Porunci divine ce implică nimicirea

      "Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: >Mi-aduc aminte de ceea ce a făcut Amalec lui Israel, când i-a astupat drumul la ieşirea lui din Egipt. Du-te acum, bate pe Amalec şi nimiceşte cu desăvârşire tot ce-i al lui; să nu-i cruţi, şi să omori bărbaţii şi femeile, copiii şi pruncii, cămilele şi măgarii, boii şi oile<." 1Samuel 15,2.3.

Cum pot fi înţelese corect, în lumina Evangheliei, astfel de porunci divine? De ce dragostea divină, căci Dumnezeu este dragoste, se descoperă prin acest gen de porunci? Aceste porunci atestă o dată şi pentru totdeauna că Dumnezeu pedepseşte păcatul, mai ales atunci când s-a trecut peste limita răbdării divine. Este evident şi nu avem de ce să ne îndoim. Dacă, bunăoară, Dumnezeu nu ar fi avut o măsură potrivit căreia să poată pedepsi păcatul, atunci nu am fi putut vorbi niciodată de un plan al mântuirii. Întrucât planul acesta, al mântuirii, prevede salvarea tuturor păcătoşilor care renunţă la păcat, atunci, ca un lucru evident, trebuie să existe şi o soluţie pentru distrugerea păcatului şi a celor păcătoşi. 

Mântuirea omului se face doar pe singura cale stabilită de Dumnezeu, şi anume prin jertfa lui Hristos. Pedepsirea păcătosului în timpul vieţii acesteia, de aici de pe pământ, aşa trecătoare şi muritoare cum este ea, mai înainte de moartea sa, se face prin despărţirea sufletului de Dumnezeu şi retragerea harului lui Dumnezeu, a puterii Sale de ocrotire de la omul vinovat, care singur a ales să rămână fără Mântuitor. Distrugerea păcatului în om se face prin puterea Duhului Sfânt, când acesta este înlocuit cu totul de viaţa lui Dumnezeu, iar distrugerea definitivă a păcatului, fără posibilitatea apariţiei sale din nou, la sfârşitul mileniului dintre a doua venire şi instalarea definitivă a cetăţii lui Dumnezeu pe pământul nostru, va fi în exclusivitate o lucrarea a focului distrugerii de sine a acestuia după ce va fi mistuit definitiv sufletele şi trupurile celor care au fost încărcaţi cu el sau au ales să rămână cu el.

Este scris că "Legea slujirii eului este legea distrugerii de sine", Hristos Lumina Lumii, cap. În curtea de afară, par. 11, şi, potrivit acestei legi, păcatul va fi distrus prin separarea veşnică a sufletelor celor păcătoşi de Izvorul vieţii. Această separare este alegerea lor permanentă şi conştientă. Slava lui Dumnezeu, care este dragoste şi viaţă pură, este asemenea unui foc mistuitor pentru conştiinţa stăpânită de păcat şi despărţită de Dumnezeu. Această slavă va trezi în ei dorinţa de nestăpânit de a dori să nu mai existe, căci fără Dumnezeu îşi dau seama că există doar neantul, uitarea veşnică, acele lucruri pentru care şi-au clădit caracterul şi şi-au ţesut viaţa pierdută şi necorespunzătoare pentru fericirea şi bucuria eternă a Cerului.

Când pornim să înţelegem de ce a dat Dumnezeu astfel de porunci, am face bine să avem în vedere totdeauna principiile guvernării lui Dumnezeu, pe care este musai să le cunoaştem. Fără această cunoaştere orice încercare de a pricepe aceste porunci va fi sortită eşecului încă din start. Apoi, este recomandat să lăsăm Biblia şi Spiritul profeţiei să ne fie călăuzele cele sigure, după cum şi sunt, în înţelegerea acestei probleme deosebit de importante. Răspunsul corect, va fi corect şi vom înţelege că este aşa, doar dacă este în armonie deplină cu principiile guvernării divine şi cu caracterul Său neschimbător. 

Mai întâi, deci, trebuie să ştim cine este Dumnezeu; să cunoaştem la perfecţie Persoana Sa aşa cum este descoperită prin Isus Hristos. Isus Hristos este Lumina lui Dumnezeu cu privire la Sine însuşi; este întipărirea Fiinţei Sale, singurul în măsură să îl descopere pe Dumnezeu aşa cum este, fără greşeală. În acest scop, stă scris că "Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!" Evrei 13,8. Astfel, poruncile divine care implică distrugeri de vieţi omeneşti şi/sau animale trebuie să le privim doar din această perspectivă referitoare la persoana lui Dumnezeu, ca un Dumnezeu care nu se schimbă. Vom vedea că nu există nici o deosebire câtuşi de puţin între Dumnezeul care ne spune că ne iubeşte, fiindcă este iubire, şi Dumnezeul care porunceşte nimicirea, Acelaşi care spune că nu doreşte moartea păcătosului!

Dispoziţia minţii lui Dumnezeu nu este schimbătoare ca a omului; astăzi este într-un fel, dacă ascultăm de El, mâine poate fi altfel, dacă îl luăm în râs. Nu privim lucrurile din această perspectivă dăunătoare, căci Dumnezeu nu este un om. De asemenea, am învăţat că El este statornic şi, ca atare, principiile Sale de guvernare sunt totdeauna aceleaşi, fără să sufere vreo alterare sau vreo schimbare, astfel încât să poată fi adaptate la nişte împrejurări care cer distrugerea celui păcătos. Ceea ce înseamnă că autoritatea lui Dumnezeu este în permanenţă morală, iar puterea predominantă manifestată în orice împrejurări posibile este adevărul şi iubirea. 

     "Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire şi prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă." Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 5.

Mergând mai departe, în sensul celor de mai sus, devine evident că Dumnezeu nu poate folosi în nici o împrejurare puterea sau forţa constrângătoare în pedepsirea omului, fie ca să asculte, fie ca să-l distrugă. "În planul Său de guvernare nu există folosirea forţei brute pentru forţarea conştiinţei." Parabolele Domnului Hristos, cap. Asemenea unui grăunte de muştar, par. 3. 

În virtutea acestor principii neschimbătoare, putem afirma că manifestarea lui Dumnezeu trebuie să fie totdeauna în contrast cu caracterul lui Satana. "Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernare a lui Dumnezeu; El doreşte numai o slujire din iubire, şi iubirea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate." Hristos Lumina Lumii, cap. "Dumnezeu cu noi", par. 9. 

Atunci, cum poate Dumnezeu să dea porunci de felul celei menţionate în debutul studiului de faţă, de vreme ce este neschimbător, iar principiile neprihănirii, ale guvernării Sale, sunt cu totul contrare celor prezentate de Satana? Este ca şi cum ar încerca să nu-şi mânjească mâinile sau să-şi păteze caracterul cu sângele victimelor păcătoase, folosindu-se de mâna altor oameni să aducă lucrarea de nimicire a celor păcătoşi. În primul rând, dacă Dumnezeu este atotputernic, după cum singur susţine că este, atunci nu avea nevoie să se folosească de Saul ca să şteargă de pe faţa pământului pe amaleciţi, căci o putea face şi singur, având în vedere puterea Sa colosală. Trebuie că rostul acestor porunci au altă menire, ca pentru învăţătura noastră şi spre folosul nostru în înţelegerea corectă a faptului că Dumnezeu este acelaşi în orice timp şi că nu-şi încalcă niciodată principiile Sale şi modul cum se raportează la oameni.

Vom vedea că poruncile de acest caracter, de nimicire, au în vedere strict nişte împrejurări care nu au de-a face cu planul iniţial al lui Dumnezeu pentru poporul Său şi, prin urmare, este nevoit să respecte deciziile pe care le-a luat omul, fără să îl consulte pe Dumnezeu, şi să acţioneze conform noilor împrejurări formate ca rezultat al alegerii greşite a omului. Astfel de porunci vizează o stare de lucruri ce intră în sfera unei jurisdicţii strict omeneşti, unde principiile divine de guvernare sunt lepădate. Atunci când autoritatea lui Dumnezeu este lepădată, poporul va fi îndrumat de Dumnezeu doar prin porunci care trebuie să corespundă noii jurisdicţii, unde Dumnezeu este înlăturat de la cârmă, de la conducere. Aşadar, poruncile respective trebuie să fie o reflectare mai degrabă a formei de guvernare, a jurisdicţiei care are caracter omenesc, nu divin; ele trebuie să corespundă principiului sabiei, căci jurisdicţia omenească se întemeiază totdeauna pe acest principiu al sabiei. Ea este menţinută doar prin sabie, prin folosirea constrângerii, a violenţei şi a cruzimii.

Aşadar, să purcedem la aflarea răspunsului lui Dumnezeu la această problemă deosebită, în ce priveşte poruncile divine care au ca scop secerarea şi anihilarea multor vieţi, numai şi numai din această perspectivă. Trebuie să ne întoarcem în timp să aflăm ce este cu aceşti amaleciţi, apoi să vedem dacă iudeii au păstrat forma de guvernare divină, cea a teocraţiei, căci numai Dumnezeu era singurul care dădea legi, conducătorii evreilor fiind doar cei care le aplicau, iar poporul trebuia să le transpună în practică. "Conducerea lui Israel se făcea în numele şi prin autoritatea lui Dumnezeu. Lucrarea lui Moise, a celor şaptezeci de bătrâni, a mai marilor şi judecătorilor era doar de a aplica legile date de Dumnezeu; ei nu aveau puterea de a da legi naţiunii. Aceasta a fost şi a rămas condiţia existenţei lui Israel, ca naţiune." Patriarhi şi profeţi, cap. Primul împărat al lui Israel, par. 1.

Cu privire la amaleciţi, aflăm că acest popor a fost primul cu care Israel a dat prima lui luptă din istoria sa multimilenară. Evenimentul acestei lupte este surprins în Exod 17,8-16. Amaleciţii sunt cei care i-au atacat pe evrei la Refidim. Tot aici este consemnat şi faptul că pomenirea poporului crud şi violent amalecit trebuia ştearsă de sub soare, adică făcuţi să dispară cu desăvârşire de pe pământ, la un anumit timp, în viitor. "Domnul a zis lui Moise: >Scrie lucrul acesta în carte, ca să se păstreze aducerea aminte, şi spune lui Iosua că voi şterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri<... El a zis: >Pentru că şi-a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie al Domnului, Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam!<" Exod 17,14.16. Deci, motivul pentru care acest popor fusese însemnat şi condamnat la dispariţie totală este acela că "şi-a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie al Domnului". 

Acest popor deosebit de crud îşi făcuse un cult aparte în ce priveşte închinarea la idoli, în sensul că educaţia şi cultura lor se învârteau în jurul acestui cult, fapt pentru care trăiau doar prin cruzimea lor faţă de alţii, perfecţionându-se de la o generaţie la alta în atrocităţi neegalate în istorie poate decât de antediluvieni. Singura lor raţiune de a exista era uciderea prin violenţă şi sălbăticie greu de descris. În istoria biblică bună parte din timpul existenţei lor au purtat război cu izraeliţii, ca semn al răzvrătirii lor faţă de Dumnezeul cerului. Până la momentul când Dumnezeu dă lui Saul, prin Samuel, porunca de stârpire a acestui popor, se scurseseră patru sute de ani, timp în care aceştia nu au dat nici un semn de îndreptare a comportamentului lor faţă de semenii altor popoare. Au călcat în picioare tot ce înseamnă demnitatea şi respectul uman, şi mai ales teama de Dumnezeul creator. Nici un alt popor de pe faţa pământului nu a întrecut în cruzime şi închinare idolatră acest neam de oameni. Despre ei, Balaam a rostit în cuvinte profetice destinul lor: "Amalec este cel dintâi dintre neamuri, dar într-o zi va fi nimicit". Numeri 24,20. Dacă acest popor ar fi fost lăsat să trăiască şi să se înmulţească nespus, atunci consecinţa ar fi fost că ar fi şters de pe pământ pe poporul lui Dumnezeu, Israel, cât şi închinarea la adevăratul Dumnezeu. Aşa că acele cuvinte profetice spuse de Dumnezeu lui Moise, cu privire la destinul acestui popor, se justifică având în vedere caracterul şi spiritul lor deosebit de violent şi de nociv. Nu exista nici o cale de îndreptare pentru ei şi generaţiile lor următoare.

     "Amaleciţii fuseseră primii care s-au împotrivit izraeliţilor în pustie, întâmpinându-i cu război şi, din cauza acestor păcate, cum şi din cauza împotrivirii lor faţă de Dumnezeu şi a josnicei lor închinări la idoli, Domnul rostise prin Moise hotărârea de osândire. Prin inspiraţie dumnezeiască, se înscrisese amintirea cruzimii lor faţă de Israel, împreună cu porunca: >să ştergi pomenirea lui Amalec de sub ceruri: să nu uiţi lucrul acesta< (Deuteronom 25,19). Executarea acestei porunci fusese amânată timp de patru sute de ani; dar amaleciţii nu se îndepărtaseră de păcatele lor. Domnul ştia că, dacă ar fi posibil, poporul acesta nelegiuit ar şterge de pe pământ atât poporul Său, cât şi închinarea la adevăratul Dumnezeu. Venise acum timpul să se aducă la îndeplinire sentinţa aceasta amânată atât de mult." Patriarhi şi profeţi, cap. Lepădarea lui Saul, par. 3.

Partea care trebuie să ne intereseze mai mult, în acest episod cu amaleciţii care se angajaseră în luptă cu izraeliţii, este cea referitoare la arsenalul de luptă evreu. De unde aveau ei arme de luptă, din moment ce abia ieşiseră din Egipt? Sclavii nu au arme niciodată, iar stăpânii lor le interzic nu numai purtarea lor, ci şi făurirea acestora. Aşa că egiptenii nu aveau cum să-i înarmeze pe sclavii lor evrei, iar evreii nu aveau cum să fure de la egipteni aşa ceva, căci ieşirea lor din Egipt trebuia să se facă doar sub auspiciile puterii divine, adică fără luptă, fără arme. Astfel, învăţătura pentru ei, pentru iudei, era că sub guvernare divină nu se foloseşte constrângerea sau armele de luptă, deoarece jurisdicţia lui Dumnezeu este lipsită de aşa ceva. Că salvarea lor se face totdeauna fără lupte şi vărsare de sânge, partea lor ca naţiune fiind doar o ascultare strictă de voinţa lui Dumnezeu. 

Principiile neprihănirii sunt în acelaşi timp mijloace ale harului divin, manifestat prin bunătate, milă şi iubire. Sabia şi principiul care stă la baza existenţei ei nu fac parte din guvernarea sau jurisdicţia lui Dumnezeu, iar din acest motiv poruncile lui Dumnezeu nu au nimic de a face cu violenţa semănată prin sabie. Poruncile care au de-a face cu jurisdicţia divină sunt totdeauna salvare, prin mijloacele neprihănirii, şi nu prin intermediul constrângerii şi al violenţei, specifice jurisdicţiei omeneşti sau a sabiei. Acest adevăr descoperit trebuie să ni-l însuşim pentru totdeauna. Aceasta este Evanghelia Mântuitorului în felul cum trebuie privite şi înţelese poruncile lui Dumnezeu; ele fie au specificul neprihănirii, al împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu, fie au specificul căilor omeneşti de rezolvare a problemelor, căci nu fac parte din planul lui Dumnezeu şi nici nu descoperă caracterul Său.

Așadar, de unde aveau izraeliții arme de luptă în confruntarea cu amaleciții, la Refidim? Cel mai bun răspuns, şi singurul de altminteri, este că le aveau de la egiptenii morţi prin violenţa apelor Mării Roşii, ce s-au rostogolit peste ei cu putere colosală, fapt care a făcut ca cea mai mare parte din corpurile lor îmbrăcate ca pentru luptă să fie aruncate pe malurile Mării Roşii, mai ales pe partea pe care se afla poporul iudeu. "În ziua aceea, Domnul a izbăvit pe Israel din mâna egiptenilor; şi Israel a văzut pe egipteni morţi pe ţărmul mării." Exod 14,30. Evreii nu s-au ales doar cu văzutul trupurilor egiptenilor morţi, ci le-au luat toate acele arme care nu fuseseră îngropate în adâncurile Mării Roşii. 

Trebuie să fim de acord că în decurs de doar câteva săptămâni, până au ajuns ei la Refidim, nu aveau cum să-şi făurească singuri arme de război, întrucât pustiul respectiv nu permitea găsirea minereului necesar pentru aşa ceva. Aşa că, Inspiraţia divină, ne-a lăsat versetul de mai sus, referitor la egiptenii morţi şi aruncaţi pe ţărmurile mării, în mod special pentru a putea face legătura cu prima luptă pe care evreii au dat-o în viaţa lor, ca naţiune aparţinătoare lui Dumnezeu, ca popor care se născuse în robia Egiptului antic. Egiptenii ieşiseră la luptă înarmaţi pentru aşa ceva; să nu ne închipuim că se duseseră în grabă doar cu carele de luptă, fără săbii, fără suliţe, fără arcuri şi fără platoşe ori scuturi. Faraon nu le-a poruncit să iasă în grabă ca să facă lupte libere cu iudeii, foştii lor sclavi. La război se pleacă totdeauna cu tot arsenalul, indiferent de inamic, ce nu trebuie subestimat niciodată, cu atât mai mult, cu cât poporul evreu ieşise din Egiptul politeist cu ajutorul unui Dumnezeu atotputernic, invincibil, realitate cu care egiptenii se confruntaseră, confruntare de pe urma căreia s-au ales cu zece plăgi.

Partea cea mai interesantă în acest tablou, însă, o constituie noua ordine de lucruri introdusă în guvernarea divină a lui Israel. Dumnezeu era Conducătorul lor suprem; ieşiseră din robia Egiptului prin puterea lui Dumnezeu, prin autoritatea Lui în care prezenţa sabiei nu-şi are loc, căci altfel nu avem cum să vorbim vreodată de autoritatea iubirii. Dumnezeu voia să-şi înveţe poporul să se sprijine doar pe atotputernicia Lui, numai prin credinţa în tot ce le spunea reprezentantul Lui vizibil, Moise. Ca un fapt ce trebuie acceptat prin credinţă şi ca o realitate a planului lui Dumnezeu pentru oamenii ascultători, Moise a fost singurul care nu a mai purtat sabie şi nici o altă armă de luptă. El renunţase la arme încă de la fuga lui din Egipt în Madian, unde timp de patruzeci de ani a învăţat să se sprijine doar pe Dumnezeu. El a înţeles că în sistemul de guvernare divin, sabia, ca simbol al constrângerii, al violenţei şi al cruzimii, un simbol reprezentativ pentru căile prin care omul îşi rezolvă problemele cu sau fără Dumnezeu, această armă nu are ce căuta, fiind cu totul străină de principiile neprihănirii. 

Noi suntem chemaţi să învăţăm mai mult decât numai faptul că poporul iudeu s-a înarmat fără sfatul lui Dumnezeu. O dată acceptată sabia în interiorul guvernării paşnice a lui Dumnezeu, s-a instituit jurisdicţia acesteia, o jurisdicţie reprezentativă pentru dorinţa omului de a se conduce singur şi de a-şi rezolva problemele cu ajutorul sabiei, adică a constrângerii şi violenţei. Momentul însuşirii sabiei, la ţărmurile mării, adică a înarmării, fără ca ei să fi cerut sfatul lui Dumnezeu în acest sens, reprezintă momentul instituirii jurisdicţiei sau guvernării omului în interiorul jurisdicţiei divine. Acesta a fost primul pas pentru viitoare lepădare a lui Dumnezeu, ce a constat în alegerea unui rege. Instituirea jurisdicției sabiei nu a însemnat lepădarea definitivă a lui Dumnezeu. Dar, din momentul apariţiei acestei forme de conducere omenească în interiorul jurisdicţiei lui Dumnezeu, a teocraţiei, Dumnezeu a trebuit să ţină seama de dorinţa naţiunii, fără doar şi poate.

De-acum, multe din poruncile divine trebuiau să ţină seama şi de guvernarea pe care omul o instituise în mijlocul guvernării paşnice a lui Dumnezeu. Astfel, avea să rezulte o formă de guvernare de tipul teocraţiei, în interiorul căreia se afla şi guvernarea omului ce se sprijinea pe sabie pentru rezolvarea problemelor. Acesta nu a fost planul iniţial al lui Dumnezeu. Popoarele canaanite trebuiau eliminate de acum doar prin sabie, şi nicidecum aşa cum le promisese Dumnezeu izraeliţilor că o va face, adică fără ajutor omenesc, fără sabie, ci prin puterea Sa cea mare, în speţă prin retragerea ocrotirii Sale de la aceia care îl dispreţuiau pe faţă. 

     "Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum şi să te ducă în locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui şi ascultă glasul Lui; să nu te împotriveşti Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El. Dar dacă vei asculta glasul Lui şi dacă vei face tot ce-ţi voi spune, Eu voi fi vrăjmaşul vrăjmaşilor tăi şi potrivnicul potrivnicilor tăi. Îngerul Meu va merge înaintea ta şi te va duce la amoriţi, hetiţi, fereziţi, canaaniţi, heviţi şi iebusiţi, şi-i voi nimici... Voi trimite groaza Mea înaintea ta, voi pune pe fugă pe toate popoarele la care vei ajunge şi voi face ca toţi vrăjmaşii tăi să dea dosul înaintea ta. Voi trimite viespii bondăreşti înaintea ta şi vor izgoni dinaintea ta pe heviţi, canaaniţi şi hetiţi. Nu-i voi izgoni într-un singur an dinaintea ta, pentru ca ţara să n-ajungă un pustiu şi să nu se înmulţească împotriva ta fiarele de pe câmp. Ci le voi izgoni încetul cu încetul dinaintea ta, până vei creşte la număr şi vei putea să intri în stăpânirea ţării." Exod 23,20-23.27-30.

     

     "Domnul va depărta de tine orice boală; nu-ţi va trimite niciuna din acele molime rele din Egipt, pe care le cunoşti, ci va lovi cu ele pe toţi cei ce te urăsc. Să nimiceşti toate popoarele pe care ţi le va da în mână Domnul Dumnezeul tău; să n-arunci nicio privire de milă spre ele şi să nu slujeşti dumnezeilor lor, căci aceasta va fi o cursă pentru tine. Poate că vei zice în inima ta: >Neamurile acestea sunt mai mari la număr decât mine; cum voi putea să le izgonesc?< Să nu te temi de ele. Adu-ţi aminte ce a făcut Domnul Dumnezeul tău lui faraon şi întregului Egipt; adu-ţi aminte de marile încercări pe care ţi le-au văzut ochii, de minunile şi semnele, de mâna tare şi de braţul întins cu care te-a scos Domnul Dumnezeul tău. Aşa va face Domnul Dumnezeul tău tuturor popoarelor de care te temi. Domnul Dumnezeul tău va trimite chiar şi viespii bondăreşti împotriva lor până la deplina nimicire a celor ce vor scăpa şi se vor ascunde de tine. Să nu te înspăimânţi de ei; căci Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, Dumnezeul cel mare şi înfricoşat. Şi Domnul Dumnezeul tău va izgoni încetul cu încetul aceste neamuri dinaintea ta: nu le vei putea nimici îndată, ca să nu se înmulţească fiarele câmpului împotriva ta. Dar Domnul Dumnezeul tău le va da în mâna ta; şi le va pune cu totul pe fugă, până vor fi nimicite." Deuteronom 7,15-23. 

Observăm în pasajele biblice de mai sus, că Dumnezeu se angajează să facă pentru Israel ceea ce ei nu au fost chemaţi să facă, adică să nimicească popoarele idolatre care ocupau Canaanul pământesc, precum şi pe cele înconjurătoare, dar nu prin sabie, ci prin elementele naturii, cum puteau fi viespile bondăreşti, sau alte fenomene naturale ca rezultat al retragerii milei şi ocrotirii divine. Dacă poporul avea să întrebe cum să stârpească acele popoare, răspunsul lui Dumnezeu a fost acela ca ei să-şi amintească de modul minunat şi supranatural cum au ieşit din Egipt; deci fără arme de constrângere, fără sabie, fără nimic caracteristic metodelor omului de rezolvare a problemelor personale. Aşa ar fi trebuit să aibă loc alungarea popoarelor canaanite; numai că planul lui Dumnezeu nu s-a împlinit în această manieră, ci prin sabie, specifică jurisdicţiei pe care iudeii necredincioşi o instituiseră în interiorul guvernării lui Dumnezeu. 

Fiindcă izraeliţii au ales o guvernare sprijinită pe sabie, Dumnezeu a fost nevoit să dea îndrumări şi porunci care în mod neapărat trebuiau să ţină seama de aceasta. Astfel, a rezultat printre altele şi legea talionului, sau altfel spus ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Cu alte cuvinte, să nu provoci mai mult rău, prin răzbunare, vrăjmaşului tău. În felul acesta, se punea o limită evidentă răzbunării crude ce caracterizează în mod general inima omenească. Mai simplu spus, Dumnezeu îi învăţa pe evrei cum şi cât să folosească sabia. Chiar dacă poate părea prea mult pentru unii, totuşi întocmai aceasta este realitatea.

Dumnezeu a acceptat instituirea sabiei în Israel, doar pentru că ei au dorit acest lucru. N-au înţeles, ca popor, niciodată că ieşirea lor miraculoasă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, din Egipt, reprezintă în realitate lecţia pe care ar fi trebuit să o înveţe în fiecare generaţie la rând cu privire la faptul că doar Dumnezeu este sprijinul nostru în orice nevoi şi niciodată sabia. Această atitudine a lui Isus, care se sprijinea doar pe Tatăl Său din ceruri, referitor la acceptarea jurisdicţiei sabiei, avea să o exprime peste alte veacuri şi faţă de ucenicii Săi, care au ţinut morţiş ca Iuda Iscariotul să facă parte din cercul lor intim. Ţinem minte că Dumnezeu nu se impune niciodată, este un Dumnezeu şi Tată plin de bun simţ divin, şi nu încalcă niciodată libertatea omului de a alege ce crede el de cuviinţă, în pofida învăţăturii lui Dumnezeu şi a luminii cu privire la ce ar trebui să facă pentru a-i fi bine. Dumnezeu este dispus să meargă mila a doua a bunăvoinţei, chiar dacă omului nu-i va fi bine. Şi de ce? Pentru ca atunci când va da de greu, să se poată întoarce la Dumnezeul milei; să înţeleagă că a te sprijini pe braţul de carne al omului este înfrângere totdeauna şi ruşine, pe când a te sprijini pe atotputernicia divină înseamnă biruinţă mereu, aşa cum viaţa lui Isus o demonstrează din plin. Putem vedea şi singuri că rezultatul dorinţei poporului evreu de a purta sabie şi a dorinţei ucenicilor de a avea în mijlocul lor chiar pe trădătorul Mântuitorului, a adus cu sine rezultate înfiorătoare. Faptul că Dumnezeu a acceptat dorinţa lor, nu face parte din planul lui Dumnezeu, ci este doar arătată bunătatea lui Dumnezeu care merge mila a doua împreună cu omul care se împovărează cu lucruri de care Dumnezeu doreşte să îl scape sau să le evite, şi dacă s-ar putea nici să nu ştie de ele.

Dumnezeu prevăzuse că poporul iudeu va fi necredincios şi că, nu numai că îşi va institui singur o guvernare a sabiei prin sabie, ci, mai rău decât atât, avea să facă pasul următor, logic în astfel de situaţii, şi anume avea să ceară un rege care să domnească peste ei. Este cât se poate de simplu de înţeles că acolo unde este prezentă sabia, este musai să fie prezent şi capul conducător uman, în persoana unui monarh. Şi astfel, evreii au făcut acest pas în timpul lui Samuel. Prin acest act au statornicit şi instaurat definitiv jurisdicţia sabiei, la care aveau să adauge alt păcat mare, acela de a avea rege ca popoarele înconjurătoare. Dumnezeu şi conducerea Sa minunat de paşnică a fost lepădat. 

Singurul rezultat posibil şi îngrozitor al acestor lucruri, dacă privim peste veacuri, este acela că poporul evreu, stăpânit de principul sabiei şi de conducerea unui rege, sub care singuri s-au băgat, avea să-l răstignească pe însuşi Mesia! Aceasta a fost singura consecinţă logică în desfăşurarea lucrurilor şi a împrejurărilor formate prin alegerea sabiei şi a regelui. Hristos a formulat principiul după care ştim ce se întâmplă cu aceia care se sprijină pe sabie. "Atunci Isus i-a zis: >Pune-ţi sabia la locul ei; căci toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri<." Matei 26,52. Poporul evreu a trăit din plin împlinirea acestei legi fireşti. Din acest motiv, mântuirea nu se face prin sabie, ci prin credinţă în ajutorul lui Dumnezeu, din care lipsesc cu desăvârşire metodele omeneşti de raportare la oameni şi de rezolvare a problemelor omeneşti. "Cine duce pe alţii în robie va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabie." Apocalipsa 13,10.

În urma tuturor celor descoperite, să punem în adevărata ei lumină întrebarea aceasta: De ce Dumnezeu a poruncit lui Saul să treacă prin ascuţişul sabiei tot neamul amaleciţilor? Având în vedere că evreii deţineau şi se foloseau de sabie de aproximativ patru sute de ani, şi având în vedere că ceruseră un rege, ca să fie exact ca popoarele vecine, neînţelegând că astfel puteau ajunge răi şi sălbatici ca şi amaleciţii, fără ajutor divin, Dumnezeu nu putea să le dea altfel de porunci, conforme doar cu principiile neprihănirii. Cadrul legal al jurisdicţiei Sale fusese restrâns, dacă nu chiar aproape eliminat prin nesăbuita cerere a poporului iudeu de a avea un rege. Să ascultăm cuvintele lui Dumnezeu: "Samuel n-a văzut cu plăcere faptul că ziceau: >Dă-ne un împărat ca să ne judece<. Şi Samuel s-a rugat Domnului. Domnul a zis lui Samuel: >Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei<."  1Samuel 8,6.7.

Este evident pentru oricine, din cuvintele Domnului, că cererea izraeliţilor însemna de fapt lepădarea lui Dumnezeu şi, o dată cu aceasta, şi lepădarea conducerii Sale. Adică, evreii se lipseau de jurisdicţia lui Dumnezeu. În acest caz, porunca lui Dumnezeu trebuia să ţină seama strict de jurisdicţia sabiei, la care se adăugase şi dreptul regelui, ce trebuia musai respectat de către Dumnezeu. Dreptul regelui este dreptul de a conduce un popor, drept ce trebuie respectat de către poporul respectiv. În acest drept nu intră principiile neprihănirii, ci numai acelea ale sabiei, căci monarhia şi oricare altă formă de conducere omenească se sprijină doar pe sabie! Din acest motiv, porunca lui Dumnezeu de a aduce nimicire totală amaleciţilor trebuia să ţină seama de aceste lucruri, căci aceasta era conducerea pe care o aleseseră aproape definitiv poporul evreu. Dumnezeu nu mai putea proceda ca la ieşirea din Egipt, nu-şi mai putea exercita puterea Sa în favoarea evreilor, în aşa fel încât să nu fie implicată nici o armă omenească, nici o metodă şi nici un principiu omenesc de salvare sau de scăpare a vieţii. 

Dacă evreii ar fi ascultat de cuvintele lui Samuel şi s-ar fi dat înapoi de la alegerea unui rege, atunci, de bună seamă, Dumnezeu ar fi procedat conform principiilor neprihănirii în legătură cu distrugerea amaleciţilor, cu condiţia, singura de altminteri, ca poporul iudeu să asculte întru totul de Dumnezeu, fără să folosească sabia, exact aşa cum avea să se întâmple peste timp, când regele Iosafat, deşi avea războinici bine pregătiţi, şi cetăţi foarte greu de dărâmat şi de cucerit, a renunţat la folosirea sabiei, s-a dus înaintea Domnului şi l-a rugat să-i ajute. Rezultatul? Au ieşit la luptă cântând, fără să folosească sabia. Inamicii fuseseră distruşi, omorându-se unii pe alţii. ">Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta: aşezaţi-vă, staţi acolo şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul. Iuda şi Ierusalim, nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi; mâine, ieşiţi-le înainte, şi Domnul va fi cu voi!<" 2Cronici 20,17.

Porunca lui Dumnezeu a fost dată conform cererii izraeliţilor necredincioşi, căci chiar ei spuseseră lui Samuel şi lui Dumnezeu următoarele: "Poporul n-a vrut să asculte glasul lui Samuel. >Nu!<, au zis ei, >ci să fie un împărat peste noi, ca să fim şi noi ca toate neamurile; împăratul nostru ne va judeca, va merge în fruntea noastră şi ne va cârmui în războaiele noastre<." 1Samuel 8,19.20. Ei au spus răspicat, cu hotărâre că vor să fie conduşi în războaiele lor de rege, iar acest lucru înseamnă folosirea sabiei, a violenţei şi a cruzimii. Dumnezeu nu mai avea loc în calitatea Lui de Conducător suprem şi, prin urmare, nu avea cum să dea porunci specifice împărăţiei luminii, a neprihănirii, unde sabia nu există, ci trebuia să dea porunci potrivite jurisdicţiei sabiei, având caracteristicile acesteia. Asta înseamnă că Dumnezeu acceptă şi grosolănia ca poporul Său să aibă rege, dar acest lucru în sine limita manifestarea principiilor neprihănirii în mod drastic. 

Întrucât autoritatea lui Dumnezeu fusese respinsă, atunci este de la sine înţeles că singura formă de ajutor divin pentru evrei era limitată la porunci ce trebuiau să aibă legătură cu sau caracterul jurisdicţiei sabiei şi a dreptului împăratului. "Când oamenii aleg să meargă pe căile lor fără să ceară sfat de la Dumnezeu sau dacă acţionează împotriva voinţei Lui descoperite, El le satisface dorinţele pentru ca, prin experienţa amară care urmează, să-i facă să-şi dea seama de nebunia lor. Tot ce doreşte inima omului împotriva voii lui Dumnezeu se va dovedi în final că e mai mult necaz decât o bucurie." Patriarhi şi profeţi, cap. Primul împărat al lui Israel, par. 9.

Respectarea dorinţei omului păcătos de către Dumnezeu, nu înseamnă niciodată că acela este planul lui Dumnezeu. Darea unei porunci divine în acest context, când lui Dumnezeu i se refuză autoritatea şi conducerea Sa plină de iubire, este doar o reflectare a dorinţei omului de a-şi împlini planurile prin sabie, iar Dumnezeu permite acest lucru, ca să fie învăţătură că dorinţele noastre, pe care dorim să le strecurăm în planul lui Dumnezeu, nu aduc nimic bun, ci numai necaz. Aşadar, porunci de felul celei dezbătute în studiul nostru, trebuie raportate la împrejurarea în care au fost date şi mai ales la jurisdicţia sabiei. Dacă sunt implicate pierderi masive de vieţi omeneşti prin sabie, atunci trebuie să înţelegem că porunca divină a ţinut seama de jurisdicţia pe care evreii au ales-o şi au dorit s-o folosească pe calea lor, cea a sabiei. Dumnezeu dă astfel de porunci mai degrabă pentru a sublinia limita folosirii sabiei, spunând exact ce să facă poporul iudeu. Nu erau chemaţi să înfăptuiască mai mult decât li se cerea prin porunca respectivă. 

Bunăoară, leviţilor li se ceruse de către Dumnezeu să se încingă cu sabia şi să omoare pe toţi cei apropiaţi ai lor, fie rude, fie prieteni, sau pe străini, care se răsculaseră împotriva lui Dumnezeu la Sinai, în timp ce Dumnezeu scria legea Sa măreaţă pe cele două lespezi de piatră. Ei trebuiau să se limiteze doar la omorârea răsculaţilor, nu şi a celor care participaseră la răzmeriţă, dar care le păruse rău că făcuseră aşa ceva, şi nici pe aceia pe care i-ar fi putut bănui ei că sunt neascultători şi răzvrătiţi în inima lor. Porunca divină, deci, are ca scop o limitare a folosirii sabiei la cât spune Dumnezeu, şi nu mai mult. 

Ceea ce vreau să subliniez prin acest lucru este că Dumnezeu, marele nostru Dumnezeu plin de iubire, prin acceptarea dorinţelor nesănătoase ale poporului evreu, se angajase de fapt să îi ajute să folosească sabia cu limită, atât cât trebuia, spre binele lor, şi, de asemenea, în limitele dreptului regelui, ce nu trebuia încălcat. Însă acceptarea acestei situaţii, nu corespunde planului iniţial divin, căci acesta are la bază doar principiile neprihănirii. Când lui Dumnezeu i se refuză dreptul de a conduce, atunci singurul mod de a ne ajuta este acela că trebuie să ţină seama de jurisdicţia sabiei, deoarece noi suntem preocupaţi de a rezolva problemele personale pe căi omeneşti, şi mergem chiar până acolo că dorim să împlinim planul lui Dumnezeu pe astfel de căi contrare neprihănirii. "Dumnezeu dorea ca poporul Său să privească la El ca fiind unicul Legiuitor şi unicul Izvor de putere. Simţind dependenţa lor de Dumnezeu, ei aveau să fie continuu atraşi tot mai aproape de El. Aveau să fie înălţaţi, înnobilaţi şi făcuţi corespunzători pentru înaltul destin la care El îi chemase ca popor ales al Său. Dar, prin aşezarea unui om pe tron, gândurile lor erau îndepărtate de Dumnezeu. În cazul acesta, îşi puneau nădejdea mai mult în om şi mai puţin în puterea dumnezeiască, iar greşelile împăratului aveau să-i ducă la păcat şi să îndepărteze naţiunea de Dumnezeu." Patriarhi şi profeţi, cap. Primul împărat al lui Israel, par. 9.

De ce trebuiau nimiciţi cu desăvârşire amaleciţii? Pentru că influenţa şi viaţa lor ar fi fost o mare nenorocire pentru umanitate, exact aşa cum Cain, căruia Dumnezeu i-a permis să trăiască, şi asta doar ca noi să tragem învăţămintele necesare din acest fapt, a molipsit cu influenţa sa nenorocită, cu răutatea şi violenţa sa toate generaţiile care au urmat până la potop, iar drept consecinţă aproape toată suflarea omenească, cu excepţia a opt suflete, a trebuit nimicită prin potop. Să luăm aminte la cuvintele Inspiraţiei:

     "Îndelunga răbdare pe care Dumnezeu o are faţă de cei răi îi face pe oameni şi mai cutezători în neascultarea lor; dar pedepsirea lor nu este mai puţin hotărâtă şi nici mai puţin înspăimântătoare, chiar dacă este amânată multă vreme...Chiar dacă nu are plăcere de răzbunare, El va aduce judecata asupra călcătorilor Legii Sale. El este nevoit să facă aceasta pentru a-i scăpa pe locuitorii pământului de degenerare deplină şi de o pierzare veşnică. Pentru a-i salva pe unii, trebuia să-i nimicească pe cei împietriţi în păcate." Patriarhi şi profeţi, cap. Lepădarea lui Saul, par. 4.

Aşadar, Dumnezeu dă unele porunci divine în care este implicată nimicirea doar în contextul în care este obligat să ţină seama de jurisdicţia sabiei sub care acţionează omul, precum şi în cazul în care trebuie să respecte dreptul regelui. Alegerea greşită şi neascultarea omului, în pofida revelaţiei divine, îl limitează pe Dumnezeu în a da ajutor doar potrivit cu principiile după care omul se conduce, în speranţa că, atunci când va da de necaz, omul va dori să se întoarcă sub autoritatea iubirii divine părăsind sabia, calea omului de a-şi rezolva problemele singur. Dumnezeu nu se schimbă, iar principiile neprihănirii, ale guvernării divine, urmate, aduc numai bucurie, sănătate şi fericire.