Melhisedec - mijlocitorul iertării

Profunzimile lucrării Evangheliei şi ceea ce face Dumnezeu, prin ea, pentru omul păcătos, salvat din robia păcatului, sunt dincolo de puterea de cuprindere a minţii omeneşti. Şi totuşi, această lucrare este un fapt real, la fel de real ca şi existenţa lui Dumnezeu. Am aflat deja că numai oamenii răscumpăraţi pot fi mijlocitori şi preoţi pentru Dumnezeu, aşa după cum rezultă din Sfintele Scripturi. Înainte de a merge mai departe, vreau să întăresc încă o dată gândul că, a fi preot pentru Dumnezeu, asemenea Mântuitorului care El singur este Mare Preot, înseamnă a poseda două vieţi - viaţa Creatorului sub forma naturii Lui divine, şi viaţa făpturii sau viaţa creată de Isus Hristos prin Duhul Sfânt. Dacă păcatul nu s-ar fi ivit niciodată, atunci posibilitatea de a mai exista şi alţi preoţi asemenea lui Hristos, ar fi fost imposibilă, întrucât păcatul din om, adică vrăjmăşia, după distrugerea lui, trebuie în mod obligatoriu înlocuit cu o altă natură spirituală desăvârşită, iar aceasta nu poate fi decât natura divină sau caracterul lui Hristos. Această înlocuire este practic un act creator al Duhului Sfânt.

Întrebarea pusă în postarea trecută are o rezolvare divină. Este clar pentru oricine că, de vreme ce Hristos se afla pe pământ, în chip de om adevărat, în toate privinţele, mulţumirile, laudele şi mărturisirile oamenilor, în speţă ale evreilor, se înălţau în sanctuarul de sus unde Hristos nu mai era ca persoană!!! Nefiind în sanctuarul ceresc, atunci El nu avea cum să primească acele rugăciuni pentru a le prezenta în mod desăvârşit, prin neprihănirea Sa, înaintea Tatălui. Ba mai mult, chiar rugăciunile Sale, indiferent că erau pentru alţii sau pentru Sine, şi ele trebuiau prezentate înaintea Tatălui printr-un mijlocitor!!! De ce? În virtutea cărui fapt? În primul rând, Hristos, pe pământ, nu s-a manifestat niciodată ca Dumnezeu, fiindcă acest lucru nu făcea parte din planul mântuirii. Prin urmare, trebuia să se comporte, să trăiască, să vorbească, să mănânce, să gândească întocmai ca un om!! Tot ceea ce a făcut pe pământ pentru noi şi mântuirea noastră, trebuia să fie făcut în calitate de om şi nu de Dumnezeu!!! Mântuirea noastră a câştigat-o prin credinţă, în natura lui omenească, deci ca om, şi nu ca Dumnezeu!!! Din acest motiv, trebuia să fie ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. Biruinţa asupra ispitelor şi asupra lui Satana, la fiece pas de înaintare spre Golgota, a câştigat-o ca om, nu ca Dumnezeu!!! El şi-a făurit pe pământ un caracter desăvârşit ca om, nu ca Dumnezeu! Prin urmare, s-a obligat prin legământ cu Tatăl să îmbrace o natură omenească degradată de păcat, să fie om adevărat în absolut toate privinţele, mai puţin vrăjmăşia sau păcatul stăpânitor.

Din moment ce s-a manifestat ca om, în numele fiecărui om de pe pământ, natura lui umană fiind în toate privinţele una ca a noastră, degradată de păcat, deci păcătoasă, şi muritoare, atunci oricât de frumos ar fi formulat rugăciunile Sale pentru alţii sau pentru Sine, nu le putea înălţa decât tot într-un limbaj omenesc slab, specific pământului nostru afectat de păcat. Este adevărat că se ruga altfel decât ucenicii, dar asta nu făcea din rugăciunile Sale ceva desăvârşit, astfel încât ele să poată ajunge direct la Tatăl. De reţinut trebuie să fie şi faptul că totdeauna se ruga lui Dumnezeu din postura de Fiu al omului, nu de Dumnezeu deplin şi desăvârşit!! De aceea spunea Mântuitorul că Tatăl e mai mare decât El, fiindcă aşa şi era. El, pe pământ era om adevărat, lăsând la o parte faptul că era Dumnezeu adevărat şi veşnic. Ceea ce vreau să spun este că, din postura Sa de om, nu avea cum să fie egal cu Tatăl. De aceea se mai spune în Scripturi că: "El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce." Filipeni 2,6-8.

Cum era să fie deopotrivă cu Dumnezeu câtă vreme pe pământ trebuia să trăiască întocmai cum trăiesc oamenii, adică supus tuturor ispitelor posibile, cu riscul să dea greş în ascultare şi să piardă veşnicia! Pentru cei care încă nu au înţeles corect ce înseamnă acest lucru, aş dori să continuu puţin în această direcţie. Da, Hristos ar fi putut pierde veşnicia, dar nu ca Dumnezeu, ci ca om!!! Omul Isus Hristos, în natura lui umană, dacă ar fi cedat o singură dată ispitei, ar fi pierdut veşnicia iar speranţa bisericii s-ar fi năruit pentru totdeauna!!! Întrucât natura Lui divină nu poate fi ispitită şi, deci, nu poate păcătui, este de la sine înţeles că Fiul lui Dumnezeu s-ar fi înapoiat în cer, în natura lui dumnezeiască, tot aşa cum a venit pe pământ înainte de a fi zămislit în pântecele Mariei, chiar dacă nu ştim cum s-a petrecut acest fapt! Pe pământ ar fi murit doar omul Isus Hristos, tot aşa cum a murit, de altminteri, pe cruce. Deja am învăţat adevărul că pe cruce nu a murit natura dumnezeiască a lui Hristos şi că ea se afla în trupul inert al lui Isus, dat fiind faptul că urma să învieze foarte curând, într-o stare latentă, de somn, în stare lipsită total de conştienţă.

Trebuie să fim absolut convinşi că natura divină nu poate fi atinsă de păcat sub nici o formă; ea nici măcar nu poate fi ispitită. Aşa că, dacă Isus omul, ar fi păcătuit în vreun fel, atunci ar fi murit doar Isus omul în natura lui omenească. În acest caz, omul Isus ar fi pierit pe vecie ca orice om din această lume care este biruit de păcat şi alege să rămână în păcat!! În cer s-ar fi întors Fiul lui Dumnezeu, nepătat de păcat, dar biruit de Satana în natura omenească. În acest fel, Satana ar fi triumfat definitiv, fiindcă ar fi putut dovedi că legea lui Dumnezeu nu poate fi ascultată şi respectată în condiţiile păcatului!!! Miza era deci de a arăta că legea lui Dumnezeu poate fi ascultată de orice om păcătos, indiferent de condiţia, de educaţia şi cultura pe care le avea. Dacă s-ar fi întâmplat o astfel de situaţie îngrozitoare, atunci nu ar mai fi putut exista salvare pentru oameni, nici înviere şi nici un viitor sigur pentru Universul lui Dumnezeu. Într-o astfel de situaţie ar fi existat două opţiuni, fie Dumnezeu trebuia să plece de pe scaunul Său de domnie şi să fie întronat Satana, fie Dumnezeu să distrugă tot ce a creat.

Însă, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru faptul că aşa ceva nu s-a întâmplat. Dragostea lui Dumnezeu era oricum dincolo de ce-şi puteau imagina îngerii şi demonii vreodată! Este atât de necuprinsă, încât spiritul ei de jertfire, de abnegaţie a rezolvat pentru totdeauna problema păcatului. Păcatul nu ar fi avut niciodată vreo şansă în faţa iubirii jertitoare de sine a lui Dumnezeu!!! S-a demonstrat pentru totdeauna că legea lui Dumnezeu nu este un moft al lui Dumnezeu, nu este un jug al robiei, cum susţinea Satana, şi nu este ceva ce nu poate fi respectat în alte condiţii decât neprihănirea şi armonia cerească. Dumnezeu a arătat, prin Hristos ca om adevărat, că legea Sa este susţinătorul vieţii şi că poate fi respectată în cele mai josnice condiţii cu putinţă. Pentru asta este nevoie însă de harul susţinător al Duhului Sfânt, dacă ne referim la condiţiile păcatului.

Ne întoarcem la cele relatate ceva mai sus. Prin faptul că Isus trebuia să se manifeste ca un om în toate privinţele, ceea ce înseamnă că se ruga tot ca om şi nu ca Dumnezeu, având în vedere că îmbrăcase o natură umană degradată de păcat şi muritoare, atunci devine clar că rugăciunile înălţate de El, în cuvinte omeneşti şi nu dumnezeieşti, întrucât nu vorbea limba Canaanului ceresc, ci aramaica, limba poporului iudeu, erau înălţate prin intermediul naturii Sale degradate, ceea ce înseamnă că nu puteau fi desăvârşite!!! Or, aşa cum am văzut din declaraţia citată în postarea din urmă, orice rugăciune înălţată de pe pământ, nu ajunge direct la Dumnezeu Tatăl, ci ajunge în sanctuar la Hristos cel proslăvit care le amestecă cu neprihănirea lui desăvârşită. "Serviciile religioase, rugăciunile, laudele şi mărturisirea plină de pocăinţă a păcatului se înalţă spre Sanctuarul ceresc din inima credincioşilor adevăraţi asemenea fumului de tămâie, dar pentru că vin pe calea degradată a naturii omeneşti, ele sunt atât de întinate încât, dacă nu ar fi curăţite de sângele lui Hristos, nu ar putea să aibă niciodată vreo valoare înaintea lui Dumnezeu. Ele nu se înalţă în curăţie şi, dacă Mijlocitorul care se află la dreapta lui Dumnezeu, nu ar curăţi şi nu ar prezenta totul prin neprihănirea Sa, ele nu ar fi vrednice să fie primite de Dumnezeu. Toate jertfele de tămâie care se înalţă din sanctuarele pământeşti trebuie să fie îmbibate de stropii sângelui lui Hristos, care aduce curăţire. El ţine înaintea Tatălui cădelniţa meritelor Sale, în care nu este nici o urmă de decădere pământească. El adună în cădelniţa aceasta rugăciunile, laudele şi mărturisirile poporului Său şi pune lângă acestea neprihănirea Sa desăvârşită. Astfel, înmiresmată cu meritele jertfei de ispăşire a lui Hristos, jertfa de tămâie se înalţă înaintea lui Dumnezeu, fiind întru totul vrednică de primit. Apoi sunt date răspunsuri pline de har." Solii alese (Selected Messages), vol. 1, cap. Hristos Marele nostru Preot, subcap. Pocăinţa şi iertarea, par. 3.

Această realitate a avut de a face şi cu Hristos când se afla pe pământ. Ceea ce înseamnă că rugăciunile Lui, toate, trebuiau primite de un preot mijlocitor care, la rândul lui trebuia să le prezinte Tatălui desăvârşite prin meritele lui Hristos! Cine este acest preot uimitor? Nu puteau fi Moise-Gabriel şi Ilie, întrucât ei doi l-au însoţit pe Hristos pe pământ toată viaţa Sa. Au fost tovarăşii Lui nelipsiţi în toată peregrinarea Sa pe pământ. Înseamnă că cel care a preluat lucrarea de preot şi de mijlocitor în sanctuar, în locul lui Hristos, este Enoh-Melhisedec. Da, el a fost toată perioada celor treizeci şi trei de ani pământeşti ai lui Hristos, cât a lipsit din cer, din sanctuarul ceresc, locţiitorul de nădejde al lui Hristos, mijlocitor şi preot, inclusiv împărat al neprihănirii!!! Enoh-Melhisedec a mijlocit iertarea tuturor oamenilor sinceri, mai ales evreilor, care înălţau rugăciunile la tronul harului lui Dumnezeu. A mijlocit totul numai prin sângele şi meritele neprihănite ale lui Isus Hristos.

Moise şi Ilie au fost aleşi cu scop de Dumnezeu Tatăl, ca să fie pentru Isus îngerii Lui păzitori şi aceia care trebuiau să-l încurajeze în marile lui suferinţe în pustia ispitirii, pe muntele schimbării la faţă şi în Ghetsimani. În primul rând, Moise a scos din ţara robiei poporul evreu, desigur prin Hristos, iar Hristos trebuia să scoată din robia păcatului poporul pe care şi-l alesese. În acest sens, trebuia încurajat de Moise, căci ştia ce presupunea un asemenea act. Apoi, Ilie şi-a atras, datorită credinţei sale în Cuvântul lui Dumnezeu, toată furia poporului evreu, atunci când a spus că nu va mai ploua trei ani şi jumătate. Dacă ar fi fost prins, ar fi fost omorât fără doar şi poate. Tot astfel, Hristos, prin viaţa Sa neprihănită, şi-a atras furia preoţilor şi a poporului, cei dintâi căutând mereu să-i ia viaţa. Aşa că Ilie ştia cel mai bine cum să-l încurajeze pe Isus, dat fiind faptul că avea o astfel de experienţă. Desigur, atât Moise cât şi Ilie ar fi putut îndeplini foarte bine lucrarea de mijlocire în numele lui Hristos în sanctuarul ceresc, însă nevoia stringentă cerea ca ei doi să-l însoţească pe Isus în periplul Lui pământesc, dată fiind experienţa lor bogată care era asemănătoare cu cea prin care urma să treacă Hristos.

În ce-l priveşte pe Enoh-Melhisedec, era cel mai bine pregătit să înfăptuiască o astfel de lucrare uriaşă. Nu trebuie să uităm că este primul om dintre oameni calificat ca preot şi mijlocitor de Isus Hristos. Prin el, Dumnezeu Tatăl revărsa viaţă către îngeri şi celelalte fiinţe create, şi tot prin el primea laudele, mulţumirile sub formă de rugăciuni, şi mărturisirile poporului lui Dumnezeu, toate amestecate cu neprihănirea desăvârşită a lui Isus Hristos. În sanctuarul ceresc nu se face nimic fără neprihănirea şi meritele jertfei lui Hristos! Spuneam în ultima postare că întruparea lui Hristos depindea de prezenţa unui locţiitor al Său, competent şi care să aibă două naturi, cea divină şi cea creată, a făpturii. Imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat, dacă ar fi putut să se întâmpla aşa ceva, dacă Hristos ar fi părăsit sanctuarul ceresc pentru a se întrupa pe pământ, fără să existe cineva competent care să-i ţină locul! Cine ar fi îndeplinit serviciul de mijlocire şi de primire a rugăciunilor în lipsa lui Hristos? Dumnezeu Tatăl nu putea face asta deoarece El are doar natura Sa de Dumnezeu. În prezenţa slavei acestei naturi, fără un mijlocitor, toate făpturile create ar fi dispărut instantaneu!!! Nimic nu poate exista în Univers fără prezenţa nemijlocită a unui preot competent. Iar acest preot este obligatoriu să deţină natură dumnezeiască şi natura fiinţelor create pentru a face posibilă existenţa acestora. În cazul lui Hristos, El are propria natură divină, proprietatea Lui personală dintotdeauna, pe când oamenii răscumpăraţi deţin natura divină a lui Hristos, dar nu şi cele trei atribute neîmprumutabile, atotputernicia, omniprezenţa şi omniscienţa. Natura Lui divină împrumutabilă este totuna cu caracterul Său sau neprihănirea Sa vie. În ea se găsesc toate roadele Duhului Sfânt, ca să folosesc expresia biblică a lui Pavel.

De asemenea, Duhul Sfânt nu putea face o astfel de lucrare întrucât El a ales, în planul creaţiei şi apoi în cel al mântuirii, să fie o persoană nevăzută. Aşa că, fără cineva competent care să facă ce face Hristos în sanctuarul ceresc, dar numai prin meritele Sale, Fiul lui Dumnezeu nu se putea întrupa pe pământ!!! Din acest motiv, singura categorie de fiinţe care puteau corespunde acestui criteriu, adică să aibă dublă natură, erau oamenii păcătoşii!!! Asta-i minunea minunilor! Prin omorârea păcatului, Hristos sădeşte propria natură divină în oameni şi, prin ascultare permanentă aici pe pământ, chiar dacă uneori mai sunt şi scăderi, aceştia sunt calificaţi să facă lucrarea pe care o poate face doar Hristos în sanctuar, întrucât doar El este Mare Preot, nu Tatăl şi nici Duhul Sfânt!!

De aici învăţăm un lucru nemaipomenit de frumos, şi anume că oamenii răscumpăraţi care au o astfel de onoare sunt cu toţii fiii Marelui Preot, prin naştere!!! Ceea ce înseamnă, în mod neîndoios, că nu numai Marele Preot poate să îndeplinească serviciul sau lucrarea din sanctuar, ci şi fiii Săi. Acest adevăr este învăţat prin slujbele ce trebuiau săvârşite în cadrul cortului întâlnirii. Singurii care puteau săvârşi lucrarea de preoţi erau Aaron şi fiii săi. Nimeni altcineva nu mai putea îndeplini ritualurile corespunzătoare cortului întâlnirii în Sfânta şi Sfânta Sfintelor. Leviţii nu aveau o astfel de menire, ei trebuind doar să demonteze, să care cortul şi apoi să-l monteze iară pentru a servi scopului pentru care a fost dat. Ajutau de asemenea şi în curtea cortului sau, mai târziu, a templului. A se citi în acest scop Exod 29 şi Numeri 1 şi 7. "Prin rânduială dumnezeiască, seminţia lui Levi a fost pusă deoparte pentru serviciul de la sanctuar. În vremurile de demult, fiecare om era preotul propriei sale case. În zilele lui Avraam, preoţia era socotită ca fiind dreptul de întâi născut, al celui mai mare fiu. Acum, în locul primului născut din tot Israelul, Domnul a primit seminţia lui Levi pentru a sluji la sanctuar. Prin această cinste deosebită, El şi-a manifestat aprobarea pentru credincioşia lor, dovedită atât prin alipirea de slujba Sa, cât şi prin executarea judecăţii Sale atunci când Israel a apostaziat, închinându-se la viţelul de aur. Cu toate acestea, preoţia a fost restrânsă numai la familia lui Aaron. Numai lui Aaron şi fiilor săi le era îngăduit să slujească înaintea Domnului; restul seminţiei avea în grijă sanctuarul şi mobilierul lui şi trebuia să le dea ajutor preoţilor în slujba lor, dar nu avea voie să aducă jertfe, să ardă tămâie sau să privească la lucrurile sfinte, până nu erau acoperite." Patriarhi şi profeţi, cap. Cortul şi serviciile lui, par. 16.

Aşadar, nu numai marele preot, Aaron, trebuia să slujească în cortul întâlnirii, ci acest drept îl aveau şi fiii săi. Dacă marele preot se întâmpla să se îmbolnăvească sau să plece musai undeva, serviciile de la templu se săvârşeau mai departe şi cădea în sarcina fiilor lui să le îndeplinească. Trebuie să reţinem că aceste servicii trebuiau să fie continue, fără întrerupere. În virtutea acestei realităţi extraordinare, Isus putea părăsi liniştit cerul pentru a veni pe pământ ştiind că trei din primii mântuiţi înălţaţi la cer, Enoh, Moise şi Ilie, puteau foarte bine să preia toată responsabilitatea ce decurgea dintr-un astfel de serviciu unic!!! Numai în felul acesta era posibilă întruparea dar şi continuarea fără întrerupere a slujbelor sanctuarului ceresc!! Hristos, Marele Preot, şi fiii Săi, cei răscumpăraţi slujesc şi astăzi în sanctuarul din cer în favoarea noastră, a păcătoşilor de pe pâmânt în speranţa că vom înţelege o dată pentru totdeauna măreţia şi grandoarea iubirii lui Dumnezeu care ne poate califica, prin moartea şi învierea la o nouă viaţă în Hristos Isus, să devenim împăraţi şi preoţi pentru veşnicie, pentru Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos!