Străfundurile gropii păcatului

Aşa cum am învăţat până acum, preoţia este ceva absolut obligatoriu pentru întreţinerea şi existenţa Universului, dar şi pentru izbăvirea şi mântuirea oamenilor din păcat. Dumnezeu nu şi-a pus nici pentru un moment în gând să aducă ceva la viaţă, la existenţă fără prezenţa nemijlocită a unui Preot şi Mijlocitor, iar această Persoană magnifică nu putea fi decât Isus Hristos. El a acceptat să devină Fiul lui Dumnezeu prin consimţământ liber, fapt care implica o realitate uimitoare - a doua Persoană a dumnezeirii să devină făptură, mai întâi înger, ceea ce presupunea un act creator din partea Tatălui, care a învelit sau a îmbrăcat dumnezeirea deplină, veşnică şi nemuritoare, proprietatea dintotdeauna a lui Hristos, cu o natură creată, aceea de înger. În felul acesta Hristos a devenit Dumnezeu-înger, numit în Vechiul Testament Îngerul Domnului, Căpetenia îngerilor sau Arhanghelul Mihail, etc. Astfel a apărut Marele Preot care urma să slujească fiinţelor ce erau gata să apară o dată cu rostirea cuvântului în care era cuprinsă viaţa.

În El însuşi, în persoana Sa, în Fiul lui Dumnezeu erau cuprinse creaţia şi Dumnezeu. În El se întâlneau Dumnezeu şi făptura inteligentă!!! Când păcatul şi-a făcut apariţia, în interiorul împărăţiei lui Dumnezeu, murdărind chipul lui Dumnezeu din om, Fiul lui Dumnezeu a pus în aplicare planul cel veşnic de răscumpărare a omului. Acesta presupunea dezbrăcarea chipului de înger şi îmbrăcarea divinităţii Sale veşnice cu o natură omenească slabă, păcătoasă şi muritoare!!! Acest fapt în sine era ceva ce îngerii cerului nu l-au putut înţelege deloc. Era dincolo de puterea lor de pricepere. Pentru salvarea neamului omenesc păcătos, pentru un neam de oameni care chiar avea să-l batjocorească şi, în cele din urmă, să-l atârne pe cruce pe Fiul preaiubit al Cerului, Dumnezeirea hotărâse încă din veşnicii să-l dăruiască definitiv, pentru totdeauna, pe vecie pe Fiul Său lumii noastre, adică omului!!! Asta însemna că Isus trebuia să devină om adevărat, în toate privinţele, şi să rămână om adevărat, după biruinţa Sa asupra păcatului şi asupra lui Satana, pentru veşnicie! De aceea, înfăţişarea lui Hristos în cer este aceea de om.

În Scripturi stă scris că Hristos "s-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor". Aproape toţi înţeleg că Hristos s-a dezbrăcat de puterea Sa dumnezeiască sau de atotputernicia Sa, pe care nu a folosit-o nici o clipă pe pământul nostru. Realitatea, însă, este aceea că El doar a predat această atotputernicie în mâinile Tatălui, putând intra în posesia ei oricând pe pământ!!! Dar textul spune mai mult decât atât. El ne spune că s-a dezbrăcat pe Sine şi a luat chip de rob, ceea ce înseamnă că El s-a dezbrăcat mai întâi de natura Sa de înger, căci trebuia să vină pe un pământ populat de oameni, nu de îngeri. Omul trebuia salvat şi nu îngerii. Prin urmare, trebuia să se dezbrace de chipul, de înfăţişarea pe care o avea, aceea de înger, pentru a putea să îmbrace natura omenească!!! Am învăţat şi este stabilit de Scripturi că în cer Isus avea chip de înger, fiind chiar înger adevărat, dar înapoia căruia se ascundea dumnezeirea Sa veşnică şi neîmprumutată.

Când dezbraci ceva, e musai apoi să îmbraci altceva. Dezbrăcându-se de natura Sa angelică, fiindcă e clar ca lumina zilei că nu putea să se dezbrace de dumnezeirea Sa, acest lucru fiind de-a dreptul imposibil, El a îmbrăcat natura omenească păcătoasă şi muritoare, luând chip de rob, al omului, devenind realmente, din toate punctele de vedere, ţinând seama de structura biologică, emoţională, sentimentală şi psihică a naturii Sale omeneşti, om adevărat, chiar unul dintre noi. În acest plan al răscumpărării, Hristos trebuia să vină acolo unde se afla omul, adică în groapa păcatului!!! Închipuiţi-vă un hău adânc, plin de păcat, unde trebuia să se coboare Fiul lui Dumnezeu, în natura slabă şi păcătoasă a acelora care trăiesc în acel hău adânc, ca să poată ajunge realmente la om şi să-l salveze. "Hristos este scara pe care a văzut-o Iacov, sprijinindu-se pe pământ şi capătul de sus ajungând la poarta cerului, tocmai la hotarul slavei. Dacă cu o singură treaptă scara aceasta n-ar fi ajuns la pământ, am fi fost pierduţi. Dar Hristos vine la noi acolo unde suntem." Hristos Lumina Lumii, cap. Predica de pe munte, par. 48.

Dar nu era de ajuns ca Hristos să se coboare în această groapă plină de păcat, ci El trebuia să fie făcut păcat pentru noi, pus în numărul celor fără de lege sau al călcătorilor legii lui Dumnezeu!!! Purtând păcatele întregii omeniri, El a devenit realmente păcat sau întruchiparea păcatului, întrucât tocmai acest lucru a condus la despărţirea de Tatăl!!! Să nu ne închipuim nici măcar pentru un moment că El a luat păcatul omenirii pe umerii Săi, aşa cum iei un sac de ciment şi-l cari într-un anumit loc. Când a luat păcatul întregii omeniri, El pur şi simplu s-a identificat cu el, ca şi cum El însuşi l-ar fi înfăptuit!!! Dacă nu ar fi fost aşa, atunci nu avea cum să moară pe cruce şi nici să fie despărţit de Dumnezeu!!! Nu ne putem imagina această grozăvie, însă Hristos a coborât la noi ca să ia păcatul nostru asupra Sa, pentru a-l putea purta direct în natura Sa umană, ca unul care El însuşi l-ar fi înfăptuit. Numai în felul acesta putea simţi şi trăi în mod deplin grozăvia inimaginabilă a vinovăţiei păcatului şi a condamnării legii lui Dumnezeu, care apăsau asupra Lui cu o forţă pe care doar cei care vor pieri veşnic o vor simţi şi trăi!!!

De fapt, ca să intru mai mult în acest aspect al problemei, Isus, fiind pus în numărul celor fără de lege, a fost socotit ca unul care a înfăptuit în mod fizic, practic fărădelegea!! Da, chiar aceasta este realitatea. Despărţirea de Dumnezeu Tatăl pe care a simţit-o în propria natură umană, l-a făcut să se cutremure şi chiar să dea înapoi în grădina Ghetsimani, fiind la un pas să lase omenirea să piară în păcatul ei!! Nici un om care a păcătuit aici pe pământ nu a simţit vreodată această mânie sfântă a lui Dumnezeu împotriva păcatului respectiv!! De obicei, păcatul, în orice formă ar fi el, este săvârşit de oameni în mod voit sau fără să-şi dea seama. Cei care o fac în mod voit, deci ştiind că săvârşeşsc păcatul, ajung cu trecere timpului la împietrirea inimii. Din păcate, aceştia, prin consecvenţa lor stăruitoare în respingerea adevărului, cu bună ştiinţă, nu ştiu când trec dincolo de bariera aceasta şi, de aceea, nu simt niciodată ce implică o astfel de grozăvie. Adică nu ştiu când păcătuiesc împotriva Duhului Sfânt, cu toate că ştiu că se împotrivesc adevărului, datorită conştiinţei care le face limpede acest lucru. De reţinut că nici un om nu poate păcătui împotriva Duhului Sfânt câtă vreme nu ştie, nu înţelege, nu conştientizează faptul că adevărul prezentat, auzit sau citit este adevărul lui Dumnezeu!! Abia atunci când adevărul a ajuns să fie văzut ca atare, când acesta vorbeşte minţii şi întregii fiinţe, când conştiinţa aprobă întru totul că ceea ce a auzit sau citit este adevărul lui Dumnezeu, abia atunci, prin decizia pe care o ia de a i se împotrivi, putem spune că începe lungul drum al respingerilor în cunoştinţă de cauză, până când omul respectiv, din cauză că glasul Duhului Sfânt s-a stins definitiv pentru el, ajunge să numească adevărul minciună şi minciuna adevăr, întunericul lumină şi lumina întuneric.

Vreau să reţineţi şi acest aspect deosebit de important: Cel care defineşte adevărul, în mod clar, este doar Duhul Sfânt, nu predicatorul. Doar Duhul Sfânt este acela care face lumină în mintea auzitorului sau cititorului Bibliei şi doar El trezeşte conştiinţa adormită a acestuia, determinând-o să aprobe că ceea ce aude sau citeşte este chiar adevărul lui Dumnezeu. Sunt mulţi predicatori care nu înţeleg principiile de natură spirituală ale adevărului, ei nu ştiu ce implică cu adevărat adevărul pentru ei înşişi ca persoane, dar cu toate acestea Duhul Sfânt poate trezi conştiinţa şi mintea auzitorului, făcându-l să priceapă chiar înţelesul corect al adevărului teoretic aşa cum este prezentat. Predicatorul poate prezenta teoria adevărului, însă Duhul Sfânt are grijă să trezească o minte şi o conştiinţă adormite, descoperindu-le dincolo de teorie, înţelesul corect corespunzător nevoii sufleteşti! Este exact acel ceva de care are nevoie stringentă acel suflet nevoiaş, ajuns pe culmile disperării proprii! În felul acesta se împlinesc aceste cuvinte adevărate: "Căci, după cum ploaia şi zăpada se coboară din ceruri şi nu se mai întorc înapoi, ci udă pământul şi-l fac să rodească şi să odrăslească, pentru ca să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui ce mănâncă, tot aşa şi cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele." Isaia 55,10.11.

Experienţa înfricoşătoare a lui Hristos în groapa păcatului este descoperită în Psalmul 40. Este un psalm care descrie starea de suflet a Mântuitorului, precum şi suferinţele Sale întâmpinate în grădina Ghetsimani. Acolo, în grădina Ghetsimani, toate păcatele omenirii au fost aşezate asupra Lui! De acolo a început despărţirea de Tatăl şi tot de acolo trebuia să simtă din plin toată grozăvia şi implicaţiile strivitoare ale poverii vinovăţiei păcatului şi a condamnării legii lui Dumnezeu. "Căci rele fără număr mă împresoară, m-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile mele; şi nu le mai pot suferi vederea. Sunt mai multe decât perii capului meu şi mi se înmoaie inima. Izbăveşte-mă, Doamne! Vino, Doamne, degrabă în ajutorul meu. Să fie ruşinaţi şi înfruntaţi toţi cei ce vor să-mi ia viaţa! Să dea înapoi şi să roşească de ruşine cei ce-mi doresc pierzarea! Să rămână înlemniţi de ruşinea lor cei ce-mi zic: >Ha! Ha!<" Psalm 40,12-15. Poate că unii vor crede că aceste cuvinte nu i se pot aplica lui Hristos, de vreme ce se spune: "m-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile mele".

A săvârşit Hristos vreo nelegiuire? A făcut El vreo fărădelege ca să rostească asemenea cuvinte? Nicidecum! Niciodată! Însă, prin faptul că, aici, în grădina Ghetsimani, asupra lui Hristos au fost puse toate păcatele omenirii, toată vinovăţia şi condamnarea neamului omenesc, putem spune cu certitudine că El a fost făcut păcat realmente, socotit ca unul care l-ar fi înfăptuit în toate privinţele. Atât de real a fost făcut lucrul acesta, atât de real păcatul aşezat asupra Lui a devenit o parte a naturii Sale omeneşti, în care trebuia să-l poarte, încât a trebuit să devină, a fost făcut păcat pentru noi!!! Întocmai aşa spune Cuvântul lui Dumnezeu, care nu poate să mintă. "Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El." 2Corinteni 5,21. De aceea, El, prin psalmisul David, a rostit aceste cuvinte sfâşietoare: "Căci rele fără număr mă împresoară, m-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile mele; şi nu le mai pot suferi vederea. Sunt mai multe decât perii capului meu şi mi se înmoaie inima".

Hristos a trăit şi a simţit vinovăţia deplină a păcatului şi a condamnării legii lui Dumnezeu în natura Sa umană, ca unul care ar fi înfăptuit în realitate păcatul sub toate aspectele sale, exact aşa cum îl înfăptuiesc oamenii. Oricât de mult s-ar simţi cineva împovărat de păcat şi de vinovăţia acestuia, trebuie să ştie că Hristos l-a luat asupra Sa. În timp ce omul suferă doar pentru păcatele proprii, Hristos a suferit pentru păcatele tuturor oamenilor la un loc din toate erele, de la creaţie şi până la sigilarea celor 144.000! Ceea ce trebuie să conştientizăm este faptul că păcatul este proprietatea Lui, este un ceva care-i aparţine!! În schimb, neprihănirea primită de la El este proprietatea noastră!! De ce să nu-i dăm ceea ce-i aparţine - păcatul  nostru care a devenit al Lui, şi să nu primim ceea ce ne aparţine - neprihănirea Lui care a devenit a noastră? El simte orice nevoie a sufletului mai mult decât o putem simţi noi, fiindcă este Om; El simte orice durere şi suferinţă pricinuită din cauza păcatelor săvârşite, mai mult decât simţim noi povara acestora, fiindcă El însuşi le-a purtat asupra Sa; El cunoaşte orice tresărire a inimii, orice temeri, orice piedică, orice gând al nostru şi ne vine în ajutor, fiindcă El însuşi a trecut pe acolo pe unde trecem şi noi!!! Nu a rămas nimic pe care să nu-l guste, pe care să nu-l trăiască şi pe care oamenii să nu-l fi cunoscut niciodată în viaţa lor.

Nimeni nu trebuie să se descurajeze că nu este înţeles sau că Dumnezeu nu-l primeşte din cauza păcatelor sale. Există har din abundenţă pentru orice suflet aflat în orice nevoie! Dacă am reuşi să înţelegem că noi avem ceva care-i aparţine Lui, adică păcatele noastre, atunci am veni la El degrabă şi i-am preda păcatul pentru a primi în schimb ceea ce ne aparţine, neprihănirea Lui desăvârşită! Puterea care a stat la dispoziţia lui Isus pe pământ, pentru a birui păcatul, este puterea care ne este pusă la dispoziţie şi nouă, în aceeaşi măsură.

Acum, faptul că Isus s-a aflat în groapa păcatului este scos în evidenţă în primele versete ale psalmului luat în discuţie. "Îmi pusesem nădejdea în Domnul, şi El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele. M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei; mi-a pus picioarele pe stâncă şi mi-a întărit paşii. Mi-a pus în gură o cântare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru. Mulţi au văzut lucrul acesta, s-au temut, şi s-au încrezut în Domnul." Psalm 40,1-3. Ceea ce trebuie să ştim este faptul că toţi psalmii vorbesc în general despre Hristos şi sunt chiar o profeţie despre Hristos! "Vom studia acum o altă fază a acestui subiect măreţ; întâi în psalmi (Hristos în psalmi), ca să putem vedea cât de deplin mărturisesc psalmii pe Hristos, şi că Cel ale cărui experienţe sunt raportate în ei este Hristos." The 1895 General Conference Bulletin, 15.1. Este firesc să fie astfel întrucât toate experienţele raportate în psalmi scot în evidenţă legătura pe care Dumnezeu o are cu omul. Pentru că în termeni practici nu există nici o experienţă prin care omul să treacă şi prin care să nu fi trecut şi Hristos, atunci este lesne de înţeles că psalmii reflectă pur şi simplu experienţa lui Hristos!

Experienţa aceasta teribilă, aşa cum este reflectată în cuvintele citate din psalmul de mai sus, a început în Ghetsimani, când tot păcatul omenirii a fost aşezat asupra naturii Sale omeneşti. "Însoţit de ucenicii Săi, Mântuitorul se îndrepta încet spre grădina Ghetsemani... Până atunci, Domnul Hristos vorbise cu multă seriozitate ucenicilor Săi, instruindu-i; dar, pe măsură ce se apropia de Ghetsemani, El devenea neobişnuit de tăcut... Dar acum, avea simţământul că este despărţit de lumina care-L susţinea, a prezenţei lui Dumnezeu. Acum, El era socotit în numărul călcătorilor legii. Vinovăţia neamului omenesc căzut trebuia să fie purtată de El. Asupra Sa, care nu cunoştea păcatul, avea să fie aşezată nelegiuirea noastră a tuturor. Atât de înspăimântător îi apărea păcatul, atât de mare greutatea vinei pe care trebuia s-o poarte, încât era ispitit să se teamă ca nu cumva aceasta să-L despartă pentru totdeauna de iubirea Tatălui Său. Simţind cât de teribilă este mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului, El exclamă: >Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte< (Matei 26,38)." Hristos Lumina Lumii, cap. Ghetsimani, par. 1, 2.

Totuşi, până unde a coborât Isus în groapa păcatului? "El a mers puţin mai departe de ei - dar nu chiar atât de departe ca ei să nu-L poată vedea şi auzi - şi S-a întins la pământ. Avea simţământul că, datorită păcatului, fusese despărţit de Tatăl Său. Prăpastia aceasta era atât de mare, atât de întunecată şi atât de adâncă, încât spiritul Său a început să tremure în faţa ei. În această agonie a sufletului Său, El nu trebuia să se folosească de puterea Sa divină pentru a scăpa. Ca om, El trebuia să sufere urmările păcatului omului. Ca om, El trebuia să îndure mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului." Hristos Lumina Lumii, cap. Ghetsimani, par. 6. A coborât într-o groapă aproape fără fund, dincolo de ceea ce pot socoti oamenii că este păcatul!!! A mers până acolo, încât, prin păcatul nostru pus asupra Lui, a ajuns la simţământul teribil al despărţirii de Tatăl. Trebuie să spun că despărţirea a fost una reală, pe care numai păcătosul rămas netransformat de harul lui Hristos o va simţi deplin la sfârşitul mileniului, când va muri veşnic!! De aceea spuneam cu mult timp în urmă că păcatul nu este doar un simplu act al voinţei, nu este doar o faptă, doar o stare de spirit, ci este o putere, o forţă, numită de Scripturi vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu şi care nu se supune în veci! Este o forţă colosală care ţine în robie oamenii. Hristos nu putea muri doar pentru un simplu act al voinţei prin care omul a ales păcatul, căci orice act al voinţei poate fi îndreptat. Această forţă colosală, această vrăjmăşie împreună cu toată suita de păcate ce rezultă din ea şi cu vinovăţia provenită din înfăptuirea lor, a trebuit să fie pusă asupra lui Hristos pentru ca El să o distrugă prin moartea Sa!!! Numai astfel putea fi făcut păcat pentru noi. Numai astfel putea să ne salveze. Ceea ce a făcut Hristos pentru noi, nu va putea fi niciodată înţeles pe deplin, nici măcar în veşnicie.

În Ghetsimani, Hristos trebuia să experimenteze în mod deplin ce înseamnă mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului, şi ce înseamnă dreptatea lui Dumnezeu ce urma să se manifeste în pedepsirea păcatului luat asupra Lui!!! "Domnul Hristos se afla acum într-o situaţie cu totul diferită de cele în care S-a aflat vreodată. Suferinţa Sa putea să fie cel mai bine descrisă de cuvintele profetului care spunea: >Scoală-te, sabie, asupra păstorului Meu, şi asupra omului care îmi este tovarăş, zice Domnul oştirilor< (Zaharia 13,7). Ca înlocuitor şi garant pentru omul păcătos, Domnul Hristos a suferit pedeapsa divină. El a văzut ce înseamnă dreptatea. Până acum fusese Mijlocitor pentru alţii; acum însă, dorea foarte mult să aibă pe cineva care să mijlocească pentru El." Hristos Lumina Lumii, cap. Ghetsimani, par. 7.

Ca om trebuia să sufere totul în natura Lui omenească. Până la momentul acesta El fusese Mijlocitor pentru alţii, în sensul că se ruga necontenit pentru ucenicii Săi, ca aceştia să primească harul înţelegerii misiunii şi lucrării Sale pământeşti. Acum însă El însuşi avea nevoie de cineva care să se roage, să simtă pentru El!!! Nu se găsea nimeni, dar absolut nimeni printre oameni. Până şi ucenicii dormeau. De asemenea, nici Cerul nu mai răspundea rugăciunilor Sale, aşa cum o făcuse până în grădina Ghetsimani!!! Nu ne putem imagina vreodată ce înseamnă aceasta. Este absolut imposibil. De fapt, aceasta va fi chiar starea acelora care vor muri veşnic la sfârşitul mileniului. Nu se poate descrie în cuvinte niciodată o astfel de stare, astfel de simţăminte pe care le-a avut Mântuitorul în Ghetsimani.

În această însingurare care-şi avea originea în despărţirea de Tatăl, Isus trebuia să învingă doar prin credinţă, fără nici o susţinere vizibilă din cer, fără nici un răspuns concret la rugăciunile sufletului Său încovoiat sub povara grozăviei păcatului!!! Îngerul Gabriel a intervenit numai atunci când Hristos luase hotărârea de a ne salva, chiar cu preţul despărţirii veşnice de Tatăl!!! "Hotărârea fiind luată, El se prăbuşi ca mort la pământ, de unde se ridicase puţin... Lumile necăzute în păcat şi oştile îngereşti au urmărit cu un deosebit interes cum conflictul se apropia de sfârşit. Satana şi cei care i s-au alăturat în ale răului, legiunile de îngeri apostaziaţi, priveau cu multă atenţie la momentul hotărâtor al lucrării de mântuire. Puterile binelui şi cele ale răului aşteptau să vadă ce răspuns va primi Domnul Hristos la rugăciunea pe care a adresat-o de trei ori Tatălui. Îngerii doreau foarte mult să aducă uşurare divinului Suferind, dar lucrul acesta nu se putea înfăptui. Nici o cale de scăpare nu s-a găsit pentru Fiul lui Dumnezeu. În acest îngrozitor moment de criză, când totul era în cumpănă, când paharul cel tainic tremura în mâna Suferindului, cerul s-a deschis, o lumină a strălucit în mijlocul întunericului prevestitor de furtună, al ceasului de criză, şi îngerul cel puternic, care stă în prezenţa lui Dumnezeu, ocupând poziţia de la care a căzut Satana, a venit lângă Domnul Hristos. Îngerul a venit nu pentru a lua paharul din mâna Lui, ci ca să-L întărească, spre a putea să-l bea, asigurându-L de iubirea Tatălui. El a venit ca să dea putere Rugătorului divino-uman." Hristos Lumina Lumii, cap. Ghetsimani, par. 21, 23.

Numai când Isus a luat această hotărâre, a putut fi încurajat de Moise-Gabriel pentru a bea paharul până la fund. Dragilor, când simţim că suntem singuri, că rugăciunile noastre nu trec de tavan, când avem simţământul teribil că Dumnezeu este departe, trebuie să ştiţi că El, Marele Eu Sunt, este chiar lângă voi!!! Nu este nevoie de vedere, nu este nevoie de nici un simţământ de acceptare, nu este nevoie de nimic, ci doar de credinţă goală, bazată pe cuvântul sigur al lui Dumnezeu. Chiar alături de Hristos se afla Tatăl, înveşmântat în întuneric. Suferea cumplit alături de Acela pe care-l iubea ca pe Sine. Această durere sfâşietoare, de a nu putea veni în ajutorul propriului Fiu, din cauza păcatului, nu va fi înţeleasă de nimeni, şi oricât ar încerca să o descrie Dumnezeu în limba Canaanului ceresc, tot nu va putea fi înţeleasă vreodată!! Este ceva de necuprins. Vă rog să vă gândiţi foarte bine înainte de a înfăptui păcatul, gândiţi-vă la scena din Ghetsimani, gândiţi-vă la starea sufletească a Tatălui la vederea Fiului Său care este lăsat singur în seama păcatului, care până la urmă îl va nimici pe Isus pe cruce!

     "Dumnezeu însă suferea împreună cu Fiul Său. Îngerii priveau chinul de moarte al Mântuitorului. Ei L-au văzut pe Domnul lor înconjurat de legiunile forţelor satanice şi natura Sa copleşită de o groază tainică, înfiorătoare. În cer s-a făcut linişte. Nici o harpă nu era atinsă. Dacă muritorii ar fi putut vedea uluirea oştilor cereşti, care, într-o dureroasă tăcere, vedeau pe Tatăl cum îndepărta razele Sale de lumină, iubire şi slavă de la Fiul Său preaiubit, atunci ar fi putut înţelege mai bine cât de vinovat este păcatul în ochii Săi." Hristos Lumina Lumii, cap. Ghetsimani, par. 22.

Nu există nici un motiv să mai trăim în păcat sau să alegem păcatul. Citiţi şi recitiţi declaraţia de mai sus până la însuşire. În străfundurile acelei gropi întunecoase, ce părea fără fund, Hristos a păşit pentru noi, ştiind că trebuie să sufere despărţirea de Tatăl Său, doar pentru ca să ne ştie salvaţi. Nu există dragoste mai mare decât aceasta. Este o grozăvie fără margini şi ceva înfricoşător ca oamenii să aleagă, până la urmă, păcatul şi nu pe Hristos!!! Este dincolo de raţiune să alegi păcatul şi să te complaci în el, ştiind că Hristos a venit să moară pentru noi tocmai din pricina păcatului!!! Îngerii cerului nu pot înţelege acest lucru în ruptul capului. Tot cerul ne este pus la dispoziţie, exact aşa, în aceeaşi măsură în care i-a fost pus la dispoziţie Mântuitorului nostru. Pentru ce să nu folosim acest privilegiu în folosul nostru, ştiind că dacă o facem ajungem să domnim împreună cu Hristos pe tronul Său!