Iazul de foc

Până acum, am văzut cum este caracterul lui Dumnezeu în legătură cu unele evenimente precum distrugerea Ierusalimului şi sfârşitul lumii, la a doua venire a lui Hristos. Am înţeles toţi că Dumnezeu nu se schimbă în nici o situaţie, indiferent cum se manifestă păcatul. De asemenea, am văzut că singura putere pe care o foloseşte împotriva păcatului este adevărul şi iubirea. Concluzia firească este aceea că Dumnezeu acţionează totdeauna constant în orice împrejurare, cu atât mai mult dacă avem în vedere toate evenimentele vechi-testamentare, în care ni se pare că Dumnezeu este furios, pedepseşte pe păcătos şi apoi îl omoară. De fapt limbajul biblic chiar aşa vorbeşte despre El. Însă, noi, ca nişte cercetători care au mintea lui Hristos, trebuie să trecem dincolo de limbajul omenesc, acolo unde se află, în toată frumuseţea lui, mesajul lui Dumnezeu cu privire la modul Său de acţiune şi de manifestare. Pentru asta avem nevoie să cunoaştem principiile de lucru ale Evangheliei descoperite în anumite pasaje biblice, principii care ne introduc în înţelegerea adevărată a caracterului lui Dumnezeu. Despre ele am vorbit în postările anterioare.

O dată ce ştim că Dumnezeu nu se schimbă niciodată, că acţionează totdeauna la fel şi în ce priveşte mântuirea, şi în ce priveşte nimicirea păcatului, atunci trebuie să abordăm evenimentul privitor la iazul de foc sau nimicirea şi dispariţia definitivă a lui Satana, a demonilor şi a tuturor oamenilor care au ales să rămână păcătoşi. Acest eveniment se petrece la sfârşitul mileniului care urmează după cea de-a doua venire a lui Hristos. Timp de o mie de ani literali, după venirea lui Hristos, Satana este constrâns să rămână pe acest pământ fără formă şi golit de oameni, întrucât aceştia au murit toţi înainte şi în timpul celei de a doua veniri a Mântuitorului, dacă ne referim la cei păcătoşi, în vreme ce sfinţii sunt înălţaţi la cer împreună cu Hristos. Satana este obligat să rămână pe pământ, împreună cu toţi demonii, dat fiind faptul că nu mai are acces în cer încă de la cruce. Până la cruce, el se putea înfăţişa înaintea lui Dumnezeu ca aşa-zis reprezentant al pământului, după cum reiese din Iov, cap. 1şi 2. De la cruce, o dată ce îngerii din cer şi celelalte lumi au rupt orice fel de simpatie pentru diavolul, acesta nu mai are acces decât pe pământ, "căci diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme". Apocalipsa 12.12.

Evenimentele care descriu ce se întâmplă în timpul celor o mie de ani şi după împlinirea lor, când are loc învierea generală a tuturor morţilor păcătoşi de-a lungul veacurilor, de la creaţie şi până la a doua venire, sunt prezentate în Apocalipsa 20. Limbajul referitor la legarea diavolului cu un lanţ mare în adânc sau abis este unul simbolic. Lanţul este un simbol al constrângerii. Adâncul sau abisul este simbol pentru pământul nostru nepopulat la vremea aceea. Constrângerea nu vine din partea lui Dumnezeu, în sensul că El îl trimite pe Hristos şi-l leagă pe Satana. Am înţeles deja că Dumnezeu nu are arme de constrângere în nici un fel. Constrângerea lui Satana de a rămâne doar pe acest pământ provine din propriile sale acţiuni şi din lipsa oamenilor care sunt morţi, el nemaiavând pe cine să ispitească. Din moment ce de la cruce nu i se mai îngăduie să aibă acces în cer şi niciunde în Universul lui Dumnezeu, din cauză că i-a fost descoperit caracterul de ucigaş, atunci singurul spaţiu de manevră a răms doar pe pământ. După ce toţi oamenii mor, el va rămâne singur pe un pământ pustiu, răvăşit şi fără formă.

Apoi, după ce se încheie cei o mie de ani literali, Dumnezeu îi învie pe toţi oamenii păcătoşi, căci aceasta este doar învierea lor, oamenii sfinţi din toate veacurile, de la Adam şi până la a doua venirea a lui Hristos, fiind deja de mult timp în cer. Ei sunt înviaţi pentru a primi ceea ce au ales singuri când trăiau pe pământ, înainte de a muri, adică păcatul şi vinovăţia lui. Vor învia în trupurile lor muritoare, degenerate de păcat şi de boli. Însemnele păcatului sunt ceea ce caracterizează corpurile lor. Ei sunt înviaţi în timp ce Isus se coboară pe pământ împreună cu toţi mântuiţii şi cu îngerii, după care urmează cetatea sfântă, Noul Ierusalim, care va fi aşezată pe muntele Măslinilor, acesta despicându-se şi creându-se astfel o vale potrivită pentru această cetate nespus de frumoasă. "Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate, spre miazăzi." Zaharia 14,4. "Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei." Apocalipsa 21,2.

În timpul coborârii lui Isus pe pământ şi al învierii acestei mari mulţimi de oameni păcătoşi, se întâmplă un fenomen care ar trebui să dea de gândit studentului profund. Slava lui Hristos care-l înconjoară pe El şi pe toţi sfinţii mântuiţi, inclusiv îngerii, acoperă tot pământul, iar la vederea ei toţi nelegiuiţii exclamă următoarele cuvinte: "Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!", (Matei 22,39), în loc să fie ucişi aşa cum se crede că ar face slava lui Dumnezeu!!!  Dar, cum e posibil să rostească asemenea cuvinte? Ce-i determină? Un singur lucru, iar acesta nu este iubirea faţă de Dumnezeu, ci adevărul care este, împreună cu iubirea şi neprihănirea Sa, cuprins în slava Sa!!!

     "Fiecare ochi din mulţime se întoarce să vadă slava lui Dumnezeu. Cu un glas, oştile nelegiuiţilor exclamă: >Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!< Nu iubirea faţă de Isus le inspiră această exclamaţie. Puterea adevărului face ca buzele lor să rostească, fără să vrea, aceste cuvinte. Cei nelegiuiţi ies din mormânt cu aceeaşi ură faţă de Isus şi cu acelaşi spirit de rebeliune. Ei nu mai au un nou timp de har în care să-şi corecteze defectele din viaţa lor trecută. Nimic nu s-ar mai câştiga cu aceasta. O viaţă întreagă de neascultare nu le-a înmuiat inimile. O a doua ocazie, dacă le-ar fi dată, ar fi folosită la fel ca prima, călcând în picioare cerinţele lui Dumnezeu şi răzvrătindu-se împotriva Lui." Tragedia veacurilor, Sfârşitul luptei, par. 2.

Pentru cei păcătoşi, slava lui Dumnezeu este numai adevăr şi dreptate, respinse când trăiau pe pământ sub forma apelurilor milei pline de iubire adresate de Dumnezeu prin Duhul Sfânt! Prin prisma slavei Sale, ei se văd exact aşa cum sunt, fiindcă slava lui Hristos îi descoperă, îi arată aşa cum sunt. Ea este o oglindă în care îşi văd propriile suflete, roase de păcatul stăpânitor, aşa cum sunt. Adevărul lui Dumnezeu, cuprins în slava lui Hristos, le trezeşte conştiinţa la maximum. Ei stau acum în faţa barei de judecată a lui Dumnezeu. Vă rog să observaţi şi singuri că ei stau în faţa slavei lui Hristos, care nu-i nimiceşte. Apoi, Satana îi minte din nou că el i-a înviat, îi insuflă cu energia sa satanică şi-i determină să facă ceea ce nu se gândesc în primă instanţă, să atace cetatea lui Dumnezeu. Satana face tot felul de minuni pentru a-şi susţine pretenţiile de stăpân al pământului, şi asta pentru că nici unul dintre cei nelegiuiţi nu beneficiază de prezenţa ocrotitoare a Duhului Sfânt.

Aceşti oameni, împreună cu Satana şi demonii, sunt menţinuţi în viaţă pentru scurtă vreme tot de Hristos, pe care-l urăsc de moarte. Prin ceea ce fac aceştia se arată întregului Univers spectator încă o dată că ei nu merită să trăiască, întrucât fac planuri pentru cucerirea cetăţii. Ei îşi reiau vechile gânduri de acolo de unde au fost lăsate când au murit. Păcatul este caracteristica dominantă a vieţii lor; de aceea gândesc doar din perspectiva aceasta. Dar urmează ceva uluitor, şi vă rog să nu uitaţi că toate acţiunile lor se petrec în prezenţa slavei lui Hristos, pe care nu şi-o acoperă. Dacă ar fi avut ceva ucigător în ea, în mod sigur aceşti oameni păcătoşi ar fi pierit imediat ce ar fi fost înviaţi. Dar nu se întâmplă acest lucru. Ci, dimpotrivă, se petrece chiar opusul. Prin acţiunile lor arată că nu le pasă de adevăr, chiar dacă au dat mărturia cuprinsă în citatul de mai sus!! Asta pentru că sunt iarăşi amăgiţi de Satana, care încă îşi ascunde identitatea, deşi şi-a pierdut definitiv puterea de a se face invizibil!!! Dar care este acel lucru uluitor pe care îl întreprind ei?

Sub influenţa demonică a lui Satana oamenii încep să construiască arme de distrugere!!! "Satana se consultă cu îngerii lui şi apoi cu aceşti împăraţi cuceritori şi oameni puternici. Ei privesc puterea şi numărul acelora care sunt de partea lor şi declară că armata din cetate este mică în comparaţie cu a lor şi că poate fi biruită. Fac planuri să pună stăpânire pe bogăţiile şi pe slava Noului Ierusalim. Toţi încep de îndată să se pregătească de luptă. Meşteri pricepuţi făuresc echipament de război. Conducători militari, renumiţi pentru succesele lor, rânduiesc gloate de luptători în companii şi divizii." Tragedia veacurilor, Sfârşitul luptei, par. 6. Numai imaginaţi-vă cum printre toţi acei câteva zeci de miliarde de oameni se află minţi gigantice cu o putere de pătrundere uriaşă, dacă ne gândim la antediluvieni, cei care au trăit înainte de potop. Apoi, la aceştia se mai adaugă mari inventatori şi oameni de ştiinţă din timpurile moderne. Nu vreau să se înţeleagă că toţi oamenii de ştiinţă de pe pământ sau inventatorii se vor afla în rândurile acestora. Însă acolo se vor afla o mulţime de minţi gigantice care deţin informaţii privitoare la legile fizicii şi chimiei, în baza cărora vor inventa arme sofisticate, chiar dacă pământul este părăginit.

Având arme, fiind încolonaţi de marii generali ai lumii, precum Alexandru Macedon, Napoleon Bonaparte, Hitler şi alţii, pornesc spre cetate pentru a o lua cu asalt. Dar, când ajung în apropiere, înaintea ochilor li se desfăşoara o panoramă pe care nu ar dori s-o vadă. În timp ce în cetate, acolo unde se află Tatăl şi Fiul împreună cu toţi îngerii şi oamenii mântuiţi, are loc încoronarea Fiului lui Dumnezeu de către Moise-Gabriel, ei, păcătoşii, încep să se trezească din cursa amăgirilor lui Satana şi, ridicându-şi privirile puţin mai sus de tronul Celui Preaînalt văd crucea lui Hristos în care sunt cuprinse, ca o panoramă, toate evenimentele care s-au petrecut pe pământ în timpul întrupării Mântuitorului. Înaintea minţii lor sunt descoperite toate etapele lucrării lui Satana şi a demonilor asupra oamenilor care, în cele din urmă, l-au răstignit pe Isus. Se descoperă pe deplin minţii lor faptul că Satana este ucigaşul principal al lui Isus. Iar oamenii îşi văd şi ei fiecare propria lucrare îndreptată împotriva lui Dumnezeu şi a lui Isus. În cele din urmă este descoperită legea lui Dumnezeu pe care toţi au încălcat-o, mai cu seamă ultima generaţie de oameni, cei din zilele noastre. Ei văd că sunt păcătoşi şi că legea lui Dumnezeu, care le-ar fi adus fericire şi bucurie, îi condamnă la moarte veşnică.

Scopul acestei privelişti este acela de a conştientiza pe deplin mintea lor, ca să vadă şi să înţeleagă cine este Satana şi ce lucrare au făcut ei alături de Satana, care i-a amăgit. Caracterul tuturor se dă pe faţă, astfel că fiecare în mod individual se vede pe sine în lumina dreptăţii lui Dumnezeu. Acum ştiu că nu mai pot să trăiască. Mintea lor înţelege pe de-a-ntregul caracterul lui Satana, cine este ucigaşul tuturor oamenilor, cine a adus boala şi suferinţa în lumea noastră şi, cu armele în mâini, uită de cetatea lui Dumnezeu, şi le îndreaptă împotriva lui Satana şi a demonilor care nu se mai pot face invizibili, pierzând mult din puterile lor în timpul celor o mie de ani pe care i-au petrecut pe un pământ pustiit de oameni. Acum se întâmplă ceea ce stă scris în Scripturi: "Dar din cer s-a coborât un foc care i-a mistuit. Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos." Apocalipsa 20,9.10.

Focul acesta este unul fizic, cuvintele trebuie înţelese în sens literal. Dar, de unde vine? Din cer. Păi, în cer nu se mai află Dumnezeu, întrucât centrul Universului este deja mutat pe pământ, cetatea împreună cu tot ce ţine de ea, iar Tatăl, Fiul şi îngerii se află în momentul producerii acestui foc în cetate, care se află pe muntele Măslinilor!!! Dacă Dumnezeu nu se mai află în cer, atunci este lesne să înţelegem că focul care cade din cer nu este şi nu poate fi trimis de El!!! Înainte de a răspunde la această întrebare în mod concret, aş dori să reiau ideea referitoare la arme. Când oamenii îşi dau seama că Satana este generalul lor, ei, cu armele în mâini, încep lupta cu acesta şi cu demonii. Practic lupta se dă între oameni, care sunt cu mult mai numeroşi, şi demoni. În timp ce are loc această luptă corp la corp, se întâmplă două fenomene explicabile de altfel. Tot ce se petrece pe pământul deformat, are loc fără prezenţa ocrotitoare a lui Hristos, care nu împiedică izbucnirea patimilor lor furibunde, întrucât au refuzat demult protecţia Sa şi mai ales prezenţa Duhului Sfânt. Primul fenomen din timpul luptei are de a face cu crăparea scoarţei terestre din care ţîşnesc cu putere uriaşe cantităţi de ţiţei, gaze naturale şi cărbune!!! Pe fondul acesta, din cer, plouă cu foc. Dar de unde vine? Explicaţia este simplă. Flăcările pârjolitoare provin dintr-o masivă explozie solară!!!

     "Flăcări cad de la Dumnezeu din cer. Pământul se crapă. Armele ascunse în adâncurile lui sunt scoase în afară. Flăcări nimicitoare izbucnesc din fiecare prăpastie deschisă. Chiar şi stâncile ard. A venit ziua care va arde ca un cuptor. Elementele se topesc de dogoarea mistuitoare, chiar şi pământul cu tot ce este pe el arde (Maleahi 4,1-2; 2Petru 3,10). Suprafaţa pământului pare o masă topită - un lac de foc uriaş, clocotind. Este vremea judecăţii şi a pierzării oamenilor nelegiuiţi - >o zi de răzbunare a Domnului, un an de răsplătire şi răzbunare pentru Sion< (Isaia 34,8)." Tragedia veacurilor, Sfârşitul luptei, par. 29.

     "Acei copaci maiestuoşi pe care Dumnezeu i-a făcut să crească pe pământ pentru folosul locuitorilor lumii vechi, şi pe care ei i-au folosit ca să-i transforme în idoli doar pentru a se strica, Dumnezeu i-a păstrat în pământ sub formă de cărbune şi petrol ca agenţi ai nimicirii finale. După cum a chemat apele din pământ la vremea potopului ca arme din arsenalul Său în realizarea distrugerii antediluvienilor, tot astfel, la sfârşitul celor o mie de ani, El va chema focurile din pământ ca arme ale Sale, pe care le-a păstrat pentru nimicirea finală nu numai a generaţiilor care au urmat de la potop, ci şi pentru antediluvienii care au trăit înainte de potop." Spiritual Gifts, vol. 3, pag. 87.

Aşadar, avem trei surse ale focului: din pământ, din cer şi de la armele de luptă!!! Acest foc întreit, unit, formează iazul de foc sau iadul. Pentru necunoscători trebuie să spun că iadul, în forma în care se crede că există, este o minciună luciferică. Biblia vorbeşte doar despre un singur iad, şi anume iazul de foc care are loc la învierea generală a tuturor oamenilor nelegiuiţi, la sfârşitul mileniului de după a doua venire a lui Hristos. Iadul nu există şi nici nu va exista până la vremea despre care vorbesc în această postare. În acest iaz uriaş de foc, o adevărată mare de foc, vor arde literalmente toţi păcătoşii.

Aceste trei surse de foc îşi fac lucarea nu pentru că Dumnezeu le dirijează să izbucnească fiecare din locul său. Ne amintim că pământul blestemat de păcat trebuie curăţat, trebuie refăcut şi readus la starea din Eden. Din acest motiv, în scoarţa lui nu mai trebuie să existe pericole, gen cărbune, ţiţei şi gaze naturale. Acestea trebuie să dispară prin ardere, cu desăvârşire. Asta mai înseamnă că oamenii nu vor apuca niciodată să sfârşească de extras cele enumerate mai sus, petrol, gaze şi cărbune, cât timp se vor mai afla în viaţă pe pământ până la venirea lui Hristos pe norii cerului!!! Focul acesta are loc sau izbucneşte din cauza lipsei protecţiei oferite de Dumnezeu. Toate se petrec din cauza retragerii protecţiei lui Dumnezeu, fiindcă asta au ales toţi păcătoşii. Oameni şi demoni sunt lăsaţi în seama păcatelor lor, sunt lăsaţi să se manifeste fără prezenţa Duhului Sfânt pe care l-au respins definitiv când încă trăiau pe pământ. Până şi natura, ieşită de sub controlul lui Dumnezeu, se manifestă ca atare! Când cei răi încep să-şi folosească armele, se produce foc, căci unde sunt folosite arme de război totdeauna se produce foc. Apoi, scoarţa terestră se rupe, se crapă, iar din adâncuri ies torente de ţiţei, gaze şi cărbune care iau foc de la focul provocat de armele de nimicire în masă din dotarea păcătoşilor. Apoi, la acest foc îndoit, se mai adaugă focul arzător ce provine din exploziile solare. Poate că unii vor întreba de ce au loc astfel de fenomene în soare.

La potop s-a produs o mare schimbare în soare, despre care voi vorbi în alt subiect. Când Dumnezeu reface pământul, El trebuie să redea soarelui strălucirea de odinioară, şi chiar şi lunii. Din acest motiv, lasă neocrotit şi soarele. Dar aceste aspecte nu vreau să le dezvolt aici. Când voi vorbi doar despre potop, atunci vom vedea cu toţii că Dumnezeu şi la potop a fost tot la fel de neschimbător în acţiunile şi modul Său de manifestare ca peste tot în toate celelalte evenimente vechi-testamentare. Dumnezeu nu se schimbă. El are acelaşi mod de abordare şi cu privire la mântuire, şi cu privire la păcat!!! Metoda Sa este totdeauna aceeaşi şi într-un caz şi în celălalt - adevărul şi iubirea.

Ceea ce trebuie să reţinem, după cum singuri vă puteţi da seama, este faptul că Dumnezeu nu produce iazul de foc. Aşadar, iadul nu este invenţia lui Dumnezeu, ci este urmarea firească a manifestărilor păcatului în sufletul celor căruia i-au căzut pradă. Păcatul din ei îi nimiceşte, consumându-le ultimul firicel de viaţă. La intensitatea chinurilor unei conştiinţe vinovate se adaugă şi focul mai sus menţionat, foc prin care Dumnezeu curăţă practic pământul pregătindu-l pentru reînnoire şi reînfrumuseţare, aşa cum era odinioară. Iar prin exploziile uriaşe solare, El are în vedere refacerea şi readucerea soarelui la starea de dinainte de potop, dar nu numai atât, ci şi luna şi planetele care ne sunt cunoscute şi se învârtâesc în jurul soarelui!!! Da, va fi refăcut întregul nostru sistem solar, căci cuvântul sigur al profeţiei ne spune următoarele: "Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era." Apocalipsa 21.1. Termenul "cer" nu implică doar bolta cerească, ci întregul sistem solar, exact aşa cum ni se spune în Geneza 1,1.