Slava venirii lui Isus

     "Şi atunci se va arăta cel nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea (strălucirea) venirii Sale." 2Tesaloniceni 2,8.

În subiectul trecut am avut în vedere traseul păcatului şi modul cum acesta va dispărea din Universul lui Dumnezeu. Ideea centrală este că, aşa cum Isus a fost ucis de păcatul nostru pe crucea Golgotei, tot astfel oamenii păcătoşi vor fi nimiciţi de păcatele lor la judecata finală. Acolo, la Calvar, Tatăl nu a îndreptat vreo armă pentru distrugerea Fiului Său, ci l-a lăsat pradă păcatului nimicitor, care a devorat, a mistuit viaţa lui Hristos. Tot astfel, nici după mileniul de după cea de a doua venire a lui Hristos, Dumnezeu nu va angaja arme de nimicire pentru distrugerea păcătoşilor. Ci ei vor fi lăsaţi practic în seama păcatelor lor, ce vor mistui firul vieţii care se mai află în ei. Asta pentru că au refuzat în viaţa lor pământească dragostea lui Dumnezeu, socotind că-şi pot purta singuri vinovăţia păcatului. Numai că păcatul este un foc mistuitor pentru sufletul lor. Aşa cum a murit Isus pe cruce, fără Dumnezeu, tot astfel vor muri toţi păcătoşii, după mileniu, fără Dumnezeu. De aceea, păcatul este distrugătorul, iar Dumnezeu Restauratorul şi Vindecătorul.

În legătură cu versetul de mai sus, majoritatea credincioşilor oneşti întâmpină probleme serioase, referitoare la manifestarea slavei strălucitoare a lui Hristos, când vine a doua oară, deşi recunosc că trebuie să accepte întocmai aşa cum este versetul respectiv. De fapt, de ce să n-o spun, undeva în subconştientul nostru, din cauza supraîndoctrinării din cadrul bisericii, credem că strălucirea slavei lui Hristos chiar îi va omorî pe toţi oamenii păcătoşi, care vor mai fi rămas pe pământ la vremea aceea, într-un sens fizic! Ne şi imaginăm deja că din slava Sa ţâşnesc raze nimicitoare de foc care lovesc pe păcătoşii rămaşi fără nici un fel de apărare.

Dacă ar fi aşa, atunci Dumnezeu trebuie că e nimicitorul, în cele din urmă, întrucât chiar omoară în sens fizic pe cei care nu i se supun. Dar, noi deja am stabilit nişte principii clare de lucru, aşa cum sunt reflectate în Evanghelia lui Isus Hristos. În primul rând, Dumnezeu nu se schimbă în nici o împrejurare; modul Său de manifestare este întotdeauna în concordanţă desăvârşită cu spiritul legii Sale; ţinta Sa este întotdeauna şi în orice împrejurare doar păcatul, oriunde s-ar afla acesta, în sanctuarul de sus sau în păcătosul de pe pământ; apoi, Hristos ne-a spus într-un mod clar că El nu a venit să piardă sufletele păcătoşilor, ci să le mântuiască. "Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască." Luca 9,56. Tot Hristos ne spune că El a venit ca oile lui să aibă viaţă din belşug. "Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi." Ioan 10,10.11. Cu alte cuvinte, spiritul lui Hristos este de a da viaţă, nu de a o lua, indiferent că e vorba despre un sfânt sau un păcătos notoriu!!

Apoi, trebuie să mai stabilim încă un principiu, care trebuie să fie clar pentru toată lumea. De sus, de la Dumnezeu, ni se dau totdeauna, indiferent de starea oamenilor, numai daruri bune şi desăvârşite!! "Nu vă înşelaţi preaiubiţii mei fraţi: orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare." Iacov 1,17.18. Cum ar putea să se găsească într-un dar bun şi desăvârşit moartea?!! Cum ar putea ca într-un astfel de dar desăvârşit să se afle vreun mecanism ascuns care să provoace, în cele din urmă, moartea păcătosului?!! Ceea ce vreau să mai ştim este că toate darurile pe care le primim din cer, ne aparţin, sunt ale noastre definitiv, devin proprietatea noastră. Dumnezeu nu-şi ia niciodată înapoi darul oferit, cu atât mai mult viaţa - cel mai mare dar oferit vreodată de Dumnezeu!!! Dacă e să ne pierdem viaţa, ne-o pierdem singuri, în pofida tuturor eforturilor făcute de Dumnezeu pentru salvarea ei!! Dacă am da un dar bun şi frumos cuiva pe care-l iubim, n-am sta niciodată cu mâinile în sân privind cum acel cineva depune toate eforturile ca să piardă acel dar! Nu l-am avertiza să-l păstreze pentru binele lui, ca să trăiască prin el? N-am face, oare, acest lucru?

Acum, toate darurile lui Dumnezeu, bune şi desăvârşite, întregesc slava Sa, care este viaţă!!! Adică acea slavă de care va fi înconjurat Isus când va veni pe norii cerului a doua oară!!! Noi primim totul din slava Sa, căci slava Sa este viaţă şi iubire! De aceea, în strălucirea aceasta nu se poate afla ceva, ca nişte raze laser, menit să distrugă intenţionat pe bieţii oameni răi, care au reuşit să mai supravieţuiască, oameni care de fapt nu au nici un fel de apărare! Apoi, ar fi moral din partea unui Dumnezeu atotputernic să-şi folosească toată atotputernicia în nimicirea unor bieţi oameni păcătoşi, asemănaţi cu firul de iarbă, care azi e, iar mâine se va usca, murind, ce sunt absolut neputincioşi în faţa desfăşurării atotputerniciei lui Dumnezeu? Ar fi moral să te lupţi cu cineva care nu poate niciodată să-ţi stea împotrivă?

Să ne imaginăm că suntem nişte spectatori ascunşi, ce participă la a doua venire a lui Hristos. Pământul este distrus de marele cutremur care are loc sub forma ultimei plăgi, pe el se mai află destui oameni păcătoşi care nu au dorit să renunţe la păcatele lor, iar ici-colo pâlcuri, pâlcuri de sfinţi care aşteaptă cu bucurie, nerăbdători venirea lui Isus. Aceştia din urmă nu au putut fi omorâţi de cei răi şi nici de plăgi, fiind protejaţi miraculos de Dumnezeu. Apoi, deodată apare Isus în toată măreţia Sa strălucitoare. La început se vede un mic nor alb, iar pe măsură ce se apropie de pământ acesta devine un nor strălucitor, fiind de fapt alcătuit dintr-o mare suită de îngeri sfinţi. La vederea acestei slave strălucitoare, şi unii, oamenii sfinţi de pe pământ, şi alţii, oamenii nelegiuiţi păcătoşi şi distruşi de păcat, tremură!!

     "Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia înălbitorului." Maleahi 3,2. "Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: >Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?<" Apocalipsa 6,15-17.

Cei sfinţi tremură nu pentru că sunt păcătoşi sau pentru că vor mai avea păcate la vremea aceea, ci din cauza trupului lor păcătos, care nu poate suporta slava curăţiei neprihănirii lui Hristos şi, ca atare, urmează numaidecât să fie preschimbat cu unul nemuritor. Însă cei răi, tremură îngroziţi din cauza păcatelor din ei, care, acum, îi ameninţă cu distrugerea. Slava neprihănită a lui Hristos, însăşi viaţa Lui, îi descoperă ca fiind păcătoşi. Întotdeauna în prezenţa slavei Sale, păcătosul se vede pe sine exact aşa cum îl vede Dumnezeu, conştientizează numaidecât starea grozavă de păcătoşenie în care se află. El se vede astfel necurat şi nedemn de cer. Avem cazul lui Isaia. Cu toate că era profetul lui Dumnezeu, la vederea slavei Sale, deşi aflat în viziune, cade la pământ ca mort, simţindu-se păcătos din cale afară. "Atunci am zis: >Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!<" Isaia 6,5.

Ca nişte spectatori ascunşi ai acestei scene, vedem cum se manifestă şi unii, şi alţii la venirea lui Hristos, în slava Sa strălucitoare. Ceea ce vedem chiar ne frapează. Din strălucirea slavei Sale, care este neprihănirea şi iubirea Sa, nu ţâşneşte un foc pentru a-i prăpădi pe cei păcătoşi!! Ba dimpotrivă, nu iese absolut nimic din Hristos. Ceea ce e şi mai frapant, este faptul că singuri cei păcătoşi caută să se ascundă în văgăunile pământului, parcă văzându-se aşa cum sunt, păcătoşi fără nici un fel de speranţă. Hristos nu rosteşte nici o judecată asupra lor, nu întreprinde absolut nimic pentru distrugerea lor. De ce? Pentru că ei, aceşti oameni păcătoşi, alegând păcatul în viaţa lor, s-au despărţit singuri de Dumnezeu şi s-au aşezat în afara sferei Sale ocrotitoare!!! Acesta este adevărul. Între ei şi Hristos nu mai există nici un fel de armonie, fiindcă au respins harul Său iertător, înainte de încheierea acestuia, rămânând acum singuri, fără Mijocitor, în faţa dreptăţii divine!!!

Atunci, ce este slava strălucirii lui Isus? Dacă răspundem corect la această întrebare, atunci ştim ce aduce moartea acestor bieţi păcătoşi. Slava Sa este caracterul Său neprihănit şi plin de iubire, care este lumină şi devine un foc mistuitor pentru conştiinţele acestor oameni rămaşi pe vecie păcătoşi!!!

"Prin Duhul Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu este o lumină, de îndată ce devine o puterea transformatoare în viaţa aceluia ce l-a primit. Sădind în inimile lor principiile Cuvântului Său, Duhul Sfânt dezvoltă atunci în oameni atributele lui Dumnezeu. Lumina slavei Sale - caracterul Său - trebuie să strălucească în urmaşii Săi. În acest fel ei trebuie să slăvească pe Dumnezeu, să lumineze calea spre casa Mirelui, spre cetatea lui Dumnezeu, la ospăţul nunţii Mielului." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 18.

Strălucirea caracterului Său trezeşte conştiinţa celor păcătoşi în aşa fel, încât se văd exact aşa cum sunt - păcătoşi imposibil de salvat. Caracterul Său devine oglinda în care ei se văd. Înăuntrul lor este ca un foc care le macină conştiinţa, pentru că-şi dau seama că toată viaţa lor l-au răstignit din nou şi din nou pe Isus, care voia să le ofere viaţă, iubire şi nemurire! Focul acela mistuitor, caracterul lui Hristos, nu este un foc fizic, ci focul care le macină conştiinţa şi-i face să simtă greutatea deplină a propriei vinovăţii în faţa dreptăţii divine lipsite de mila pe care au respins-o toată viaţa. Acum mila lui Dumnezeu nu mai are cum să pledeze pentru ei. Realizează cu toată convingerea, cu toată mintea şi din toată fiinţa lor că păcatul şi vinovăţia lor sunt nimicitorul propriilor lor suflete. Acum, prin alegerea lor personală, în toată viaţa lor, realizează că s-au pus în afara armoniei cu Dumnezeu, rămânând fără Mijlocitor divin! Pur şi simplu au înţeles că s-au sinucis!!!

     "Atunci cei care nu ascultă de Evanghelie vor fi nimiciţi >de suflarea gurii Sale şi vor fi prăpădiţi cu arătarea venirii Sale<. (2Tesalonicei 2,8). Ca şi Israelul din vechime, cei nelegiuiţi se pierd singuri; ei cad prin nelegiuirea lor. Printr-o viaţă de păcat s-au aşezat atât de departe de armonia cu Dumnezeu, starea lor a devenit atât de degradată de păcat, încât manifestarea slavei Sale este pentru ei un foc nimicitor." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, paragraful al treilea de la sfârşit.

Deci, de ce fug cei răi de slava strălucirii lui Hristos la a doua venire? Pentru că-şi dau seama că s-au pierdut singuri şi că propria lor nelegiuire îi răpune, luându-le viaţa!!! Cu alte cuvinte, vor muri din cauza despărţirii lor de Dumnezeu, din pricina propriului păcat şi a vinovăţiei depline a acestuia, exact aşa cum a murit şi Hristos pe cruce, fiind omorât de nelegiuirea noastră a tuturor!!! Când Hristos vine pe norii cerului, El nu-şi poate reţine strălucirea slavei Sale, nu mai poate apărea pe pământ cu slava Sa acoperită, ba cu înfăţişarea unui înger, ba cu înfăţişarea unui om. De aceea, strălucirea slavei Sale este viaţă nemuritoare pentru oamenii sfinţi de pe pământ, care sunt luaţi la cer, dar, în acelaşi timp, este moarte sau un foc mistuitor pentru cei nelegiuiţi. De fapt, Hristos, când vine pe norii cerului, nu vine să distrugă pe nimeni, ci vine să-şi ia copiii, oropsiţi de cei nelegiuiţi, acasă! Acesta este scopul venirii Sale, nu distrugerea păcătoşilor. Aceştia se distrug singuri fiindcă s-au despărţit demult de Dumnezeu, iar acum văd că au fost lăsaţi în seama propriului stăpân - păcatul nimicitor. Dragii mei, nimicitor este totdeauna păcatul, nu Dumnezeu şi nici slava strălucitoare a lui Hristos, care este viaţă, neprihănire şi iubire!!! Dacă aleg păcatul, aleg totodată să mă despart de Dumnezeu şi să-l pun pe Dumnezeu în situaţia imposibilă de a mai veni în ajutorul meu. Atunci, cu o durere de nedescris, El este nevoit să-şi retragă protecţia, fiindcă, ţineţi minte, respectă totdeauna alegerea omului. Nu va invada şi nu va forţa niciodată libertatea de alegere a omului. Pur şi simplu o respectă.

     "Domnul Hristos vine cu putere şi slavă mare. El vine în slava Sa şi în strălucirea Tatălui Său. El vine însoţit de toţi sfinţii Săi îngeri. În timp ce lumea întreagă este afundată în păcat, în locuinţele sfinţilor va fi lumină. Primele raze de lumină ale revenirii Sale vor străluci asupra lor. O lumină curată, nemânjită, va străluci din măreţia Lui şi Hristos, Răscumpărătorul, va fi admirat de toţi aceia care I-au slujit. În timp ce cei răi vor fugi de prezenţa Lui, urmaşii Domnului Hristos se vor bucura. Patriarhul Iov, privind - prin credinţă - de-a lungul timpului spre cea de-a doua Sa venire spune: >Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor, ochii mei îl vor vedea şi nu ai altuia<. Iov 19,27. Urmaşilor Săi credincioşi, Domnul Hristos le-a fost un tovarăş zilnic şi un prieten apropiat. Ei au trăit într-o strânsă legătură, într-o continuă comuniune cu Dumnezeu. Peste ei a răsărit slava Domnului. În ei s-a reflectat lumina cunoştinţei şi a slavei lui Dumnezeu de pe faţa lui Isus Hristos. Acum, ei se bucură de razele neumbrite ale strălucirii şi slavei Regelui măririi în toată maiestatea Sa. Ei sunt pregătiţi pentru comuniunea cu cerul, pentru că ei au cerul în inimile lor.
     Cu capetele ridicate, cu razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii strălucind asupra lor, plini de bucurie că mântuirea lor se apropie, ei merg în întâmpinarea Mirelui spunând: >Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care avem încredere că ne va mântui<. Isaia 25,9." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, paragrafele al doilea şi al treilea de la sfârşit.

Slava strălucirii Sale este, deci, lumina sau viaţa, iubirea şi neprihănirea lui Hristos care găsesc corespondent în iubirea şi neprihănirea sfinţilor, primite ca dar de la Cel Preaînalt. Ei deja au cerul în inimă şi, de aceea, privesc cu bucurie venirea Mântuitorului. Slava Lui este viaţă şi nemurire pentru ei, căci sunt în armonie cu cerul.