Necesitatea unui alt fel de a gândi

Evanghelia este una singură, la fel şi Dumnezeu, prin urmare, imaginea pe care Evanghelia o prezintă despre Dumnezeu este aceea oferită de Mântuitorul nostru drag. În ea se află adevărul, tot adevărul cuprinzător despre caracterul lui Dumnezeu. Din moment ce Dumnezeu este dragoste, iar legea Sa morală, cele zece precepte, reprezintă expresia gândului lui Dumnezeu, atunci este lesne să înţelegem că în caracterul lui Dumnezeu nu se află nici o formă minusculă de constrângere ori de silire a vreaunui păcătos să asculte de legea Sa! Când Dumnezeu a gândit existenţa făpturilor inteligente în Universul ce urma să apară, El a ştiut de la bun început că acele fiinţe pot fi inteligente doar dacă se exprimă liber, liber ca şi Dumnezeu. Tocmai de aceea ele trebuiau să fie după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Deci, pentru a gândi era absolut necesară libertatea. Dreptul lor liber de a alege era şi este în continuare, şi va fi mereu, un drept neîngrădit.

Este adevărat că acest drept de a alege se manifestă în cadrul legii lui Dumnezeu. Însă legea lui Dumnezeu nu este deloc o îngrădire a libertăţilor inteligenţelor cereşti, ci ea perpetuează fericirea, pacea, armonia şi bucuria tuturor acestor fiinţe. În ea este cuprins infinitul neprihănirii şi iubirii lui Dumnezeu! Această lege este întipărită în mintea fiecărei fiinţe cereşti. De aceea, modul lor de manifestare, de trăire, de exprimare, de adresare, etc., este modul de manifestare al lui Dumnezeu. Este firescul şi, totodată, mediul cel mai prielnic care menţine bunăstarea şi armonia între Dumnezeu şi aceste fiinţe cereşti. Acum, în însuşi faptul că Dumnezeu a asigurat libertatea deplină de exprimare a acestor inteligenţe, de alegere potrivit propriei lor voinţe, chiar şi acela de a încălca, dacă vor, legea Sa, lege care le asigură toată bucuria şi viaţa veşnică, este cuprins un adevăr extraordinar şi impresionant, acela că Dumnezeu s-a pus singur în imposibilitatea de a putea pedepsi vreodată pe acela sau aceia care ar păcătui!!!

Dacă El, fie şi în cea mai mică măsură, ar pedepsi păcătosul pentru simplul motiv că nu vrea deloc să asculte, să facă aşa cum zice Dumnezeu, prin aceasta ar arăta că fiinţei respective i se interzice, prin constrângere, prin invocarea unei pedepse crunte, inclusiv moartea, să-şi ducă la capăt alegerea personală!!! În felul acesta, Dumnezeu ar arăta că atentează la însăşi libertatea cu care a înzestrat fiecare fiinţă inteligentă!! Cu alte cuvinte, ar dovedi că este chiar împotriva propriei Lui libertăţi!! Pentru Dumnezeu, asigurarea deplină a libertăţii de exprimare, a libertăţii conştiinţei şi a libertăţii de alegere din partea fiinţei create de El, este un drept suprem pe care nu-l încalcă şi nu-l va încălca niciodată, fiindcă asta ar însemna să fie pur şi simplu împotriva Lui însuşi!!! În legământul făcut cu Fiul Său preaiubit, Isus, Dumnezeu s-a angajat să facă acest lucru chiar cu preţul propriei Sale vieţi!!! Acest lucru este dovedit prin jertfa lui Isus Hristos!!!

Gândiţi-vă un pic. Dacă Dumnezeu ar fi folosit constrângerea să facă să dispară păcatul şi păcătoşii, atunci la ce ar mai fi fost necesară întruparea şi jertfa lui Isus Hristos!? Ce ar fi demonstrat El prin aceasta? Dacă în caracterul lui Dumnezeu s-ar găsi o dispoziţie infimă de a pedepsi în cele din urmă păcătosul, doar pentru că şi-a exercitat în mod liber dreptul de a alege, drept pe care chiar Dumnezeu i la pus l-a dispoziţie, atunci modalitatea Lui de a rezolva problema păcatului prin întruparea lui Hristos este neavenită şi inutilă. De ce? Păi, din moment ce poate să distrugă pe păcătos prin forţă, ce sens ar mai avea să-l determine să vadă bunătatea lui Dumnezeu prin jertfa lui Hristos!? Cu alte cuvinte, dacă până la cruce, Dumnezeu l-a torpilat pe păcătosul încăpăţânat cu pedepse care mai de care mai oribile şi înspăimântătoare, atunci cum ar putea El să-i îmbuneze pe oameni, descoperindu-şi bunătatea prin Hristos, la cruce, de vreme ce caracterul Lui are şi o latură întunecată, aceea a morţii?!! Ar fi însemnat ca Hristos să ascundă cu grijă această latură a caracterului lui Dumnezeu, când se afla pe pământ, în încercarea de a-i face pe oameni să-l perceapă pe Dumnezeu altfel decât este în realitate. Şi până la urmă, ce fel de bunătate este aceea, dacă alături de ea, în acelaşi caracter, dacă ar fi posibil aşa ceva, stau şi mânia şi pedeapsa aducătoare de moarte!!!

Gândiţi-vă numai cât de penibil ar fi fost Dumnezeu în încercarea de a-l face pe omul păcătos, prin întruparea lui Hristos, să creadă că El este dragoste, când, de fapt, în realitate este un Dumnezeu mânios, duşmănos, răzbunător şi ucigaş!!! Nu, dragii mei, Dumnezeu nu este de felul acesta. Ceea ce am scris mai sus este de fapt chiar tabloul pe care Satana l-a creat în mintea oamenilor, de-a lungul mileniilor, cu privire la Dumnezeul nostru extraordinar de minunat. Satana este ucigaşul, nu Dumnezeu. Partea cea mai nefericită este aceea că, nici până acum, cei ce se declară creştini nu au înţeles Evanghelia caracterului lui Dumnezeu sau Evanghelia aşa cum este descoperită în caracterul lui Dumnezeu arătat şi manifestat în viaţa lui Hristos şi la cruce!!! Prea mulţi încă îl văd ca pe un Dumnezeu care are dreptul să se mânie pe păcătos, care, săracul, face şi el tot ce poate pentru a fi aşa cum doreşte Dumnezeu. Însă, fiindcă subconştientul lucrează, în cele din urmă păcătosul respectiv renunţă să mai aibă de a face cu un asemenea Dumnezeu, pe bună dreptate, care nu poate fi mulţumit niciodată cu viaţa lui. În mintea lui, imaginea unui Dumnezeu care mai şi arde pe păcătos în iad, îl face în cele din urmă să-l urască pe Dumnezeul din mintea lui, şi cu asta şi pe Dumnezeul cerului despre care crede că chiar aşa este.

Ceea ce avem nevoie, o nevoie absolut imperioasă, este de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, prin Isus Hristos, aşa cum este în realitate!!! De aceea, avem nevoie de un alt fel de a gândi despre caracterul lui Dumnezeu. "Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând. Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre." Isaia 55,7-9.

Da, Dumnezeu pedepseşte, după cum am arătat, dar păcatul, numai păcatul, indiferent unde se găseşte acesta, fiindcă acesta trebuie să dispară din Universul creat. Dumnezeu este descoperit în totalitate în şi prin Isus Hristos. Întruparea şi jertfa Lui sunt garanţia veşnică pentru orice minte inteligentă că Dumnezeu respectă alegerea păcătosului, indiferent care este aceea, că El nu-l poate pedepsi niciodată pe păcătos pentru alegerile Sale! Dar acest lucru nu înseamnă că păcătosul care a ales pentru totdeauna păcatul nu va muri. Dimpotrivă, va muri pe vecie fiindcă alegând păcatul, a ales cu bună ştiinţă să se despartă definitiv de Dumnezeu! Acolo, la cruce, este arătat în mod limpede caracterul lui Dumnezeu şi caracterul păcatului! Dumnezeu şi-a dat propria viaţă, în persoana Fiului Său preaiubit, pentru a arăta că respectă decizia păcătosului, dar că, alegând păcatul, acesta va trebui să piară întocmai cum a murit Hristos pe cruce.

Tot ce putea face Dumnezeu pentru noi, a făcut cu vârf şi îndesat. A luat asupra Lui vinovăţia fărădelegilor noastre, a murit astfel în locul nostru, demonstrând că singura modalitate pentru scăparea noastră de sub jugul stăpânirii păcatului este moartea şi învierea noastră în Isus Hristos la o viaţă nouă. Pentru a intra în împărăţia Sa noi trebuie să murim. Da, tot trebuie să murim, fiindcă este singura posibilitate să scăpăm de păcatul stăpânitor. Dar este o moarte de natură spirituală tot la fel de reală ca şi moartea fizică. Însă nu trebuie doar să murim, ci şi să înviem la o viaţă nouă în Isus Hristos.

Să mergem puţin mai departe. În Scripturi stă scris: "Fiindcă plata păcatului este moartea..." Romani 6,23. Potrivit Scripturii, cine aduce moartea? Păcatul! Da, păcatul, nicidecum Dumnezeu!!! Cel care a introdus moartea în lumea noastră este păcatul. Pentru ca Dumnezeu să-l nimicească nu trebuie să se folosească de aceleaşi arme ca ale acestuia, mai ales că nici nu deţine aşa ceva!!! Păcatul este un stăpânitor crud, brutal, mincinos, viclean, înşelător şi ucigaş. Însă imaginea lui o pune asupra lui Dumnezeu, să ne facă să credem că aşa este Dumnezeul nostru. El a construit un caracter mincinos şi întunecat în mintea fiecărui om, cu privire la Dumnezeul nostru plin de iubire. "Pământul s-a întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu trebuia să se facă prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernământ ale lui Dumnezeu; El doreşte numai o slujire din iubire, şi iubirea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezeşte iubirea. A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie manifestat în contrast cu caracterul lui Satana. Această lucrare o putea face numai o singură Fiinţă din tot universul. Numai Acela care cunoştea înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu o putea face cunoscută." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 9.

Acum, să observăm contrastul. "... dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru." Romani 6,23. Deci, Dumnezeu oferă viaţa veşnică, întrucât singura Lui ofertă nu poate fi decât iubirea cuprinsă în viaţa Sa veşnică. În acest dar nu poate exista moarte şi nici pedepse ascunse, nici mânie şi nici furie, specifice de altminteri păcatului şi modului de manifestare a oamenilor păcătoşi.

De vreme ce Dumnezeu este Viaţa, iar plata păcatului este moartea, atunci cum am crede că Dumnezeul nostru este aducător de moarte?!! Ar putea Viaţa să pricinuiască moartea copiilor Săi, chiar dacă aceştia sunt păcătoşi?!!! Numai păcatul pe care-l aleg cu bună ştiinţă este aducător de boli, de suferinţe, de o înţelegere absolut deformată cu privire la caracterul lui Dumnezeu şi, în cele din urmă, de moarte, şi încă moarte veşnică! Ce sens ar avea să ne despărţim de Viaţa care s-a dat pe Sine însuşi pentru noi!! Ce rost are să ne punem singuri, prin alegere personală, pe care Dumnezeu, în cele din urmă, trebuie să o respecte, în situaţia de a rămâne fără Dumnezeul dragostei!! Cum să iubim mai mult păcatul decât pe Dumnezeu!? Din nenorocire, păcatul ne face orbi, iar Satana profită de faptul acesta şi se foloseşte de el, în sensul că ne face să-i atribuim lui Dumnezeu tocmai caracteristicile păcatului sau caracterul lui Satana!!! Astfel, în mintea noastră avem imaginea deformată a unui Dumnezeu care pedepseşte şi care ne va distruge pentru că ne încăpăţânăm să nu ascultăm de El şi de cerinţele legii Lui.

Avem nevoie urgentă de o altă concepţie, de o altă gândire cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Pentru asta, trebuie să ne însuşim caracterul Lui, pe care Hristos ni-l dăruieşte la naşterea din nou!!! Asta înseamnă a fi părtaşi de natură divină! O dată primit acest minunat caracter, care este propria natură divină a lui Hristos, mai rămâne, prin cooperarea noastră cu Duhul Sfânt, să dăm pe faţă în viaţa noastră roadele Duhului Sfânt. "Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege." Galateni 5,22.23. Puteţi citi ceva despre moarte sau pedepse ca făcând parte din roada Duhului Sfânt? Citiţi şi 1Corinteni 13 şi nu veţi descoperi nimic în dragostea lui Dumnezeu care să aducă moartea păcătosului!!!

Să facem un exerciţiu de imaginaţie. Să presupunem că Dumnezeu ne spune că este dragoste, şi că încearcă cumva să ne arate acest lucru. Însă noi nu-l credem, fiindcă avem dreptul liber, stabilit chiar de către Dumnezeu, să credem că El nu este aşa. Atunci, Dumnezeu, fiindcă este atotputernic, îşi arată mânia, furia şi ne pedepseşte pentru că nu dorim să-l credem şi să ascultăm de El. Totodată, El ne promite să ne ofere în dar, prin Hristos, acest caracter, acest mod de a fi al Său. Să zicem că eu vreau să ascult de El şi să primesc darul Lui - acest caracter al Său. Atunci, primindu-l, este logic ca şi eu să mă manifest ca El, pe pământ, în sfera mea de acţiune, faţă de semenii mei!!! Dumnezeu ne spune să fim ca El, la fel de desăvârşiţi ca El, în darul acesta al desăvârşirii fiind cuprinsă şi acţiunea de a te mânia pentru numele lui Dumnezeu când El nu este acceptat de semenul meu. Atunci eu, fiindcă sunt ca Dumnezeu în viaţa mea, trebuie să mă comport exact ca El în toate privinţele. Bunăoară, dacă cineva abuzează de răbdarea lui Dumnezeu, atunci eu pot să mă mânii pe semenul meu, pentru că exact asta ar face Dumnezeu dacă ar fi în locul meu! Am dreptul să-l pedepsesc cumva pentru că se încăpăţânează să nu asculte de legea lui Dumnezeu.

Spuneţi-mi, vă rog, dacă vi se pare normal un asemenea comportament! Dacă cred că Dumnezeu pedepseşte pe păcătos, atunci, fiindcă El îmi spune să fiu asemenea Lui, şi eu trebuie să fac acest lucru cu semenul meu. De acolo de unde Dumnezeu îşi ia dreptul să pedepsească pe păcătos, exact de acolo îmi iau şi eu dreptul să-l pedepsesc pe semenul meu!!! Din moment ce în caracterul Său se află această componentă a pedepsirii, atunci în exact acest caracter, pe care El mi-l oferă în dar, găsesc şi eu dreptul să pedepsesc pe semenul meu păcătos care nu vrea să asculte. Vedeţi unde conduce acest soi de raţionament dacă noi credem că Dumnezeu se mânie şi pedepseşte pe păcătos? El nu-mi poate interzice mie, nici măcar prin forţă, fiindcă acest lucru m-ar înrăi şi mai tare, să folosesc exact aceleaşi metode pe care le foloseşte El în relaţia cu supuşii Săi!! Şi apoi, ar fi o neruşinare crasă să ne spună să ne iubim semenul ca pe noi înşine şi să nu ucidem, cât vreme El face tocmai pe dos!!!

Numai Satana, prin intermediul păcatului, a aruncat o umbră de mare negură asupra caracterului lui Dumnezeu. Ceea ce gândim cu privire la Dumnezeu, ne afectează întreaga viaţă, ne afectează în relaţia cu alţii, ne afectează comportamentul, felul de a fi, de a ne îmbrăca, de a mânca şi de a vorbi!!! Nici măcar nu bănuim că un asemenea lucru poate avea loc, poate caracteriza în cele mai mici amănunte posibile viaţa noastră! Prin urmare, Dumnezeu are nevoie astăzi de nişte oameni care să petreacă mult timp în rugăciune sinceră, în studierea inteligentă a Cuvântului lui Dumnezeu şi în contemplare a ceea ce studiază, pentru a înţelege caracterul Lui cu adevărat şi pentru a trăi aşa cum a trăit Hristos pe pământ.

     "Toţi aceia care încearcă să asculte de toate poruncile lui Dumnezeu vor întâlni împotriviri şi vor fi luaţi în râs. Ei vor putea să reziste numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru a putea suporta încercarea din faţa lor, trebuie să înţeleagă voia lui Dumnezeu aşa cum a fost descoperită în Cuvântul Său; ei îl pot cinsti numai dacă au o concepţie corectă cu privire la caracterul Său, la cârmuirea şi la planurile Sale şi dacă lucrează în armonie cu ele. Numai aceia care şi-au întărit mintea cu adevărurile Bibliei vor rezista în ultimul mare conflict.
     Fiecărui suflet i se va pune problema cercetătoare: >Să ascult mai mult de Dumnezeu decât de oameni?< Ora hotărâtoare este chiar acum la uşi. Sunt picioarele noastre întemeiate pe stânca de neclintit a Cuvântului lui Dumnezeu? Suntem pregătiţi să stăm hotărâţi în apărarea poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus?" Tragedia veacurilor, cap, Scripturile, o apărare sigură, par. 2, 3.

A înţelege voia lui Dumnezeu înseamnă a înţelege caracterul Lui, modul Său de guvernare şi planurile Sale. Aceşti oameni oneşti în adâncul sufletului lor, vor ajunge să cunoască voia lui Dumnezeu cu privire la ei, să înţeleagă caracterul Lui în aşa fel, încât vor fi singurii prin care Dumnezeu îşi va putea descoperi frumuseţea Sa neasemuită - slava caracterului Său, pe care toţi oamenii au nevoie să o cunoască. Ei au gândul sau mintea lui Hristos, sunt plini de Duhul Sfânt, cresc zi de zi în harul lui Hristos şi vor coborî asupra lumii potopul de lumină strălucitoare, manifestat sub forma unei mari strigări mondiale. Ei sunt practic mişcarea simbolizată de îngerul din Apocalipsa 18, care umple pământul cu slava sa. Ceea ce a făcut Hristos înainte de cruce, vor face şi aceşti oameni, desigur în sfera lor. Ei vor descoperi caracterul lui Dumnezeu, ca şi Dascălul lor, în vieţile şi în mesajul lor, cu care se va lumina tot pământul. Vremea aceea nu este departe. Pe pământ sunt destui Enohi care vor face această lucrare nemaipomenită, sub acţiunea şi puterea deplină a Duhului Sfânt, prietenul lor cel mai drag!!!

Mesajul lor, plin de viaţă, rostit altfel decât sunt obişnuite urechile creştinătăţii să audă, este: Iată Dumnezeul vostru! Este chiar mesajul lui Ioan Botezătorul şi al lui Isus!!! În viaţa acestor oameni se va descoperi Dumnezeu aşa cum este, un "Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat..." Exod 34,6.7. "Tot aşa şi urmaşii Domnului Hristos trebuie să răspândească lumină în întunericul lumii. Prin Duhul Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu este o lumină, de îndată ce devine o putere transformatoare în viaţa aceluia ce l-a primit. Sădind în inimile lor principiile Cuvântului Său, Duhul Sfânt dezvoltă atunci în oameni atributele lui Dumnezeu. Lumina slavei Sale - caracterul Său - trebuie să strălucească în urmaşii Săi. În acest fel ei trebuie să slăvească pe Dumnezeu, să lumineze calea spre casa Mirelui, spre cetatea lui Dumnezeu, la ospăţul nunţii Mielului." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 18.

     "Întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu a cuprins lumea. Oamenii pierd cunoştinţa despre caracterul Său. El a fost înţeles greşit şi interpretat în mod greşit. În acest timp trebuie vestită o solie de la Dumnezeu, o solie iluminatoare în influenţa ei şi mântuitoare prin puterea ei. Caracterul Său trebuie să fie făcut cunoscut. În întunericul acestei lumi trebuie să strălucească lumina slavei Sale, lumina bunătăţii, a milei şi a adevărului Său.
     Aceasta este lucrarea pe care profetul Isaia o descrie prin cuvintele: >Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună, înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună, înalţă-ţi glasul, nu te teme, şi spune cetăţilor lui Iuda: Iată Dumnezeul vostru! Iată Domnul Dumnezeu vine cu putere şi porunceşte cu braţul Lui. Iată că plata este cu El, şi răsplătirile vin înaintea Lui<. Isaia 40,9-10.
     Aceia care aşteaptă venirea Mirelui trebuie să spună poporului: >Iată Dumnezeul vostru<. Ultimele raze ale luminii harului, ultima solie de har care trebuie să fie vestită lumii, este o descoperire a caracterului iubirii Sale.
     Copiii lui Dumnezeu trebuie să dea pe faţă slava Sa. În propria lor viaţă şi în propriul lor caracter, ei trebuie să descopere ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei.
     Lumina Soarelui Neprihănirii trebuie să strălucească prin fapte bune - prin cuvinte ale adevărului şi fapte de sfinţenie." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par.21-25.

Ultima solie de har va fi descoperirea neprihănirii lui Hristos în legea Sa şi în caracterul lui Dumnezeu, care se va face auzită pretutindeni în lume. Nici un suflet nu va fi lăast neavertizat. Miezul acestei solii va fi: Dumnezeu nu ucide pe păcătos, dar nimiceşte păcatul oriunde se găseşte el! Primiţi neprihănirea lui Dumnezeu care stinge păcatul! Astfel se va da pe faţă o manifestare a iubirii lui Dumnezeu, în copiii Săi care aduc acest mesaj lumii, tot aşa cum iubirea Sa a fost exprimată şi de Isus în viaţa Sa!!! Prin urmare, trebuie să ne însuşim vederea corectă cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la modul Său de manifestare pe pământ şi în cer, căci este acelaşi mod de manifestare. Priviţi la Hristos şi fiecare veţi vedea altfel caracterul Lui. Dumnezeu nu se schimbă niciodată, iar taina crucii dezleagă şi face înţelese toate celelalte taine.

Slava caracterului lui Dumnezeu va lumina chipul celor credincioşi asemenea slavei neprihănirii legii lui Dumnezeu care făcea să strălucească chipul lui Moise. După a doua sesiune de patruzeci de zile petrecută pe Sinai, împreună cu Tatăl şi Isus, Moise s-a coborât cu tablele legii la poporul său, neştiind că faţa lui radia slava Celui veşnic, aşa cum este reflectată în legea Sa. Această slavă era neprihănirea lui Dumnezeu cuprinsă în legea Sa. Ea este iubirea manifestată a lui Dumnezeu faţă de toţi cei care o primesc. În ea nu există nimic omorâtor, căci este viaţă. Însă, când Moise se coborî de pe munte, s-a trezit într-o situaţie neaşteptată. Tot poporul s-a dat înapoi din prezenţa sa, el neştiind ce se întâmplă. "Moise s-a coborât de pe muntele Sinai, cu cele două table ale mărturiei în mână. Când se cobora de pe munte, nu ştia că pielea feţei lui strălucea, pentru că vorbise cu Domnul. Aaron şi toţi copiii lui Israel s-au uitat la Moise, şi iată că pielea feţei lui strălucea; şi se temeau să se apropie de el." Exod 34,29.30.

Această slavă care strălucea pe chipul lui Moise, desigur la o scară mult redusă, este exact aceeaşi slavă cu care este învăluit Hristos la a doua Sa venire şi aceeaşi slavă care va cuprinde pe Tatăl, Fiul, îngerii şi toţi cei mântuiţi, la judecata finală a celor răi, care are loc la sfârşitul mileniului, adică la o mie de ani după a doua venire a lui Hristos, în timpul acestor o mie de ani pământul trebuind să se odihnească de nelegiurile oamenilor şi ale lui Satana. Observaţi, vă rog, reacţia poporului la vederea slavei de pe chipul lui Moise. Poporul se temea să se apropie de el. De ce? Are în ea această slavă ceva care ucide? Bineînţeles că nu. Însă ei se vedeau păcătoşi; neprihănirea ce strălucea pe faţă lui Moise descoperise minţii şi conştiinţei lor faptul că sunt păcătoşi. Ei se vedeau exact aşa cum îi vedea Dumnezeu. Această slavă nu ucide, ci descoperă păcatul, îl pune în lumina cea mai puternică pentru a fi arătat aşa cum este!!! Îl pune în contrast cu iubirea lui Dumnezeu. În faţa acesteia, păcătosul trebuie să se ascundă. El se fereşte să vină în contact cu iubirea lui Dumnezeu, tocmai pentru că a dispreţuit-o. Exact aceasta vor face cei păcătoşi care vor mai rămâne, la a doua venire a lui Hristos, când strigă la munţi şi la stânci să-i îngroape de vii!! Slava lui Dumnezeu care este neprihănire şi iubire, pentru ei este un foc nimicitor, căci păcatul nu poate sta în faţa slavei lui Dumnezeu fără să fie nimicit. Păcatul este lipsa neprihănirii, care înseamnă moarte.

Ceea ce s-a întâmplat în miniatură cu poporul evreu la Sinai, dacă avem în vedere acest eveniment, se va întâmpla la fel, dar la altă scară, cu toţi oamenii rămaşi păcătoşi la a doua venire a lui Hristos şi la sfârşitul mileniului, când vor trebui să rămână în seama păcatului lor, care le va consuma ultimul firicel de viaţă. Păcatul este un mare consumator de vieţi. Când Dumnezeu îi lasă pe respingătorii milei Sale în seama stăpânului pe care l-au ales, aceştia, despărţiţi de Dumnezeu, nu mai primesc viaţă, iar păcatul le va mânca ceea ce mai au, ultimul firicel de viaţă, iar el, păcatul, va dispărea împreună cu cei pe care îi mistuie. El practic se va autodistruge. Dacă toţi oamenii de la Adam ar fi fost dispuşi să primească darul vieţii din partea lui Dumnezeu, dacă toţi ar fi devenit copii născuţi din nou, atunci toate păcatele lor mărturisite şi aflate în sanctuarul de sus, ar fi fost puse asupra iniţiatorului păcatului, adică Satana. În cazul de faţă nici un om nu ar fi murit, iar păcatul l-ar fi consumat numai pe Satana şi pe demonii săi, dispărând în neant pentru totdeauna.