Într-o zi din acei ani de început, tulburi şi chinuitori ai comunismului, după multă detenţie cu prea multă suferinţă spre a putea fi descrisă vreodată de vreun condei iscusit, Richard Wurmbrand primi într-o boxă a închisorii, în sfârşit, în vizită pe fiul său, Mihai. După ce se aşeză în faţa tatălui, despărţiţi fiind de o fereastră cu zăbrele a acestei boxe speciale, Mihai îi zise părintelui său, din partea mamei lui, neobosita Sabina, soţia lui Richard, că şi dacă ar muri în închisoare, ei toţi se vor întâlni într-o bună zi în Rai. Consolat de aceste cuvinte puţine, dar încurajatoare, tatăl îl întrebă pe fiul despre ce mai face Sabina şi dacă au cumva ce să mănânce. Mihai răspunse în felul următor: "S-a făcut bine. Avem mâncare, Tatăl nostru este foarte bogat". La auzul acestor cuvinte, gardienii chicotiră fiindcă crezuseră că soţia lui Richard s-a recăsătorit. Vezi Cu Dumnezeu în subterană, Partea a patra, secţiunea 8.
Din această întâmplare reală avem de învăţat principiul simplu de interpretare a cuvintelor care poartă specificul doar al celor care sunt o familie adevărată, şi ai cărei membri se cunosc foarte bine fiecare, motiv pentru care limbajul lor, exprimat în cuvinte, îi defineşte ca fiind "pe aceeaşi undă" şi este totodată specific şi comun gândirii lor. Solia adusă de fiul a fost înţeleasă de tatăl exact aşa cum a fost exprimată în cuvinte, fiindcă amândoi ştiau cine este Tatăl cel bogat care le asigurase traiul de toate zilele. Pe când gardienii, deşi au auzit exact aceleaşi cuvinte, au presupus, interpretându-le, că ar face referire la o recăsătorire a Sabinei cu un om bogat. Şi astfel, avem aceleaşi cuvinte auzite de două părţi diferite, care dau un înţeles acestora în funcţie de cunoştinţa comună şi specifică unui mod de gândire creştin al unei familii creştine, şi de presupuneri, bazate pe o interpretare cu totul greşită a cuvintelor, din lipsa adevăratei cunoaşteri şi a unei gândiri specifice unei familii unite în acelaşi spirit, care face ca limbajul de exprimare să fie comun tuturor.
Tot astfel se întâmplă şi cu limbajul şi formele omeneşti de exprimare biblică, pentru unii sună într-un fel şi sunt interpretate în orice chip numai cum trebuie nu, iar pentru alţii, puţini, foarte puţini la număr, ele înseamnă exact ce a intenţionat Inspiraţia divină să însemne, pentru că aceştia, puţinii oameni credincioşi născuţi din nou, fac parte în mod real din familia Cerului. Limbajul lor este comun şi poartă specificul unei cunoaşteri bazate pe încredere reciprocă, cât şi a unei cunoaşteri a Cuvântului lui Dumnezeu după înţelesul lui adevărat, prin Duhul Sfânt. Mântuitorul a spus: "Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi într-adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi". Matei 8,31.32.
În cuvintele de mai sus, Mântuitorul trasează principiul după care toţi cei ce sunt ucenicii Lui vor cunoaşte adevărul şi vor deveni liberi. Deci, cine poate cunoaşte adevărul? Doar aceia care sunt ucenicii Lui. Şi cine sunt cu adevărat ucenicii Lui? Numai aceia care rămân în cuvântul Lui! A rămâne în Cuvântul lui Hristos înseamnă a pricepe limbajul de exprimare divin şi solia pe care acesta îl conţine, fără greşeală. Chiar dacă felul de exprimare divin poartă specificul modului de vorbire omenesc, totuşi înţelegerea acestuia, a soliei cuprinse în cuvintele exprimate, este doar caracteristica familiei cereşti şi a tuturor copiilor lui Dumnezeu de pe pământ, care au rămas şi rămân permanent în Cuvântul lui Dumnezeu. Când Dumnezeu vorbeşte acestor unşi ai Săi de pe pământ, ei aud de două ori, adică înţeleg la perfecţie, pentru nivelul lor de experienţă a cunoaşterii lui Dumnezeu, solia cuprinsă în cuvintele rostite de Dumnezeu. "O dată a vorbit Dumnezeu, de două ori am auzit că >Puterea este a lui Dumnezeu<." Psalm 62,11. Puterea care ne face să înţelegem corect solia lui Dumnezeu din cuvintele rostite de El sau de profeţi, este puterea lui Dumnezeu, a treia Persoană a Dumnezeirii, Duhul Sfânt.
Duhul Sfânt este singura Persoană divină care ne face în stare să înţelegem corect mesajul lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, indiferent despre ce subiect este vorba, fără certuri, fără dezbinări, fără vreun spirit ostil, ci prin smerenia unui cuget curat şi a unei minţi luminate de Dumnezeu, prin tăria cea mare a Duhului Sfânt. Duhul Sfânt nu este împărţit în El însuşi, nu spune unora una, şi altora alta. Aşa ceva este străin de caracterul şi de modul de gândire divin. Dumnezeu nu poate fi dezbinat împotriva Lui însuşi. Solia lui Dumnezeu este una singură pentru absolut toţi oamenii, fie credincioşi, fie necredincioşi, fiindcă El este un Dumnezeu care nu se schimbă. "Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb." Maleahi 3,6. Singura problemă majoră pentru cei nepăsători sau care caută pe calea lor adevărul, este că solia lui Dumnezeu nu poate fi înţeleasă în adevărata ei lumină decât de către aceia care rămân în Cuvântul lui Isus.
Prin urmare, în urma celor afirmate, stabilind principiul de înţelegere fără echivoc al mesajului lui Dumnezeu, care ne spune că doar cei ce rămân în Cuvântul lui Isus pot pricepe corect semnificaţia soliei lui Dumnezeu, trebuie să spun că cuvintele lui Petru, aşa cum le-am redat în debutul studiului de faţă, şi inspirate de Duhul Sfânt, trebuie că au o singură înţelegere corectă. Să permitem, aşadar, Duhului care le-a inspirat să facă lumină şi să scoată la suprafaţă frumuseţea plină de farmec a înţelesului lor pentru toţi.
Problema care s-a ridicat de-a lungul timpului, şi care bântuie şi astăzi în creştinătate, este de ce formula de botez aici, şi în alte părţi ale cărţii Faptele apostolilor, este diferită de cea enunţată de Mântuitorul în Evanghelia după Matei: "Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Matei 28,19. Realitatea este că între cele două formule de botez nu există absolut nici o diferenţă în ce priveşte înţelesul şi, deci, mesajul divin. Ele nu au fost menite să provoace dezbateri despre câte persoane ale Dumnezeirii alcătuiesc triada sau triunitatea divină, şi nici dacă formula botezului trebuie rostită într-un fel sau altul. Între cuvintele lui Isus, exprimate în Matei, şi cuvintele lui Petru, redate în Fapte, nu există deosebiri şi nu au semnificaţii diferite. Este aceeaşi solie, fiindcă trebuie să fie acelaşi Duh care le-a inspirat. Toată diferenţa lor, în felul în care au fost rostite, constă în împrejurările în care botezul avea loc, de asemenea, trebuie să ţinem cont şi de cine erau cei care erau aduşi la pocăinţă, astfel încât să fie pronunţate într-un anumit fel cuvintele, potrivite împrejurărilor şi persoanelor botezate şi, în cele din urmă, mai trebuie să ţinem cont de timpul şi societatea din care proveneau cei botezaţi. Botezul prin scufundare este acelaşi în toate epocile, de la înfiinţarea acestuia de către Ioan Botezătorul, dar formula de botez depindea de fondul religios al celor care erau aduşi la pocăinţă, de împrejurări şi chiar de timpul când se efectua botezul, cu precădere cel în care au trăit apostolii.
Întrebarea: "De ce iudeii convertiţi, după cuvântarea lui Petru în Ziua Cincizecimii, au fost botezaţi "doar" în Numele lui Isus, şi nu aşa cum ne sfătuieşte Răscumpărătorul în Matei, adică în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt?", îşi găseşte răspunsul chiar în contextul celor descrise, şi aici am în vedere împrejurările în care se desfăşoară acţiunea, timpul când este rostită cuvântarea, precum şi fondul religios al celor convertiţi.
Ziua Cincizecimii, care cădea la cincizeci de zile după sărbătoarea Paştelui, era o sărbătoare iudaică ce prefigura primirea Duhului Sfânt în plinătatea Lui, o plinătate corespunzătoare nevoii şi împrejurărilor în care se aflau ucenicii, adică de a duce lumii Evanghelia.
"Aceste zile de pregătire au fost zile de adâncă cercetare a inimii. Ucenicii şi-au dat seama de nevoia lor spirituală şi au strigat către Domnul după ungerea sfântă care avea să-i facă destoinici pentru lucrarea de câştigare de suflete. Ei nu au cerut o binecuvântare care să le servească numai lor. Asupra lor apăsa povara salvării sufletelor. Ei au înţeles că Evanghelia trebuia să fie dusă lumii şi, în vederea acestui lucru, cereau puterea pe care Domnul Hristos le-a făgăduit-o.
În timpul perioadei patriarhale, influenţa Duhului Sfânt fusese deseori descoperită în chip vădit, însă niciodată în plinătatea ei. Acum, ascultând de cuvântul Mântuitorului, ucenicii au înălţat rugăciuni fierbinţi pentru acest dar şi, în cer, Domnul Hristos a adăugat şi mijlocirea Sa. El a cerut darul Duhului, ca să-l poată revărsa asupra poporului Său." Faptele apostolilor, cap. Ziua Cincizecimii, par. 5, 6.
În aceste împrejurări, favorabile revărsării puterii Duhului Sfânt asupra ucenicilor, la Ierusalim veniseră foarte mulţi iudei din diaspora, dar şi cretani, oaspeţi din Roma şi chiar arabi, pentru a participa la această sărbătoare. Când Duhul Sfânt le-a fost dat din belşug, în forma unor limbi de foc, toţi au început să le vorbească iudeilor din diaspora şi în limba lor natală din ţările străine în care se născuseră. Au rămas foarte miraţi de această minune autentică, imposibil de contestat. Numai că, strecuraţi printre aceşti iudei din diaspora se mai aflau preoţi şi rabini din Ierusalim care, ca să combată minunea, au spus în auzul tuturor că toţi cei ce vorbeau în limbi străine de limba aramaică sau ebraică, erau beţi de fapt, că băuseră prea mult şi o luaseră la ureche. Mai erau şi ignoranţi care au îmbrăţişat această presupunere falsă.
În această împrejurare, toţi cei umpluţi de Duhul Sfânt vorbeau vestind Evanghelia prin mulţumiri adresate lui Isus Hristos, către o mulţime de iudei din diaspora, şi nu numai, iar aceşti iudei din diaspora "care înţelegeau diferitele limbi ce se vorbeau, dădeau mărturie despre exactitatea cu care ucenicii vorbeau aceste limbi". Faptele apostolilor, cap. Ziua Cincizecimii, par. 15. Avem, aşadar, cuvintele sau solia lui Dumnezeu rostită în auzul unor iudei cetăţeni ai altor popoare, care nu numai că au mărturisit că tot ce aud este real, ci şi că au înţeles corect solia, fără presupuneri, şi preoţii, rabinii şi ignoranţii iudei din Ierusalim şi împrejurimi care au auzit aceleaşi cuvinte, dar care au încercat să explice, deci să interpreteze, pe "cale naturală, puterea uimitoare a ucenicilor", Faptele apostolilor, cap. Ziua Cincizecimii, par. 15, şi deci manifestarea Duhului Sfânt prin ei şi peste ei.
Avem, aşadar, aceeaşi manifestare a puterii lui Dumnezeu, dar două interpretări, una falsă, cealaltă corectă, în de acord cu împrejurările şi cu minunea care a avut loc. La această acuză, Petru se ridică şi spune că ceea ce a avut loc nu este decât o împlinire a profeţiei lui Ioel. Apoi, el arată în cuvinte clare către moartea şi învierea lui Isus din Nazaret, care era chiar Mesia pe care poporul iudeu l-a aşteptat atâta amar de ani. Este atent să nu se refere în mod direct la învăţăturile lui Isus din Nazaret, pentru a nu stârni prejudecăţile preoţilor şi mai marilor iudei, în schimb face apel la David şi la cuvintele acestuia din profeţia cuprinsă în Psalmul 16 referitor la Mesia. El menţionează faptul că Acela despre care David spunea că "nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor, şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea", Fapte 2,27, este chiar Mesia, şi că această profeţie s-a împlinit în viaţa lui Isus din Nazaret, pe care iudeii l-au răstignit. Acest lucru a stârnit un mare interes pentru toţi iudeii din diaspora şi pentru ceilalţi străini, captivându-i cu modul cum Petru desluşea adevăratul înţeles al Scripturilor Vechiului Testament, şi i-a împins să strige: "Fraţilor, ce să facem?" (Fapte 2,37)
În acest context al împrejurărilor şi al timpului în care se desfăşoară acţiunea, dar şi al contextului în felul cum este descrisă această naraţiune, Petru rosteşte aceste cuvinte adevărate: ">Pocăiţi-vă< le-a zis Petru >şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh<." Fapte 2,38. Formula de botez aici, în acest context, ne descoperă înţelepciunea Duhului în felul de a proceda cu iudeii convertiţi din diaspora, şi anume că minunea petrecută în viaţa lor, în timpul cuvântării lui Petru, este opera lui Dumnezeu, care le-a descoperit că adevăratul şi singurul Mesia, Cel aşteptat de poporul iudeu de peste o mie de ani, este descoperit în profeţiile Vechiului Testament care toate trimit la persoana lui Isus din Nazaret. Asta trebuia să cunoască ei şi orice iudeu de pe faţa pământului: că Isus din Nazaret este adevăratul Mesia şi că minunea schimbării vieţii sau a convertirii inimii lor se datorează lucrării lui Dumnezeu făcută în Numele lui Isus Hristos.
Despre preoţi şi rabini stă scris în această privinţă:
"Ei gândiseră că îi vor găsi pe apostoli copleşiţi de teamă sub mâna cea tare a prigoanei şi uciderii, însă i-au găsit mai presus de orice teamă şi plini de Duh Sfânt, vestind cu putere dumnezeirea lui Isus din Nazaret. Ei i-au auzit declarând cu mult curaj că Acela care nu de mult fusese umilit, batjocorit, lovit de mâini nemiloase şi răstignit, este Prinţul vieţii, înălţat acum la dreapta lui Dumnezeu...
Acum, ei îi auzeau pe ucenici declarând că Cel care fusese răstignit era Fiul lui Dumnezeu. Preoţii şi mai marii tremurau. Poporul era cuprins de convingere, dar şi de un chin sufletesc. Faptele apostolilor, cap. Ziua Cincizecimii, par. 19, 22.
Despre iudeii din diaspora convertiţi, schimbaţi în inimă, şi despre iudeii din Ierusalim, stă scris, de asemenea:
"Puterea care însoţea cuvintele vorbitorului i-a convins că Isus era în adevăr Mesia...
În Ierusalim, citadela iudaismului, mii de oameni au declarat pe faţă credinţa lor în Isus din Nazaret ca fiind Mesia." Faptele apostolilor, cap. Ziua Cincizecimii, par. 22, 26.
Ce putem observa din acest eveniment? Că împrejurarea în care are loc manifestarea puterii lui Dumnezeu are de-a face cu iudei, nu cu neamuri. Că timpul când se împlineşte profeţia lui Ioel referitoare la revărsarea Duhului Sfânt este Ziua Cincizecimii, şi are strict de-a face cu iudeii. Că oamenii care sunt protagoniştii împlinirii acestei profeţii fabuloase sunt iudei, care au la bază un fond religios iudaic, nu păgân. Ei bine, în astfel de împrejurări, cum ar fi căzut ca formula de botez să fie în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului sfânt, câtă vreme, după cum se ştie, evreii nu-l numeau niciodată pe Dumnezeu Tată? El, Dumnezeu, fusese pentru cei mai mulţi dintre ei doar Dumnezeul lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, dar nu al lor în mod personal, cu excepţia profeţilor şi iudeilor convertiţi cu adevărat, care-l numeau Dumnezeul meu sau Dumnezeul nostru. Despre Duhul Sfânt iudeii aveau părerea că este doar o influenţă, o putere prin care lucrează Dumnezeu printre ei; nu au ştiut niciodată şi nu ştiu nici astăzi că Duhul Sfânt este o Persoană. Nu le-a fost dat să cunoască fiindcă l-au răstignit pe Mesia.
Dumnezeul cerului era Fiinţa supremă şi unica în concepţia religioasă iudaică, nicidecum manifestarea a trei Persoane sub un singur Nume. Doar pentru apropiaţii Săi, adică a ucenicilor, descoperă Hristos că în ceruri există trei Persoane divine care au Numele de Dumnezeu, căci sunt o familie. "În timpul perioadei patriarhale, influenţa Duhului Sfânt fusese deseori descoperită în chip vădit, însă niciodată în plinătatea ei. Acum, ascultând de cuvântul Mântuitorului, ucenicii au înălţat rugăciuni fierbinţi pentru acest dar şi, în cer, Domnul Hristos a adăugat şi mijlocirea Sa. El a cerut darul Duhului, ca să-l poată revărsa asupra poporului Său." Faptele apostolilor, cap. Ziua Cincizecimii, par. 5.
Potrivit adevărului descoperit mai sus, nu a fost intenţia lui Dumnezeu să le facă cunoscut iudeilor, în perioada vechi-testamentară, adevărul deplin despre Duhul Sfânt ca Persoană divină, veşnică, asemenea Tatălui şi Fiului. Nu acesta a fost scopul descoperirilor lui Dumnezeu în Vechiul Testament cu privire la Duhul Sfânt. Planul lui Dumnezeu a fost să statornicească în inimile fiecărui iudeu, de la Avraam şi până la Ioan Botezătorul, adevărul descoperit în simboluri în sanctuar şi în serviciile acestuia că va veni un Răscumpărător care va ridica păcatele lumii, spre mântuirea omului păcătos. Dumnezeul evreilor şi al lumii are calitatea de Răscumpărător din veşnicie, de când există Dumnezeu; că Dumnezeu se va manifesta în mijlocul lor, ca naţiune, la vremea potrivită, în chip de om, tocmai pentru ca ei să-l poată suporta, să-i poată vorbi, să-l poată îmbrăţişa, să-l poată ajuta şi încuraja pe drumul crucii. Dacă ar fi luat aminte la Evanghelia descoperită în sanctuar şi în serviciile lui, de-a lungul generaţiilor, atunci evreii ar fi cunoscut că totul avea să se împlinească şi că s-a împlinit în Isus din Nazaret, în naşterea, lucrarea, moartea şi învierea Sa.
Dar, cu toate că ei nu au cunoscut deloc vremea cercetării lor, Dumnezeu le-a oferit un ajutor nesperat, după înălţarea lui Hristos la cer, şi anume darul Duhului Sfânt manifestat prin ucenicii Săi, ca să-i ajute să înţeleagă profeţiile care vorbeau despre Mesia, şi că toate indicau spre Isus din Nazaret. Când ei ajungeau străpunşi în inimă prin vestirea ucenicilor, atunci singurul Nume în care puteau fi botezaţi era al Aceluia care aflaseră că este Mesia, Isus din Nazaret sau Isus Hristos. Asta era suficient pentru ei, căci aceasta era singura primordială nevoie a evreului convertit, să ajungă să priceapă că Isus din Nazaret este Mesia. Acesta este de altminteri singurul Nume despre care şi în care vorbeau ucenicii iudei, precum şi singurul Nume în care trebuie să fim mântuiţi. Acesta este motivul pentru care, cu deplină înţelepciune de sus, Petru, Pavel şi alţi ucenici botezau doar în Numele lui Isus Hristos.
Ştim că majoritatea membrilor bisericii creştine din vremea apostolilor era alcătuită din iudei convertiţi, fie din diaspora în bisericile pe care le întemeia Pavel, fie din ţara lor, în biserica din Ierusalim sau alte ţinuturi. Aşadar, nu era necesar şi nici înţelept ca ucenicii să boteze în numele celor trei persoane ale Dumnezeirii, şi asta pentru că evreii nu aveau o astfel de nevoie; ei trebuia să ştie cine a fost Isus din Nazaret, singurul care are puterea sus în ceruri şi jos pe pământ să schimbe inima omului păcătos pocăit. Cu înţelepciunea-i vestită, de om al lui Dumnezeu, schimbat dramatic în drum spre Damasc de către chiar Acela pe care-l prigonea de fapt în persoana bisericii Sale de pe pământ, Pavel procedează la fel de înţelept ca Petru când a trebuit să-i boteze pe nişte ucenici ai lui Ioan Botezătorul, care primiseră doar botezul lui Ioan, cel al pocăinţei. El i-a botezat folosind tot formula de botez pe care o folosise şi Petru, adică în Numele lui Hristos. Candidaţii la botez sunt tot iudei, care nu aflaseră că Isus din Nazaret, despre care propovăduise Ioan Botezătorul, era de fapt Mesia. Întâmplarea aceasta este redată în Fapte 19,1-7.
Ceea ce vreau să subliniez este că această formulă de botez era necesară la vremea aceea, a apostolilor, deoarece toată vestirea lor era legată de Numele lui Isus din Nazaret ca Mesia cel adevărat, Mesia Vechiului Testament. El trebuia descoperit ca Răscumpărătorul omenirii.
"În experienţa acestor iudei convertiţi mai este şi o altă învăţătură pentru noi. Când ei au primit botezul din mâna lui Ioan, ei nu au înţeles pe deplin misiunea lui Isus ca Purtător de păcat. Ei susţineau rătăciri serioase. Dar, primind o lumină mai clară, ei au primit bucuros pe Hristos ca Răscumpărător al lor, şi odată cu acest pas de înaintare a venit şi o schimbare în îndatoririle lor. Primind o credinţă mai curată, în viaţa lor a avut loc o schimbare corespunzătoare. Ca semn al acestei schimbări şi ca o recunoaştere a credinţei lor în Hristos, ei au fost rebotezaţi în numele lui Isus." Faptele apostolilor, cap. Efes, par. 12.
Aflăm, aşadar, pe baza principiului descoperit în paragraful de mai sus, că credinţa tuturor iudeilor şi a celor dintre neamuri în vremea apostolilor în Hristos, era de fapt credinţa în Hristos ca Răscumpărător al lor deoarece au fost făcuţi să înţeleagă misiunea lui Isus din Nazaret ca Purtător de păcate. Din acest motiv, botezul lor nu putea avea loc decât în Numele Celui descoperit inimii lor - Isus Hristos. De aici înainte urma să li se descopere de către Duhul Sfânt adevăruri importante despre Dumnezeu Tatăl prin Duhul Sfânt pe care-l primiseră prin punerea mâinilor.
Acest adevăr, practicat cu înţelepciune de către apostoli, adică săvârşirea botezului doar în Numele lui Isus Hristos, şi nu în întreitul Nume al Dumnezeirii, este frumos scos în relief în solia adresată îngerului bisericii din Efes. "Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu, şi că n-ai obosit." Apocalipsa 2,2.3. Aici ne este descoperit faptul că proba pocăinţei adevărate, a convertirii şi proba apostolatului trebuia făcute doar în "Numele Meu". Acesta era testul ce trebuia făcut pentru a deveni creştin autentic. Autenticitatea pocăinţei, a convertirii adevărate şi a apostolatului era dovedită prin primirea Duhului Sfânt. Numele lui Isus din Nazaret era însoţit permanent de prezenţa şi manifestarea Duhului Sfânt. De aceea, botezul nu era doar în Numele lui Isus Hristos, ci şi trebuia însoţit, ca dovadă a autenticităţii lucrării lăuntrice de schimbare a inimii, de primirea Duhului Sfânt. Aşadar, descoperim că botezul în Numele lui Isus era însoţit, ca o garanţie că este lucrarea lui Dumnezeu, de primirea Duhului Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii. Adică botezul era atestat ca o pecete de Duhul Sfânt.
În realitate, formula botezului doar în Numele lui Isus Hristos este o descoperire a cuvintelor lui Isus către ucenicii Săi, înainte de înălţare, când le-a spus: "Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Matei 28,19. Numele lui Isus Hristos este mai presus de orice nume, în cer şi pe pământ, pentru că exprimă Dumnezeirea veşnică, ideea de prezenţă continuă, veşnică, neîntreruptă, permanentă. Şi pentru că Isus este întipărirea sau imaginea desăvârşită a lui Dumnezeu şi totodată Fiul Său născut, singurul care poate descoperi caracterul Tatălui fără greşeală şi perfect, atunci înseamnă că Numele lui este de fapt Numele Tatălui, fiindcă pe El în reprezintă Mântuitorul, sus în cer şi pe pământ. De asemenea, Numele Lui aparţine şi Duhului Sfânt deoarece El este reprezentatul lui Hristos, în locul Său deci, pe pământ. Numele lui Isus este Numele de Dumnezeu.
"pe când Fiului I-a zis: >Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci; toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate: Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea: de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai pe sus decât pe tovarăşii Tăi<." Evrei 1,8.9.
Numele lui Isus este moştenit prin naşterea din Tatăl sau în sânul Tatălui cu înfăţişare de Îngerul Domnului. Este moştenit în sensul că nimic din divinitatea Sa veşnică nu a pierdut a doua Persoană a Dumnezeirii prin această naştere. Numele de Dumnezeu îi aparţine la fel ca Tatălui, chiar dacă înfăţişarea Sa era de Înger adevărat. Numele nu a suferit nici o schimbare, pentru că natura dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu născut nu a suferit nici o schimbare. Schimbarea era doar în înfăţişare, nu în slavă, chiar dacă aceasta era ascunsă înapoia naturii create de înger, adoptată, şi care învelea natura Sa divină, întocmai cum pe pământ carnea şi sângele înveleau natura Lui divină.
Mai trebuie să ştim că botezul în Numele lui Isus Hristos se face doar prin lucrarea Duhului Sfânt. Fără lucrarea şi prezenţa Duhului Sfânt în inima celui pocăit, botezul în Numele lui Isus Hristos nu poartă pecetea divină, căci pecetea divină este chiar Duhul Sfânt. Şi fiindcă Duhul este cel care aduce un om la pocăinţă, şi fiindcă prin Duhul trebuie să se facă botezul, rezultă că Numele lui Isus Hristos este şi Numele Duhului Sfânt. Numai Dumnezeu poate produce pocăinţa şi dorinţa de a intra în familia lui Dumnezeu, de aceea Dumnezeul inimi renăscute nu poate fi decât a treia Persoană a Dumnezeirii - Duhul Sfânt. Nimeni nu poate produce pocăinţa decât Cineva care are Numele de Dumnezeu. Lucrarea pocăinţei nu este nici a Tatălui, nici a Fiului, ci a Duhului Sfânt.
Un lucru asupra căruia doresc să stăruiesc puţin, după cum am amintit în treacăt mai sus, în studiul de faţă, este că în dispensaţiunea Vechiului Testament, nu a fost intenţia şi planul lui Dumnezeu să facă lumină în privinţa Persoanelor divine, într-o manieră limpede. Poporul evreu trebuia să înţeleagă necesitatea lui şi a lumii după un Răscumpărător. Aşa se face că în dispensaţiunea Noului Testament, la începutul acesteia, botezul trebuia făcut doar în Numele lui Isus Hristos. Trebuia să fie ceva specific, ca pentru cunoştinţele iudeilor convertiţi, care aveau un fond bogat religios despre venirea lui Mesia. Totul trebuia să se rezume la atât pentru ei şi pentru neamuri. Cu toate acestea, Mântuitorul a deschis cartea Vechiului Testament pentru toţi ucenicii Săi de-a lungul veacurilor, aducând lumina care să corespundă unei alte nevoi decât cea a Israelului de-acum apostat. Ioan Botezătorul este primul căruia Dumnezeu îi descoperă existenţa vădită a trei Persoane ale Dumnezeirii, chiar înainte de botezul lui Isus. I se arată semnul după care va şti că a botezat pe "Cel ce botează cu Duhul Sfânt", Ioan 1,33, iar acest semn era pogorârea Duhului Sfânt în formă de porumbel.
Astfel că, lucrarea publică a Mântuitorului începe prin aprobarea şi prezenţa Duhului Sfânt, în formă de porumbel, aceasta fiind doar forma, un ceva obişnuit pentru ochiul omenesc, prin care se semnala prezenţa Celui nevăzut, şi de asemenea prin aprobarea şi încurajarea glasului din Cer, a Tatălui, referitor la Cel ce fusese botezat. Asta înseamnă că Dumnezeu a urmărit să ne facă cunoscut în dispensaţiunea Noului Testament un adevăr care nu fusese necesar în cea a Vechiului Testament, căci nevoia omului era cu totul alta acum, după ce în Isus s-au împlinit toate serviciile de la templul iudaic, ele fiind de altminteri şi abrogate o dată cu sfâşierea perdelei dinăuntrul templului. Vezi Matei 3,13-17. Pentru că lucrarea lui Isus a început sub auspiciile prezenţei auzibile şi vizibile a Tatălui şi a Duhului Sfânt, ar trebui să fie vădit că încheierea lucrării Sale nu se putea face decât tot cu participarea acestor două persoane ale Dumnezeirii. Ştim din Spiritul profeţiei că în norul care înveşmânta crucea de pe Golgota, după ce Mântuitorul a murit, se afla prezenţa Tatălui, îndurerat la vederea acelei blestemăţii suferite de Fiul Său. Şi pentru că Isus a purtat păcatele noastre pe lemn, fiind făcut păcat pentru noi, atunci se înţelege că El a suferit spasmele morţii a doua, de care vor muri cei răi. Moartea a doua este consecinţa păcătuirii împotriva Duhului Sfânt, şi pentru că este astfel, atunci înseamnă în mod corect că prezenţa Duhului Sfânt nu a mai fost cu Isus să îl susţină pe cruce, după cum cei ce vor pieri nu beneficiază de ea. Prin urmare, este corect să afirm că în acel nor ce învăluia crucea se afla inclusiv Duhul Sfânt, căci Tatăl, prin Duhul Sfânt, îşi face nori drept veşmânt.
De asemenea, înainte de înălţarea Sa, Mântuitorul le porunceşte ucenicilor luminaţi, care ajunseseră să înţeleagă tot ce trebuia cu privire la Isus din Nazaret, să boteze în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Observăm că, aşa cum a început lucrarea lui Isus, întocmai aşa a sfârşit-o. Acest adevăr despre botezul în întreitul Nume al Dumnezeirii ne descoperă faptul că el aparţine în fapt soliei celor trei îngeri, adică a Evangheliei veşnice. Este adevărat că ucenicii nu au avut parte de solia celor trei îngeri, dar mesajul ca atare, referitor la formula botezului, ne descoperă că, peste veacuri, după Reforma protestantă şi mai ales în sânul marii mişcări advente, Dumnezeu avea să dea lumină suplimentară cu privire la existenţa şi manifestarea a trei Persoane ale Dumnezeirii. Că acesta avea să fie un adevăr atotcuprinzător specific pentru nevoia ultimei generaţii care va încheia lucrarea. Chiar dacă în perioada de grea cumpăna a bisericii, cea din Evul Mediu, botezul s-a făcut în Numele celor trei Persoane ale Dumnezeirii, aceasta nu înseamnă că biserica asuprită avea lumina corectă cu privire la acestea. Avea doar puţină lumină, fiindcă despre biserica apostolică stă scris că: "... ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi". Apocalipsa 2,4.
A pierde dragostea dintâi înseamnă a pierde adevărul, prezenţa Duhului Sfânt şi cunoştinţa lămurită a Evangheliei. De aceea, formula de botez poruncită de Mântuitorul avea în vedere timpuri mai bune, mai prielnice, după vremea sfârşitului când cartea lui Daniel avea să fie desigilată, iar înţelesul Apocalipsei să devină lămurit. Dacă biserica apostolică ar fi mers în pas cu toată lumina descoperită şi ar fi trăit-o, atunci pasul următor în ce priveşte botezul ar fi fost în Numele celor trei Persoane ale Dumnezeirii, fiindcă lumina ar fi crescut, şi de aceea şi înţelegerea, şi responsabilităţile. Apostolii iluminaţi de Duhul au botezat doar în Numele lui Isus Hristos, fiindcă doar aceasta corespundea cu nevoia timpului, şi anume cu descoperirea şi lămurirea celor pocăiţi, în speţă iudei, că Isus din Nazaret este Mesia. Dacă şi generaţia de după apostoli ar fi trăit Evanghelia ca apostolii, atunci Dumnezeu ar fi adăugat lumină, adevărul ar fi crescut, şi alte aspecte ale lui ar fi luminat înţelegerea şi responsabilităţile lor. Astfel, ar fi ajuns să boteze potrivit cu nevoia, în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, pentru că Dumnezeu le-ar fi oferit lumină mai multă despre Persoanele Dumnezeirii.
Adevărul despre triunitatea divină nu a fost ceva care să caracterizeze în mod deosebit biserica lui Hristos în antichitate, fiindcă a pierdut Evanghelia, dar nici în Evul Mediu, însă o dată cu ivirea Reformei protestante şi mai apoi, şi în mod deosebit, cu marea mişcare adventă iniţiată prin William Miller, Dumnezeu avea să descopere taina lui Dumnezeu despre întruparea lui Isus şi adevărul despre Persoana Duhului Sfânt prin Spiritul profeţiei, adică exact acele adevăruri care fuseseră descoperite în faşă apostolilor, dar pierdute o dată cu apostazia bisericii apostolice. Singura diferenţă majoră în reabilitarea acestor adevăruri este că lumina lor vine din sfânta sfintelor, a doua încăpere a sanctuarului ceresc.
Fiindcă astăzi cunoaştem mult mai mult decât au cunoscut apostolii, inclusiv despre Persoanele Dumnezeirii, atunci şi botezul se face în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Înţelepciunea lui Dumnezeu ne spune că trebuie să fie aşa, după cum aceeaşi Înţelepciune i-a învăţat pe ucenicii lui Isus să boteze în Numele lui Isus Hristos. După cum am arătat deja, Numele lui Isus este şi al Tatălui, şi al Duhului Sfânt, adică DUMNEZEU. Acesta este numele de familie al celor trei Persoane ale Dumnezeirii, şi este mai degrabă titlul pe care oamenii l-au dat Creatorului. Dumnezeu înseamnă Fiinţa supremă, care are calitatea de a crea din nimic totul şi care se manifestă în trei Persoane, fiecare având rolul ei în planul creaţiei şi al răscumpărării.
Adevărul despre cele trei Persoane ale Dumnezeirii este cel mai clar exprimat în Spiritul profetic. Aici se află lumina deplină cu privire la toate aceste trei Persoane minunate. Din acest motiv, este de aşteptat ca tocmai acest adevăr să fie principala ţintă de atac a diavolului, fiindcă el este în fapt taina lui Dumnezeu descoperită ultimei generaţii. Trebuie să ne aşteptăm la pervertirea acestui adevăr într-un fel în care să se asemene aproape perfect cu adevărul Evangheliei veşnice. Trebuie să fie prezentă denaturarea naşterii celei de a doua Persoane a Dumnezeirii, ca Fiul lui Dumnezeu, în sânul Tatălui, şi de asemenea trebuie să existe deja, mai înainte ca marea strigarea să se facă auzită, o denaturare a adevărului că Duhul Sfânt este o Persoană divină cu o individualitate distinctă de a Tatălui şi a Fiului. Aceste denaturări reprezintă cea mai reuşită capodoperă a prinţului întunericului pentru biserica laodiceană, starea laodiceană facilitând chiar prezenţa acestor învăţături denigratoare la adresa Numelui lui Dumnezeu taman în sânul bisericii adventiste. Ele sunt un adevărat flagel pentru cei creduli şi lesne de amăgit deoarece caută să afle lucruri pe alte căi decât pe singura cale sigură - Isus Hristos. Marea amăgire a acestora provine din faptul că prinţul întunericului a folosit în mod denaturat scrierile Spiritului profetic, în aşa fel încât prin propoziţii rupte din context, care vorbesc într-un anume fel despre naşterea Mântuitorului şi mai ales despre Persoana Duhului Sfânt, să formeze teorii false care doar dau aparenţa sprijinului mărturiilor Duhului Sfânt. Ele au fost sucite doar ca să vină în sprijinul unor idei false, întocmai după cum gardienii care-l păzeau pe Wurmbrand au interpretat cuvintele fiului său ca însemnând ceea ce de fapt nu însemnau. Singura diferenţă aici este că Satana o face intenţionat şi în mod perfid, pe când gardienii au făcut-o neintenţionat, dar cu o sinceritate înşelată. Deci, poţi fi sincer, dar asta nu înseamnă că vei fi ferit de mari amăgiri. Deschideţi bine ochii şi vedeţi pe ce platformă staţi, cea a adevărului sau cea a minciunii!
"Numai cei care gândesc şi cercetează pentru ei înşişi şi care păstrează ceea ce este bun, vor avea la sfârşit speranţa de a fi mântuiţi." Destinul unei Mişcări, Introducere, penultimul paragraf.
"Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cei trei demnitari sfinţi ai cerului, au declarat că ei îi vor întări pe oameni să biruie puterile întunericului. Toate facilităţile cerului sunt promise celor care prin jurămintele lor de botez au încheiat legământ cu Dumnezeu." (Manuscript 92, 1901). The S.D.A. Bible Commentary, vol. 5, pag. 1110, par. 8.
"În numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, omul este pus în mormântul său de apă, îngropat împreună cu Hristos prin botez, şi înviat din apă pentru a trăi viaţa cea nouă de loialitate faţă de Dumnezeu. Cele trei mari puteri din ceruri sunt martore; ele sunt nevăzute, dar prezente... Lucrarea este prezentată în faţa fiecărui suflet care şi-a recunoscut credinţa în Isus Hristos prin botez şi a devenit un primitor al garanţiei de la cele trei persoane - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt." (Manuscript 57, 1900). The S.D.A. Bible Commentary, vol. 6, pag. 1074.
"Hristos a făcut din botez intrarea în împărăţia Sa spirituală. El a pus această condiţie clară pe care trebuie să o respecte toţi cei care doresc să fie recunoscuţi ca fiind sub autoritatea Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt...
Aceia care sunt botezaţi în întreitul nume al Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, declară în mod public, chiar la începutul vieţii lor creştine, că au acceptat invitaţia: "Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic". 2Corinteni 6,17.18...
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, puteri infinite şi omnisciente, primesc pe aceia care intră cu adevărat în legământ cu Dumnezeu. Ei sunt prezenţi la fiecare botez, ca să primească pe candidaţii care au renunţat la lume şi l-au primit pe Hristos în templul sufletului. Aceşti candidaţi au intrat în familia lui Dumnezeu, iar numele lor sunt scrise în cartea vieţii Mielului." (Manuscript 27, 1/2, 1900). The S.D.A. Bible Commentary, vol. 6, pag. 1075.
"Când noi l-am acceptat pe Hristos şi, în numele Tatălui, al lui Hristos şi al Duhului Sfânt, ne-am angajat să-i slujim lui Dumnezeu: Tatăl, Hristos şi Duhul Sfânt - cei trei demnitari şi cele trei puteri ale cerului - ei înşişi se angajează să ne fie dată orice facilitate dacă ne îndeplinim jurămintele noastre de botez ca să ieşim "din mijlocul lor", să ne despărţim... şi să nu ne atingem "de ce este necurat". (Manuscript 85, 1901). The S.D.A. Bible Commentary, vol. 6, pag. 1075.
Spiritul profetic, vocea lui Dumnezeu care lămureşte Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, în mod deplin pentru generaţiile vremii sfârşitului, pentru cei care vor să ia aminte, arată fără putinţă de tăgadă că cele trei Persoane sfinte ale Dumnezeirii sunt distincte, adică fiecare cu individualitatea ei distinctă. Mai mult, ca să facă lucrurile absolut clare, fără putinţa de a putea fi interpretate tendenţios, Spiritul profeţiei declară că Duhul Sfânt este o individualitate diferită de a Tatălui şi a Fiului. Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte de la sine în acest sens, după cum se poate vedea mai jos.
"Trei puteri distincte (diferite), Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, lucrează împreună pentru fiinţele omeneşti. Ei sunt uniţi în lucrarea de a face biserica de pe pământ asemenea bisericii din ceruri." Manuscript 27a, 1900, par. 22.
"Duhul Sfânt este Mângâietorul, în numele lui Hristos. El îl întruchipează pe Hristos, cu toate acestea este o individualitate (personalitate) distinctă (diferită)." Manuscript 93, 1893, par. 8. Vezi şi Manuscript Releases, vol. 20, pag. 323-325.
Astăzi există o singură voce, o singură cale care ne arată adevărul, aşa cum este el în Isus Hristos. De fapt, întotdeauna a fost aşa. Sunt mulţi hristoşi mincinoşi în lume şi sunt multe învăţături stricate chiar în sânul adventismului. Toţi pretind adevărul, toţi şi toate vorbesc despre Hristos, dar sunt nişte mincinoşi; sunt antihriştii despre care vorbesc Scripturile. Există o singură cale a adevărului, iar aceasta este Isus Hristos, Mijlocitorul şi Marele nostru Preot aflat în sanctuarul ceresc. Adevărul vine doar din a doua încăpere a sanctuarului ceresc, căci calea adevărului duce doar în sanctuarul de sus. Calea aceasta este sprijinită şi descoperită doar în Scripturile adevărului, întărite prin Spiritul profeţiei sau mărturiile Duhului Sfânt. Cei ce merg pe ea nu se rătăcesc niciodată. Pentru cei mai mulţi adventişti, cuvintele Bibliei şi ale Spiritului profetic sună într-un fel, în spiritul unei sincerităţi amăgite şi a unui duh de cercetare care iese din sfera Cuvântului lui Hristos, pentru alţii, cei unşi cu alifia Cerului, ele sună şi sunt înţelese potrivit Duhului, căci El este în ei, cu ei şi lucrează prin ei pentru toţi cei interesaţi să aibă lumina. Duhul Sfânt glăsuie într-un singur fel, şi o face doar pentru cei ce cred şi au credinţa care biruie lumea zi de zi. Aceasta este credinţa lui Isus.
"Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi Calea cea Sfântă: nici un om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinţi; cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească. Pe calea aceasta nu va fi nici un leu, şi nici o fiară sălbatică nu va apuca pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea, ci cei răscumpăraţi vor umbla pe ea. Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce, şi vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi!" Isaia 35,8-10.
"... pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruie lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră." 1Ioan 5,4.
