făcut cunoscut ucenicilor Săi, printr-o întrebare retorică, starea spirituală, deci religioasă, şi morală a generaţiei din urmă, adică a noastră, a tuturor celor care pretindem cu emfază că credem în Dumnezeu, că suntem creştini. "Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?" Luca 18,8.

Observăm că vorbeşte despre timpul revenirii Sale, ceea ce înseamnă că face referire la o generaţie de oameni care trăiesc în preajma celei de a doua veniri a Mântuitorului pe norii cerului. Rămâne adevărat atunci că fierul amestecat cu lutul simbolizează tocmai această generaţie de oameni, despre care Isus a lăsat să se înţeleagă în mod convingător că nu îl cunoaşte, fiindcă nu are credinţa mântuitoare. Este de-a dreptul uimitoare deteriorarea popoarelor, deci a oamenilor, în ce priveşte puterea morală, gloria şi credinţa în Dumnezeu! 

Apariţia celor patru mari imperii mondiale a fost doar o consecinţă firească a necredinţei poporului iudeu; iar fierul amestecat cu lutul trebuie să fie tot o consecinţă firească dar de astă dată a apostaziei bisericii creştine protestante de la Legea morală a lui Dumnezeu! Vedem deci cum istoria trecutului se repetă şi se confirmă în timpul nostru, din pricina apostaziei bisericii lui Dumnezeu. Niciodată nu s-ar fi ajuns la fier amestecat cu lut dacă biserica apostolică ar fi încheiat lucrarea lui Dumnezeu în biruinţă. Dar, pentru că a fost îngenuncheată de Satana, timpul venirii lui Isus s-a amânat cu două mii de ani, răstimp în care forţele satanice au pus bazele pentru cea mai nenorocită şi blestemată combinaţie posibilă - fier amestecat cu lut. 

Noi putem să vedem în această combinaţie malefică foarte bine formarea papalităţii, nimeni alta decât biserica apostolică plină de idolatrie şi necredinţă din cauza pierderii Evangheliei şi a Duhului Sfânt. Papalitatea este un amestec între puterea cezarilor, adică a puterii împărăteşti deţinute de imperiile timpului, şi puterea decăzută şi idolatră a unei biserici căreia îi mai rămăsese numele de biserică creştină. Acest amestec a făcută să se numească pe deasupra şi universală sau catolică. Cu toate acestea, partea statuii din visul lui Nebucadneţar, care înfăţişează fierul în amestec cu lutul din care sunt formate labele picioarelor şi degetele acestora, reprezintă simbolul perfect al lumii din timpul prezent, întrucât profeţia aceasta extraordinară a avut ca scop urmărit de Dumnezeu să scoată în evidenţă, în mod sumar, deci succint, doar acele puteri care au dus degradarea omului până la treapta cea mai de jos posibilă, loc unde lucrarea mântuirii să fie aproape cu neputinţă de realizat.

Cele patru mari imperii ale timpului lor au fost o adevărată calamitate pentru Israelul apostaziat. Filozofia existentă în interiorul acestora, mai cu seamă cea a Babilonului antic, unde cei mai mulţi evrei şi-au făcut reşedinţa lor permanentă, deci casa lor, a fost asimilată de către învăţaţii evrei devenind astfel înţelepciunea evreiască. Aceasta a stat la baza educării poporului iudeu în respingerea lui Mesia şi îndepărtarea lui de la toate privilegiile pe care Dumnezeu i le dăduse. Astfel, dacă scopul urmărit de către Satana a fost distrugerea naţiei evreieşti prin îndepărtarea lor de Dumnezeu, răpindu-le toate privilegiile spirituale, atunci, în acelaşi fel, putem spune că prin amestecul dintre fier şi lut scopul lui este acela de a aduce o mare amăgire şi distrugerea lumii noastre. Înseamnă că în cultura şi în sistemul de educaţie din prezent trebuie să se regăsească aceeaşi filozofie deşartă şi aceleaşi principii care conduc pe oameni departe de Dumnezeu. Altfel ce ar fi putut pune bazele pentru cea mai dubioasă şi totodată spectaculoasă combinaţie posibilă, aceea între fier şi lut? 

Amestecul dintre fier şi lut este o încercare şi un plan diabolic, drăcesc ce are în vedere supunerea lumii noastre, prin obţinerea închinării de către Satana. Călcarea în picioare a tuturor libertăţilor fundamentale, dintre care cele mai măreţe sunt libertatea conştiinţei şi libertatea sufletului în care locuieşte Hristos, va fi opera nimicitoare a fierului amestecat cu lutul. Papalitatea a fost experimentul reuşit al lui Satana în punerea bazelor pentru fier în amestec cu lutul! Ne aşteaptă, aşadar, ceva mai groaznic decât ceea ce au trăit cei din Evul Mediu. Cuvântul lui Dumnezeu nu are cum să mintă deoarece stă scris în această privinţă: "căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta." Daniel 12,1.

Doresc să accentuez un lucru deosebit de important în legătură cu profeţia referitoare la chipul înfăţişat în visul lui Nebucadneţar. Scopul lui Dumnezeu cu acest vis a fost acela de a descoperi principalele puteri împărăteşti ale lumii, principalele puteri politice care din cauza spiritului, filozofiei şi caracterului lor au lăsat în urma lor o puternică influenţă asupra lumii, dar mai ales asupra poporului lui Dumnezeu, îndeosebi poporul iudeu. Ele au fost mijloacele lui Satana pentru făurirea unei împărăţii în care să nu existe Dumnezeu şi, dacă s-ar fi putut, nici prezenţa fizică a bisericii Sale. Ele au apărut pe scena lumii noastre din cauza apostaziei poporului evreu. Influenţa lor a modelat societatea, cultura, educaţia şi, deci, modul de gândire al omului în aşa fel, încât Dumnezeu să nu-şi aibă locul Lui cuvenit în conştiinţa şi sufletele oamenilor. Principiul călăuzitor al acestor imperii a fost doar sabia, adică guvernarea şi rezolvarea tuturor problemelor pe calea sabiei. Unde este prezentă calea sabiei, niciodată nu putem vorbi despre prezenţa căii lui Dumnezeu, care este Evanghelia sau Isus Hristos. 

Dumnezeu a dorit să-i transmită în felul acesta, prin acel vis, lui Nebucadneţar, că toată puterea şi gloria lumii nu durează în timp, că nici un imperiu nu poate dăinui fără cunoaşterea lui Dumnezeu şi că El este acela care deţine controlul asupra tuturor evenimentelor care au loc pe acest pământ, indiferent ce alegeri fac oamenii. Toată puterea lumii va avea un final definitiv până la urmă, totul sfârşindu-se printr-o încercare eşuată şi perimată între fier şi lut. Doar atât a mai rămas din gloria şi puterea acestei lumii, pe care Satana a ţinut cu toată încăpăţânarea să o facă propria lui împărăţie. Aurul se va perima o dată cu trecerea timpului şi va ajunge doar fier amestecat cu lut.

Mai mult, Dumnezeu a urmărit de asemenea să-i înfăţişeze marelui împărat doar acele puteri politice, împărăteşti care au avut un cuvânt greu de spus în pregătirea lumii noastre pentru dezastrul final. Trebuie să observăm că visul este dat unui împărat idolatru care adora puterea de a guverna supuşii săi. De aceea, în visul său îi sunt prezentate cele patru mari imperii, de la Babilon până la Roma păgână, iar sub amestecul de fier şi lut o altă putere care trebuie să fie prezentă în mod deosebit în vremea sfârşitului, în apropierea revenirii lui Hristos. Dumnezeu nu a avut neapărat în vedere perioada Evului Mediu unde papalitatea a domnit ca un despot. Pur şi simplu sare peste această perioadă.

De ce trebuie să înţelegem în acest fel mesajul lui Dumnezeu? În primul rând, visul este dat unui monarh păgân, idolatru, care nu îl cunoştea pe Dumnezeu. Visul lui măreţ, ţelul lui suprem în viaţă au fost acelea de a face din Babilon o împărăţie nemuritoare. Vedem aceasta în porunca pe care ulterior a dat-o pentru făurirea unei statui în întregime de aur. Prin aceasta a arătat că nu este dispus să accepte realitatea pe care Creatorul cerului a avut bunăvoinţa de a i-o înfăţişa în vis. A ţinut morţiş, exercitându-şi toată autoritatea împărătească, de a-şi impune propria variantă a felului cum trebuie să arate viitorul pentru totdeauna. A cerut închinare, deci supunere necondiţionată, tuturor celor prezenţi pe câmpia Dura, a reprezentanţilor tuturor teritoriilor ocupate de Babilon. 

Interesul monarhului a fost partea politică, partea care viza puterea împărătească asupra lumii. El considera că această putere i-a fost dată pentru totdeauna de către zeii reprezentaţi prin chipurile cioplite înaintea cărora se închina. El nu îl cunoştea pe Dumnezeul cerului, ca atare nu era un credincios, un ucenic al lui Hristos. De aceea, visul trebuia să cuprindă acele puteri care vor urma în succesiune după Imperiul Babilonian, puteri ce aveau să conducă lumea exact prin aceeaşi metodă - sabia. Interesul lui Dumnezeu cu Nebucadneţar a fost să-l facă să înţeleagă ce se va alege de lume în plan politic, în ce priveşte autoritatea împărătească prin care se guvernează supuşii. Nu a căutat să-i înfăţişeze ce se va întâmpla cu biserica Sa pe pământ. Acest lucru îl face doar cu Daniel, cu ucenicul credincios al lui Dumnezeu, căruia îi înfăţişează în viziune nu numai puterile politice ale lumii, ci inclusiv manifestarea tainei fărădelegii în biserica Sa de-a lungul timpului, între căderea bisericii apostolice şi perioada laodiceană. 

Aşadar, în statuia din visul marelui împărat sunt cuprinse doar acele puteri politice ale căror glorie şi putere ajung până la nivelul de fier amestecat cu lut. Asta înseamnă că amestecul dintre fier şi lut vizează doar epoca modernă, lumea contemporană, sau lumea care are de-a face cu generaţia vremii sfârşitului. Când întinsa profeţie a celor două mii trei sute de zile profetice avea să fie dezlegată, puţin mai înainte de anul 1844, partea referitoare la acest amestec trebuia să iasă în evidenţă ca singura care a mai rămas să se împlinească. 

Nu este nici o greşeală dacă cineva asemuieşte cele zece degete ale labelor statuii cu cele zece regate în care a fost împărţit Imperiul Roman de Apus; de asemenea, nu este o problemă dacă vedem în amestecul fier-lut papalitatea, fiindcă până la urmă chiar aşa a fost în Evul Mediu. Ceea ce vreau să spun este că această magnifică profeţie are în vedere lucruri mult mai înalte, pe potriva minţii Celui preaînalt, fiindcă ea, profeţia, este Evanghelia despre istoria lumii noastre în plan politic prezentată în formă de vis unui monarh păgân. Voi dovedi cum Duhul Sfânt ne oferă adevărata interpretare a amestecului dintre fier şi lut. Nu va fi deloc interpretarea mea. Nu doresc să fiu original; nu mă interesează să aduc ceva nou în interpretarea profeţiei, ci am căutat şi caut să înţeleg felul de gândire al Duhului Sfânt peste tot în profeţia biblică. Mă interesează pur şi simplu să înţeleg Evanghelia în profeţie, dar numai din perspectivă divină. Extraordinara şi unica solie a îngerului al treilea conţine singura interpretare adevărată a tuturor profeţiilor biblice, mai cu seamă a acelora care îşi găsesc împlinirea în timpul prezent, chiar sub ochii noştri. 

Deci, papalitatea ca putere religioasă, ca biserică ce pretinde că este biserica lui Dumnezeu pe pământ, infailibilă ca şi capul ei - papa, nu este cuprinsă în acel vis. Ea este descoperită în toate celelalte profeţii biblice doar profeţilor lui Dumnezeu, nu păgânilor, care trebuiau făcuţi să înţeleagă cum se manifestă taina fărădelegii. Prin profeţii Săi credincioşi, Dumnezeu a căutat să-i ajute pe toţi cei credincioşi să priceapă ce se întâmplă până la urmă cu poporul Său, sau care va fi soarta bisericii sale, şi cum a fost asuprită în modul cel mai înfiorător de o putere care îşi aroga o autoritate asupra sufletelor lor, susţinând că a fost îmbrăcată cu această putere de Dumnezeu şi că acţionează doar în numele lui Dumnezeu. 

Nebucadneţar nu trebuia să înţeleagă cine va asupri cel mai rău poporul lui Dumnezeu pe pământ, sau care va fi soarta bisericii Sale, întrucât el nu avea astfel de preocupări. Singura lui preocupare, după cum am spus deja, era puterea lumească, stăpânirea lumii în mod permanent, căci el chiar credea că Babilonul nu va trece niciodată. Cuvintele profeţiei sunt cât se poate de elocvente în aceste sens. "Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi şti ce este tânguirea!" Apocalipsa 18,7.

Babilonul din prezent clădeşte pe exact acelaşi principiu de viaţă, întrucât cuvintele de mai sus au de-a face cu Babilonul cel mare. Dar ele nu sunt decât ecoul de peste timp al Babilonului antic, care credea că este nemuritor. "Tu ziceai: >În veci voi fi împărăteasă!<, şi nu te-ai gândit, nici n-ai visat că lucrul acesta are să se sfârşească." Isaia 47,7. 

Aşadar, Dumnezeu prezintă marelui monarh principalele împărăţii politice care au lăsat urme adânci în cultura, educaţia şi conştiinţa oamenilor, şi a căror influenţă nefastă s-a răsfrânt şi asupra bisericii lui Dumnezeu de-a lungul timpului, impregnând-o cu necredinţă, cu o lipsă de încredere în Dumnezeul cerului, ceea ce a condus în cele din urmă la apostazie. După Roma antică, în vis Dumnezeu sare direct la epoca modernă, întrucât ea va fi o repetare a istoriei trecutului. Rămâne ceva din fierul sau tăria Romei antice, care va fi amestecat cu lut, un simbol perfect al apostaziei bisericii creştine, în speţă al protestantismului apostaziat. Ca să iasă în evidenţă şi să existe, lutul are nevoie de ceva tare care să-l susţină. Iar spiritul rezultat în urma acestui amestec nelegiuit va fi spiritul acelor puteri pământeşti care au căutat să distrugă pe copiii lui Dumnezeu. Dar amestecul dintre fier şi lut va fi dezbătut în studiul următor. 

Ispitirea lui Hristos în pustie

La botezul lui Hristos, o voce din cer s-a făcut auzită, zicând: "Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea".  Matei 3,17. Imediat după aceasta, Hristos a intrat în pustia ispitei și și-a început postul îndelungat, iar, în slăbiciunea Sa, Satana a venit la El și L-a ispitit.

De ce la începutul slujirii Sale publice, Hristos a fost condus în pustie pentru a fi ispitit? Duhul L-a condus către locul acela, iar El s-a dus, nu în numele Său, ci în numele nostru, să biruiască pentru noi. Nu a existat nicio constrângere. El a fost condus de Duhul, omenescul Său trebuind să fie pus la probă, ca unul care se angajase să stea în fruntea neamului omenesc căzut.

Hristos fusese și era și atunci în perfectă armonie cu Tatăl. El urma să fie încercat și pus la probă ca reprezentant al neamului omenesc. El a fost condus de Duhul în pustie spre a se întâlni cu dușmanul în luptă personală, ca să-l înfrângă pe acela care pretindea că este conducătorul împărățiilor lumii.

În timp ce se afla în pustie, Hristos a postit, dar El nu a simțit foamea. Angajat într-o rugăciune constantă către Tatăl Său în vederea pregătirii de a rezista adversarului, Hristos nu a simțit chinurile foamei. El și-a petrecut timpul rugându-se cu seriozitate, fiind ascuns în Dumnezeu. Era ca și cum se afla în prezența Tatălui Său. El căuta tărie în vederea întâlnirii cu dușmanul, pentru asigurarea că va primi har ca să aducă  la îndeplinire tot ceea ce El urma să facă pentru oameni. Gândul la războiul dinaintea Lui l-a făcut să uite orice altceva, iar sufletul Lui a fost hrănit cu pâinea vieții, la fel cum astăzi vor fi hrănite acele suflete ispitite care merg la Dumnezeu pentru ajutor. El s-a ospătat din adevărul pe care trebuia să-l dea oamenilor și care avea putere de a-i elibera de ispitele lui Satana. El a văzut sfărâmarea puterii lui Satana asupra celor căzuți și ispitiți. El s-a văzut pe Sine vindecând bolnavii, mângâindu-i pe cei fără speranță, înveselind pe cei deznădăjduiți și propovăduind Evanghelia celor săraci - făcând lucrarea pe care Dumnezeu i-a stabilit-o; și El nu și-a dat seama de vreun simțământ al foamei până nu s-au încheiat cele patruzeci de zile ale postului Său.

Viziunea a trecut și, apoi, cu o dorință puternică, natura umană a lui Hristos a cerut hrană. Acum a fost ocazia lui Satana de a trece la atac. El se hotărî să apară ca unul dintre îngerii de lumină care i se arătaseră lui Hristos în viziunea Sa.

Hristos se afla în pustie, fiarele sălbatice fiind singurii Săi tovarăși și tot ceea ce îl înconjoară tindea să-L facă să-și dea seama de omenescul Său. Deodată apare un înger în fața Lui, aparent unul dintre îngerii pe care i-a văzut nu demult, și i se adresează în cuvintele: "Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca pietrele acestea să se facă pâini". Matei 4,3.

"Dacă ești Fiul lui Dumnezeu." Iată insinuarea neîncrederii. Cuvintele îi răsună cu amărăciune în minte. În tonurile vocii sale este o expresie a neîncrederii totale. El a ridiculizat ideea cu privire la Hristos, Majestatea cerului, care a fost lăsat în pustie pentru a suferi de foame. Ar trata Dumnezeu în felul acesta pe propriul Său Fiu? L-ar lăsa El în pustie împreună cu fiarele sălbatice, fără mâncare, fără tovarăși, fără mângâiere? El insinuează că Dumnezeu nu a vrut niciodată ca Fiul Său să să afle într-o asemenea stare ca aceasta. "Dacă ești Fiul lui Dumnezeu", spune el, "arată-ți puterea Ta, scutindu-te de această foame apăsătoare. Poruncește pietrei acesteia să se facă pâine."

Cuvintele din cer, "Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea", răsunau încă în urechile lui Satana. Dar era hotărât să-l facă pe Hristos să nu creadă această mărturie. Cuvântul lui Dumnezeu era asigurarea lui Hristos în ce privește misiunea Sa divină. El venise să trăiască ca un om printre oameni și cuvântul era cel care a declarat legătura Sa cu cerul. Scopul lui Satana era să-l facă să se îndoiască de acest cuvânt. Dacă încrederea lui Hristos în Dumnezeu ar putea fi zdruncinată, atunci Satana știa că victoria din întregul conflict urma să fie a lui. El l-ar putea birui pe Iisus. El spera că sub forța descurajării și a foamei extreme, Hristos își va pierde credința în Tatăl Său și va face o minune în numele Său. Dacă ar fi făcut acest lucru, planul mântuirii ar fi fost distrus.

Și Hristos, Fiul lui Dumnezeu, răspunzând, a spus: "Este scris: Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu". Hristos fusese avertizat să nu se certe cu Satana. Și, deși l-a recunoscut de la început, El nu a fost provocat să intre în controversă cu el. Întărit cu amintirea glasului din cer, El s-a odihnit în dragostea Tatălui Său. El nu avea să discute cu ispita.

Satana l-a ispitit pe primul Adam în Eden, iar Adam a discutat cu inamicul, oferindu-i astfel avantajul. Satana și-a exercitat puterea sa hipnotică asupra lui Adam și Evei, iar această putere s-a străduit să o exercite și asupra lui Hristos. Dar după ce cuvântul Scripturii a fost citat, Satana a știut că nu are nici o șansă de a triumfa.

Satana a venit la Hristos sperând să obțină victoria. El a crezut că are toate avantajele asupra Lui. Dar a fost învins prin blândețea și smerenia Mântuitorului și prin încrederea Sa în Cuvântul lui Dumnezeu. Blând și smerit, și aparent neputincios, Hristos era mai puternic decât omul puternic înarmat. O, cât s-a străduit Satana să-L facă să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu! Dar toate eforturile sale nu au reușit să-l facă pe Hristos să se abată de la credința Sa.

Mântuitorul nostru putea primi revelația cerească fără să devină înfumurat. Să căutăm smerenia Lui. Vrăjmașul este subtil și foarte îndrăzneț, însă nu este invincibil. El este un om puternic înarmat, dar dacă ne ținem aproape de Căpitanul mântuirii noastre, folosind arma pe care El ne-a dat-o, vom fi victorioși. Satana este înarmat cu sofisme și declarații înșelătoare. Este o greșeală să-i cităm cuvintele și apoi să încercăm să le respingem. Acest lucru îi oferă întotdeauna un avantaj. Țineți-vă aproape de Hristos. Nu spuneți tot ce știți, gândindu-vă astfel să încurcați vrăjmașul. Permițându-vă să-l contraziceți, îi dați ocazia să vă deruteze prin raționamentul său subtil.

Nu putem fi biruiți atâta vreme cât punem întreaga noastră dependență asupra lui Dumnezeu și stăm fermi în puterea Lui. Când suntem ispitiți, trebuie să ne smerim. Trebuie să păstrăm pentru noi cuvintele de ceartă, de dispută cu care credem că am putea încurca vrășmașul. Ceea ce dorim să spunem ar putea fi perfect adevărat, dar Dumnezeu nu dorește ca poporul Său să contrazică sugestiile lui Satana. Lăsați-le să ia poziție pe platforma adevărului etern și lăsați singura lor armă să fie cuvântul "Stă scris". Acest lucru îi va aduce mai multă confuzie decât orice acuzație pe care noi înșine am putea-o aduce împotriva sa. El a folosit cuvântul lui Dumnezeu frecvent la adunările cerești. Cuvintele lui Dumnezeu stau ferm pentru totdeauna. Nu pot fi schimbate.

Din experiența lui Hristos în pustia ispitirii, putem să învățăm  că nu există nicio biruință fără luptă. Amintiți-vă că această ispită a venit la Hristos imediat după ce cerurile au fost deschise și Duhul lui Dumnezeu, ca un porumbel de aur șlefuit, s-a așezat asupra Lui. În pustie, El ținuse o strânsă comuniune cu Dumnezeu. Apoi furtuna ispitei a căzut asupra Lui.

Nu este tot așa și cu noi? După ce Domnul ne-a acordat cele mai bogate binecuvântări, nu vin unele încercări dureroase pentru a ne întuneca sufletele și a ne face să ne îndoim de bunătatea lui Dumnezeu? Să ne amintim, în astfel de momente, că Hristos a fost ispitit în toate lucrurile, așa cum suntem ispitiți și noi, și că, prin puterea Lui, putem birui. Să ne apropiem de Dumnezeu prin rugăciune și post.

După ce ne-a fost acordată o mare cinste, atunci este timpul să umblăm în umilință cu Dumnezeu. După ce Pavel fusese primit în al treilea cer, a fost lovit de o nenorocire. Domnul își pregătește poporul pentru ispită. Înaintea unei mari încercări, El le oferă o descoperire mai clară decât de obicei a prezenței, a compasiunii și iubirii Sale.

A dat mărturie Duhul Sfânt cu privire la înfierea noastră? Ni s-a dat o însărcinare pentru a face o lucrare specială? Și asta nu ne aduce aproape întotdeauna o zi de încercare? Dar ne este dată suficientă putere pentru încercare. Dumnezeu va răspunde cu siguranță la rugăciunile celor care lucrează cu smerenie și credință. Asigurarea binecuvântării lui Dumnezeu nu trebuie să ne înalțe în ochii noștri. Ci ar trebui să ne conducă la înălțarea lui Dumnezeu. Dacă vom păstra spiritualitatea credinței noastre și vom umbla smeriți cu Dumnezeu, vom fi înzestrați cu arma: "Stă scris". Prin Hristos vom fi capabili să răspundem cu înțelepciune și fermitate și nu vom fi biruiți și conduși în ispită. Hristos a biruit pentru noi și, dacă urmăm exemplul Său, cuvintele noastre vor fi puține, adevărate și curate.

Hristos nu a trebuit să postească patruzeci de zile din cauza stricăciunii interioare sau pentru a-și supune eul. El era lipsit de păcat. El a postit din cauza noastră. El fusese înălțat de Dumnezeu, dar s-a smerit pe Sine însuși și, când ar fi putut profita de circumstanțe pentru a se favoriza pe Sine, El nu a făcut acest lucru.

S-ar putea să fim nevoiți să ținem regim pentru luptă, asemenea atleților care sunt moderați în toate lucrurile. Cei care iau parte la concursuri lumești de tărie fizică se pregătesc prin antrenament atent. Pavel spune: "Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări," și adaugă: "Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veşteji". 1Corinteni 9,25.

În timpul postului Său, Hristos a păstrat comuniune cu cerul. Iar postul pe care am putea fi chemați să-l suportăm va fi înțeles de Cel care știe. El a luat asupra Lui infirmitățile noastre naturale, pentru ca El să știe cum să ne ajute. În fiecare ispită El ne pregătește o cale de scăpare.

Satana a venit la Adam și Eva cu sugestia că, interzicându-le să mănânce fructul pomului cunoașterii binelui și răului, Dumnezeu îi lipsea de binecuvântări bogate, de onoare și înălțare care de drept le aparțineau. L-au ascultat, i-au acceptat sugestiile și au căzut. Astăzi, Satana duce mai departe cu zel lucrarea sa de ispitire și va obține multe biruințe asupra celor care nu veghează la rugăciune.

Hristos a fost ispitit în toate lucrurile, așa cum suntem ispitiți și noi. Fie ca cei care sunt îngenuncheați de încercare și ispită și care simt că prietenii lor i-au părăsit, să se gândească la Hristos, despre care Dumnezeu a spus: "Acesta este Fiul Meu preaiubit", singur în pustie, întâmpinând ispite mai severe decât oricare alte ispite cu care ei se confruntă. Să nu renunțe cu disperare, ci să întindă o mână tremurândă a credinței pentru a apuca mâna care este întinsă pentru a mântui. Fie ca ei să-și îndrepte sufletele neputincioase spre Isus, care, pentru că El a trecut prin această experiență, știe cum să-i elibereze pe cei ispitiți. - Letter 159, 1903. (Manuscript Releases, vol. 21.)

Pierdut pentru veşnicie sau o pierdere veşnică?

Titlul acestui studiu nu are în vedere sufletul omului, adică salvarea lui, ci mai degrabă o situaţie în care Isus Hristos s-ar fi putut afla, dacă ar fi dat greş în împlinirea planului mântuirii. Aşadar, titlul face referire doar la persoana Mântuitorului, mai exact la probabilitatea reală de a fi fost învins de către Satana.

Potrivit concepţiei adventiste, aşa cum a prins ea rădăcină în interiorul adventismului din România, se crede cu toată convingerea că Isus Hristos ar fi putut să piară pe vecie, dacă ar fi eşuat în îndeplinirea planului mântuirii, dând credit fie şi unui singur principiu rău în gândire, vorbire, manifestare şi guvernare, ce caracterizează împărăţia întunericului. Am specificat adventismul din România, întrucât nu ştiu cum stau lucrurile în alte părţi, cu excepţia adventismului anglofon. O să clarific acest lucru un pic mai târziu. 

Aşadar, se crede chiar cu convingere că Mântuitorul ar fi fost pierdut pentru veşnicie dacă nu ar fi reuşit să îndeplinească voia lui Dumnezeu întru totul, fără greşeală, în ce priveşte salvarea omului păcătos. Există cel puţin două paragrafe care fac referire la această problemă, iar ele se găsesc în cartea Hristos Lumina Lumii. Ele au fost traduse în felul următor: 

     "În cer, Satana Îl urâse pe Hristos pentru poziţia Sa la tronul lui Dumnezeu. L-a urât şi mai mult atunci când el însuşi a fost înlăturat. L-a urât pe Acela care Se legase să-i răscumpere pe păcătoşi. Cu toate acestea, în lumea în care Satana se pretindea stăpân, Dumnezeu I-a îngăduit Fiului Său să vină ca un prunc slab, supus slăbiciunii omeneşti. El I-a îngăduit să dea piept cu primejdiile vieţii la fel ca oricare om, să ducă lupta vieţii aşa cum trebuie să o ducă orice vlăstar omenesc, cu riscul de a da greş şi a pierde veşnicia." Hristos Lumina Lumii, cap. Vi s-a născut un Mântuitor, penultimul paragraf.

     "Noi nu vom putea pricepe niciodată cât a costat răscumpărarea noastră, până nu vom sta în faţa tronului lui Dumnezeu, împreună cu Răscumpărătorul nostru. Când slava locuinţelor veşnice va străluci înaintea ochilor noştri extaziaţi, ne vom aminti că Iisus a părăsit toate acestea pentru noi şi nu numai că S-a exilat din curţile cereşti, dar a riscat să fie înfrânt şi să fie pierdut pentru veşnicie." Hristos Lumina Lumii, cap. Biruinţa, ultimul paragraf.

După cum putem observa, ambele paragrafe vorbesc despre un risc real pentru Hristos, acela de a fi înfrânt şi pierdut pentru veşnicie. Cu alte cuvinte, înfrângerea lui Hristos de către Satana, ar fi adus pierzania definitivă a Mântuitorului şi, deci, inexistenţa Sa în interiorul Dumnezeirii. Aceasta este înţelegerea celor mai mulţi, dacă nu chiar aproape a tuturor credincioşilor adventişti de limbă română. De ce de limbă română? Din simplul motiv că aşa sună traducerea celor două paragrafe din cartea menţionată mai sus. Nu doresc să fac vreo referire la motivele de care a fost călăuzit traducătorul, întrucât nu le cunosc, şi nici măcar nu este important acest lucru. Este adevărat, se pot face greşeli de traducere fără intenţie, fără rea-voinţă, iar eu cred că traducătorul (traducătorii) a făcut această lucrare de traducere într-un mod cu totul sincer. Personal, ştiu ce implică munca de traducere, precum şi unele primejdii ce stau la pândă atunci când nu este pătruns sensul cuvintelor care dau o anumită putere, în anumite contexte, mai ales scrierilor inspirate.

Când omul inspirat de Dumnezeu este impresionat cu anumite gânduri despre un anumit aspect al misiunii Mântuitorului, sau oricare alt aspect privitor la marile adevăruri ale Evangheliei, el foloseşte tocmai acele cuvinte care au menirea de a exprima cel mai bine gândul sau ideea cu care a fost impresionat de către Duhul Sfânt. Cuvintele nu sunt induse cu forţa minţii lui prin acţiunea puterii Duhului Sfânt, ci scriitorul aflat sub inspiraţie divină alege din repertoriul vocabularului însuşit în şcoala vieţii, a propriului său vocabular,  mai ales dacă a citit mult şi bine, acele cuvinte sau expresii care dau o notă aparte ideii pe care caută să o exprime cel mai limpede posibil, astfel încât, pe cât cu putință, să nu dea ocazia chiţibuşarilor de a ajunge la interpretări eronate ale gândului respectiv, distorsionând adevărul lui Dumnezeu, îmbrăcat cu putere de sus. 

Este extraordinar de important felul cum este aşternut în cuvinte omeneşti, slabe aşa cum sunt ele, un adevăr divin de o importanţă colosală. Am observat, de-a lungul anilor, că toţi scriitori inspiraţi au scris cât se poate de îngrijit, simplu şi clar, fiind foarte atenţi în redarea cât mai exactă a gândurilor inclusiv viziunilor pe care le-au avut în minte. Scrisul şi exprimarea aparţin în exclusivitate omului, Inspiraţia divină având de-a face în schimb cu gândurile care se formează în mintea omului lui Dumnezeu. Oamenii inspiraţi, sau care se află într-o bună şi permanentă legătură cu Dumnezeu, deci care nu au neapărat viziuni, sunt făcuţi să înţeleagă, treptat ce-i drept, marile adevăruri ale Evangheliei numai prin puterea de iluminare a Duhului Sfânt asupra minţii, fiind aduşi în situaţia de a pricepe sensul lor exact la momentul oportun, adică atunci când deja au ajuns, pe calea sfinţirii, la o educare a minţii ce a fost făcută capabilă să interacţioneze şi să cunoască mintea lui Dumnezeu. Astfel, adevărurile Evangheliei veşnice se înlănţuiesc unul de altul în mintea ucenicului lui Hristos, formând tezaurul lui Dumnezeu încredinţat omului spre mântuire. 

Trebuie să existe o potrivire cât mai precisă între gândul înţeles, atât cât a putut fi înţeles de scribul lui Dumnezeu, cu care a fost impresionată mintea lui, şi cuvintele în care a fost aşternut. Numai pe calea aceasta, în scris, lăsând la o parte întruparea, se putea descoperi Dumnezeu oamenilor; nu exista altă posibilitate întrucât singurul mijloc de abordare a omului era limba în care vorbea acesta, o limbă alcătuită din cuvinte şi expresii care sunt prea sărace să redea întreaga slavă a cunoştinţei lui Dumnezeu. Dumnezeu a reuşit să ajungă la noi, mai înainte de întruparea Mântuitorului, pe calea limbii omeneşti, într-un fel în care să se facă accesibil tuturor, pe limba fiecăruia.

Întorcându-mă la gândul de mai sus, unde am subliniat că o să clarific de ce face excepţie adventismul anglofon, şi având în vedere cele menţionate deja, cu privire la limbajul uman şi scrierea sau redarea gândului divin în cuvinte omeneşti, doresc să scot în evidenţă cum sună totuşi adevărul, referitor la riscul la care a fost supus Isus prin ispitirea naturii Sale umane, slabe şi păcătoase, cu posibilitatea de a da greş, în limba originală în care a fost scris întâiaşi dată. Vom descoperi ce a dorit să surprindă Duhul lui Dumnezeu, prin profetul Său, şi ce a ieşit în urma traducerii în limba română. Textul original, şi mă refer la ambele paragrafe, scris în limba engleză, este după cum urmează:

     "He permitted Him to meet life's peril in common with every human soul, to fight the battle as every child of humanity must fight it, at the risk of failure and eternal loss." The Desire of Ages (Hristos Lumina Lumii), cap. Unto You a Saviour (Vi s-a născut un Mântuitor), penultimul paragraf.

     "Then as the glories of the eternal home burst upon our enraptured senses we shall remember that Jesus left all this for us, that He not only became an exile from the heavenly courts, but for us took the risk of failure and eternal loss." The Desire of Ages (Hristos Lumina Lumii), cap. The Victory (Biruinţa), ultimul paragraf.

Partea care ne interesează în ambele fragmente este cea subliniată cu litere italice, aplecate. Un adevăr de felul celui care a fost scris în limba profetului trebuie să fie luminos şi precis în acelaşi timp, căci atunci când se are în vedere riscul la care s-a supus Hristos prin întruparea Sa, trebuie să pricepem că posibilitatea de a da greş este musai să fie însoţită de a anume consecinţă pe care noi suntem chemaţi să o înţelegem cum se cuvine, adică potrivit minţii lui Dumnezeu. Urmarea care ar fi putut avea loc, din cauza eşecului lui Isus de a împlini planul mântuirii, trebuie să fie o descoperire divină şi nu o presupunere sau o ipoteză care îşi găseşte izvorul în mintea omului. Nu ne este lăsat nouă să decidem care ar fi putut fi această consecinţă teribilă, dacă Isus ar fi eşuat în misiunea salvării noastre. Ci Dumnezeu, Tatăl nostru, a avut grijă să ne înveţe, prin descoperire divină, care ar fi fost în mod precis această consecinţă îngrozitoare.

Mesajul îngerului al treilea, potrivit Apocalipsei 14, conţine absolut tot ce este necesar pentru mântuirea oricărui suflet omenesc de pe planeta Terra; orice adevăr care face obiectul unei cunoaşteri lămuritoare cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la întruparea lui Hristos - adică taina lui Dumnezeu -, la principiile de guvernare divină, ş.a.m.d. Este cea mai luminoasă descoperire, cea mai amplă, lămuritoare şi exactă explicaţie, deopotrivă, a Vechiului şi Noului Testament. Unele mari adevăruri ale Bibliei, necunoscute niciodată până la timpul sfârşitului, timp care marchează sfârşitul domniei papalităţii şi începutul vestirii celor trei solii îngereşti din Apocalipsa 14, sunt toate conţinute şi presărate peste tot în Spiritul profeţiei, adică în toate aceste trei solii îngereşti menţionate. Printre aceste adevăruri fabuloase amintesc doar pe cele legate de identitatea celor patru făpturi vii, a cărţii sigilate cu şapte peceţi, identitatea lui Melhisedec, preoţia după rânduiala lui Melhisedec şi lucrarea desăvârşirii, descoperirea lămurită, într-un mod unic, a persoanei divine a Duhului Sfânt, păcatul ca natură spirituală prezentă în natura omenească, caracterul lui Dumnezeu manifestat doar potrivit principiilor neprihănirii şi ale guvernării divine, sigiliul Duhului Sfânt şi sigiliul Marelui nostru Preot, etc.  

Prin urmare, având un asemenea Tată, ar fi fost nefiresc să fim lăsaţi noi să dăm cu presupusul în anumite lucruri care vizau persoana şi misiunea Mântuitorului, sau oricare alte adevăruri care sunt Evanghelia veşnică. Aşadar, ce consecinţă ar fi avut loc dacă Isus ar fi fost învins de Satana? Potrivit traducerii româneşti, El ar fi fost pierdut pentru veşnicie, lucru ce nu poate fi înţeles decât într-un singur fel, şi anume pierderea vieţii veşnice, deci inexistenţa. Veşnicia este eternitate doar dacă este în sine viaţă veşnică, un ceva continuu plin de prezenţa lui Dumnezeu şi mai ales a lui Isus Hristos, în calitatea Lui de Fiu al lui Dumnezeu. Putem conchide că ar fi fost imposibil să mai vorbim despre trei persoane ale Dumnezeirii, din moment ce s-ar fi isprăvit cu persoana Mântuitorului. Dar, ce poate să însemne Cerul fără a doua Persoană a Dumnezeirii! Cum ar fi Cerul fără prezenţa Fiului lui Dumnezeu, dacă definiţia, singura de altminteri, a Cerului este prezenţa continuă a Fiului lui Dumnezeu cu această calitate excepţională, fără de care ar fi imposibilă existenţa? Dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi fost înfrânt de Satana şi El ar fi fost pierdut pentru veşnicie, atunci în ce fel se mai poate vorbi despre Cer, ori despre alimentarea cu viaţă şi continuitatea existenţei celor creaţi, de vreme ce tot ce este creat depinde de viaţa care vine de la Dumnezeu prin Isus Hristos?

Ce ne spune Duhul lui Dumnezeu, care face lumină deplină în această privinţă? Că "El (Dumnezeu Tatăl) i-a îngăduit să dea piept cu primejdiile vieţii la fel ca oricare om, să ducă lupta vieţii ca orice copil omenesc, cu riscul eşecului şi al pierderii veşnice". Deci, potrivit minţii lui Dumnezeu, care ştie cel mai bine care ar fi fost această consecinţă îngrozitoare, Fiul lui Dumnezeu - Isus Hristos - risca eşecul şi o pierdere veşnică, eternă, permanentă. A fi pierdut pentru veşnicie nu-i totuna cu a suferi o pierdere veşnică. Nu au acelaşi înţeles, ba dimpotrivă sunt tot atât de opuse cum sunt lumina cu întunericul. 

În ambele paragrafe, aşa cum au fost ele scrise în limba engleză, este folosită expresia "eternal loss", care se traduce doar cu "pierdere veşnică" şi nimic mai mult. Ca atare, una este să fii pierdut pentru totdeauna şi cu totul altceva este să suferi un eşec şi o pierdere veşnică. Bunăoară, putem spune despre cineva îndurerat profund, căruia i-a murit cea mai dragă fiinţă într-un accident provocat chiar de către el, că a suferit un eşec grozav şi o pierdere definitivă a fiinţei dragi. Neatenţia la volan a costat viaţa soţiei sale. Însă, cu totul altceva este să spunem că un expert în echilibristica mersului pe cablu, întins deasupra cascadei Niagara, înţelegând riscul la care se expune, este totuşi înfrânt şi pierdut pentru totdeauna prin faptul că face un singur pas greşit, la care nu se aştepta deloc, alunecându-i piciorul şi dezechilibrându-se, căzând astfel în gol în apele învolburate de dedesubt şi murind într-o manieră neaşteptată. 

Deci, dacă Isus ar fi cedat în lupta vieţii pentru mântuirea noastră, El ar fi eşuat şi ar fi suferit o pierdere veşnică. Acum, la ce anume raportăm această pierdere veşnică? Răspunsul este unul singur: la omenire şi la Universul creat de Dumnezeu fiindcă planul mântuirii nu ar fi fost îndeplinit prin moartea ispăşitoare a Mielului lui Dumnezeu. Hristos ar fi pierdut prin incapacitatea de a salva omenirea şi de asemenea ar fi pierdut stăpânirea asupra împărăţiei cereşti cu tot ce conţine ea. Planul mântuirii prevedea edificarea minţilor îngerilor şi a locuitorilor celorlalte lumi în ce priveşte principiile întunericului, propuse de către Satana ca mijloc de desfăşurare a vieţii fără legea lui Dumnezeu; salvarea omului prin lucrarea de ispăşire, prin sângele Mântuitorului, de la dispariţie veşnică, şi, drept consecinţă, se oferea stabilitate definitivă, pe vecie, Universului şi existenţei creaţiei, fără posibilitatea de a mai răsări vreodată păcatul.

Realitatea existenţei posibilităţii eşecului, ce plana asupra misiunii Mântuitorului, nu este ascunsă de Dumnezeu, ci descoperită, şi ne spune limpede ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut loc acest eşec. Planul mântuirii ar fi fost distrus, Hristos ar fi rupt legământul făcut cu Tatăl, în care se preciza, prin angajament, că Isus, pe pământ, nu se va folosi niciodată de puterea divinităţii Sale să scape de ispitele lui Satana sau dintr-o împrejurare dureroasă ori deosebit de primejdioasă, aşa cum au fost cele trei ispite din pustie, iar toate acestea ar fi demonstrat că pretenţiile lui Satana sunt juste, au fundament, că principiile propuse de el sunt mai bune decât ale lui Dumnezeu şi că el merită locul pe care-l solicitase, acela de a fi ca Dumnezeu.

     "Una dintre clauzele legământului dintre Tatăl şi Fiul în privinţa întrupării, a fost >nu pot face nimic de la Mine însumi<. Ioan 5,30. Dacă Hristos ar fi fost înşelat prin ispitele diavolului şi şi-ar fi exercitat puterea supranaturală pentru a ieşi din dificultate, El ar fi rupt legământul făcut cu Tatăl, de a fi un reprezentant al omenirii." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. Isus ca Dumnezeu, par. 1.

Pierderea suferită de Isus, în cazul eşecului numai într-una din multele sale lupte ale vieţii, care erau aidoma luptelor noastre, cu deosebirea că erau mult mai accentuate ca intensitate datorită curăţiei Sale sufleteşti, ar fi avut ca urmare înfrângerea Dumnezeirii în încercarea de a salva omul şi Universul de prezenţa păcatului. S-ar fi demonstrat că principiile neprihănirii şi ale guvernării lui Dumnezeu nu ţin la proba păcatului, că, încercate fiind de păcat, nu fac faţă prin manifestarea iubirii, milei şi bunătăţii divine, că nu au putere înaintea puterii păcatului şi că, deci, păcatul este mai tare decât neprihănirea. În condiţiile păcatului, manifestarea bunătăţii, milei şi iubirii divine ţine o vreme după care continuă în spiritul principiilor satanice, subliniate de frică, cruzime, violenţă şi constrângere. 

Noi trebuie să înţelegem bine ce a implicat şi implică marea luptă dintre Hristos şi Satana. Dacă, fie şi cât de infim, s-ar fi creat aparenţa că păcatul poate fi înfrânt prin vreunul din mijloacele care aparţin împărăţiei lui Satana, atunci Dumnezeu ar fi fost biruit definitiv. Hristos trebuia să fie descoperirea integrală, veşnică şi supremă a principiilor neprihănirii, care rezistă la orice test al păcatului. Modul Său de manifestare trebuia să fie în contrast vădit şi permanent, clipă de clipă, cu pretenţiile nejustificate ale lui Satana, care susţine şi astăzi că se poate trăi fără legea lui Dumnezeu. În viaţa Mântuitorului nu trebuia să-şi găsească locul nici cea mai infimă formă de manifestare, prin gândire, vorbire sau comportament, a principiilor satanice, care stau la temelia lumii noastre păcătoase. Dacă Isus ar fi căzut în capcana unui singur gând păcătos, ar fi fost înfrânt; însă El nu s-a supus ispitei nici măcar printr-un singur gând, atât de eficace a fost credinţa şi educaţia Sa, din copilărie până la maturitate.

     ">Vine stăpânitorul lumii acesteia<, a spus Isus, >el n-are nimic în Mine<. Ioan 14,30. În El nu se găsea nimic care să răspundă la amăgirile lui Satana. El nu s-a lăsat ademenit de păcat. Nici chiar printr-un gând nu s-a supus ispitei. Aşa poate să fie şi cu noi. Natura omenească a lui Hristos era unită cu cea dumnezeiască; El era pregătit de luptă prin locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt. Iar El a venit să ne facă părtaşi la natura Lui dumnezeiască." Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, penultimul paragraf. 

Miza luptei celei mari era una cu consecinţe uriaşe, atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru Satana, prinţul răutăţii şi cruzimii. Era deci suficient ca Satana să-l poată determina pe Isus să cadă sub ispitele sale fie numai şi printr-un gând, şi atunci speranţa neamului omenesc s-ar fi evaporat, ar fi pierit pe vecie. Atât de trainică şi exactă trebuia să fie cunoaşterea Scripturilor, exercitarea credinţei în Dumnezeul cerului ca Tatăl cel iubitor şi atât de profundă trebuia să fie educaţia lui Isus în domeniul religios, încât toate acestea să-l ajute în lupta cu Satana. El a unit puterea divină cu natura lui omenească, slabă şi păcătoasă. Trăia doar prin Cuvântul lui Dumnezeu, respira putere şi viaţă din Cuvânt, vorbea permanent ca Unul care avea putere de a trezi interes numaidecât în ce priveşte marile adevăruri ale Evangheliei. Isus era un adevărat balsam vindecător pentru umanitate. 

Să lăsăm în continuare ca Duhul lui Dumnezeu să facă mai multă lumină cu privire la situaţia reală ca Isus să cedeze în faţa ispitei sau să-şi folosească puterea Sa creatoare, divină, pentru a se salva dintr-o împrejurare nedorită ori surprinzătoare pentru natura Lui umană. Existau deci două mari posibilităţi ca Isus să fie înfrânt: una, să cedeze la vreuna dintre ispitele lui Satana şi să-şi folosească puterea divină pentru a ieşi din criză, ori pentru a face o minune, cum i s-a cerut să facă în pustia ispitirii, prin prefacerea pietrelor în pâine, şi a doua, să păcătuiască, asemenea lui Adam, dând credit ispitei, şi să ajungă sub puterea lui Satana. Cea de-a treia ispită din pustie ne descoperă acest aspect al ispitei, când Lucifer i-a propus lui Isus un târg, şi anume să îi recunoască supremaţia închinându-se înaintea lui. Dacă Isus ar fi făcut aceasta, ar fi păcătuit şi ar fi trecut sub controlul direct al lui Satana. 

Acum, care ar fi fost consecinţele în aceste două situaţii, dacă Isus ar fi fost înfrânt de diavolul, pe o cale sau pe alta? Mai precis, ce s-ar fi întâmplat cu persoana Mântuitorului? Să permitem Duhului Sfânt să ne lumineze mintea potrivit gândului care era şi în Hristos Isus, căci pe noi ne interesează doar răspunsul lui Dumnezeu la această problemă cu care s-ar fi putut confrunta în mod real Isus, Fiul Său preaiubit. Astfel, dacă Isus ar fi fost înşelat de ispitele perfide ale lui Satana de a-şi folosi puterea divină, făcând o minune pentru sine, ca să se salveze dintr-o situaţie anume, atunci Isus nu ar mai fi putut împlini planul mântuirii şi nu avea cum să mai fie reprezentantul omului şi nici înlocuitorul acestuia. În atare situaţie, Dumnezeu ar fi fost înfrânt şi Universul scăpat de sub controlul Său. Mântuitorul s-ar fi întors în Cer înfrânt, căci în planul mântuirii clauza, care constituia temelia lui pentru aducerea l-a îndeplinire şi biruinţă, era ca Fiul lui Dumnezeu întrupat să nu-şi folosească în nici o împrejurare şi nici o clipă puterea divinităţii Sale pentru a face vreo minune în folosul Său, şi asta pentru că omul, pe care îşi propusese să-l salveze, în condiţiile prezenţei păcatului, nu deţine nici o putere miraculoasă care să-l facă în stare să se apere în faţa lui Satana şi nici să se salveze.

Fiul lui Dumnezeu trebuia să accepte limitele naturii omeneşti cu absolut tot ce implică ea, mai puţin păcătoşenia acesteia. În acest sens stă scris: "Una dintre clauzele legământului dintre Tatăl şi Fiul în privinţa întrupării, a fost >nu pot face nimic de la Mine însumi<. Ioan 5,30. Dacă Hristos ar fi fost înşelat prin ispitele diavolului şi şi-ar fi exercitat puterea supranaturală pentru a ieşi din dificultate, El ar fi rupt legământul făcut cu Tatăl, de a fi un reprezentant al omenirii." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. Isus ca Dumnezeu, par. 1.

     "A fost o misiune dificilă pentru Prinţul vieţii să aducă la îndeplinire planul făcut pentru salvarea omului, prin îmbrăcarea divinităţii Sale în omenesc. El primise slavă în curţile cereşti şi era familiarizat cu puterea absolută. Era tot atât de dificil pentru El să păstreze nivelul omenescului cum este dificil pentru oameni să se ridice deasupra nivelului scăzut al naturii lor decăzute şi să fie părtaşi ai naturii divine. Hristos a fost supus la încercările cele mai grele, având nevoie de tăria tuturor facultăţilor Sale, pentru a rezista înclinaţiei de a-şi folosi puterea în timpul primejdiei, pentru a se salva singur şi a triumfa asupra puterilor prinţului întunericului. Satana a demonstrat că el cunoaşte punctele slabe ale inimii omeneşti şi şi-a folosit toată puterea pentru a profita de slăbiciunea naturii omeneşti pe care Hristos a luat-o asupra Sa, cu scopul de a birui ispitele în locul omului." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. Isus ca Dumnezeu, par. 2.

     "Biruinţa şi ascultarea lui Hristos sunt acelea ale unei adevărate fiinţe omeneşti." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. Ascultarea lui Hristos nu a fost dinspre Dumnezeu spre Dumnezeu, ci dinspre omul Isus spre Dumnezeu, par. 1.

Trebuie să fim foarte atenţi la modul cum ne comunică Duhul Sfânt aceste mari adevăruri. El ne spune că Isus ar fi putut uza de puterea divinităţii Sale pentru a se salva dintr-o situaţie şi a triumfa astfel asupra puterilor întunericului. Acest lucru nu l-ar fi adus în situaţia de a deveni păcătos, asemenea lui Adam, care pierduse neprihănirea ce-i fusese dată de Isus. Cu alte cuvinte, Isus se putea folosi de autoritatea Sa de Dumnezeu, ce-i aparţine veşnic de drept, pentru a-l alunga pe diavolul şi a scăpa din strânsoarea ispitelor demonilor, triumfând asupra lor. Acesta era un drept divin pe care ar fi putut să-l folosească; numai că, procedând în felul acesta, ar fi încălcat legământul cu Tatăl şi nu mai putea fi deloc un reprezentant al omului, fiindcă pur şi simplu nu ne putea reprezenta folosindu-şi puterea creatoare, puterea divinităţii Sale, ca să se salveze din pustia ispitirii, de exemplu. 

Deci, nu era nevoie ca Isus să devină păcătos, pentru a putea fi înfrânt, ci era suficient să fie determinat cumva de diavolul să apeleze la propria-i putere divină pentru a-l alunga pe el şi demonii lui, ca să iasă din lupta cu ei fără suferinţă. Prin urmare, dacă Isus ar fi dat greş în a ne reprezenta în mod deplin, el nu ar fi devenit un păcătos, asemenea lui Adam, dar ar fi fost înfrânt de diavolul, iar planul mântuirii ar fi fost zădărnicit pentru totdeauna, Satana şi demonii s-ar fi salvat. Însă, influenţa acestei înfrângeri s-ar fi răsfrânt definitiv asupra împărăţiei lui Dumnezeu şi asupra celor trei persoane ale Dumnezeirii. Isus, Fiul lui Dumnezeu şi al omului, s-ar fi întors în cer, dar numai ca înfrânt.

Acum, să lăsăm Duhul lui Dumnezeu să ne edifice în privinţa situaţiei în care Hristos ar fi devenit păcătos în natura lui omenească, asemenea lui Adam. Nu voi face nici cea mai mică încercare să presupun ceva sau să arunc vreo ipoteză personală în această problemă deosebit de interesantă, căci rezolvarea ei este demnă de numele lui Dumnezeu şi poartă direct amprenta Tatălui din cer. Cred că a sosit timpul să înţelegem că solia îngerului al treilea conţine tot adevărul descoperit pentru mântuirea omului. Nu lipseşte absolut nimic din cadrul acestei solii; ba mai mult, adevăruri revelatoare, proaspete şi curate vor ieşi la iveală, fiind încărcate cu toată puterea Dumnezeirii, căci ele vor fi slava îngerului al patrulea prin care va fi luminat întregul pământ.

Aşadar, ce s-ar fi întâmplat cu persoana Mântuitorului dacă ar fi cedat vreunei ispite, căzând sub puterea lui Satana? Ar fi pierit ca persoană cu înfăţişare umană sau ar fi putut să-şi reia locul în cer, dar bineînţeles ca un înfrânt, purtând ruşinea înfrângerii pe vecie, asemenea unui stigmat? Stă scris:

     "Dacă Satana l-ar fi făcut pe Hristos să păcătuiască în cel mai mic amănunt, el ar fi strivit capul Mântuitorului. Dar el n-a putut decât să-i rănească călcâiul. Dacă ar fi strivit capul lui Hristos, ar fi pierit speranţa neamului omenesc. Mânia divină ar fi venit asupra Lui, aşa cum a venit asupra lui Adam. Hristos şi biserica ar fi rămas fără speranţă." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. În privinţa caracterului Său omenesc, Hristos a fost fără păcat, par. 1.

În situaţia în care Fiul omului ar fi păcătuit, chiar şi în cel mai mic detaliu, atunci El şi biserica ar fi rămas fără speranţă, mânia lui Dumnezeu căzând asupra lor. Mânia lui Dumnezeu căzută asupra lui Adam a însemnat despărţirea de Dumnezeu, dar nu şi imposibilitatea ca el şi urmaşii lui să poată fi mântuiţi prin pocăinţă şi credinţă. În urma acestui adevăr, putem trage concluzia, fără să greşim, că atât Hristos, cât şi biserica ar fi ajuns în starea de despărţire de Dumnezeu, de viaţa lui Dumnezeu. Acum, nu ar însemna acest lucru că persoana Mântuitorului ar fi fost pierdută pentru eternitate? Trebuie să fim foarte atenţi la răspuns, căci se aseamănă foarte bine cu rătăcirea că a doua Persoană a Dumnezeirii, Isus Hristos, dacă ar fi dat greş în misiunea Sa de salvare a omului, indiferent cum, El ar fi fost pierdut pentru veşnicie, adică ar fi murit şi ar fi dispărut din rândul celor trei persoane ale Dumnezeirii. 

Traducerea în limba română către aşa ceva trimite mintea cititorului, şi asta pentru că nu a respectat, din neatenţie, intenţia profetului şi nici gândul lui Dumnezeu. Ca să răspundem potrivit minţii lui Dumnezeu, atunci trebuie să avem în vedere persoana Mântuitorului, în calitatea Sa unică de Dumnezeu-om. Întruparea Fiului lui Dumnezeu presupunea realitatea îmbrăcării sau învelirii propriei naturi personale dumnezeieşti cu natura omului degradată de păcat. În pântecele Mariei, a avut loc îmbinarea sau unirea celor două naturi, divină şi umană, în mod cu totul tainic, rezultatul fiind Dumnezeu cu înfăţişare de om, cu individualitate distinctă, în urma unirii celor două naturi, şi cu personalitate omenească, nicidecum divină. 

Fiecare natură care, prin unire, forma Omul Isus Hristos, era distinctă şi au fost păstrate distincte tot timpul, deşi unite una cu cealaltă. În această situaţie, Fiul lui Dumnezeu era pregătit să se manifeste în mod deplin ca om, asemenea oamenilor, în toate privinţele, cu excepţia păcatului acestuia, căci Isus nu s-a născut cu păcătoşenia omului. 

     "În Hristos au fost unite divinitatea şi umanitatea, Creatorul şi creatura. Natura lui Dumnezeu, a cărui lege a fost călcată, şi natura lui Adam, călcătorul ei, se întâlnesc în Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 7, pag. 926.

     "Hristos a avut două naturi: natura omului şi natura lui Dumnezeu.

     În El, divinitatea şi umanitatea au fost îmbinate şi, prin păstrarea fiecărei naturi distincte, El a oferit lumii o reprezentare a caracterului lui Dumnezeu şi a caracterului unui om desăvârşit." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. Când Hristos a venit pe pământ, El nu a schimbat divinitatea cu umanitatea, ci a unit natura umană cu natura Sa divină, par. 1.

     "Dar, deşi slava divină a lui Hristos a fost acoperită pentru un timp şi eclipsată prin acceptarea naturii omeneşti, totuşi El nu a încetat să fie Dumnezeu. Omenescul nu a loc locul divinităţii şi nici divinitatea locul omenescului. Aceasta este taina evlaviei. Omenescul şi divinitatea au fost în Hristos una, strânse şi inseparabile, şi totuşi ele au o individualitate distinctă. Deşi Hristos s-a umilit pe Sine pentru a deveni om, dumnezeirea era totuşi proprietatea Sa." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 5, pag. 1129.

Un lucru care trebuie ştiut de toţi creştinii este acela că Dumnezeu nu poate fi afectat niciodată de ispite şi de păcat, adică nu poate păcătui sub nici o formă orice s-ar întâmpla. Stă scris: "Nimeni, când este ispitit, să nu zică: >Sunt ispitit de Dumnezeu<. Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni." Iacov 1,13. Potrivit acestui adevăr indestructibil şi clar, atunci înseamnă că, Isus în natura lui divină, care este proprietatea Sa de drept din veşnicie, pe care a îmbrăcat-o cu o natură umană predispusă păcătuirii, nu putea fi ispitit de Satana şi nici nu putea fi făcut să păcătuiască vreodată în nici un timp şi în nici o împrejurare. Deci, nu putem vorbi niciodată de faptul că Isus ar fi păcătuit în natura lui de Dumnezeu, deci ca Dumnezeu. Aşa ceva este imposibil. De aceea se spune limpede că cele două naturi ale Sale erau distincte, deşi unite, una fiind indestructibilă şi cu neputinţă de ispitit, aceasta fiind natura Lui divină, iar cealaltă, natura omenească, slabă, decăzută şi păcătoasă, plină de infirmităţile care ne sunt prea bine cunoscute, care putea fi şi a fost asaltată de ispitele lui Satana. 

Aşa că, dacă Isus ar fi cedat în faţa vreunei ispite a lui Satana, şi ar fi devenit astfel păcătos, ar fi făcut-o omul Isus în natura Lui omenească, prin mintea şi voinţa Sa omeneşti. Numai natura umană putea fi mânjită de păcat, niciodată natura divină. Toate alegerile şi deciziile lui Isus au fost făcute potrivit minţii Lui omeneşti specifică unei naturi omeneşti slabe şi păcătoase, aşa cum preluase El din Maria această natură. El se obligase, prin legământ, să trăiască asemenea omului, să gândească, să simtă şi să se manifeste asemenea unui om, cu tot ce implică noţiunea de om, cu excepţia păcătoşeniei acestuia. 

     "El a îmbrăcat divinitatea Sa cu natura omenească. A fost tot timpul Dumnezeu, dar nu s-a manifestat ca Dumnezeu...

     Ca membru al familiei omeneşti, a fost muritor, dar ca Dumnezeu, El era Izvorul vieţii pentru lume." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. Isus ca om, par. 2, 3.

Aşadar, putem spune cu certitudine că, dacă Mântuitorul ar fi păcătuit, cedând ispitelor lui Satana, El ar fi făcut-o doar în natura Lui omenească, nicidecum în cea divină. Numai în acest sens trebuie să înţelegem că Isus şi biserica ar fi rămas fără speranţă. Persoana lui Isus din Nazaret, vreau să spun omul Isus, ar fi trebuit să sufere mânia şi judecata lui Dumnezeu, ca orice om care nu beneficiază de sângele ispăşirii. Păcătuirea lui Hristos ar fi făcut să nu poată exista sânge ispăşitor, Mântuitor, iertare şi reabilitarea omului. Biserica, adică toţi credincioşii de pe pământ, împreună cu păcătoşii, ar fi rămas fără speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice. 

Fiindcă Duhul lui Dumnezeu ne vorbeşte despre două naturi distincte, unite în Isus din Nazaret, ca Fiu al omului, atunci devine limpede că rezultatul păcătuirii lui Hristos ar fi condus la pierderea dumnezeirii Sale. Această pierdere nu înseamnă anihilare sau pieire, căci natura divină este indestructibilă şi nemuritoare. Asta înseamnă că divinitatea din omul Isus Hristos s-a fi întors din nou în ceruri, pe aceeaşi cale cum a fost adusă pe pământ, adică prin intermediul celei de a treia Persoane a Dumnezeirii, Duhul Sfânt. Câtă vreme Isus rămânea credincios Tatălui şi planului de mântuire, tot atâta vreme îşi putea păstra dumnezeirea Sa. Să luăm aminte la aceste cuvinte inspirate, pline de putere: "Divinitatea Sa nu putea fi pierdută atâta timp cât El rămânea credincios şi drept loialităţii Sale." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. Cele două naturi au fost una, strânse şi inseparabile, deşi fiecare are o individualitate distinctă, par. 1. 

Putem conchide, pe baza tuturor celor afirmate, că păcătuirea lui Isus însemna realmente pieirea omului Isus din Nazaret, ca orice om păcătos, lipsit de sânge ispăşitor, fapt care aducea cu sine şi pierderea divinităţii Sale. În cer, Fiul lui Dumnezeu, dezbrăcat de omenescul Său înfrânt, şi-ar fi recăpătat chipul de odinioară, de înger, dar era obligat să accepte ruşinea unei înfrângeri veşnice, ceea ce înseamnă o pierdere veşnică a tot ce ţine de împărăţia lui Dumnezeu, inclusiv scaunul Său de domnie. Înfrângerea Sa ar fi dat credit deplin insinuărilor lui Satana, principiile sale trebuind să devină un mod de viaţă pentru locuitorii Cerului şi ai întregului Univers. Înfrângerea Fiului lui Dumnezeu ar fi îndreptăţit pe vecie caracterul lui Satana şi comportamentul propus de el, şi anume un comportament fără legea vieţii, legea celor zece porunci, unde constrângerea, cruzimea şi violenţa sunt la ele acasă. 

Duhul Sfânt ne invită la o înţelegere mai înaltă a riscului pe care şi l-a asumat Isus; de asemenea doreşte să înţelegem că Fiul lui Dumnezeu, întrupat ca om, se putea dezbrăca oricând de natura Lui omenească, fie prin voinţă divină, fie prin cedarea în faţa ispitelor lui Satana, deci în situaţia când păcătuia ca om. Fiul lui Dumnezeu, păcătuind ca om presupunea ca un fapt real obligativitatea dezbrăcării naturii Lui divine de natura omenească, de-acum supusă puterii păcatului, şi întoarcerea în Cer ca înfrânt. Este aşa fiindcă divinitatea nu poate muri, nu poate păcătui şi nici măcar nu poate fi ispitită. Isus din Nazaret nu putea păcătuia niciodată în natura Lui divină. Aşa ceva era de-a dreptul imposibil. Fiul lui Dumnezeu putea ceda ispitei şi putea păcătui doar în natura Lui omenească, aceasta fiind distinctă de natura Lui divină. Dumnezeirea nu poate fi pângărită de nici o formă de manifestare a existenţei păcatului. 

În concluzie, când citim că Hristos a riscat eşecul, înfrângerea şi pierderea veşnică, acest fapt înseamnă exact ceea ce Duhul lui Dumnezeu ne-a descoperit mai sus. În ambele cazuri divinitatea lui Isus ar fi trebuit să accepte înfrângerea survenită prin intermediul naturii omeneşti. Dacă ar fi încălcat legământul cu Tatăl, folosindu-şi puterea pentru a scăpa de ispite sau pentru a ieşi dintr-o situaţie neplăcută, triumfând prin ea asupra lui Satana şi demonilor, atunci Fiul lui Dumnezeu, cu înfăţişarea de om, aşa cum s-a născut pe pământ, se putea întoarce în cer înfrânt şi plin de ruşine, fără ca omul să poată fi mântuit şi fără drept la puterea supremă, pe care trebuia să o împartă cu Satana, dacă ar fi fost cu putinţă aşa ceva. De asemenea, dacă ar fi fost făcut să păcătuiască, indiferent cum, de către diavolul, atunci omul Isus din Nazaret ar fi pierdut divinitatea sa sau natura lui divină, urmând, în singura calitate ce îi mai rămânea, aceea de simplu om, să sufere mânia lui Dumnezeu, fără iertare, căci sânge ispăşitor nu cursese, fiindcă a fost înfrânt definitiv de diavolul. Divinitatea s-ar fi întors la tronul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, reluându-şi chipul de odinioară, acela de înger, dar în calitate de Dumnezeu înfrânt ca om. O ruşine veşnică ar fi urmat să înfrunte şi să sufere Dumnezeirea, din cauza eşecului şi al pierderii suferite de Fiul Său. 

Aşa că, mântuirea noastră a comportat un risc îngrozitor, teribil şi neînchipuit de îngrozitor, pe care a hotărât să şi-l asume singur şi neconstrâns Fiul minunat al lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, al tuturor. Ce putem spune, ce cuvinte să folosim pentru a-i mulţumi că a biruit în numele omului, că a fost reprezentantul nostru într-un mod desăvârşit şi că mijloceşte pentru noi, sus în sanctuarul ceresc, în dorinţa Lui nestinsă să ne ştie mântuiţi! E o minune că trăim, dar e dincolo de putinţa de a înţelege vreodată dragostea infinită a lui Dumnezeu, care s-a supus la un asemenea risc de dragul omului păcătos şi neascultător. Minunează-te cerule şi rămâi încremenit pământule!

     "Apoi, pe măsură ce gloriile căminului cel veşnic izbucnesc asupra simţurilor noastre extaziate, ne vom aminti că Isus a lăsat toate acestea pentru noi, că El nu numai că a devenit un exilat din curţile cereşti, ci şi-a asumat riscul eşecului şi al pierderii veşnice." The Desire of Ages (Hristos Lumina Lumii), cap. The Victory (Biruinţa), ultimul paragraf.