Cum va pieri păcatul?

Până acum am înţeles că Dumnezeu este dătătorul vieţii, El dând viaţă, prin Hristos, tuturor fiinţelor create, sfinte şi păcătoase. El este cu adevărat Restauratorul, pe când Satana este nimicitorul. Cel din urmă face tot posibilul să arunce asupra lui Dumnezeu propriile atribute ale caracterului păcătos, pentru ca oamenii să-l vadă pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu care se mânie la cea mai mică abatere, care pedepseşte pe păcătos şi care, în cele din urmă, va trebui să-l distrugă din cauza neascultării lui înverşunate. Cu o aşa mentalitate despre Dumnezeu, nu-i de mirare că un astfel de om păcătos, se înverşunează să nu asculte. Numai iubirea trezeşte iubire, şi nu mânia, furia sau pedepsele!

Ţinta pe care o urmăreşte Dumnezeu, pentru a fi eradicat pe vecie din Univers, este doar păcatul. Pe acesta doreşte să-l elimine, nu pe păcătos. Pentru ca oamenii slabi şi păcătoşi, cu o minte pipernicită din cauza păcatului, să înţeleagă ţinta lui Dumnezeu cu păcatul, Dumnezeu a gândit un sistem practic prin care omul să înţeleagă ce trebuie să facă cu păcatul şi cum va fi el distrus în cele din urmă. Acest sistem practic a fost dăruit lui Adam, apoi a fost puţin dezvoltat, în ideea de a arunca mai multă lumină asupra realităţii cereşti. Este vorba despre sistemul jertfelor ispăşitoare. Dacă lui Adam i s-a spus să aducă jertfă un miel, peste ani şi ani, Dumnezeu i-a învăţat pe evrei să aducă jertfă ispăşitoare miei, viţei, ţapi, iezi prin intermediul cortului întâlnirii. Cu alte cuvinte, Dumnezeu voia ca omul să înveţe cum să scape de păcat şi, în cele din urmă, să priceapă ce se va face cu păcatul lui sau păcatele lui mărturisite.

În acest sistem al jertfelor de ispăşire, păcătosul era învăţat că singurul mijloc pentru curăţirea lui de păcat sau pentru ispăşire era sângele. Din Scripturi ştim că sângele este viaţă. "Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire." Levitic 17,11. Ideea era ca omul să priceapă faptul că pentru păcatul său mărturisit se făcea ispăşire doar printr-o viaţă sacrificată! Adică, pentru viaţa noastră, astfel încât noi să putem trăi izbăviţi de păcat, trebuia să moară altcineva care să poarte păcatul nostru asupra lui. Acest cineva nu putea fi decât Isus Hristos. Prin urmare, jertfa de ispăşire întruchipa moartea lui Hristos, dăruirea vieţii Sale ca preţ de răscumpărare pentru noi, păcătoşii.

Prin intermediul cortului întâlnirii Dumnezeu îl învăţa şi dorea să-l obişnuiască pe păcătosul pocăit cu traseul păcatului. Prin acest mijloc, serviciul de ispăşire din sanctuar sau cortul întâlnirii, Dumnezeu voia să ne înveţe cum se procedează cu păcatul, precum şi faptul că El, Dumnezeu, nu are o armă prin care-l va nimici în mod direct, în cele din urmă. Păi, cum ar putea fi dragostea lui Dumnezeu o armă de nimicire, din moment ce prin dragostea şi din dragostea Sa dă viaţă!?? Toate cele referitoare la jertfele de ispăşire pot fi citite în Levitic 4. Dacă păcătuia preotul şi poporul sau adunarea lui Israel, atunci trebuia să se aducă, în ambele cazuri, drept jertfă de ispăşire un viţel fără cusur. Acesta era junghiat, i se colecta sângele într-un vas special, pe care preotul îl ducea în sfânta sau prima încăpere a sanctuarului pământesc. Aici, stropea de şapte ori spre perdeaua ce despărţea prima încăpere a sanctuarului sau sfânta de a doua încăpere a acestuia sau sfânta sfintelor. Apoi ungea coarnele altarului tămâierii, care se afla în faţa perdelei respective, după care ieşea afară şi turna restul sângelui la piciorul altarului pe care se aduceau jertfele.

În cazul în care păcătuia o căpetenie sau un om de rând din popor, ritualul era aproximativ acelaşi, doar că victima era un ţap fără cusur, în cazul căpeteniei, şi o iadă sau o mia în cazul omului de rând. Animalul de jertfă totdeauna trebuia să fie adus după posibilităţile persoanei păcătoase. Cu cât era mai însemnată, cu atât animalul trebuia să fie şi el mai însemnat. În ambele cazuri, a căpeteniei şi a omului de rând, după ce animalul era jertfit, preotul colecta sângele şi doar ungea cele patru coarne ale altarului pentru jertfe sau pentru arderile de tot, cel care se afla totdeauna afară, în curtea cortului întâlnirii, după care vărsa restul sângelui la piciorul altarului pentru jertfe. De asemenea, în cazul preotului şi a poporului, pe altarul arderilor de tot trebuia să se ardă grăsimea şi rărunchii jertfei, iar restul, de la piele şi carne la balega lui, trebuia ars afară din tabăra lui Israel, într-un loc curat. În cazul căpeteniei şi a omului de rând din popor, pe altarul de afară, al arderilor de tot se ardea doar grăsimea. Cu carnea, însă, se făcea altceva; ea nu era arsă afară din tabără, ci trebuia mâncată de preot. Acest fapt reiese din Levitic 6,24-30; 10,17-20. Aceasta, în sine, simboliza preluarea păcatului de către preot asupra sa, exact aşa cum avea să facă Mântuitorul când avea să se întrupeze pe pământ.

Cititorul ar trebui să nu vadă nimic plictisitor în cele prezentate mai sus, şi o să vadă de ce. Tot ceea ce se săvârşea acolo, la sanctuar, avea o mare legătură cu ceea ce se săvârşeşte în cer. Cel mai important lucru dintre toate, şi totodată prioritatea principală, era ca oamenii să vadă ce se întâmplă cu păcatul în cele din urmă. După cum se petreceau lucrurile pe pământ, prin serviciilor jertfelor, tot astfel, dar la o altă scară, se petrec lucrurile în cer, în adevăratul sanctuar "ridicat nu de un om, ci de Domnul". Evrei 8,2. Să învăţăm, deci, ce dorea Dumnezeu să le transmită evreilor prin acest sistem de jertfe, care de multe ori este văzut ca o cruzime din partea oamenilor!!

Păcătosul, care a înţeles că a păcătuit, venea la uşa cortului, în curtea cortului întâlnirii, împreună cu animalul de jertfă. Îşi mărturisea păcatul deasupra capului animalului, după care îl înjunghia. În felul acesta, el accepta că este păcătos şi că altcineva trebuie să facă ispăşire pentru el. În animalul adus ca jertfă trebuia să-l vadă pe Mântuitorul lumii, care moare pentru el, ca să trăiască. Păcatul său, împreună cu vinovăţia acestuia, adică viaţa pierdută în fărădelege a păcătosului, erau transferate în simbol asupra victimei, prin mărturisirea lor. Acum, el era liber de păcat în Isus Hristos. Dar, şi vă rog să urmăriţi cu foarte mare atenţie, păcatul nu dispărea, fiindcă el este o entitate care nu poate dispărea oricum. Ci el era transferat, prin mărturisire, de la păcătos asupra victimei. Apoi, sângele, sau viaţa victimei care suferise moartea în locul păcătosului, şi care purta păcatul, desigur în simbol, mărturisit al păcătosului, era colectat de preot şi dus în sanctuar în sfânta, unde stropea de şapte ori înspre perdea şi ungea coarnele altarului tămâierii. Asta înseamnă că păcatul era transferat sau dus mai departe, de la victimă, animalul de jertfă, în sanctuar!!

Aici, în sanctuar, rămâneau până la marea zi a ispăşirii, când toate păcatele mărturisite şi transferate asupra sanctuarului, prin sângele jertfei, trebuiau eliminate din sanctuar, prin curăţire, tot cu sânge de animal, şi puse asupra ţapului pentru Azazel, care-l simboliza pe Satana. Vezi Levitic 16. În această zi se făcea nu numai curăţirea sanctuarului, ci şi curăţirea preotului şi a întregii sale familii, şi, de asemenea, a întregii adunări a lui Israel. Deci, traseul păcatului, adică ceea ce ne interesează pe noi, era de la păcătosul pocăit, prin mărturisire, asupra victimei, prin sângele acesteia, apoi, era dus în sfânta, ceea ce făcea ca el să ajungă asupra sanctuarului care, o dată pe an, în marea zi a ispăşirii, trebuia curăţit, tot prin sânge de animal. Dar curăţirea respectivă nu presupunea distrugerea lui fizică. Ea nu conţinea un mecanism prin care păcatele mărturisite şi adunate în sanctuar urmau să fie distruse, aşa cum ai distruge ceva cu barosul. Ci toate acele păcate mărturisite erau aşezate, în simbol desigur, asupra ţapului pentru Azazel sau ţapului de trimis în pustie!!!

Ceea ce este interesant, e faptul că acest ţap nu era omorât!!! Dimpotrivă, el era dus în pustie, într-un loc nelocuit de oameni, de către un bărbat vânjos care, o dată ajuns în locul respectiv, elibera ţapul fiind lăsat pradă fiarelor sălbatice!!! Nici aici, nici în tabăra lui Israel, bărbatul acesta nu omora ţapul de trimis. Deci, asupra ţapului nu se acţiona printr-un mijloc oarecare în vederea anihilării sau omorârii lui, pentru ca în felul acesta să se termine cu păcatul. Toate aceste lucruri aveau loc pe pământ, ele fiind o umbră a realităţii cereşti. Să vedem cum se petrec lucrurile în realitate; să vedem care este traseul păcatului astăzi, după moartea Mântuitorului, care a desfiinţat toate ritualurile iudaice în acest sens.

Eu, păcătosul, luminat de Duhul lui Dumnezeu, văd că sunt păcătos. Realizez că un intrus se află în mine - chiar vrăjmăşia stăpânitoare, păcatul nemilos sau eul lui Satana. Înţeleg că Mielul lui Dumnezeu a murit pentru toate păcatele mele şi, conştientizând această realitate vie, merg, prin credinţă, la piciorul crucii şi-mi mărturisesc păcatul, predându-mă cu totul Celui care a murit pentru mine. De-acum sunt liber în Hristos, căci păcatul meu, însăşi vrăjmăşia criminală, este luat din mine şi transferat asupra Mântuitorului şi, în fapt, chiar asupra sanctuarului ceresc. Acest transfer este o realitate, nu un simbol. Doar pe pământ totul se petrecea în simbol, pentru a ne învăţa ce se întâmplă de fapt în realitatea cerească. Acum, păcatul meu, sau toate păcatele mele mărturisite, după câte se poate constata, nu a fost nimicit, în sensul dispariţiei lui!! Ci el se află în sanctuarul din cer, acolo unde Hristos mijloceşte direct cu sângele Său. Dar, nu poate fi distrus acest păcat mărturisit în vreun fel oarecare? Răspunsul este: Nu! De ce? Pentru că, dacă în decursul vieţii, eu doresc să mă reîntorc la viaţa de păcat, atunci tot păcatul meu mărturisit se va întoarce din nou asupra mea, fiindcă, prin alegerea mea consecventă de a păcătui, nemaidorind neprihănirea, arăt că iubesc din nou ceea ce am mărturisit!! Atunci voi primi ceea ce aleg, adică păcatul.

Acest adevăr reiese într-un mod grăitor din pilda împăratului care a vrut să se socotească cu robii săi, pe care o găsim în Matei 18,23-35. Cel iertat de împărat din această pildă, nu dă dovadă de aceeaşi bunătate faţă de aceia care îi datorau o sumă infimă, comparativ cu suma imensă de care fusese iertat pe deplin de împărat. Cu toate că a fost iertat pe deplin, ca şi când nu ar fi fost dator niciodată nimic faţă de împăratul Său, el nu procedează la fel cu semenii săi, care-i datorau nişte sume mici, mici de tot. Atunci, fiindcă la urechile împăratului au ajuns asemenea veşti, l-a chemat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, "până va plăti tot ce datora". Matei 18,34. Apoi, Isus face o aplicaţie teribilă. El zice: "Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său". Matei 18,35.

În modul cum Dumnezeu a gândit eliminarea păcatului, destinatarul acestuia trebuie să fie sanctuarul, în primă fază, apoi Satana, iniţiatorul păcatului. Asta înseamnă că păcatele mele trebuie să ajungă în sanctuarul ceresc pentru ca eu să pot fi liber în Hristos. Dar ele nu au dispărut definitiv. Ele se pot întoarce asupra mea, dacă şi numai dacă renunţ la neprihănire, ca Saul, regele iudeilor. Ceea ce trebuie să mai spun este că în sanctuarul din cer ajung doar păcatele mărturisite ale celor ce capătă naşterea din nou!!! Fiindcă numai ei capătă iertarea şi izbăvirea de păcat!!! Apoi, în calitate de fii ai lui Dumnezeu, născuţi din nou, dacă, între timp, mai păcătuiesc, dar mărturisesc păcatele, acestea ajung cu certitudine în sanctuar. Dar dacă, asemenea lui Saul, eu primesc naşterea din nou, mă bucur de această experienţă, dar nu vreau să renunţ la unele idei şi teorii vechi, după ce sunt descoperite ca ceea ce sunt, atunci, prin exersare în ele, întăresc obiceiul încăpăţânării de a nu mai asculta de îndemnurile Duhului Sfânt şi nici de a mai trăi după tot adevărul cunoscut. Sunt ca şi cel care nu a vrut să ierte pe semenul său de o datorie infimă. Prin asta arăt că iubesc mai mult nelegiuirea decât neprihănirea şi, în timp, ajung să săvârşesc exact aceleaşi păcate pe care anterior le mărturisisem şi scăpasem de spiritul lor distrugător. Pentru că fac acest lucru, se poate spune cu siguranţă că păcatele mărturisite odinioară, şi aflate în sanctuarul din cer, se repetă în viaţa mea şi sunt socotite ca şi cum nici nu ar fi fost mărturisite vreodată!!!

Vreau să înţelegem că Hristos nu poate păstra păcatul nostru în sanctuar, până la ziua judecăţii, dacă, după ce l-am mărturisit, îl repetăm, îl săvârşim din nou. Într-o astfel de situaţie nici nu este normal să mai fie păstrat în sanctuar, căci nu mai are nici un rost, din moment ce îl doresc iară în viaţa mea. Eu nu fac altceva decât să rechem înapoi viaţa mea anterioară, să trăiesc la fel, deşi este cu mult, mult mai rău acum, ca mai înainte de a mărturisi păcatele şi a fi eliberat de ele. Aici vorbim deja de păcatul împotriva Duhului Sfânt.

Ceea ce am vrut să subliniez este faptul că păcatul este păstrat în sanctuar pentru a fi pus asupra iniţiatorului lui, Satana. Dar, dacă eu vreau să mă complac iară în viaţa de dinaintea căpătării experienţei naşterii din nou, şi persist cu consecvenţă în această viaţă păcătoasă, arăt prin aceasta că locul păcatelor mele mărturisite nu mai este sanctuarul, ci propria persoană. În locul să le poarte Isus pentru mine, le port tot eu, căci m-a câştigat definitiv viaţa de păcat. Arăt că nu mai am nevoie de Mântuitor!!! Prin urmare, cel mai bine este să ascultăm sfatul apostolului Pavel: "Păcatele unor oameni sunt cunoscute şi merg înainte la judecată, iar ale altora vin pe urmă". 1Timotei 5,24. Da, toate păcatele noastre trebuie să fie mărturisite pentru a ajunge în sanctuar, înainte de începerea judecăţii celor vii!!!

Nimeni nu trebuie, însă, să stea cu înfrigurare că, dacă a păcătuit o dată, deşi este născut din nou, tot păcatul lui mărturisit se întoarce asupra capului său. Nu se întâmplă un astfel de lucru. Eu vorbesc, potrivit textului acelei pilde, doar despre o consecventă încăpăţânare, despre o persistenţă vădită în viaţa de păcat mai de dinainte de mărturisirea păcatelor! Puteţi observa şi singuri că persoana iertată de împărat şi-a manifestat cu consecvenţă lipsa iertării şi bunătăţii faţă de semenii care-i datorau mai nimic. Hristos, în pildă, nu ne spune cât timp i-a luat să facă acest lucru, dar, fără îndoială, i-a luat mult timp.

Acum, să ne întoarcem la cele de mai sus, la gândul referitor la traseul păcatului. După ce are loc judecata celor vii, care încă nu a început, despre ea voi scrie separat, cei neprihăniţi de pe pământ sunt plini de neprihănire, fiind găsiţi desăvârşiţi şi gata pentru a fi înălţaţi la cer. Cei răi, rămaşi nepocăiţi pentru totdeauna, vor trebui să sufere moartea până se vor împlini cei o mie de ani, când trebuie înviaţi toţi oamenii nelegiuiţi de la creaţie, până la a doua venire a lui Hristos. Atunci, ce răi care vor învia, nu au avut niciodată păcatul lor în sanctuar, aşa că vor învia păcătoşi, cu trupuri sluţite de viaţa lor păcătoasă. Dar asupra sanctuarului ceresc se află încă păcatele mărturisite ale celor salvaţi pentru totdeauna. Ele trebuie puse asupra ţapului pentru Azazel, care este Satana în realitate. Aşadar, toate păcatele mărturisite din sanctuar sunt aşezate numai asupra lui Satana, care va trebui să sufere pentru ele, ca şi cum el le-ar fi înfăptuit. Acum realizăm de ce Satana doreşte ca noi, oamenii, să nu ne mărturisim în mod corect păcatele, pentru ca ele să ajungă în sanctuarul ceresc? Pentru că nu vrea să le poarte şi pentru că vrea ca împreună cu el să moară cât mai mulţi oameni, dacă s-ar putea toţi!!!

Ce se făcea cu ţapul pentru Azazel? Era dus în pustie de un om foarte puternic pentru a i se da drumul, nu pentru a fi omorât în sens fizic! Tot astfel se întâmplă şi cu Satana. După ce toate păcatele mărturisite din sanctuar sunt puse asupra lui, el va trebui să le poarte singur şi să sufere pentru ele. Dar observaţi că Dumnezeu nu face nimic fizic, nu întreprinde ceva de natură fizică pentru a distruge păcatul. Ci pur şi simplu îl pune asupra lui Satana, care este lăsat astfel în seama lui, fiind distrus de focul intensităţii răutăţii şi a marii greutăţi de vinovăţie ce caracterizează tot păcatul mărturisit de sfinţii lui Dumnezeu, când se aflau pe pământ, precum şi de păcatul lui propriu nemărturisit vreodată. În faţa acestei poveri, păcatul va mistui fiecare păcătos, potrivit greutăţii vinei fiecăruia!!! De aceea se spune în Scripturi: "Prin mulţimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoţului tău ţi-ai spurcat locaşurile sfinte; de aceea scot din mijlocul tău un foc care te mistuie şi te prefac în cenuşă pe pământ, înaintea tuturor celor ce te privesc. Toţi cei ce te cunosc între popoare rămân uimiţi din pricina ta; eşti nimicit şi nu vei mai fi niciodată!" Ezechiel 28,18.19.

Focul acesta este intensitatea vinovăţiei distrugătoare a păcatului! Toţi cei ce vor muri atunci, vor muri din cauza păcatului, şi nu pentru că Dumnezeu îi ucide în sens fizic. Dumnezeu este dragoste, iar dragostea nu are nimic care să producă moartea păcatului în sens fizic. Ci păcatul pur şi simplu se autodistruge, consumând toate puterile de viaţă ale acelora care rămân pentru totdeauna fără Hristos şi fără Dumnezeu, deci fără sursa vieţii!!! Când păcatul a consumat pe toţi nelegiuiţii, el însuşi va dispărea fiindcă nu mai are nici un mijloc prin care să se exprime şi să trăiască. Trupurile în care locuia, vor fi consumate, aşa cum face cangrena, până la extincţie definitivă. Rămânând fără mijloc de exprimare, fără mecanismul trupului, care până mai deunăzi era alimentat cu viaţă de Dumnezeu, păcatul se va autodistruge, pierind prin aceia pe care-i mistuie, îi distruge. Prin urmare, păcatul poartă în sine germenele distrugerii, al bolii, al suferinţei şi durerii, al tuturor ticăloşiilor posibile, şi, într-un cuvânt, al autodistrugerii!!!

Dumnezeu nu poate lăsa păcatul în sanctuar, ci trebuie să ajungă la purtătorul principal, Satana. Iar acei oameni care nu l-au trimis, prin mărturisire, în sanctuar, înainte de judecată, în numele lui Hristos, îl vor purta, după mileniu, până vor fi consumaţi de focul intensităţii vinovăţiei lui. De fapt, toţi, şi Satana, şi demonii, şi oamenii nelegiuiţi, vor muri exact aşa cum a murit Hristos, dar fără să mai învieze, fără să mai existe vreodată. Vor fi ca şi cum nu ar fi existat vreodată. Acum putem înţelege clar că modul cum Hristos a murit pe Golgota, de puterea păcatului, care l-a omorât pur şi simplu prin greutatea vinovăţiei lui, va fi modul cum vor muri şi cei nelegiuiţi, în frunte cu Satana. Moartea acesta este moartea din care nu mai există înviere. Da, păcatul este un foc mistuitor pentru cel păcătos care doreşte să rămână cu el. E o grozăvie indescriptibilă.