De unde provine păcatul?

     "Oricine face păcat face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege." 1Ioan 3,4. Aceasta este definiţia clasică pentru păcat. El este fărădelege sau ticăloşie. Prin urmare, textul scoate în evidenţă ce este păcatul din punct de vedere al faptei! Păcatul este deci o ticăloşie săvârşită împotriva unei legi. Singura lege care arată că păcatul este păcat, numindu-l cu numele lui adevărat, este legea morală a lui Dumnezeu. Dacă aceasta nu ar exista, atunci nu se poate vorbi despre păcat. Bunăoară, dacă un stat nu ar avea o constituţie şi legi care să explice constituţia, atunci poporul respectiv nu ar şti care este măsura dreptăţii şi libertăţilor cetăţeneşti şi, ca atare, orice ar săvârşi, nu poate fi tras la răspundere. Am vorbi atunci despre anarhie, aşa cum s-a întâmplat o scurtă perioadă în Franţa în timpul revoluţiei franceze.

Fiindcă Dumnezeu are o lege sub incidenţa căreia intră toate fiinţele inteligente, atunci înseamnă că ele sunt răspunzătoare pentru propriile acţiuni sau fapte în faţa acestei legi. Ea este de natură morală, ceea ce înseamnă că vizează nu numai faptele, ci şi gândurile şi motivele. După câte ştim legile omeneşti vizează doar faptele concrete, ele nu au în vedere gândurile şi motivaţiile oamenilor. Numai atunci când statul se uneşte cu biserica, putem vorbi despre o încercare de a controla şi judeca oamenii după motivaţie şi credinţă, iar în acest caz nu mai vorbim despre libertatea conştiinţei. Această unire nelegiuită este scoasă în evidenţă în Scripturi, în Apocalipsa 13, sub forma unei icoane a fiarei, adică a unei reprezentări a ceea ce a fost şi practicat prima fiară, papalitatea, în Evul Mediu.

Necesitatea existenţei legii morale a lui Dumnezeu este una obiectivă. Fără ea nu se poate vorbi în mod concret despre libertate absolută, întrucât ea descrie libertatea absolută a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a dorit să existe fiinţe inteligente, asemenea Lui, care să se bucure de libertatea lui Dumnezeu, adică o libertate fără cuprins!! Această lege morală defineşte libertatea prin aceea că fiinţa inteligentă creată, oricine este ea, trebuie să se comporte asemenea lui Dumnezeu, fiind liberă să întreprindă absolut orice în cadrul ei. În cadrul ei nu există decât neprihănire, adevăr şi iubire absolută. Practic ea defineşte standardul celor trei, neprihănirea, adevărul şi iubirea, standard care trebuie să se găsească în absolut toate fiinţele create. Principiul iubirii este suprem în relaţiile dintre Dumnezeu şi fiinţele create, şi între toate fiinţele create. Cu alte cuvinte, iubirea este coordonata principală.

Ceea ce trebuie să reţinem este faptul că legea morală a lui Dumnezeu nu obligă nici o fiinţă creată să trăiască potrivit standardului ei! Ea nu are în interiorul ei un mecanism prin care să interzică sau să oprească pe cineva să facă altfel decât doreşte!! Pe de altă parte, ea nu face niciodată posibilă apariţia vreunei motivaţii, oricât de mărunte, de a face altceva decât neprihănirea, sau de a iubi. Cu alte cuvinte, nerespectarea ei din partea fiinţelor inteligente nu se poate datora niciodată vreunei motivaţii greşite din partea lor, fiindcă nu are cum să se nască vreodată, pentru apariţia răului sau păcatului. Când Dumnezeu a creat fiinţele inteligente, asemenea Lui, nu a căutat să făurească o lege prin care aceste făpturi să ajungă vreodată să se simtă împovărate cu ceva sau să ajungă la o motivaţie greşită, ca astfel, să le dea un impuls de a săvârşi altceva decât neprihănirea. Ci legea morală a lui Dumnezeu este reflectarea caracterului lui Dumnezeu sau oglinda interiorului lui Dumnezeu!

Principiile acestei legi morale au fost întipărite în mintea fiecărei făpturi inteligente, întrucât principiile ei conduc totdeauna la fericire şi încredere reciprocă. Închinarea şi slujirea lui Dumnezeu sunt şi trebuie să fie totdeauna acte consimţite de mintea făpturii inteligente, prin aprecierea caracterului Aceluia care este Creatorul lor!!! Consimţirea, pe de altă parte, nu este decât un act exprimat al voinţei care este obligatoriu să fie absolut liberă şi neîngrădită!!! "Legea iubirii fiind temelia stăpânirii lui Dumnezeu, fericirea tuturor fiinţelor inteligente depinde de acceptarea, în mod desăvârşit, de către acestea, a marilor ei principii de neprihănire. Dumnezeu doreşte de la toate fiinţele create de El o slujire din dragoste, slujire care izvorăşte dintr-o apreciere a caracterului Său. El nu găseşte nici o plăcere într-o ascultare forţată; El acordă tuturor libertatea voinţei, pentru ca astfel ei să-I poată aduce o slujire liber consimţită." Patriarhi şi profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, par. 6.

În acest sens, al celor spune mai sus, exprimarea liberă a inteligenţelor create, în sine, nu este altceva decât respectarea legii lui Dumnezeu, fiindcă ea însăşi este libertatea firească a lui Dumnezeu, modul Lui de viaţă şi de exprimare! Nu este nimic impus, Dumnezeu nu a ascuns ceva în fiinţele create pentru ca ele să se comporte astfel, ci pur şi simplu ele se exprimă liber şi sunt ceea ce sunt fiindcă exact aceasta înseamnă respectarea legii şi exprimarea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni!!! Mare atenţie, vă rog, aici vorbesc despre cadrul ceresc, despre ce există în cer, printre îngeri. Asta înseamnă, deci, că modul lor de exprimare, bucuria şi fericirea lor trăite nu sunt decât o expresie a legii lui Dumnezeu, ale cărei principii vii şi lucrătoare se află în fiinţa acestor fiinţe inteligente!! Aceste principii se găsesc sub forma neprihănirii, adevărului şi iubirii, dintre care iubirea este temelia celorlalte două.

Ceea ce doresc să întăresc este faptul că Dumnezeu s-a asigurat prin legea Sa să nu dea niciodată vreun motiv apariţiei păcatului, în pofida libertăţii acordate fiinţelor inteligente!!! Apoi, aceste făpturi create nu aveau temerea că ar putea alege răul, întrucât răul nu exista sub nici o formă. Noi, pe pământ, avem două opţiuni, păcatul şi neprihănirea, care vine numai de sus şi despre care vorbeşte Scripturile. În cer, nu exista decât opţiunea neprihănirii. În ea se găseşte absolut tot ce satură sufletul, mintea şi viaţa în sine. De aceea, gândul că ar putea exista ceva cu numele rău, în termeni practici, nu exista!!! Nici măcar nu i-a trecut cuiva vreodată prin minte că ar putea exista altceva, tocmai datorită faptului că nu exista. Dacă ceva nu există, nu te gândeşti la aşa ceva, tocmai pentru că nu există. Nici măcar nu exista presupunere sau bănuială, acestea din urmă găsindu-şi originea în păcat.

Atunci, de unde provine păcatul? Dacă păcatul ar fi un ceva care să se afle în afara împărăţiei lui Dumnezeu, atunci, acest lucru în sine, presupune ca un fapt logic existenţa unui creator al răului. Asta înseamnă că din start am avea doi creatori, unul bun, Dumnezeul cerului, şi unul rău, cu care Dumnezeul cel bun se află în conflict. Dacă păcatul ar fi un ceva care îşi găseşte existenţa în împărăţia lui Dumnezeu, înseamnă că acesta era o altă opţiune pentru fiinţele inteligente, o opţiune pe care Dumnezeu le-a ascuns-o. Din acest motiv, Dumnezeu se poate face vinovat de toată suferinţa din lumea păcatului, lumea în care trăim noi! Nu poţi fi un Creator onest şi să ascunzi ceva periculos de cei care sunt creaţi, la care pot ajunge printr-o simplă acţiune a voinţei, fie şi în mod inconştient. Cei care sunt perverşi ascund totdeauna răul, pentru a avea un câştig în felul acesta sau pentru a trage în cursă pe cineva. E clar, deci, că Dumnezeu nu poate fi un asemenea Dumnezeu.

Atunci de unde provine păcatul, din ce anume a apărut, de unde îşi trage seva sau existenţa, din moment ce Universul creat de Dumnezeu era perfect, fără fisură? Dacă Dumnezeu a luat absolut toate măsurile să nu existe niciodată vreun motiv pentru apariţia răului, atunci cum de s-a ivit păcatul? Am spus că toate fiinţele inteligente se comportau cum se comportau fiindcă nu puteau face altfel, întrucât chiar felul lor de a fi reprezenta în sine respectarea, reflectarea şi trăirea principiilor legii morale a lui Dumnezeu!!! Libertatea lor era cadrul legii lui Dumnezeu, o libertate absolută. Ea era firescul în care trăiau, respirau, se închinau, ascultau, se bucurau şi acţionau ca ceea ce erau. Mai trebuie să spun că ascultarea şi închinarea sunt consecinţa firească a libertăţii lui Dumnezeu sau a neprihănirii Sale. Oamenii care sunt robi ai păcatului nici nu ascultă şi nu se închină lui Dumnezeu, fiindcă nu pot!!! În sclavia păcatului nu se pot afla libertate, ascultare, adevăr, închinare, iubire şi neprihănire!!! Oamenii care nu au naşterea din nou, mai ales creştinii convertiţi intelectual, adică cei care înţeleg adevărul pur teoretic, au impresia că sunt liberi întrucât li se pare că pot face ce le cere Dumnezeu sau ce doresc ei înşişi. Dar închinarea şi ascultarea lor nu este decât o formă crasă de sclavie din partea păcatului stăpânitor din interiorul fiinţei lor!!!

De vreme ce absolut toate fiinţele dotate cu inteligenţă, create de Dumnezeu, sunt neprihănite şi libere, atunci singura alternativă a apariţiei păcatului nu putea proveni decât din pervertirea libertăţii acordate de Dumnezeu, şi implicit a neprihănirii!!! Ca să fiu mai concret, păcatul în sine este întru totul neprihănirea pervertită, neprihănirea lui Dumnezeu acordată inteligenţelor cereşti întoarsă împotriva Lui însuşi!! "A fost unul care a pervertit libertatea pe care Dumnezeu o acordase creaturilor Sale. Păcatul a început în acela care, după Hristos, fusese foarte mult onorat de către Dumnezeu şi care era, printre locuitorii cerurilor, în poziţia cea mai înaltă în ceea ce priveşte puterea şi slava." Patriarhi şi profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, par. 7.

Va rog să observaţi că păcatul sau neprihănirea pervertită, întrucât orice pervertire sau stricare a libertăţii personale, în condiţiile purităţii cereşti, conduce implicit la pervertirea neprihănirii, aduce cu sine o scoatere din cadrul legii morale sau o încălcare a acesteia. Neprihănirea este o putere, o forţă pe care Dumnezeu a acordat-o oricărei făpturi create. Ea în sine este chiar viaţa lui Dumnezeu. Ea nu se poate exprima decât prin intermediul unui mecanism, un trup, care trup trebuie să fie dotat cu inteligeţă, ceea ce presupune o minte inteligentă. Ca aceasta să se poată exprima şi acţiona corect trebuie să i se asigure integral libertatea pe care o are şi Dumnezeu. De fapt, această libertate se află chiar în neprihănirea sau viaţa dăruite!!! Pentru buna funcţionare a Universului inteligent, Dumnezeu a creat acel cerc al binefacerilor şi bucuriei. Prin Hristos, Tatăl dăruieşte viaţă tuturor acestor fiinţe, pentru ca ele, la rândul lor, să întoarcă înapoi această viaţă, ca ceva absolut firesc, tot prin Hristos, sub formă de valuri de iubire, închinare şi printr-o slujire voioasă!! Rodul acestei vieţi dăruite permanent sunt chiar aceste valuri de iubire şi de slujire voioasă.

Când Lucifer a ajuns la punctul unde a ajuns incapabil să mai vadă în Hristos pe Dumnezeul creator, considerându-l doar un alt înger, deoarece la înfăţişare chiar aşa era, înger, dar mai privilegiat decât el, atunci a început să se vadă pe sine în lumina acestui fapt, ca unul egal cu Hristos şi, de ce nu, ca unul care poate intra şi el în sfatul sau în sânul Tatălui! În momentul în care nu a mai văzut în Hristos pe Dumnezeu, din chiar acel moment a început pervertirea neprihănirii, ceea ce a condus la pierderea libertăţii!!! Ce însemna acest lucru? Însemna că viaţa care venea de la Tatăl, prin Hristos, nu o mai dăruia înapoi sub formă de închinare şi valuri de iubire!!! Acum totul păstra pentru sine şi, ceea ce era mai rău, totul era îndreptat împotriva lui Dumnezeu!!! Dumnezeu îi dăruia viaţă iar el o pervertea folosind-o împotriva lui Dumnezeu în încercarea de a demonstra injusteţea, falsă de altfel, ce i se făcuse, şi anume că Fiul lui Dumnezeu este mai înlţat decât el.

Fără să-şi dea seama, viaţa lui Dumnezeu care conţine şi este neprihănire, adevăr şi iubire, a devenit dintr-o dată neprihănire pervertită, adevăr pervertit şi iubire pervertită adică păcat, minciună şi ură!!! Direcţia sau felul cum exprima el această viaţă era total împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui însuşi! Reţineţi că viaţa lui Dumnezeu se întoarce înapoi la El numai prin Hristos, niciodată altfel. În cazul lui Lucifer, Hristos ieşise din vederile sale. Chiar din acest moment, Lucifer a început să-şi atribuie sieşi slava cerului, viaţa prin care trăia, străduindu-se din răsputeri să atragă spre sine închinarea îngerilor.

     "Deşi toată slava lui era de la Dumnezeu, acest înger puternic a ajuns s-o considere ca aparţinându-i. Nemulţumit cu poziţia sa, deşi onorat mai presus de oştile cereşti, el s-a aventurat să poftească închinarea cuvenită numai Creatorului. În loc de a căuta să facă din Dumnezeu obiectul suprem al sentimentelor şi ascultării tuturor fiinţelor create, strădania sa era aceea de a-şi asigura pentru el slujirea şi credincioşia lor. Şi, poftind slava cu care Tatăl cel veşnic L-a învestit pe Fiul Său, acest prinţ al îngerilor aspira la puterea ce constituia în exclusivitate una din prerogativele lui Hristos." Patriarhi şi profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, par. 8.

Trebuie să reţinem că nu există scuză pentru păcat, nu există nici o motivaţie pentru acţiunile lui Lucifer, nu există nimic care să îndreptăţească purtarea sa. În legea iubirii lui Dumnezeu nu se găseşte nimic care să conducă în vreun fel oarecare la gândul de a păcătui, nu numai la fapta păcătoasă. Când optica i s-a schimbat, când nu a mai văzut în Hristos pe Dumnezeul adevărat şi bun, Creatorul Universului, atunci a început decăderea şi a apărut păcatul, care este neprihănirea pervertită.

Aşadar, păcatul provine din şi este neprihănirea pervertită, ceea ce înseamnă pierderea libertăţii personale. De aceea, păcatul, aşa cum tot am subliniat este o forţă teribilă, pervertită şi îndreptată împotriva lui Dumnezeu, a semenilor şi a propriului suflet!!! Singura forţă pe potriva lui, care de fapt este cu mult mai puternică, este puterea Duhului Sfânt, puterea creatoare a lui Dumnezeu!!! Acum, pentru a înţelege cumva procesul apariţiei păcatului, doresc să folosesc o ilustraţie foarte comună care se întâlneşte în viaţa practică. Ea explică în principiu cum stau lucrurile. Închipuiţi-vă o vie plină de struguri. Gospodarul abia aşteaptă să recolteze toţi strugurii. În momentul recoltării, se strânge o mare cantitate de struguri. El ştie, astfel, că va avea o producţie frumoasă de vin. Când el începe să mustească sau să sfarme strugurii cu mustitorul, toată zeama lor este un suc nemaipomenit de dulce şi de gustos, cu o aromă amestecată după soiul strugurilor.

Acest must dulce, de altfel acelaşi must pe care Mântuitorul l-a folosit la Sfânta Cină, este ca neprihănirea, curat, bun, neotrăvitor şi ziditor de sănătate. Într-un cuvânt este viaţă. Exact aşa este neprihănirea sau viaţa lui Dumnezeu dăruită lui Lucifer. Însă, dacă mustul este lăsat să fermenteze, atunci se va preface în vin fermentat, care conţine alcool. Acest vin nu mai poate fi viaţă, pentru că deja este fermentat, el devenind rău, otrăvitor şi, în timp, distrugător de sănătate. Într-un cuvânt este moarte. Tot astfel este şi păcatul. E uşor de observat că vinul fermentat îşi are originea şi chiar este mustul dulce de odinioară, care acum a devenit pervertit!!! Problema cu acest vin este aceea că el nu mai poate deveni niciodată mustul curat şi nobil de odinioară, indiferent ce procedee s-ar folosi. Tot astfel este şi cu păcatul, el nu mai poate deveni neprihănire niciodată, el deja fiind în esenţă vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, adică moarte. Fiind moarte, el trebuie nimicit prin puterea Evangheliei, care este puterea creatoare a lui Dumnezeu.

În concluzie, dacă nu ar fi existat must dulce de struguri mai înainte, atunci nici vin fermentat nu ar exista. Tot astfel, dacă nu ar fi existat neprihănire, atunci nici posibilitatea apariţiei păcatului nu ar fi existat.