Pentru a înţelege şi mai bine cum vor fi distruşi oamenii păcătoşi la a doua venire a lui Hristos, trebuie să avem în vedere istoria celor petrecute cu naţiunea iudaică în anul 70 d.Hr., când Ierusalimul a fost distrus de armatele conduse de Titus. De fapt, distrugerea Ierusalimului reprezintă, în miniatură, distrugerea lumii la a doua venire a Mântuitorului. Cele petrecute acolo, la distrugerea Ierusalimului, se vor repeta, dar la scară planetară, cu toţi cei nelegiuiţi care vor rămâne să-l vadă pe Mântuitorul venind pe norii cerului.
"Hristos vedea în Ierusalim un simbol al unei lumi împietrite în necredinţă şi răzvrătire şi grăbindu-se să suporte judecăţile răsplătitoare ale lui Dumnezeu...
Privind către generaţia din urmă, Isus a văzut lumea cuprinsă de o amăgire asemănătoare cu aceea care a dus la distrugerea Ierusalimului. Păcatul cel mare al iudeilor a fost lepădarea lui Hristos; păcatul cel mare al lumii creştine va fi respingerea Legii lui Dumnezeu, temelia guvernării Sale în cer şi pe pământ." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 11, 12.
Hristos se întrupase în mijlocul neamului iudaic cu scopul de a-l salva de la dezastru, de la ruină. El nu a avut în vedere numai mântuirea lumii, prin jertfa Sa, ci venise să salveze pe cei care trebuiau să fie cei dintâi în cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu!! Iudeii ar fi trebuit să fie cap şi nu coadă, însă din cauza tradiţiei, credinţa lor degenerase în formalism. Stabiliseră şablonul după care trebuie să vină şi să fie Mesia, precum şi ce să facă El pentru ei, totul trebuind să fie în acord cu credinţa lor fariseică. În tiparul gândirii şi credinţei lor, nu era loc pentru Fiul lui Dumnezeu aşa cum spuneau Scripturile că trebuie să vină. Oamenii de rând, care nu se încadrau tiparului lor, nu puteau fi sfinţi şi nu puteau spera la mântuire. Oamenii bolnavi erau categorisiţi ca păcătoşi care nu merită mântuirea, întrucât "sfinţii" considerau boala ca fiind rezultatul păcatului personal. În sistemul lor doctrinar, Dumnezeu însuşi era perceput după îngustimea acestuia, un sistem plin de tradiţii şi filozofie babiloniană, păgână. Dumnezeu era, în opinia "sfinţilor" farisei, bun cu cei sfinţi ca ei şi, în speţă, numai cu naţiunea iudaică. Dar era un Dumnezeu răzbunător şi nemilos pentru păcătoşi, mai ales pentru popoarele păgâne.
Felul cum îl percepeau pe Dumnezeu caracteriza întreaga lor viaţă. Era un fel absolut păgân, fiindcă se depărtaseră demult de Cel căruia îi datorau existenţa. Pentru a da la o parte acest văl cu care fariseii "sfinţi" îl acoperiseră pe Dumnezeu, Isus s-a întrupat pentru a descoperi, ca nimeni altcineva, frumuseţea neasemuită a caracterului Lui Dumnezeu. Viaţa Lui contrasta făţiş cu viaţa fariseilor. De aceea, fiindcă Hristos nu putea fi Mesia pe care-l aşteptau ei şi fiindcă sfinţenia fără seamăn a Mântuitorului era, pentru aceşti "sfinţi", o încălcare a legii lui Dumnezeu, pe care o interpretau prin sute de reguli şi legi omeneşti, au pus la care distrugerea Celui care venise să împartă viaţă!!! Fiind de o încăpăţânare oarbă, evreii, fără să realizeze groapa adâncă în care se afundaseră, îşi semnau singuri sentinţa la moarte, prin respingerea Aceluia care venise să-i ajute şi, în cele din urmă, prin răstignirea Sa. De aceea, religia iudaică fiindcă era construită pe ideea existenţei unui Dumnezeu nemilos şi răzbunător, chiar ucigaş, după modelul religiilor păgâne, a făcut ca modul de manifestare al iudeilor, în primul rând al cărturarilor, să fie pe această linie în raport cu Maiestatea cerului!!!
Sfinţenia lor era subliniată de religia lor, cine nu se încadra tiparului trebuia să dispară. Trebuie să spun că făceau ceea ce făceau într-un mod absolut sincer, cel puţin la început. Ajunseseră astfel, fiindcă nu mai doreau să ajungă robi la vreun popor păgân!! Considerau că ascultarea strictă de cerinţele legii lui Dumnezeu, cele zece precepte, este vitală pentru păstrarea lor cu sfinţenie înaintea lui Dumnezeu. Aşa că s-au apucat să explice legea, să întemeieze un sistem doctrinar foarte rigid, care trebuia respectat întru totul. Gândiţi-vă că numai Sabatul avea peste şase sute de reguli care stipulau cum trebuie păzit!!! Ei bine, religia aceasta era viaţa lor, era tot ce ştiau despre Dumnezeu, considerând că sunt poporul favorizat al lui Dumnezeu, indiferent ce făceau în cadrul sau în limitele acestei religii sau sistem doctrinar. Din moment ce Dumnezeu putea omorî fără milă păcătoşii notorii, atunci şi atitudinea lor era exact în aceeaşi măsură, potrivit ideii pe care o aveau despre Dumnezeul cel bun al cerului. Dacă puteau ucide soldaţi romani, acest lucru era văzut ca o favoare divină!!! Aşa apăruse partida ziloţilor sau zeloţilor. Aceştia totdeauna purtau la ei cuţite mici cu care să poată veni de hac soldaţilor romani.
Ei bine, în mijlocul unui astfel de popor, cu o astfel de mentalitate, s-a pogorât Hristos ca să facă lumină!!! Numai imaginaţi-vă contrastul între felul Său simplu şi nepretenţios, viaţa care-l caracteriza pe El, potrivit Evangheliei, şi religia iudaică plină de aluatul fariseilor! Un om liber, Hristos, între nişte fiare cu chip de oameni, la început fiare sincere, sclavi ai propriei religii, caracterizaţi de o sfinţenie diabolică! Cum să conştientizezi nişte oameni cu un chip moral absolut desfigurat, care cred că Dumnezeu omoară şi pedepseşte fără milă pe cei care nu pot atinge nici măcar pragul sfinţeniei, care nu vor să asculte sau care sunt bolnavi, că Dumnezeu este altfel decât cred ei?!! Cum să-i faci să realizeze că Dumnezeul cerului nu are arme de constrângere, nu se foloseşte de forţă pentru a impune ascultarea şi mântuirea?!! Cum să-i faci să vadă în realitate că au priceput totdeauna greşit caracterul lui Dumnezeu în perioada Vechiului Testament?
"Maiestatea cerului în lacrimi! Fiul Dumnezeului nemărginit, tulburat în duhul Său, încovoiat de groază! Scena a umplut tot cerul de uimire. Această scenă descoperă grozăvia peste măsură de mare a păcatului; arată cât de grea este răspunderea chiar şi pentru Puterea nemărginită să-l scape pe cel vinovat de urmările călcării Legii lui Dumnezeu." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 12.
În pofida tuturor apelurilor Sale pline de iubire, a vieţii Sale absolut curate, a tuturor vindecărilor şi chiar a sculării din morţi a unora dintre evrei, ca dovezi că El este adevăratul Mesia, Maiestatea cerului a rostit cele mai dureroase cuvinte care pot fi rostite de Dumnezeul dragostei. "Şi nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţa!" Ioan 5,40. Da, evreii ca naţiune nu mai aveau viaţa!!! Hristos venise să le dea viaţa aceea care să-i aducă în armonie cu Dumnezeu. Numai primind această viaţă de sus, poate omul să-l perceapă pe Dumnezeu în sens corect! Abia atunci va începe să realizeze că Dumnezeul cerului este cu adevărat dragoste, un Dumnezeu bun şi milos care nu poate dărui decât viaţă, viaţă în care se află dragostea Lui!!! Când omul ajunge să se bucure realmente de experienţa naşterii din nou, atunci se poate spune că i s-au deschis ochii cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Abia atunci realizează că el a crezut într-un sistem de doctrine ce devenise propriul lui mântuitor. Şi-a dat seama că Dumnezeul cerului nu avea loc în inima lui din cauza acestui sistem de doctrine pe care el îl numea adevărul lui Dumnezeu.
Se prea poate ca un sistem întreg de doctrine să fie adevărul lui Dumnezeu. Dar, ceea ce trebuie să se ştie este că unui sistem de doctrine îi lipseşte puterea iluminatoare şi transformatoare a Duhului Sfânt. Un sistem de doctrine rupt de Evanghelia Mântuitorului, cu toate că poate purta acelaşi nume, este un sistem care-i face pe oameni să se reazeme pe o nădejde falsă. Un sistem de doctrine este totuna cu însuşirea teoriei adevărului!! Această religie nu va elibera niciodată pe nimeni din păcat! Sistemul de doctrine este bun când este centrat în Evanghelia lui Hristos şi, ca atare, este Evanghelia, nu o măsură de măsurat sfinţenia enoriaşilor botezaţi de către alţi oameni "sfinţi"!!!
"Fără Duhul lui Dumnezeu, numai cunoaşterea Cuvântului Său nu este de nici un folos. Teoria adevărului, neînsoţită însă de Duhul Sfânt, nu poate reînviora sufletul şi nici sfinţi inima. Cineva poate cunoaşte foarte bine poruncile şi făgăduinţele Bibliei, dar dacă Duhul lui Dumnezeu nu întipăreşte adevărul în inima, caracterul nu va fi transformat. Fără iluminarea Duhului Sfânt, oamenii nu vor fi în stare să distingă adevărul de rătăcire, şi vor cădea sub ispitele iscusite ale lui Satana." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 9.
În acelaşi timp, este foarte adevărat că numai oamenii născuţi din nou ştiu ce este Evanghelia. Numai ei nu-i introduc pe ceilalţi în tiparele lor, tocmai fiindcă au Evanghelia. Ei exprimă, pe cât de bine pot, în viaţa lor, caracterul lui Dumnezeu, asemenea Mântuitorului lor. Hristos era liber în Dumnezeu, era liber de religia iudaică, dovadă că nici măcar nu a învăţat în şcolile rabinice. În viaţa Lui se desfăşura religia lui Dumnezeu, se dădea pe faţă caracterul lui Dumnezeu, îi iubea practic pe oameni pentru că nu avea stabilite şabloane prin care să-i încadreze pe semeni!!! Singurul tipar al religiei lui Hristos este caracterul lui Dumnezeu sau dragostea veşnică!!!
El venise să le dăruiască viaţă, viaţă pe care ei, în cele din urmă, au refuzat-o. În opinia lor, El nu-l putea reprezenta pe Dumnezeu şi nici măcar nu putea fi Dumnezeul cerului!! După tiparele lor, sfinţenia era cu totul altceva. Nu înţelegeau cum se putea apropia un om curat ca Mesia de o prostituată, de un lepros, de un vameş, dar şi mai rău, de un samaritean!!! Era peste putinţa lor de a înţelege acest mod de viaţă. Da, Hristos venise să le prezinte Evanghelia pe care ei nu o puteau recunoaşte, după atâtea veacuri de apostazie şi întuneric. E cumplit să ajungi în situaţia să nu recunoşti dragostea lui Dumnezeu, aşa cum se arată a fi situaţia generaţiei noastre, astăzi, şi aşa cum a fost întotdeauna!!!
"Ceasul nădejdii şi al iertării era gata să treacă; cupa mâniei lui Dumnezeu cel îndelung răbdător era aproape plină. Norul care se adunase prin veacurile de apostazie şi răzvrătire, acum întunecat de nenorociri, era gata să se reverse peste un popor vinovat; iar Acela care singur putea să-i salveze de soarta care stătea să se dezlănţuie fusese dispreţuit, insultat, lepădat şi în curând urma să fie răstignit. Când Hristos avea să atârne pe crucea Calvarului, ziua lui Israel, ca popor favorizat şi binecuvântat de Dumnezeu, avea să se sfârşească. Chiar şi pierderea unui singur suflet este un dezastru care depăşeşte infinit de mult câştigurile şi comorile lumii; însă atunci când Hristos privea asupra Ierusalimului, condamnarea unei cetăţi întregi, a unui popor întreg, era înaintea Lui - cetatea aceea, naţiunea aceea care fusese odinioară poporul ales al lui Dumnezeu, comoara Sa deosebită." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 9.
Norul nenorocirilor, adunat de-a lungul a veacuri de apostazie, răzvrătire şi neascultare, avea să se abată asupra poporului evreu. Punctul culminant a fost răstignirea lui Hristos. Ceea ce au semănat de-a lungul acestor secole, aveau să secere singuri. Pur şi simplu şi-au făurit soarta singuri!!! Bunătatea lui Hristos, dragostea Sa inexprimabilă, mila Lui fără margini, îndelunga Lui răbdare, toate fuseseră dispreţuite. Cerul le dăduse tot ce avea mai scump, adică totul. Nu mai avea ce să dea. Dumnezeu venise pe pământ în persoana Fiului Său să arate poporului Său cine este El cu adevărat, cum este caracterul Lui şi ce doreşte El de la ei. Pe pământ Hristos s-a exprimat exact aşa cum o face şi în cer, din punct de vedere moral. A arătat că viaţa Sa este în deplină armonie cu legea pe care tot El a formulat-o pe Sinai. Dar cine avea ochi să vadă acest lucru? Nici măcar ucenicii!!! Doar o singură idee greşită cu privire la caracterul lui Dumnezeu, afectează întreaga noastră viaţă!!! Nu înseamnă că suntem pierduţi, ci înseamnă că pricepem mai greu anumite adevăruri pe care Dumnezeu doreşte să ni le descopere. Hristos ar fi descoperit multe lucruri ucenicilor, care ar fi putut fi cuprinse în evanghelii, dar din cauza îndărătniciei lor şi a ideilor greşite cu privire la caracterul şi împărăţia lui Dumnezeu, El nu a putut face acest lucru. "Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta." Ioan 16.12.
Din acest motiv este nevoie de lucrarea reformei în viaţa celor născuţi din nou, tocmai pentru ca să dezveţe multele idei greşite cu privire la caracterul lui Hristos, şi să înveţe principiile corecte ale Evangheliei prin care să fim în stare să discernem caracterul lui Dumnezeu în Vechiul Testament.
O dată ce evreii au respins cu bună ştiinţă îndelunga răbdare şi mila lui Dumnezeu, prin răstignirea lui Hristos şi prin lepădarea ultimei oferte de har adresate lor prin ucenicii Lui, ei, poporul evreu, atât generaţia celor care lepădaseră pe Isus, cât şi generaţia următoare, copiii lor, şi-a sigilat singuri soarta, prin alungarea protecţiei lui Dumnezeu. Acum au rămas l-a dispoziţia stăpânului pe care şi l-au ales - Satana. "Îndelungata răbdare a lui Dumnezeu faţă de Ierusalim nu a făcut decât să-i întărească pe iudei în nepocăinţa lor. În ura şi cruzimea lor faţă de ucenicii lui Isus, ei au lepădat ultima ofertă a harului. Atunci Dumnezeu şi-a retras protecţia de la ei şi a îndepărtat puterea Sa restrictivă, înfrânătoare, de la Satana şi îngerii săi, iar naţiunea a fost lăsată sub stăpânirea conducătorului pe care şi l-au ales. Copiii ei refuzaseră harul lui Hristos, care i-ar fi făcut în stare să-şi supună pornirile rele, dar acum ele au devenit dominante. Satana a trezit cele mai cumplite şi mai josnice pasiuni ale sufletului. Oamenii nu mai judecau, ci erau fără raţiune — stăpâniţi de pasiune şi mânie oarbă. În cruzimea lor, deveniră satanici. În familie şi în popor, printre clasele de sus şi cele de jos, era neîncredere, gelozie, ură, luptă, răzvrătire, crimă. Nicăieri nu era nici o siguranţă. Prietenii şi rudele se trădau unii pe alţii. Părinţii îşi ucideau copiii, iar aceştia pe părinţii lor. Conducătorii poporului nu aveau putere să-i conducă. Pasiuni nestăpânite îi făcuseră tirani. Iudeii primiseră o mărturie mincinoasă pentru a-L condamna pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu. Acum, acuzaţii mincinoase făceau ca propria viaţă să fie nesigură. Prin acţiunile lor, ei spuseseră cu multă vreme înainte: >Lăsaţi-ne în pace cu Sfântul lui Israel<. (Isaia 30,11). Acum, dorinţa lor era împlinită. Teama de Dumnezeu nu-i mai tulbura. Satana era la cârma naţiunii şi cele mai înalte autorităţi, civile şi religioase, se găseau sub dominaţia lui." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 30.
Ce au făcut evreii? L-au determinat pe Dumnezeu să-şi retragă pe deplin protecţia de la ei şi, astfel, să-i lase cu totul sub stăpânirea lui Satana!!! Puterea restrictivă şi înfrânătoare este puterea Duhului Sfânt. Da, păcătuiseră împotriva Duhului Sfânt!!! Acum, toate pornirile rele şi păcătoase ale naturii lor omeneşti, toate viciile inimaginabile, pasiunile şi simţămintele lor pervertite au izbucnit cu o furie nebună, toate îndreptate împotriva semenului şi împotriva lor înşişi. Nestăpâniţi de Duhul Sfânt, prin autoritatea dragostei Lui, lipsiţi de orice milă sau de harul lui Dumnezeu, naţiunea iudaică fusese lăsată pradă propriei răutăţi satanice. Acum la cârma raţiunii lor, se afla însuşi Satana. Dumnezeu fusese alungat definitiv. Nu mai putea face absolut nimic pentru poporul pe care l-a iubit nespus vreme de milenii. Gândiţi-vă că faceţi în mod conştient, până la urmă, încercarea de a îndepărta pe cel mai bun prieten care vă tot spune, cu dragoste şi respectuos, să nu mai faceţi răul, căci altfel veţi avea parte exact de răul respectiv.
Aproape că nu se poate descrie ce s-a întâmplat înainte de şi la căderea Ierusalimului. Când oamenii sunt lăsaţi în seama lui Satana, singurul rezultat posibil este chinul şi moartea!!! Când Dumnezeu este alungat, omul rămâne în seama păcatelor proprii şi a lui Satana, stăpânul pe care şi l-a ales cu bună ştiinţă. Dumnezeu vine la mine şi-mi spune că doreşte să trăiesc, fiindcă sunt fiul Lui prin creaţie. Oferta Lui este viaţa veşnică în care este cuprinsă dragostea Sa. Dar eu tot refuz, şi toată viaţa mea fac lucrul acesta. Prin refuzurile mele eu, de fapt, arăt cu hotărâre că nu vreau să trăiesc, că nu vreau oferta lui Dumnezeu, că nu mă interesează viaţa veşnică în condiţiile Lui. Fiindcă Dumnezeu m-a creat să fiu liber şi să mă exprim liber, atunci, fiindcă respectă alegerea mea, face întocmai potrivit cu alegerea mea, adică îşi retrage protecţia!! Durerea Lui însă nu poate fi descrisă niciodată. I-a fost cu neputinţă să salveze sufletul meu, pentru că eu nu am dorit acest lucru. Asta fiindcă l-am pus în situaţia nespus de dureroasă să facă ceea ce i-am cerut!!!
În acest tablou trebuie să vedem un adevăr inestimabil. Dumnezeu, prin apelurile Sale pline de iubire, îmi spune că singurele mijloace pe care le poate folosi pentru salvarea mea sunt adevărul, bunătatea şi iubirea. Îmi spune că nu dispune de altceva. Că singurul lucru pe care poate să-l facă pentru mine este să apeleze la conştiinţa şi la mintea mea. Numai astfel poate să-mi vorbească, să mă facă să înţeleg cine este El. Apoi, îmi prezintă folosul crucii şi neprihănirea Lui pe care este gata să mi-o dea mie. Numai să accept oferta Lui. Şi-mi spune că nu mă costă nimic, absolut nimic. Dar eu nu văd nimic bun, palpabil care să-mi procure satisfacţii egoiste. Şi refuz, refuz continuu. Glasul Său, pe măsură ce tot refuz, se aude tot mai imperceptibil. Fiind plin de dragoste şi de respect, nu violează nici conştiinţa, nici mintea şi nici alegerile mele conştiente. Ştie că nu îmi dau seama ce mă aşteaptă. Fac alegeri proaste, se întâmplă în viaţa mea multe nenorociri, din cauza alegerilor proprii şi a refuzului de a primi harul lui Hristos. Ajung să arunc vina pe Dumnezeul care, culmea, încearcă să mă salveze şi să mă ocrotească în astfel de împrejurări. Mă întăresc în nepocăinţa mea şi alung definitiv pe Dumnezeu, Duhul Sfânt şi protecţia Lui. Am rămas descoperit. Nu mai am Mijlocitor. Glasul suav al Duhului Sfânt nu se mai aude niciodată. Nici măcar nu ştiu că am ajuns să fiu prada totală a lui Satana!!! Nu mai am stăpânire pe mintea mea, răbufnesc toate patimile şi cruzimile naturii mele omeneşti. În felul acesta îmi aduc pieirea singur, fiindcă l-am alungat pe Dumnezeu. Am rămas fără Tată, fără Frate şi fără Mângâietor!!!
"Iudeii îşi făuriseră singuri cătuşele; ei îşi umpluseră paharul răzbunării. În distrugerea totală care a căzut peste ei, ca naţiune, şi în toate vaiurile care i-au urmat în împrăştierea lor, ei n-au făcut decât să culeagă ceea ce ei înşişi semănaseră. Profetul spunea: >Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea<, >ai căzut prin nelegiuirea ta<. (Osea 13,9; 14,1). Suferinţele lor sunt reprezentate adesea ca o pedeapsă care a venit asupra lor, ca urmare a hotărârii directe a lui Dumnezeu. În felul acesta, marele amăgitor caută să-şi ascundă lucrarea. Printr-o respingere continuă a iubirii şi a milei divine, iudeii au făcut ca ocrotirea lui Dumnezeu să le fie retrasă, dar lui Satana i-a fost îngăduit să-i conducă după voinţa lui. Cruzimile oribile care au avut loc la distrugerea Ierusalimului sunt o demonstrare a puterii răzbunătoare a lui Satana asupra acelora care se supun stăpânirii lui." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 44.
Cum sunt reprezentate suferinţele lor? Ca fiind pedeapsa directă a lui Dumnezeu? Exact aceasta este lucrarea lui Satana, să pună în seama lui Dumnezeu ceea ce el a făcut din naţiunea iudaică!!! A cui este puterea răzbunătoare? "Cruzimile oribile care au avut loc la distrugerea Ierusalimului sunt o demonstrare a puterii răzbunătoare a lui Satana asupra acelora care se supun stăpânirii lui." Satana este distrugătorul, iar Dumnezeu Restauratorul şi Viaţa!! Dar asta nu-i totul. În cele ce urmează, se arată la modul cel mai clar şi explicit cu putinţă că Dumnezeu nu a fost şi nu este un gâde care să-i execute pe oameni, indiferent cât de răi sunt aceştia.
"Noi nu cunoaştem cât de mult îi datorăm lui Hristos pentru pacea şi ocrotirea de care ne bucurăm. Puterea restrictivă a lui Dumnezeu este aceea care fereşte omenirea de a cădea cu totul sub stăpânirea lui Satana. Cel neascultător şi nerecunoscător are multe motive de recunoştinţă faţă de mila şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care ţine în frâu puterea crudă şi răufăcătoare a celui rău. Dar atunci când oamenii trec peste limitele răbdării divine, această putere este retrasă. Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva nelegiuirii; dar îi lasă pe cei care au respins mila Sa să culeagă ceea ce au semănat. Orice rază de lumină respinsă, orice avertizare dispreţuită sau neluată în seamă, orice pasiune îngăduită, orice călcare a Legii lui Dumnezeu este o sămânţă semănată, care aduce un seceriş ce nu dă greş. Duhul lui Dumnezeu, căruia păcătosul i s-a împotrivit cu înverşunare este în cele din urmă retras de la acesta, şi atunci nu mai are nici o putere să-şi stăpânească pornirile rele ale sufletului şi nici o ocrotire faţă de răutatea şi vrăjmăşia lui Satana. Distrugerea Ierusalimului este o avertizare înfricoşată şi solemnă pentru toţi aceia care glumesc cu posibilităţile harului divin şi se împotrivesc chemărilor milei dumnezeieşti. Niciodată n-a existat o mărturie mai hotărâtă cu privire la ura lui Dumnezeu faţă de păcat şi la pedeapsa sigură care va cădea peste cel vinovat." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 45.
Vă rog să observaţi că Dumnezeu este absolvit de orice vină în ce priveşte distrugerea Ierusalimului. Nu a putut face absolut nimic pentru naţiunea încăpăţânată, întrucât nu i s-a îngăduit. Alegerile lor greşite şi păcătoase l-au determinat pe Dumnezeu să-şi retragă ocrotirea, lăsându-i în seama propriei nevolnicii. Ceea ce i-a distrus pe evrei a fost propriul lor păcat, propria lor viaţă dezordonată, propriul lor caracter! Au fost lăsaţi în seama păcatului şi al lui Satana. Li s-a dat ceea ce au cerut. De aceea, felul cum au pierit evreii prin distrugerea Ierusalimului este, în mic, felul cum vor pieri oamenii păcătoşi când Isus vine pe norii cerului. Este exact acelaşi fel, fără nici un fel de deosebire. Slava Sa nu are cum să nimicească din moment ce este viaţă, dragoste şi neprihănire. Însă pentru că acei oameni păcătoşi s-au aşezat singuri în afara sferei Sale ocrotitoare, îşi dau seama, ca niciodată înainte, că au trăit o minciună, că nu mai au Mântuitor şi că, privind la acea slavă plină de lumină, le lipseşte tocmai ceea ce este cuprins în ea - viaţa veşnică şi nemurirea!!! Se văd pe ei exact aşa cum îi vede Cerul. Propriile lor păcate, neajunse, prin mărturisire, în sanctuarul ceresc, care acum e închis, îi strivesc, le ia viaţa.
"Profeţia Mântuitorului cu privire la căderea judecăţilor lui Dumnezeu peste Ierusalim trebuie să aibă o altă împlinire, faţă de care acea distrugere teribilă era doar o umbră slabă. În soarta cetăţii alese putem vedea soarta unei lumi care a respins mila lui Dumnezeu şi a călcat în picioare Legea Sa. Întunecate sunt rapoartele decăderii omeneşti, la care pământul a fost martor în decursul lungilor lui veacuri de crimă. Inima slăbeşte şi mintea se pierde privind toate acestea. Teribile au fost rezultatele lepădării autorităţii Cerului. Însă o scenă şi mai întunecată este prezentată în descoperirea viitorului. Rapoartele trecutului - procesiunea lungă a conflictelor, a agitaţiilor şi a răscoalelor, >învălmăşeala luptei şi haina de război tăvălită în sânge< (Isaia 9,5) - ce sunt toate acestea în contrast cu grozăviile zilei aceleia, când Duhul înfrânător al lui Dumnezeu va fi retras cu totul de la cei nelegiuiţi şi nu va mai ţine în frâu răbufnirea patimilor omeneşti şi mânia satanică? Lumea va vedea atunci, ca niciodată mai înainte, rezultatele conducerii lui Satana.
Dar în ziua aceea, ca şi în zilele distrugerii Ierusalimului, poporul lui Dumnezeu va fi eliberat - toţi aceia care >vor fi găsiţi scrişi printre cei vii<. (Isaia 4, 3). Hristos a declarat că va veni a doua oară pentru a-i strânge la Sine pe cei credincioşi: >Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului până la cealaltă<. (Matei 24,30.31). Atunci cei care nu ascultă de Evanghelie vor fi nimiciţi >de suflarea gurii Sale şi vor fi prăpădiţi cu arătarea venirii Sale<. (2Tesaloniceni 2,8). Ca şi Israelul din vechime, cei nelegiuiţi se pierd singuri; ei cad prin nelegiuirea lor. Printr-o viaţă de păcat s-au aşezat atât de departe de armonia cu Dumnezeu, starea lor a devenit atât de degradată de păcat, încât manifestarea slavei Sale este pentru ei un foc nimicitor." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, paragrafele al treilea şi al patrulea de la sfârşit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu