"Treziţi-vă la neprihănire, şi nu păcătuiţi"

Este cu putinţă pentru omul creştin, într-o lume a păcatului, pe tărâmul păcatului şi nelegiuirii, să nu mai păcătuiască? Este posibil aşa ceva ori este o utopie, un ceva despre care tot mai mulţi creştini declaraţi spun că, de fapt, este vorba doar despre perfecţionism? Se înţelege că omul păcătos, nedeclarat creştin, nu poate emite astfel de pretenţii, motiv pentru care nu ne ocupăm de oamenii obişnuiţi, ci doar de creştini.

Biblia nu lasă niciunde loc de înţeles că omul de rând, obişnuit, nedeclarat creştin, indiferent de religia, cultura şi de educaţia sa, ar putea trăi o viaţă normală creştină, adică o viaţă în care păcatul a devenit ceva străin pentru gândirea sa şi modul său de manifestare. Biblia este categorică în privinţa acestui lucru. În schimb, declară cu cea mai mare putere posibilă că o viaţă de biruinţă asupra păcatului mărturisit, o viaţă în care să ajungi să nu mai păcătuieşti printr-o permanentă legătură cu Cerul, asemenea Mântuitorului, este nu numai un ideal, ci este chiar binecuvântarea supremă, idealul strălucit al lui Dumnezeu pentru fiecare om salvat prin sângele Mielului, o realitate ce nu poate fi pusă la îndoială, căci altfel creştinul ar trebui să se îndoiască de însuşi adevărul inspirat al Scripturilor! 

     "Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El. Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus... Dacă ştiţi că El este neprihănit, să ştiţi şi că oricine trăieşte în neprihănire este născut din El... Oricine rămâne în El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut. Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire este neprihănit, cum El însuşi este neprihănit. Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu s-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului. Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său... Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele; pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră... Ştim că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, ci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el. Ştim că suntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în cel rău. Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică." 1Ioan 2,5.6.29; 3,6-10; 5,3.4.18-20.

     "Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har." Romani 6,11-14.

     "Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos. Cel ce v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta." 1Tesaloniceni 5,23.24.

     "Treziţi-vă la neprihănire, şi nu păcătuiţi; căci sunt între voi unii care nu cunosc pe Dumnezeu: spre ruşinea voastră o spun." 1Corinteni 15,34. K.J.V. Bible.

Declaraţiile inspirate ale Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum sunt redate mai sus, spun fără putinţă de tăgadă, chiar dacă aproape toţi creştinii le interpretează ca şi cum n-ar vrea să spună tocmai ce spun într-un mod indubitabil, neîndoios, că idealul lui Dumnezeu pentru orice om născut din Dumnezeu, care a devenit, deci, prin naşterea din nou ucenic adevărat al lui Hristos, este o viaţă fără păcat, virtuoasă, deplină, plină de bucuria împlinirii desăvârşirii Evangheliei în sufletul său! 

     "Religia Domnului Hristos înseamnă mai mult decât numai iertarea păcatelor, ea înseamnă îndepărtarea păcatelor şi umplerea locului rămas liber cu harul Duhului Sfânt. Înseamnă iluminare spirituală şi bucurie în Dumnezeu. Ea însemnează o inimă eliberată de eu şi binecuvântată de prezenţa continuă a Domnului Hristos. Când Domnul Hristos domneşte în suflet, atunci acolo este curăţie şi eliberare de păcat. Slava, plinătatea şi desăvârşirea planului Evangheliei sunt atunci împlinite în viaţă. Primirea Mântuitorului aduce strălucirea unei păci depline, a unei iubiri desăvârşite şi a unei asigurări perfecte. Frumuseţea şi parfumul caracterului Domnului Hristos, descoperite în viaţă, mărturisesc despre faptul că Dumnezeu a trimis în adevăr pe Fiul Său în lume, ca să fie Mântuitorul ei." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 41.

Observaţi, vă rog, cum apostolii inspiraţi de Duhul Sfânt se adresează doar acelor credincioşi, acelor creştini care formau biserica apostolică. Biblia este cartea care se adresează tuturor oamenilor, este adevărat, dar ea îi are în centrul atenţiei pe creştinii declaraţi, pe aceia care zic că-l urmează pe Hristos. Problema deosebit de gravă este că împlinirea planului Evangheliei este departe de realizarea lui, pentru că majoritatea covârşitoare a creştinilor nu cred că viaţa de creştin trebuie să fie, potrivit mărturisirii prin experienţă şi practică din partea lui Hristos, o viaţă cu totul străină de păcat şi puternică în faţa ispitelor! Declararea unei realităţi, care pesemne pare contradictorie pentru mintea omului păcătos, cum că creştinul declarat poate să nu mai păcătuiască dacă vrea, că poate şi trebuie să-şi păstreze întregi şi curate, fără păcat, spiritul, sufletul şi trupul, nu este crezută pe motiv că nici o fiinţă păcătoasă şi muritoare, născută în păcat, nu poate să asculte de Dumnezeu în toate împrejurările, că de fapt este de-a dreptul imposibil să nu mai păcătuieşti într-o lume a fărădelegii.

Acest argument este întărit de un altul prin enumerarea unor eroi biblici care, deşi oameni sfinţi, au mai păcătuit de-a lungul timpului. Bunăoară, Avraam, Moise, Samson, David, Solomon, Ilie, Iona, Petru, etc. Viaţa creştină este percepută şi trăită astăzi ca şi odinioară, sau ca întotdeauna, adică o viaţă de continuă înfrângere în faţa păcatului şi a ispitelor; o viaţă cu suişuri şi coborâşuri prin păcătuiri continue şi aceleaşi mărturisiri repetate a aceloraşi păcate care se dau pe faţă în viaţa presupusului creştin lună de lună sau an de an. O astfel de viaţă a ajuns un fel de standard creştin despre care se crede că ar fi ceea ce Dumnezeu ne cere în funcţie de puterile noastre. Se trăieşte cu convingerea deplină că Dumnezeu înţelege slăbiciunile credinciosului când cade în păcat şi, pentru că îl iubeşte, îl va izbăvi de acea slăbiciune, de acel păcat abia la arătarea Lui în slavă, la a doua venire. 

Însă, adevărul Evangheliei este cu totul altul, e unul singur care nu s-a schimbat niciodată, şi anume mântuirea fiecăruia care crede că poate fi izbăvit, smuls cu totul din păcat şi că poate trăi în mod deplin deasupra puterii ispitelor şi a păcatului mărturisit. Să ne gândim un pic: dacă noi am ajuns la concluzia că viaţa noastră creştină, deşi se vede de la o poştă că nu este ceea ce cere Dumnezeu, în care păcatul ne învinge aproape în fiecare zi, este viaţa normală creştină fiindcă după închipuirea noastră chiar Scripturile mărturisesc prin gura apostolului Pavel că nu facem ce vrem, ci facem exact ceea ce urâm, adică păcătuim, potrivit Romani 7,14.15, aşa cum mi-a scris nu demult un aşa-zis creştin, atunci prin chiar acest fapt declarăm că păcatul este mai puternic decât neprihănirea, că Dumnezeu este mai slab decât Satana, şi că chiar jertfa lui Hristos nu are în ea suficientă putere care să ne facă în stare, prin credinţă, să trăim fără păcat!

Numai gândiţi-vă în ce situaţie ne aflăm când declarăm răspicat de la amvon şi prin viaţa personală că viaţa de biruinţă asupra oricărui păcat mărturisit este o imposibilitate pe un pământ plin de păcat! Ce fel de şi a cui evanghelie este aceasta? Dacă Dumnezeu ştia că nu este posibil ca jertfa lui Hristos să ne izbăvească cu totul de sub puterea păcatului şi să ne ofere în dar toate resursele Cerului prin care să ne facă în stare să trăim neprihăniţi şi sfinţi, curaţi şi fără păcat pe pământ, chiar în mijlocul păcatului, atunci ce rost avea să îl trimită pe pământ? Pentru ce a murit Hristos? Ca să demonstreze ce? Că putem trăi laolaltă cu păcatul biruiţi continuu de acesta?

Ei bine, adevărul gol-goluţ este că toţi creştinii din prezent, ca să mă refer doar la ei, nu şi la cei din alte vremuri de mult apuse, care trăiesc cu convingerea deplină că viaţa lor creştină deşi plină de slăbiciuni şi de păcate pe care încă nu sunt în stare să le biruiască, aşteptând în viitor să se petreacă acest lucru, este oarecum în regulă, declară cu putere că jertfa lui Hristos este insuficientă pentru mântuirea deplină a omului din şi de păcatul stăpânitor şi de toată influenţa lui Satana pe un pământ blestemat de păcat! Acesta este adevărul şi din acest motiv creştinismul este aproape ajuns în stadiul de Babilonul cel mare. Da, Babilonul cel mare este numele de apostazie al creştinismului unit cu puterea civilă în ruinarea definitivă a pământului.

Credinţa că este imposibil pentru creştin să respecte poruncile lui Dumnezeu pe acest pământ, în condiţiile păcatului, este credinţa inspirată şi împământenită chiar de către maestrul minciunii, diavolul. "Fi-va omul fără vină înaintea lui Dumnezeu? Fi-va el curat înaintea Celui ce l-a făcut?" Iov 4,17. "Satana înfăţişează legea iubirii lui Dumnezeu ca pe o lege a egoismului. El susţine că este imposibil să ascultăm de preceptele ei." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 15. Din acest punct de vedere, se poate spune fără să greşim că majoritatea covârşitoare a creştinilor nu îl urmează pe Isus Hristos şi nu sunt ucenicii Lui. Acesta este un adevăr care poate supăra, dar nu poate fi contestat cu nici un chip, întrucât Scripturile nu mint. 

A fost dintotdeauna scopul lui Satana să îi determine pe oameni, mai ales şi în primul rând pe creştini, să creadă marea lui minciună cum că este nu neputinţă de păzit marea lege a iubirii lui Dumnezeu în condiţiile mizerabile ale păcatului. Creştinul păcătuieşte fiindcă a îmbrăţişat o doctrină omenească sau bisericească ce vorbeşte doar despre o evanghelie căreia i s-a dat numele de Evanghelia din Scripturi, a lui Isus Hristos. Dar dacă este aşa, atunci de ce viaţa fără păcat a Aceluia care ne-a adus Evanghelia mântuirii din păcat contrastează în mod vădit cu cea a creştinului biruit de păcatele mărturisite săptămânal? Dacă este una şi aceeaşi Evanghelie, de ce un contrast atât de mare şi de vădit între viaţa lui Hristos, pe care trebuie să o urmăm, şi viaţa personală creştină pe care încercăm într-un mod chinuit să o ducem între oameni pe acest pământ?

Adevărata problemă cu care se confruntă toţi creştinii în majoritatea lor este legată de credinţă şi de ascultare! Fiecare biserică îşi are doctrina ei, de la care nu e chip să se abată, ca să nu-i supere pe străbunii lor. Aceste doctrine sunt diferite una de alta în toate cazurile, deşi toate declară că în doctrina lor se găseşte interpretarea corectă a Evangheliei lui Isus Hristos. Creştinul care ajunge să înveţe oricare dintre aceste doctrine, devenind membrul acelei biserici, crede că înţelege învăţătura sănătoasă a Evangheliei şi că are calea deschisă pentru a asculta de Dumnezeu în felul în care doctrina bisericii lui îl descrie şi îl interpretează pe Cel veşnic. În felul acesta, credinţa şi ascultarea acelui credincios sunt strâns legate de o doctrină care vorbeşte despre o evanghelie străină de cea a Scripturii, care ea singură este puterea creatoare a lui Dumnezeu ce îl aduce pe om să poată sta pe scaunul de domnie al Tatălui şi al Mielului, dar doar în starea de desăvârşire, fără păcat, căpătată mai întâi aici pe pământ.

Izbăvirea din păcat este doar o teorie frumoasă după cum se dovedeşte cazul cu toate doctrinele bisericii creştine. Se consideră că recunoaşterea faptului că eşti păcătos şi o mărturisire a păcatelor tale te aruncă direct în braţele lui Dumnezeu. Oricum Dumnezeu este prea bun şi prea milos ca să nu te primească. Aşadar, ajungi să crezi că eşti un creştin născut din nou. Poate că te-ai lăsat de fumat, de băut şi de alte plăceri vinovate şi distrugătoare de sănătate; dar ceea ce nu ştii este că viaţa creştină nu e o modificare sau o îmbunătăţire a celei vechi! Viaţa creştină adevărată înseamnă asemănare cu Hristos în mod real, înseamnă o inimă nouă plină de desăvârşirea planului Evangheliei şi de prezenţa de dorit a Duhului Sfânt. 

Adevărata viaţă creştină înseamnă putere, putere asupra oricărui păcat mărturisit şi părăsit, prin mărturisire corectă, deoarece o astfel de viaţă este darul direct al lui Dumnezeu oferit prin reprezentantul Său personal pe pământ, Duhul Sfânt! Teoriile, dogmele şi argumentele despre Evanghelia din Scripturi nu sunt putere, chiar dacă ne învaţă să fim morali. Creştinul autentic nu este numai moral, ci în primul rând este viu spiritual, căci numai în felul acesta moralitatea are valoare. Adevărata viaţă creştină este un dar care vine de sus şi este căpătată numai printr-o credinţă vie, mântuitoare, care îl crede pe Dumnezeu pe cuvânt, fără să vadă şi fără să simtă nimic. 

Omul cel nou, născut din Dumnezeu, adevăratul creştin este eliberat de puterea păcatului stăpânitor din interiorul fiinţei lui, care este o entitate, o putere reală în sufletul omului, ce îl ţine în stăpânire în mod deplin. Ea nu poate fi modificată sau îmbunătăţită prin cunoaşterea nu ştiu cărei doctrine religioase, ci ea se poate doar preface că este aşa ca să-ţi creeze senzaţia că ai devenit creştin. Aceasta este marea înşelăciune a lui Satana cu majoritatea creştinilor, iar ei nici măcar nu au băgat de seamă acest lucru, cea mai perfidă lucrare a sa fiind capodopera amăgirii sale satanice de la vremea sfârşitului numită laodiceanism. Da, poţi să te laşi de fumat, de băut, de alte mii de forme ale nelegiuirii, dar fără să ştii că în realitate eşti acelaşi om în ochii cerului - un păcătos care are nevoie de Hristos, căci în tine locuieşte mai departe vrăjmăşia pe care nici Dumnezeu nu o poate converti sau transforma într-un lucru veritabil, în neprihănire! 

Acceptarea vieţii tale de creştin biruit tot timpul de aceleaşi păcate mărturisite periodic te-a condus implicit la credinţa că este o imposibilitate viaţa normală creştină, de trăire în neprihănire, curat şi virtuos în fiecare zi. Ai ajuns să crezi că ceea ce trăieşti tu este cu adevărat viaţa creştină pe care Pavel o descrie în Romani 7, fără să ştii că el vorbeşte acolo doar despre omul sau creştinul convertit intelectual; adică exact despre creştinul declarat care nu crede în ruptul capului, fiindcă nu poate, în experienţa reală sau în realitatea vieţii de biruinţă asupra tuturor păcatelor mărturisite. 

Creştinismul, astăzi, este sărac fiindcă îi lipseşte tocmai Evanghelia lui Isus Hristos şi prezenţa Duhului Sfânt. Fiind lipsit de o astfel de putere extraordinară, de dorit, pe care Dumnezeu arde de nerăbdare să o ofere fără plată tuturor celor ce cred şi o acceptă prin credinţa lui Isus Hristos, nu este de mirare şi concepţia unanim universală cum că nu se poate trăi neprihănit. A trăi o viaţă de biruinţă nu este o opţiune, ci o realitate obiectivă, pusă la dispoziţie de Maiestatea cerului, fiindcă tocmai în acest scop a venit pe pământ ca să moară! Ea este un dar pe care îl poate primi orice om din lumea asta. 

Când Dumnezeu a promis ceva, atunci acea promisiune este totodată şi o împuternicire. Adică în ea se află atâta putere creatoare şi mântuitoare, încât poate alunga pe dată, instantaneu puterea păcatului sau vrăjmăşia din orice suflet omenesc. A crede pe Dumnezeu în mod real înseamnă a primi exact ceea ce El a promis în mod real, chiar dacă darul biruinţei asupra păcatului nu este ceva palpabil ca pâinea pe care o mâncăm zilnic. Este aşa pentru că orice dar care vine de sus de la Tatăl luminii e de natură spirituală, nu materială. Lucrurile materiale ne vin doar de pe pământ, dar lucrurile spirituale, adevăratele binecuvântări pentru suflet, vin doar de sus. 

Iată ce declară Tatăl nostru tuturor celor ce cred: "Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda." 1Corinteni 10,13. Deci, absolut toate ispitele pe care le poate inventa Satana, absolut toate, sunt pe potriva puterii omeneşti şi chiar a celui mai slab dintre cei slabi. Nici o ispită nu a fost, nu este şi nici nu va fi vreodată, până la încheierea istoriei păcatului, mai presus de puterile omului, fie el şi cel mai slab de pe pământ! Iar dacă, totuşi, ispita ar fi prea grea pentru cel mai slab dintre oameni, i se pare că ar fi mai presus de puterea lui, atunci este scris, şi aici este putere desăvârşită şi adevăr ce trebuie crezut şi însuşit ca atare: "Dumnezeu... nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre".

Asta înseamnă că orice om care îşi însuşeşte prin credinţă Evanghelia lui Hristos nu poate fi biruit de absolut nici o ispită. Acest text are în vedere omul care se declară credincios lui Dumnezeu, fiindcă această putere care nu îngăduie ispitei să fie peste puterile lui îi este dată doar celui ce crede şi nu se îndoieşte nici un pic. Observăm că textul nu vorbeşte despre păcat, ci despre ispită. Ispita nu este păcat şi nu a fost niciodată, ci e doar invitaţia sau mijlocul care ne conduce la păcat. Din acest motiv, ea trebuie să poarte un chip frumos, ademenitor, de dorit pentru simţurile, plăcerile şi gusturile omului, indiferent cine este el. Dacă ispita este învinsă, atunci păcatul nu se mai iveşte fiindcă nu are cine să-l mai producă, să-l cauzeze, întrucât ispita a fost înfrântă.

Acum, promisiunea lui Dumnezeu este că împreună cu ispita, adică atunci când ea apare şi este nespus de ademenitoare, a pregătit, adică a pus la dispoziţia credinciosului, şi mijlocul ca să iasă din ea, deci să nu mai păcătuiască. Care este acest mijloc? Este unul singur, şi anume puterea harului divin, puterea iluminatoare şi transformatoare a Duhului Sfânt! Da, harul divin este chiar puterea colosală, invincibilă şi atotputernică a Duhului Sfânt. Să ascultăm ce ne învaţă Petru în această privinţă: "Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!" 1Petru 1,5. Numai omul născut din nou cunoaşte pe Dumnezeu şi această putere colosală. Din această perspectivă au scris scriitorii Bibliei.

Acest om este ucenicul adevărat al lui Hristos păzit de puterea lui Dumnezeu, prin credinţa lui, zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună şi an de an. Acesta este biruitorul asupra tuturor ispitelor şi deci al păcatului, care nu mai poate apărea în viaţa lui dacă voieşte şi păstrează o legătură vie şi permanentă cu Tatăl ceresc, aşa cum au făcut Isus Hristos, Daniel, Iosif, Ioan Botezătorul, Ieremia, Pavel, etc. Cuvântul lui Dumnezeu, care este şi împuternicire, deci plin de puterea care ne dă biruinţa deplină asupra ispitelor, declară fără echivoc ceea ce majoritatea covârşitoare a creştinilor de-a lungul timpului nu a crezut niciodată: "Ştim că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, ci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el." 1Ioan 5,18.

Numai din această perspectivă trebuie înţelese aceste cuvinte geniale, care descoperă o realitate cerească indubitabilă transpusă sau adusă pe pământ cu adevărat prin copiii adevăraţi ai lui Isus Hristos. Ele nu au nimic de-a face cu creştinii convertiţi intelectual ce nu pot crede în realitatea lor tocmai fiindcă viaţa lor de credinţă este slabă şi plină de eşecuri lamentabile, fiind înfrânţi ani la rând de aceleaşi păcate pe care le mărturisesc periodic, afară de cazul că nu o mai fac şi nu vor să mai aibă de-a face cu Dumnezeu. Realitatea este că nu au avut niciodată de a face cu Tatăl cel iubitor şi iertător, fiindcă nu l-au cunoscut. El nu este descoperit în doctrina bisericii, ci doar în Scripturile adevărului şi în Isus Hristos despre care mărturisesc cu putere Scripturile adevărului!

Omul născut din nou nu este omul descris de Pavel în Romani 7, ci este biruitorul în Isus Hristos asupra tuturor ispitelor, potrivit Cuvântului fabulos al lui Dumnezeu redat mai sus, biruitor descris de Pavel în Romani 8. Trebuie să ţinem minte că orice făgăduinţă a lui Dumnezeu din Cuvântul inspirat este totodată o împuternicire uriaşă ce aduce cu sine biruinţa deplină, în condiţiile păcatului, asupra tuturor ispitelor şi deci asupra păcatului. Însă, făgăduinţa trebuie crezută, luată ca atare, însuşită cu toată puterea ei nemaipomenită, iar pentru ca acest fapt să devină realitate este nevoie de credinţă, credinţă vie, goală, nimic mai mult. "Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd." Evrei 1,1.

A-l cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a păzi poruncile Sale şi a fi biruitor asupra lumii, ispitelor ei şi păcatului. Teologia, doctrina bisericească, argumentele de tot felul, religioase sau filozofice, nu-l descoperă niciodată pe Dumnezeu, niciodată. Dumnezeu nu se află în ele, ci în Scripturile adevărului, care trebuie studiate cu alţi ochi, pentru a putea căpăta pricepe şi înţelepciune în lucrurile veşnice. Dumnezeu ne cheamă să trăim în sfera noastră umană aşa cum trăieşte El în sfera lui cerească. El ne chemă să trăim o viaţă deplină, fericită şi sănătoasă, de biruinţă asupra ispitelor şi păcatului, aşa cum a trăit şi Fiul Său preaiubit pe acest pământ în aceleaşi condiţii nenorocite. Chemarea Lui este o promisiune, iar promisiunea Lui este împuternicire, o putere în care se află toate resursele Cerului. În această situaţie, cum ar putea să mai înfrângă Satana pe cel mai slab dintre credincioşii adevăraţi, cu atâta putere care-i stă la dispoziţie? Hristos şi Duhul Sfânt îţi zic: Trezeşte-te la neprihănire, şi nu mai păcătui!

Viaţa creştină adevărată nu este deloc cu suişuri şi coborâşuri, ci este o viaţă asemănătoare vieţii trăite de îngerii cereşti în sfera lor cerească, de Tatăl ceresc şi de Fiul Său preaiubit în mediul nepătat al cerului. Ea este pur şi simplu un dar, cel mai mare pe care ar trebui să-l dorească fiecare om de pe pământ. Datorită acestui nemaipomenit dar a spus Pavel că toate lucrurile le socoteşte ca pe un gunoi, căci ce poate fi omul fără Hristos? În Hristos se ascund toate comorile înţelepciunii, dintre care cea mai mare este viaţa nepătată şi desăvârşită care se pogoară de sus şi umple sufletul celui ce crede pe Dumnezeu pe cuvânt, însoţită fiind de puterea Duhului Sfânt care-l face în stare să fie biruitor asupra ispitelor şi păcatului, fericit şi bucuros în Hristos, liber de păcat pe acest pământ, chiar dacă este necăjit prin mici suferinţe, neplăceri, pierderi sau alte asemenea "ciupituri" d-ale Satanei. De aceea, zic:

                                                    TREZIŢI-VĂ LA NEPRIHĂNIRE

"Evanghelia aceasta a Împărăţiei"

Fără îndoială că misiunea bisericii de-a lungul timpului a fost să propovăduiască Evanghelia oricărui popor de pe pământ. Ea a găsit că acesta este mandatul ei, căci chiar Hristos ne învaţă astfel: "Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură." Marcu 16,15. Cu toate acestea, sfârşitul mult aşteptat nu a venit niciodată, iar istoria păcatului pare că se lungeşte la nesfârşit. Profeţia Mântuitorului, însă, este foarte clară în pofida tuturor aparenţelor şi mai ales a eşecului bisericii: "Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul". Matei 24,12-14.

Ce anume va aduce sfârşitul? Profeţia de mai sus declară fără echivoc că sfârşitul va fi adus de Evanghelia Împărăţiei şi de nimic altceva! Iar această Evanghelie trebuie propovăduită în toată lumea ca să fie mărturie împotriva ei. Este aşa pentru că nu toţi oamenii vor primi această Evanghelie, majoritatea lor respingând-o cu hotărâre. Profeţia Mântuitorului nu ne spune şi nici măcar nu lasă loc să se înţeleagă că lumea va fi convertită prin propovăduirea Evangheliei Împărăţiei! Scopul principal al acestei vestiri trebuie că este acela ca Evanghelia auzită "să slujească de mărturie tuturor neamurilor", fiindcă majoritatea omenirii o va respinge potrivit altor profeţii clare în acest sens. "Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi." Matei 22,14. "A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei." Apocalipsa 18,2.3.

Aproape întreaga lume, cu excepţia adevăratului popor al lui Dumnezeu, cei puţini aleşi, formează chipul Babilonului cel mare, indiferent de religie, cultură, obiceiuri sau educaţie. Aşadar, Evanghelia Împărăţiei trebuie să ajungă o mărturie puternică pentru toţi oamenii de pe pământ, cu privire la singura cale a mântuirii oferită de Dumnezeu, adică Isus Hristos. De fapt, după cum vom vedea tocmai propovăduirea acestei Evanghelii pline de putere va învrăjbi oamenii păcătoşi împotriva lui Dumnezeu.

Acum, dacă această Evanghelie a Împărăţiei este menită să aducă sfârşitul cu siguranţă, atunci ce anume a predicat biserica de nu a venit acest sfârşit binecuvântat, poarta de intrare în veşnicia viitorului? Este bine ştiut faptul că orice grupare religioasă susţine că ea deţine cunoştinţa Evangheliei lui Isus Hristos, lucru care o face să declare cu emfază că este adevărata biserică a lui Dumnezeu. Printr-un program de evanghelizare sau de misiune bine pus la punct, oricare dintre aceste organizaţii religioase încearcă să vestească Evanghelia tuturor celor ce voiesc să o audă, scopul final fiind ducerea Evangheliei la orice naţiune pentru ca să vină sfârşitul. Deşi creştinismul este aproape în majoritate pe acest pământ, deşi Biblia este cea mai tipărită carte din toate timpurile, fiind prezentă pe aproape întregul pământ, totuşi sfârşitul nu se face văzut, lumea continuă mai departe în fărădelegi văzându-şi de drumul ei parcă de neoprit.

Întrebarea corectă în acest tablou arhicunoscut este aceasta: Ce anume predică biserica? A cui este Evanghelia pe care o predică? Este ea Evanghelia Împărţiei sau este doar doctrina bisericii?

Hristos punctează foarte clar ce anume va aduce în mod sigur sfârşitul, iar aceasta este doar Evanghelia Împărăţiei! Această Evanghelie aparţine Împărăţiei şi o defineşte; ea nu are nimic în comun cu doctrinele oamenilor, învăţăturile bisericilor sau organizaţiilor religioase, căci ea vine de sus de la Tatăl luminii! Împărăţia pe care o defineşte această Evanghelie puternică este fără doar şi poate împărăţia harului, care are ca temei sângele vărsat al lui Hristos ca preţ de răscumpărare pentru orice om de pe acest pământ. Această Evanghelie este puterea creatoare a lui Dumnezeu care face dintr-un om păcătos şi plin de fărădelegi un sfânt adevărat, un biruitor neprihănit asupra oricărui păcat mărturisit, care poate trăi o viaţă desăvârşită prin Acela pe care îl reprezintă şi din Împărăţia căruia face parte, căci îi este frate adevărat.

Această Evanghelie fabuloasă, care aduce neprihănirea, deci sfinţenia fără pată a lui Dumnezeu, într-un templu omenesc păcătos, în omul păcătos, muritor şi slab care o primeşte cu toată inima, nu este o doctrină, nici a bisericii, nici a oamenilor, ci ea este puterea de viaţă a lui Isus Hristos devenită un principiu viu şi activ în sufletul păcătosului care acceptă preţul răscumpărării pentru sine! Despre ea vorbea Pavel, când spunea: "Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: >Cel neprihănit va trăi prin credinţă<." Romani 1,16.17.

Orice învăţătură care nu descoperă neprihănirea lui Hristos prin puterea lui Dumnezeu şi manifestarea Duhului Sfânt, nu poate fi, nu este şi nu va fi niciodată Evanghelia aceasta a Împărăţiei! Este singura Evanghelie care îl face pe omul păcătos şi slab un biruitor adevărat, în toată puterea cuvântului, asupra tuturor păcatelor şi ispitelor. Prin ea, el devine un martor pentru Dumnezeu şi pentru realitatea incontestabilă a lucrării magnifice a lui Hristos în sanctuarul ceresc, care împarte în mod real darul unei vieţi de biruinţă, invincibilă asupra păcatului stăpânitor. Aceasta este singura învăţătură sănătoasă care va aduce cu sine sfârşitul lumii şi revenirea lui Hristos pe norii cerului. Este singura învăţătură prin care se poate pune sfârşit păcatului pentru totdeauna. Prin urmare, ea defineşte foarte bine împărăţia pe care o reprezintă, cea a harului. Aceasta este Evanghelia Împărăţiei pe care Dumnezeu aşteaptă cu atâta dor să o întemeieze pentru totdeauna pe întregul pământ, pentru toţi aceia care vor să intre în ea şi să se împărtăşească de această putere, de această Evanghelie nemaipomenită.

Realitatea tristă este că această Evanghelie nu este prezentă nicicum în vreuna dintre organizaţiile religioase de astăzi, motiv pentru care misiunea oricăreia dintre ele este doar un eşec lamentabil, căci cei ce intră în aceste organizaţii, prin misiunile de evanghelizare sau alte programe de acest gen, devin aproape totdeauna doar oameni religioşi pe dinafară, alţii doar păgâni travestiţi în aşa-zişi creştini. Cum să vină sfârşitul când bisericii sau mai bine zis creştinismului de astăzi îi lipseşte tocmai puterea care poate transforma un păcătos într-un sfânt veritabil, într-un adevărat ucenic al lui Hristos!

Adevărul este că profeţia rostită de Mântuitorul, aşa cum am redat-o mai sus, nu s-a împlinit niciodată în toată deplinătatea ei. Cu toate acestea, Evanghelia a putut fi propovăduită de ucenicii lui Hristos, după revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, oricărei fiinţe de sub cer. Aşa declară Pavel. "... negreşit, dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel." Coloseni 1,23. Dacă este aşa, atunci de ce nu a venit sfârşitul în timpul lui? Urmarea propovăduirii Evangheliei Împărăţiei trebuie să fie neapărat sfârşitul lumii.

Răspunsul la această întrebare va fi unul crud şi dureros. Chiar dacă biserica apostolică, mai ales ucenicii adevăraţi ai lui Hristos, a vestit Evanghelia oricărei făpturi de sub cer, sfârşitul nu avea cum să vină câtă vreme această biserică şi-a pierdut între timp curăţia şi dragostea dintâi! Cei care vestesc Evanghelia împărăţiei harului, deci biserica în întregul ei, trebuie să fie şi să se păstreze sfinţi. Abia atunci va veni sfârşitul. După cum ştim biserica apostolică avea să devină taina fărădelegii, iar în momentul când Pavel a scris acest adevăr despre vestirea Evangheliei care ajunsese la orice om de pe pământ, în biserica respectivă deja se strecuraseră lupii răpitori, iar membrii mai tineri se săturaseră de deasa repetare a adevărurilor extraordinare ale acestei Evanghelii. "Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor." Fapte 20,29.

     "Dar, după o vreme, zelul credincioşilor a început să scadă, iar iubirea lor pentru Dumnezeu şi unul faţă de altul a scăzut tot mai mult. Răceala s-a furişat în biserică. Unii au uitat chipul minunat în care au primit adevărul. Unul câte unul, vechii stegari au căzut la postul lor. Unii dintre lucrătorii mai tineri, care ar fi putut să ia parte la ducerea poverilor acestor pionieri şi astfel să fie pregătiţi pentru a fi conducători înţelepţi, se plictisiseră de atât de deasa repetare a adevărurilor. În dorinţa lor după ceva nou şi senzaţional, ei au încercat să introducă vederi noi în doctrină, mai plăcute multor minţi, dar care nu erau în armonie cu principiile fundamentale ale Evangheliei. În încrederea lor de sine, cum şi în orbirea lor spirituală, ei nu au observat că aceste sofistării aveau să-i facă pe mulţi să se îndoiască de experienţele trecutului şi să ducă astfel la nedumerire şi necredinţă.
     Cum se insista asupra acestor învăţături false, au apărut deosebiri şi ochii multora au fost abătuţi să mai privească la Isus ca la Începătorul şi Desăvârşitorul credinţei lor. Discutarea punctelor neimportante de doctrină şi contemplarea basmelor plăcute, născocite de om, le ocupa timpul care ar fi trebuit să fie petrecut în vestirea Evangheliei. Mulţimile de oameni care ar fi putut fi convinse şi convertite printr-o credincioasă prezentare a adevărului erau lăsate neavertizate. Spiritualitatea scădea tot mai mult, şi Satana părea să câştige ascendenţă asupra celor care susţineau a fi urmaşi ai lui Hristos." Faptele apostolilor, cap. Descoperirea, par. 7, 8.

Chiar şi pe fondul acesta Evanghelia s-a făcut auzită prin puterea lui Dumnezeu în tot cuprinsul lumii cunoscute la vremea aceea, numai că această putere însoţea doar pe cei sfinţi şi credincioşi, cum erau Pavel, Petru, ori Ioan cel iubit. Majoritatea bisericii apostolice pierduse dragostea dintâi, adică exact Evanghelia Împărăţiei. Ea nu este orice fel de Evanghelie, ci este totdeauna Evanghelia aceasta a Împărăţiei! Când biserica pierde curăţia morală şi spirituală, deşi Evanghelia poate cuprinde tot pământul, atunci sfârşitul nu va veni, iar profeţia Mântuitorului nu se împlineşte. 

Biserica ce va împlini această profeţie cu privire la propovăduirea Evangheliei împărăţiei în toată lumea trebuie să fie neapărat o biserică pătrunsă de puterea acestei Evanghelii în ansamblul ei, ca întreg, nu unul ici, altul colo. Trebuie să fie o biserică fără pată sau zbârcitură, curată ca luna şi strălucitoare ca soarele, o biserică fără păcat şi plină cu plinătatea Celui care a murit ca să ne-o împărtăşească, prin credinţă. 

     "Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană." Efeseni 5,25-27. 

     "Cine este aceea care se iveşte ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor?" Cântarea cântărilor 6,10. 

     "În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap... Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu." Apocalipsa 12,1; 14,4.5. 

     "Domnul Hristos aşteaptă cu mult dor să se manifeste în Biserica Sa. Când caracterul Domnului Hristos va fi în mod desăvârşit reprodus în poporul Său, atunci El va veni să-i ia la Sine ca fiind ai Săi. 

     Este privilegiul fiecărui creştin nu numai de a aştepta, ci şi de a grăbi venirea Domnului Isus Hristos. 2Petru 3,12. Dacă toţi aceia care mărturisesc numele Său ar aduce roade spre slava Sa, cât de repede ar putea fi lumea întreagă semănată cu sămânţă Evangheliei. În curând, marele seceriş final va fi copt, şi Domnul Hristos va veni ca să strângă grâul cel preţios." Parabolele Domnului Hristos, cap. Întâi un fir verde, apoi spic, ultimele doua paragrafe.

Biserica trebuie să fie reflectarea Evangheliei Împărăţiei harului, căci ea însăşi, biserica, trebuie să fie o împărăţie a harului, aşa cum doreşte Hristos. Când ea apostaziază prin pierderea Duhului Sfânt, chiar dacă a ajuns să vestească Evanghelia oricărui locuitor al lumii, atunci sfârşitul nu va veni, căci chipul lui Hristos nu este reprodus în mod perfect în cei ce o compun! Până astăzi biserica nu a ajuns niciodată imaginea desăvârşită a chipului moral a lui Dumnezeu. Este obligatoriu ca ea să aducă "roade spre slava Sa". 

În legătură cu profeţia Mântuitorului, mai trebuie să ştim că ea, în realitate, nu va fi rezultatul lucrării bisericii prin planuri de evanghelizare sau prin lucrarea de colportaj, deşi acestea pot aduce unele beneficii mari numai sub binecuvântata prezenţă directă a Duhului Sfânt. Această profeţie minunată ne vorbeşte în primul rând despre lucrarea Duhului Sfânt prin adevăraţii ucenici ai lui Hristos la vremea sfârşitului, ce vor vesti comorile Evangheliei împărăţiei harului printr-o mare strigare, printr-o mare avertizare mondială! Aşadar, profeţia "Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul" din Matei 24,14, ne descoperă marea lucrare mondială săvârşită sub bogata revărsare a Duhului Sfânt sub asemănarea ploii târzii în preajma promulgării edictului duminical.

Că aşa stau lucrurile ne este descoperit prin întâia împlinire parţială a acestei profeţii. Am văzut că Pavel ne învaţă că, în timpul său, Evanghelia împărăţiei fusese dusă oricărui locuitor din lumea cunoscută, ea ajunsese practic la urechile fiecăruia, dar sfârşitul nu a venit din cauze despre care am vorbit mai sus. Ei bine, această lucrare fusese realizată în timpul şi după revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii. Deci, a fost împlinită doar sub auspiciile şi puterea Duhului Sfânt printr-o revărsare specială, nu una oarecare, prin ucenicii adevăraţi ai lui Hristos, ce urmau să se despartă de majoritatea celor ce se declarau creştini în biserica din care făceau şi ei parte. Care a fost consecinţa propovăduirii Evangheliei împărăţiei harului la orice fiinţă de sub cer în timpul lui Pavel? S-a convertit lumea? Cu siguranţă, nu. Mai mult, ca semn al acestui adevăr rostit de Pavel, Ierusalimul a căzut în mâinile romane, care l-au pulverizat. Iudeii sunt primii care s-au împotrivit cu toată puterea acestei Evanghelii mântuitoare! 

Deci, căderea Ierusalimului şi împrăştierea evreilor printre neamuri a constituit semnul după care ştim că Evanghelia fusese auzită de orice făptură de sub cer în vremea apostolilor, căci căderea acestei cetăţi constituie consecinţa propovăduirii Evangheliei printre iudeii care au respins-o cu violenţă! După cum vestirea acestei Evanghelii s-a făcut doar prin puterea Duhului Sfânt, care s-a revărsat abundent asupra ucenicilor la Ierusalim, tot astfel trebuie să se repete această lucrare care va împlini în mod deplin profeţia despre care vorbim. A doua împlinire a acesteia va avea loc la revărsarea Duhului Sfânt a doua oară, dar cu mai multă putere, în apropierea venirii lui Hristos, deci în zilele noastre. Aşa declară Scripturile. Se va împlini în mod deplin profeţia din Apocalipsa 14, care se va repeta cu adăugarea că acum se va vesti şi solia îngerului al treilea despre mânia lui Dumnezeu ce se va abate asupra tuturor închinătorilor fiarei şi ai icoanei fiarei! 

     "Şi am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: >Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!< Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!< Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: >Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!<" Apocalipsa 14,6-11. 

Numai prin împlinirea acestei profeţii din Apocalipsa 14 se va împlini în mod deplin şi profeţia Mântuitorului, rostită pe muntele Măslinilor. Observăm că primul înger, simbolul bisericii celor ce vor deveni cei 144.000, zboară prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, aceeaşi Evanghelie a Împărăţiei despre care pomeneşte Isus, ca să fie vestită "locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod". Acesta este adevărul. Iar această lucrare de mare anvergură se desfăşoară doar prin puterea şi prezenţa Duhului Sfânt care umple inimile celor credincioşi, ce în sfârşit îşi vor păstra sfinţenia şi curăţia, deşi atât de puţini la număr, până la capăt, fapt care va aduce cu sine sfârşitul lumii. 

Care va fi consecinţa acestei ultime vestiri mondiale a adevăratei Evanghelii a împărăţiei harului? Prăbuşirea lumii şi revenirea Mântuitorului pe norii cerului. Să nu uităm niciodată că prăbuşirea Ierusalimului este în realitate un simbol al viitoarei distrugeri a lumii şi a pământului până la refacerea lui completă. 

     "Distrugerea Ierusalimului este o avertizare înfricoşată şi solemnă pentru toţi aceia care glumesc cu posibilităţile harului divin şi se împotrivesc chemărilor milei dumnezeieşti. Niciodată n-a existat o mărturie mai hotărâtă cu privire la ura lui Dumnezeu faţă de păcat şi la pedeapsa sigură care va cădea peste cel vinovat. 

     Profeţia Mântuitorului cu privire la căderea judecăţilor lui Dumnezeu peste Ierusalim trebuie să aibă o altă împlinire, faţă de care acea distrugere teribilă era doar o umbră slabă. În soarta cetăţii alese putem vedea soarta unei lumi care a respins mila lui Dumnezeu şi a călcat în picioare Legea Sa. Întunecate sunt rapoartele decăderii omeneşti, la care pământul a fost martor în decursul lungilor lui veacuri de crimă. Inima slăbeşte şi mintea se pierde privind toate acestea. Teribile au fost rezultatele lepădării autorităţii Cerului. Însă o scenă şi mai întunecată este prezentată în descoperirea viitorului. Rapoartele trecutului - procesiunea lungă a conflictelor, a agitaţiilor şi a răscoalelor, >învălmăşeala luptei şi haina de război tăvălită în sânge< (Isaia 9,5) - ce sunt toate acestea în contrast cu grozăviile zilei aceleia, când Duhul înfrânător al lui Dumnezeu va fi retras cu totul de la cei nelegiuiţi şi nu va mai ţine în frâu răbufnirea patimilor omeneşti şi mânia satanică? Lumea va vedea atunci, ca niciodată mai înainte, rezultatele conducerii lui Satana.

     Dar în ziua aceea, ca şi în zilele distrugerii Ierusalimului, poporul lui Dumnezeu va fi eliberat - toţi aceia care >vor fi găsiţi scrişi printre cei vii<. (Isaia 4,3). Hristos a declarat că va veni a doua oară pentru a-i strânge la Sine pe cei credincioşi: >Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului până la cealaltă<. (Matei 24,30.31). Atunci cei care nu ascultă de Evanghelie vor fi nimiciţi >de suflarea gurii Sale şi vor fi prăpădiţi cu arătarea venirii Sale<. (2Tesaloniceni 2,8). Ca şi Israelul din vechime, cei nelegiuiţi se pierd singuri; ei cad prin nelegiuirea lor. Printr-o viaţă de păcat s-au aşezat atât de departe de armonia cu Dumnezeu, starea lor a devenit atât de degradată de păcat, încât manifestarea slavei Sale este pentru ei un foc nimicitor." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului par. 3-5 de la sfârşit.

Reţinem asemănarea între aceste două evenimente, dintre care ultimul pe cale de a se întâmpla în viitorul extrem de apropiat, viitor la care vom fi martori. Aşadar, propovăduirea Evangheliei Împărăţiei întregii lumi, ca împlinire ultimă şi deplină, descoperă faptul că este unul şi acelaşi lucru cu vestirea Evangheliei veşnice, potrivit Apocalipsei 14, în apropierea venirii lui Hristos, printr-o mare strigare, sub revărsarea şi prin puterea colosală a Duhului Sfânt, asemenea revărsării Lui în ziua Cincizecimii. După cum căderea Ierusalimului a fost indiciul că această lucrare a fost realizată prin puterea Duhului Sfânt şi totodată consecinţa propovăduirii Evangheliei, tot astfel distrugerea lumii, pentru care prăbuşirea Ierusalimului a fost doar un simbol, va fi semnul că profeţia Mântuitorului s-a împlinit definitiv şi pentru totdeauna, căci aduce cu sine sfârşitul lumii.

     "În profeţia despre distrugerea Ierusalimului, Hristos a spus: >Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul<. Profeţia aceasta se va împlini din nou. Nelegiuirea copleşitoare din zilele acelea îşi găseşte corespondentul în această generaţie. La fel stau lucrurile şi cu profeţia privitoare la predicarea Evangheliei. Înainte de căderea Ierusalimului, Pavel, scriind inspirat de Duhul Sfânt, a declarat că Evanghelia se predicase >oricărei fiinţe de sub cer< (Coloseni 1,23). Tot astfel şi acum, înainte de venirea Fiului omului, Evanghelia veşnică se va predica >oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod< (Apocalipsa 14,6.14). Dumnezeu >a rânduit o zi în care să judece lumea< (Fapte 17,31). Domnul Hristos ne spune cum vom putea recunoaşte apropierea acelei zile. El nu ne spune că toată lumea va fi convertită, ci că >Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul<. Stă în puterea noastră să grăbim venirea Domnului, vestind lumii Evanghelia. Noi nu trebuie numai să aşteptăm, dar să şi grăbim venirea zilei Domnului (2Petru 3,12). Dacă biserica lui Hristos şi-ar fi făcut lucrarea rânduită de Domnul, lumea ar fi fost deja avertizată, iar Domnul Isus ar fi venit pe pământ cu putere şi slavă mare." Hristos Lumina Lumii, cap. Pe Muntele Măslinilor, par. 20.

În încheiere putem conchide că Evanghelia aceasta a Împărăţiei nu poate fi propovăduită în toată lumea decât prin puterea Duhului Sfânt, care pune în mişcare inimile celor sfinţiţi prin harul lui Dumnezeu ca să facă o astfel de lucrare, pentru care sunt împuterniciţi. Nu va fi lucrarea unor programe de evanghelizare sau de colportaj, ci va fi doar lucrarea Duhului Sfânt, Mângâietorul promis tuturor celor ce ascultă de Dumnezeu.

     "Însărcinarea de a predica Evanghelia este dată tuturor acelora care au simţit chemarea cerească. Toţi cei care primesc viaţa lui Hristos sunt sfinţiţi pentru lucrarea de mântuire a semenilor lor. Biserica a fost întemeiată pentru lucrarea aceasta, şi toţi aceia care iau asupra lor sfânta ei răspundere se leagă prin aceasta să fie conlucrători cu Hristos...

     Evanghelia trebuie să fie vestită nu ca o teorie lipsită de viaţă, ci ca o putere vie, care schimbă viaţa. Dumnezeu doreşte ca primitorii harului Său să fie martori ai puterii Lui. El îi primeşte cu plăcere chiar pe aceia a căror purtare L-a supărat mai mult; dacă se pocăiesc, El le dă Duhul Său cel Sfânt, îi pune în locurile de încredere cele mai însemnate şi-i trimite în tabăra celor necredincioşi, pentru a vesti mila Lui nemărginită. El ar vrea ca servii Săi să dea mărturie despre faptul că, prin harul Său, oamenii pot avea un caracter asemenea cu al lui Hristos şi se pot bucura de asigurarea marii Lui iubiri. Ar vrea ca noi să dăm mărturie despre faptul că El nu poate să fie mulţumit până când neamul omenesc nu este recâştigat şi repus în sfintele drepturi de copii ai Lui." Hristos Lumina Lumii, cap. Duceţi-vă şi învăţaţi toate neamurile, par. 17, 35.