Un Dumnezeu drept, bun şi neschimbător

Ceea ce doresc să observăm încă de la început, lucru care trebuie bine întipărit în minte, este faptul că modul de acţiune a lui Dumnezeu asupra omului este acelaşi şi în cazul obţinerii naşterii din nou, şi în cazul nimicirii lui, cu deosebirea că efectul este diferit!!! În primul caz, omul vede şi acceptă iubirea lui Dumnezeu plină de milă, în favoarea lui, descoperită în jertfa Mântuitorului care şi-a dat viaţa pentru el. Înţelege că trăieşte datorită acestei jertfe. Dar, în acelaşi timp, constată că legea lui Dumnezeu sau dreptatea Sa cere desăvârşire, pe care el nu o are. Atunci, Dumnezeu satisface dreptatea Sa acordându-i păcătosului propria viaţă, care a fost jertfită pentru el în persoana Fiului Său, făcându-l drept sau îndreptăţindu-l pe păcătos prin credinţă. Din acest moment, el nu mai are trecut păcătos şi nici sentimentul vinovăţiei, căci a fost iertat şi îndreptăţit. În acest caz, dreptatea lui Dumnezeu a devenit dreptatea sau neprihănirea păcătosului pocăit!!! Când Dumnezeu se apropie de păcătos, prin Duhul Sfânt, se apropie în neprihănire sau dreptate amestecată cu milă şi iubire!!! Această dreptate are efect asupra păcătosului prin faptul că, deşi nu-l găseşte desăvârşit, i se dăruie în viaţa sau natura divină pe care o primeşte de la Mântuitorul ca dar, fiindcă el, păcătosul pocăit, a vrut şi vrea viaţa veşnică sau desăvârşirea lui Hristos care satisface dreptatea Sa. Aceasta este dreptatea satisfăcută, împlinită pentru şi în păcătosul pocăit.

În al doilea caz, păcătosul refuză mila şi iubirea lui Dumnezeu. El o face cu bună ştiinţă. Dumnezeu se apropie de el tot în neprihănire, fiindcă aşa este natura Lui, neschimbătoare, o neprihănire amestecată cu multă milă, în care se află darul vieţii veşnice. Dreptatea sau neprihănirea cu care Dumnezeu s-a apropiat de păcătosul pocăit este exact aceeaşi cu care se apropie şi de păcătosul încăpăţânat. Şi în acest caz, dreptatea lui Dumnezeu cere desăvârşire, căci acesta este standardul legii morale a lui Dumnezeu. Prin urmare, Dumnezeu intervine pe lângă păcătos cu mila Sa plină de iubire ca să-l facă să conştientizeze, prin Duhul Sfânt, că are nevoie de mila Sa, care se găseşte în jertfa Mântuitorului, adică în viaţa care, dacă o va primi, îl va scăpa de condamnare legii Sale. Dar el refuză cu bună ştiinţă darul vieţii veşnice, preferând viaţa sa păcătoasă. Dreptatea lui Dumnezeu cere desăvârşire, iar ea este satisfăcută doar dacă păcătosul primeşte mila lui Dumnezeu, ajungând astfel îndreptăţit prin credinţă. Însă, pe măsură ce timpul se scurge, el refuză cu persistenţă mila plină de iubire inexprimabilă a lui Dumnezeu care se găseşte în apelurile adresate conştiinţei, prin Cuvânt, prin prieteni, prin predicator, prin împrejurările vieţii, etc.

Pe măsură ce el refuză cu încăpăţânare mila lui Dumnezeu, ajunge să se împietrească. Aceste refuzuri umplu în cele din urmă paharul mâniei lui Dumnezeu, adică al dreptăţii care aşteaptă să-l condamne pe păcătosul nepocăit. Mila lui Dumnezeu este respinsă, dreptatea Lui fiind astfel dezbrăcată de milă prin acţiunile conştiente ale păcătosului!!! Dumnezeu nu se mai poate apropia de el în neprihănire sau dreptate amestecată cu milă, ci, de-acum, lasă dreptatea să-şi spună cuvântul. El nu poate primi dreptatea sau neprihănirea lui Dumnezeu amestecată cu milă, pentru ca astfel să poată ajunge îndreptăţit prin credinţă, fiindcă, prin refuzurile sale, a dezbrăcat-o de mila plină de iubirea jertfitoare a lui Dumnezeu!!! În schimb, el va avea parte de cupa mâniei lui Dumnezeu, adică a dreptăţii Sale neamestecată cu milă. Dreptatea lui Dumnezeu, orice s-ar întâmpla, trebuie să-şi facă lucrarea. Ea fie ajunge îndreptăţire pentru păcătosul pocăit, fie ajunge condamnare veşnică pentru păcătosul rămas cu bună ştiinţă nepocăit!!!

Observaţi, vă rog, că procedeul lui Dumnezeu cu omul care ajunge în final născut din nou, primind îndreptăţirea lui Dumnezeu, prin credinţă, şi cu omul care refuză mila iubitoare a lui Dumnezeu, rămânând sub condamnarea dreptăţii lui Dumnezeu, este identic, acelaşi, cu singura deosebire clară că rezultatul este diferit, datorită şi din cauza omului!!! Aceasta ne arată că Dumnezeu nu se schimbă, că nu are un procedeu anume pentru omul pocăit şi un altul pentru omul rămas nepocăit! Adevărate sunt cuvintele care spun: "Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!" Evrei 13,8.

Trebuie să reţinem că, orice s-ar întâmpla, dreptatea lui Dumnezeu trebuie satisfăcută. Astfel, ea devine îndreptăţire, prin credinţă, pentru păcătosul pocăit, şi mânie sau paharul mâniei lui Dumnezeu pentru păcătosul care a ales păcatul în detrimentul neprihănirii sau al dreptăţii lui Dumnezeu!!! Această dreptate sau neprihănire se găseşte în şi este viaţa lui Dumnezeu. Când păcătosul pocăit primeşte darul vieţii sau al naturii divine, primeşte dreptatea lui Dumnezeu care nu-l mai condamnă, căci a primit viaţa lui Hristos care, prin ascultarea Sa desăvârşită pe pământ şi prin jertfa Sa, a satisfăcut pentru el toate pretenţiile legii sau dreptăţii lui Dumnezeu, fiindcă legea morală este dreptatea întruchipată!!! Astfel, el a devenit drept în ochii lui Dumnezeu, fără trecut păcătos şi absolvit de orice urmă de vină. Dreptatea lui Dumnezeu este viaţă pentru el, şi nu condamnare, el însuşi, păcătosul pocăit, putând respecta legea lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, care i-a fost sădită în minte. Acolo se află acum neprihănirea sau dreptatea lui Dumnezeu, iubirea şi adevărul divin!!!

Dreptatea lui Dumnezeu devine mânie, adică ură faţă de păcat, când păcătosul nepocăit refuză darul cel mare, pe Isus Hristos, sau mila întruchipată. Prin jertfa Sa, Hristos a unit dreptatea cu mila, dreptatea prin faptul că şi-a dăruit viaţa ca preţ de răscumpărare a noastră de sub condamnarea legii sau a dreptăţii divine, şi mila prin faptul că ne dăruieşte în schimbul păcatului nostru propria Sa natură divină, în care se găseşte totodată şi neprihănirea sau dreptatea Sa satisfăcută prin propria Sa jertfă!!! "Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută." Psalm 85.10.  Astfel, prin mila Sa suntem făcuţi drepţi chiar prin acea dreptate sau neprihănire care condamnă păcatul şi vinovăţia lui oriunde s-ar găsi. Totul, desigur, are loc doar în virtutea jertfei Sale fără cusur, acceptată prin credinţă vie.

Aşadar, nu trebuie să uităm niciodată că Dumnezeu se apropie de păcătos în neprihănire, deci în dreptate, care, ea în sine, condamnă păcatul. Însă ea este amestecată cu multă milă, în ideea că păcătosul, dacă acceptă mila lui Dumnezeu, acceptă totodată iertarea şi dreptatea aceea care acum nu-l mai condamnă, căci păcatul lui, prin mărturisire şi predare, prin credinţă, lui Hristos, se găseşte acum în sanctuarul de sus, ci îl îndreptăţeşte!!! El devine un om drept în ochii lui Dumnezeu, asemenea Lui!!! Când însă păcătosul refuză până la capăt, cu bună ştiinţă, mila lui Dumnezeu, atunci nu mai rămâne decât să se confrunte singur doar cu dreptatea lui Dumnezeu care condamnă păcatul oriunde s-ar găsi. Fiindcă acesta, adică păcatul, a rămas în păcătos, dorindu-l mai mult decât pe Dumnezeu şi veşnicia, dreptatea trebuie să condamne păcatul la moarte veşnică. Dar, după cum puteţi observa şi singuri, nu va pieri doar păcatul, ci şi păcătosul, fiindcă a rămas fără Mântuitor, prin refuzul permanent şi definitiv al singurului ajutor pe care-l putea primi pentru a fi salvat, ajutorul primit prin mila Mântuitorului care i-ar fi dăruit viaţa veşnică şi l-ar fi scăpat de sub condamnare, îndreptăţindu-l!!!

Una este îndreptăţirea lui Hristos primită în dar de păcătosul pocăit, şi care este neprihănirea sau dreptatea Lui în credincios, şi alta este îndreptăţirea de sine care înseamnă păstrarea păcatului şi a vinovăţiei sale prin refuzul primirii neprihănirii lui Hristos!!! Preoţii conducători ai evreilor sunt un trist exemplu despre cum acţionează dreptatea lui Dumnezeu ca mânie!

Acest adevăr al Evangheliei este scos în evidenţă prin următoarele cuvinte: "Angajându-se pe calea de împotriviri faţă de Hristos, orice act de rezistenţă devenea pentru preoţi un nou imbold de a urma pe aceeaşi cale. Împotrivirea lor devenea din ce în ce mai hotărâtă. Aceasta nu însemna că ei nu ar fi putut ceda; puteau, dar n-au cedat. Ei erau îndepărtaţi de la mântuire nu numai pentru că erau vinovaţi şi meritau moartea, nu numai fiindcă omorâseră pe Fiul lui Dumnezeu, ci şi fiindcă se ridicaseră cu îndârjire împotriva lui Dumnezeu. Ei au lepădat în mod persistent lumina şi au înăbuşit convingerile Duhului. Influenţa care conduce pe copiii neascultării lucra în ei, îndemnându-i să se poarte cu asprime faţă de oamenii prin care lucra Dumnezeu. Răutatea răzvrătirii lor se intensifica mereu cu fiece act de împotrivire faţă de Dumnezeu şi de solia pe care El a dat-o servilor Săi ca s-o vestească. Zilnic, în refuzul lor de a se pocăi, conducătorii iudeilor reînnoiau răzvrătirea lor, pregătindu-se să culeagă ceea ce semănau." Faptele apostolilor, cap. La poarta templului, par. 15.

Aici avem descrierea fidelă a modului cum se umple cupa mâniei lui Dumnezeu. Prin refuzul lor de a asculta de glasul milei lui Dumnezeu, preoţii îngrămădeau păcate peste păcate în cupa mâniei lui Dumnezeu. Adică, făceau ca dreptatea lui Dumnezeu să devină şi mai activă pentru ei, pe zi ce trecea, până când au rămas definitiv şi fără Duhul Sfânt şi fără Mântuitor!!! Acum trebuiau să suporte singuri dreptatea lui Dumnezeu, fără milă şi, deci, fără Mijlocitor! Au iubit păcatul mai mult decât neprihănirea sau dreptatea lui Dumnezeu. Prin acţiunile lor de împotrivire, prin încăpăţânare vădită au dezbrăcat singuri dreptatea lui Dumnezeu de mila divină, rămânând astfel fără apărare. Dreptatea Lui îi condamna la moarte veşnică. Trebuiau să stea înaintea ei fără Mijlocitor. Mila nu mai era împletită cu dreptatea.

     "Mânia lui Dumnezeu împotriva păcătoşilor nepocăiţi nu este rostită numai din pricina păcatelor pe care le-au săvârşit, ci pentru că, atunci când sunt chemaţi la pocăinţă, ei aleg să continue să se împotrivească, repetând păcatele trecutului în ciuda luminii ce le-a fost dată. Dacă mai marii iudeilor s-ar fi supus puterii convingătoare a Duhului Sfânt, ei ar fi fost iertaţi; însă ei erau hotărâţi să nu se supună. În acelaşi fel, păcătosul, printr-o continuă împotrivire, se aşază într-o situaţie în care Duhul Sfânt nu-l mai poate influenţa." Faptele apostolilor, cap. La poarta templului, par. 16.

Cum acţionează, deci, această mânie a lui Dumnezeu? Se îndreaptă spre păcătosul rămas nepocăit dreptatea lui Dumnezeu ca o sabie care-l spintecă? Este această dreptate a lui Dumnezeu acţiunea Sa directă împotriva păcătosului? Există vreun mecanism, deci, prin care Dumnezeu doar stă şi priveşte cum dreptatea Sa ţâşneşte din El şi-l face praf pe păcătosul nepocăit? Nicidecum! Am văzut cum în postarea trecută. Dumnezeu îşi retrage mila, iubirea şi slava sa de la cel rămas nepocăit, lăsându-l practic în puterea păcatului său, adică a stăpânului pe care şi l-a ales cu bună ştiinţă!!! Acest păcat împreună cu vinovăţia lui, care este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, îl va strivi, nimicindu-l! Nimeni nu poate rezista greutăţii vinovăţiei propriilor păcate. Acum dreptatea lui Dumnezeu este amestecată cu mila sau harul Său, de aceea nu simţim grozăvia deplină a vinovăţiei fiecărui act păcătos înfăptuit pe pământ la adresa lui Dumnezeu, a semenilor şi a propriului suflet!!! Dar vine vremea, aşa cum s-a întâmplat cu poporul evreu, când dreptatea lui Dumnezeu va fi lipsită de milă, păcătosul rămânând fără Mijlocitor, deci fără apărare, în faţa dreptăţii lui Dumnezeu, care cere păcătosului desăvârşire, pe care nu o are, fiindcă a refuzat-o. Dreptatea prin care ar fi fost îndreptăţit, acum îl condamnă, fără milă. Va trebui să moară veşnic. Fiindcă nu poate oferi desăvârşire, dreptatea cere acum viaţa lui, care se confundă cu păcatul stăpânitor!!! A sta în faţa acestei dreptăţi înseamnă a suferi consecinţele propriilor păcate personale, a simţi până în străfunduri vinovăţia păcatului nimicitor şi a muri veşnic în cele din urmă, chinuit groaznic de remuşcările care nu poartă în ele nici un alin sufletesc. Fiindcă au dispreţuit mila divină, acum păcătoşii trebuie să stea singuri, fără Mijlocitor, doar în faţa dreptăţii divine!!!

Să privim încă o dată la istoria răzvrătirii iudeilor. "Ceasul nădejdii şi al iertării era gata să treacă; cupa mâniei lui Dumnezeu cel îndelung răbdător era aproape plină. Norul care se adunase prin veacurile de apostazie şi răzvrătire, acum întunecat de nenorociri, era gata să se reverse peste un popor vinovat; iar Acela care singur putea să-i salveze de soarta care stătea să se dezlănţuie fusese dispreţuit, insultat, lepădat şi în curând urma să fie răstignit. Când Hristos avea să atârne pe crucea Calvarului, ziua lui Israel, ca popor favorizat şi binecuvântat de Dumnezeu, avea să se sfârşească. Chiar şi pierderea unui singur suflet este un dezastru care depăşeşte infinit de mult câştigurile şi comorile lumii; însă atunci când Hristos privea asupra Ierusalimului, condamnarea unei cetăţi întregi, a unui popor întreg, era înaintea Lui - cetatea aceea, naţiunea aceea care fusese odinioară poporul ales al lui Dumnezeu, comoara Sa deosebită." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 9.

Observaţi, vă rog, ce conţine această cupă a mâniei în dreptul poporului evreu: veacuri de apostazie şi răzvrătire şi, în cele din urmă, răstignirea Fiului lui Dumnezeu!!! Răstignirea lui Hristos a umplut cupa mâniei lui Dumezeu. O dată ce au refuzat mântuirea adusă de Mântuitorul, au refuzat mila Sa în care se găsea neprihănirea Sa sau dreptatea Sa, satisfăcută prin propria jertfă, căci El a împlinit cerinţele legii în locul nostru!!! Rămânând fără harul lui Dumnezeu, urmau să dea piept singuri cu dreptatea lui Dumnezeu care le cerea desăvârşire, o desăvârşire pe care n-o aveau, refuzând-o prin răstignirea Fiului lui Dumnezeu! În felul acesta, evreii au fost pe deplin pregătiţi să culeagă ceea ce au semănat. Cultivi păcatul, trăieşti în el şi respiri păcatul, atunci în mod cert vei secera exact ceea ce ai cultivat. Este corectă vorba aceea care spune: A semănat vânt, acum culege furtună!!! Acest adevăr indubitabil este învăţat şi în viaţa practică. Cultivăm grâu, vom secera grău; cultivăm iarbă, vom secera iarbă. Exact acesta este principiul după care acţionează dreptatea divină. Ceea ce cultivăm în viaţa noastră, întocmai aceea vom secera.

Nu trebuie să uităm niciodată că la cruce, pe Golgota, dreptatea divină a fost satisfăcută prin faptul că a condamnat păcatul în Isus Hristos, luându-i astfel viaţa, asupra căreia fusese pus păcatul nostru. Asupra lui Hristos nu s-a abătut vreun fulger, nici nu a fost distrus de slava strălucitoare a Tatălui, ci El, Mântuitorul, a fost lăsat singur-singurel faţă în faţă cu dreptatea lui Dumnezeu nesatisfăcută. Asta a însemnat despărţirea de Tatăl, prin retragerea prezenţei Tatălui, a privirii Lui pline de iubire, de lumină şi de slavă, adică de milă, în acest caz. Deci, mânia unui Dumnezeu drept sau acţiunea dreptăţii Sale lipsite de milă se manifestă pur şi simplu prin retragerea harului lui Dumnezeu, adică "a razelor Sale de iubire, lumină şi slavă" (Hristos Lumina Lumii, cap. Ghetsimani, par. 22), de la păcătosul rămas nepocăit.

Vom aprofunda şi mai mult acest subiect, căci mai sunt multe alte frumuseţi ale Evangheliei ce trebuie scoase la iveală, şi voi completa toate cele scrise despre mânia lui Dumnezeu cu subiectul referitor la felul cum pedepseşte Dumnezeu. Trebuia să o fac în această postare, dar am văzut şi înţeles nişte aspecte despre care era obligatoriu să scriu.