Mânia lui Dumnezeu

Am putut constata împreună că păcatul este ceva absolut nociv, o otravă mortală care trebuie distrusă. Este atât de nociv, încât Hristos a trebuit să se lase nimicit de el, pe cruce, prin faptul că l-a luat asupra Lui, pentru ca în felul acesta să ne salveze pe noi, care ar fi trebuit să murim ca El!!! Având în vedere acest fapt, atunci putem spune cu siguranţă că singurul lucru din această lume care poate şi trebuie să fie urât cel mai mult de creştin este păcatul. Da, şi creştinii trebuie să urască, dar doar păcatul, indiferent sub ce formă se manifestă acesta!!

Acum, să vedem sub ce formă ne prezintă Scripturile felul lui Dumnezeu de a se raporta la păcat. Vă rog să ţineţi seama de faptul că am în vedere doar păcatul ca vrăjmăşie şi faptă, nu păcătosul. În Biblie întâlnim expresii de genul: "Mă voi împotrivi şi eu vouă cu mânie..." Levitic 26,28; "Domnul s-a aprins de mânie împotriva lor." Numeri 12,9; "Mă voi răzbuna cu mânie, cu urgie, pe neamurile care n-au vrut să asculte." Mica 5,15; "Domnul oştirilor s-a aprins de o mare mânie." Zaharia 7,12; "Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: >Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului<." Apocalipsa 14,9.10.

Întrebarea justă şi onestă este: Are Dumnezeu mânie? Se poate mânia sau înfuria, aşa cum o fac oamenii păcătoşi? Răspunsul corect la aceste întrebări nu este decât unul singur: "Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb; de aceea, voi, copii ai lui Iacov, n-aţi fost nimiciţi." Maleahi 3,6; "Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare." Iacov 1,17; "Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!" Evrei 13,8.

Din moment ce Dumnezeu este imuabil, nu se schimbă, înseamnă că existenţa păcatului nu a schimbat starea de a fi a lui Dumnezeu, caracterul Său sau interiorul fiinţei Sale!!! Este imposibil ca Dumnezeu să treacă prin stările sufleteşti prin care trec oamenii păcătoşi şi demonii!! Este absurd să vorbim despre suişuri şi coborâşuri în starea de a fi a lui Dumnezeu, ca Unul care ar fi condus de la o stare de bucurie şi linişte, la una de furie. Prin urmare, nu putem vorbi despre accese de furie din partea lui Dumnezeu, fiindcă El nu cunoaşte aşa ceva! Dar, oare, este El impasibil la vederea lucrării păcatului asupra oamenilor? Cu siguranţă că nu!

Dragostea lui Dumnezeu nu cunoaşte stări bruşte de schimbare, nu modulează între blândeţe şi mânie, aşa cum se întâmplă la oameni. Dragostea Lui este un principiu viu şi activ care poartă în sine viaţa, căci dragostea lui Dumnezeu este viaţă, chiar propria Lui natură! Dacă în interiorul ei s-ar produce o stare de mânie, atunci cum trebuie să fie viaţa lui Dumnezeu? Avem, oare, un Dumnezeu mânios? Nu aşa spun Scripturile? Ce parte a lor să credem, cea care îl descrie mânios din cale afară, sau cea în care zice despre Sine că El nu se schimbă, este acelaşi permanent? Din nefericire, viaţa unor oameni sinceri, de-a lungul timpului, a ajuns un adevărat calvar când au dat peste versetele menţionate mai sus, precum şi altele care subliniază o cruzime fără margini, versete care denotă o stare de furie din partea lui Dumnezeu ca şi cum ar fi cel mai furios om de pe pământ!! Problema adevărată, însă, nu se găseşte în Scripturi, ci în înţelegerea mesajului biblic!!!

Noi, oamenii, suntem obişnuiţi cu un fel de a fi aici pe pământ, cu viaţa păcatului, în care trăim nişte simţăminte de furie, de supărare, de angoasă, de tristeţe, chiar şi fără să găsim vreun motiv de multe ori. Uneori ne supărăm din orice, ceea ce ne produce nouă înşine uimire. Ei bine, omul care se apucă să citească Biblia, de unul singur sau la îndemnul cuiva, o citeşte totdeauna din perspectiva aceasta. Pentru el, Dumnezeu nu poate fi decât asemănător lui, chiar dacă îl situează în cer şi îl vede ca pe o fiinţă superioară şi atotputernică. Adică, îi atribuie lui Dumnezeu nişte caracteristici pur omeneşti, îl percepe ca având nişte predispoziţii spre mânie, câteodată, pe care le asociază cu nişte manifestări omeneşti!!! În mintea unui astfel de om, de altminteri extrem de sincer, Dumnezeu îmbracă diverse forme de manifestare, care sunt specifice doar omului, aici pe pământ!!! Mai grav este că, atunci când dă peste afirmaţii de genul celor de mai sus, imaginea lui despre Dumnezeu devine şi mai confuză, ca a unuia care abia aşteaptă să greşeşti, că numaidecât te-a plesnit de nu te vezi. Deodată Dumnezeu a ajuns ca un stăpân de sclavi, care are în mână un bici şi care abia aşteaptă să-i ieşi din cuvânt!!! Cuvinte de felul acestora sunt de ajuns să-i întărească în minte o astfel de imagine despre Dumnezeu: "Mă voi răzbuna cu mânie, cu urgie, pe neamurile care n-au vrut să asculte." Mica 5,15.

În primul rând, singurul fel de abordare corectă a Bibliei trebuie să se facă doar din perspectiva omului născut din nou sau a omului duhovnicesc!!! Orice altă abordare în afara acesteia va conduce totdeauna la eşec în înţelegerea caracterului lui Dumnezeu!!! În paginile Sfintelor Scripturi este descoperit caracterul lui Dumnezeu, care nu poate fi înţeles corect decât de omul spiritual, care are deci o minte spirituală sau mintea lui Dumnezeu, căci Cuvântul spune: "Să aveţi în voi gândul (mintea) acesta care era şi în Hristos Isus." Filipeni 2,5. Aşadar, adevărul despre caracterul lui Dumnezeu este ascuns în Biblie sub forma unor principii de ghidare, pe baza cărora putem să înţelegem modul de manifestare a lui Dumnezeu în diverse situaţii!!! Aceste principii devin clare şi sunt înţelese doar de omul care are mintea spirituală, adică de omul născut din nou, în pofida faptului că toţi le pot citi ca atare. Aceste principii sunt de natură spirituală, singurele care ne conduc la înţelegerea corectă a caracterului lui Dumnezeu, şi, fiind de natură spirituală, atunci devine clar că şi mintea care le înţelege trebuie să fie tot spirituală. Mai mult, aceste principii spirituale nu pot fi descoperite şi înţelese, aşa cum intenţionează Dumnezeu, decât prin Duhul Sfânt!!!

     "Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el? Tot aşa, nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni. Căci >cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-I poată da învăţătură?< Noi însă avem gândul lui Hristos." 1Corinteni 2,10-16.

Mulţi cercetători ai Bibliei pun pe primul loc hermeneutica şi exegeza în studierea textelor sau pasajelor biblice. Dar Pavel subliniază că, în pofida faptului că a avut cel mai bun profesor de teologie, Gamaliel, şi în pofida faptului că ajunsese să cunoască toată Scriptura Vechiului Testament, primul lucru de la care se porneşte în mod corect în studierea Bibliei, pentru a o înţelege corect, este acela de a avea o minte spirituală, mintea sau gândul lui Dumnezeu, adică să ai experienţa reală a naşterii din nou şi prezenţa interioară a Duhului Sfânt!!! De aceea, Pavel introduce regula de aur după care trebuie studiată şi înţeleasă Biblia.

Aşadar, când citim texte de felul celor de mai sus, referitoare la mânia lui Dumnezeu, trebuie, mai întâi, să avem în vedere ce spune Dumnezeu însuşi despre Sine! El pur şi simplu spune că nu se schimbă, că în El nu este nici o umbră de mutare şi că este acelaşi tot timpul, din veşnicie în veşnicie. Acesta este principiul călăuzitor care ne spune că Dumnezeu are un caracter statornic, care nu se schimbă în nici o împrejurare. Deci, El nu poate avea stările sufleteşti pe care le are omul, întrucât El nu este om! Atunci, prin prisma acestui principiu viu, care scoate în evidenţă ce fel de caracter are, trebuie să înţelegem corect şi mânia despre care vorbesc scriitorii biblici. Nu trebuie omis să subliniez faptul că am abordat tot adevărul Evangheliei, până acum, doar din această perspectivă!!! Practic nu există altă cale de a înţelege corect Evanghelia lui Hristos, în care este descoperit caracterul lui Dumnezeu.

Un alt fapt foarte important este acela că toţi scriitorii Bibliei au fost oameni, nu îngeri, aşa că limba folosită este una pur omenească, ce nu poate descrie niciodată exact şi în mod real realitatea divină!!! Dumnezeu a îmbrăcat realitatea divină într-un limbaj omenesc, fiindcă nu avea alt mijloc la îndemână, pentru a se putea descoperi astfel oamenilor păcătoşi din perspectiva înţelegerii lor!!! El nu se putea descoperi în toată splendoarea Sa, căci am fi murit instantaneu, iar ca să poată comunica cu omul, altfel decât faţă către faţă, l-a ajutat să inventeze scrisul, o formă de aşternere a cuvintelor formulate sub forma unor semne, pictograme sau litere. Pentru ca omul să poată înţelege realitatea divină, Dumnezeu i-a prezentat-o, prin profeţi, sub diverse simboluri şi imagini, specifice timpului şi culturii lumii din care provenea profetul. Mai mult, pentru ca Dumnezeu să poată prezenta ura Sa faţă de păcat, i-a prezentat profetului sau i-a vorbit, pe limba şi înţelesul său, având în vedere educaţia şi cultura timpului său, în aşa fel încât, folosind cuvinte pe care omul le foloseşte de obicei pentru a-şi descrie modul de manifestare faţă de ceva rău, chiar faţă de păcat, acesta să poată avea idee despre modul cum Dumnezeu se raportează la păcat!!!

De pildă, pentru ca Dumnezeu să-şi poată arăta dispreţul sau ura faţă de păcat şi faptele rele ale oamenilor, care nu au luat în seamă avertizările Lui, îi prezintă profetului în viziune o manifestare a Sa împotriva păcatului care se aseamănă cu o manifestare cunoscută de oameni împotriva a ceva foarte rău, în cazul nostru mânie!! Sau impresionează mintea profetului, la vederea păcatului poporului său, în aşa fel încât acesta rosteşte cuvinte potrivite cu situaţia respectivă, dar care mai degrabă descriu o stare sufletească de mânie a omului, nu a lui Dumnezeu, chiar dacă sunt puse în seama lui Dumnezeu!!! Numai că acele cuvinte sunt omeneşti şi descriu ce urmează să se întâmple ca având loc din cauza nelegiuirilor omului care nu ia în seamă mila lui Dumnezeu!!! De fapt, nici nu se poate descrie în mod corect realitatea divină în cuvinte omeneşti, căci cum e posibil să descrii lucruri cereşti şi modul de manifestare real al lui Dumnezeu în cuvinte omeneşti, corespunzătoare unui vocabular limitat, omenesc şi păcătos!?

Cu toate acestea, cele rostite de profet sau de Dumnezeu se împlinesc ca şi cum ar fi acţiunea directă a lui Dumnezeu! Totdeauna trebuie luate în seamă cuvintele respective. Ceea ce trebuie să înţelegem, spre edificarea tuturor, este faptul că, deşi cuvintele omeneşti descriu în ce fel se raportează Dumnezeu la păcat, precum şi manifestarea Sa împotriva păcatului, acele cuvinte, deşi omeneşti, descriu o realitate de sus care este adusă pe înţelesul nostru, care este descrisă în termenii omeneşti cei mai adecvaţi pentru ca mintea omului, păcătoasă, să poată înţelege aversiunea lui Dumnezeu faţă de păcat!!! O dată ce am stabilit acest fapt, trebuie să ne fie mai lesne a înţelege caracterul lui Dumnezeu. Ţinem minte că dincolo de cuvintele omeneşti se ascunde o realitate divină, care ar fi descrisă altfel, cu totul altfel dacă am fi cereşti sau îngeri, fiinţe care trăiesc lângă Dumnezeu.

Aşadar, ce înseamnă mânia lui Dumnezeu? E clar, deci, că nu poate fi o mânie omenească şi că El nu se poate manifesta întocmai ca oamenii mânioşi pe semenii lor! Având ochii deschişi să percepem şi să înţelegem cum se cuvine pe Dumnezeul nostru, atunci putem spune cu certitudine că mânia lui Dumnezeu nu este şi nu descrie o stare sufletească de mânie sau furie a lui Dumnezeu la adresa oamenilor. În primul rând, mânia lui Dumnezeu este totdeauna şi în orice împrejurare îndreptată numai împotriva păcatului! Vă rog să întipăriţi în minte foarte bine acest adevăr. În postarea trecută spuneam că păcatul este pervertirea neprihănirii şi a libertăţii. Dacă neprihănirea lui Dumnezeu este dreptatea Sa, şi dacă ea are la bază iubirea supremă, înseamnă că mânia lui Dumnezeu nu este decât manifestarea dreptăţii lui Dumnezeu împotriva păcatului!!! Potrivit iubirii Sale, El nu poate face altfel. Singurul mod de acţiune a iubirii Sale este acela de a fi drept şi de a nimici păcatul!!! Acest mod de acţiune nu are ca izvor o stare sufletească a lui Dumnezeu, din moment ce păcatul şi faptele lui nu-l pot schimba niciodată!! Ci acest mod de acţiune, singurul prin care se manifestă Dumnezeu împotriva păcatului, este modul de acţiune a iubirii în dreptate!!

De vreme ce Dumnezeu e iubire şi dreptate sau neprihănire, atunci, în tratarea păcatului, pentru eradicarea lui completă din om şi din Univers, El îşi manifestă iubirea în dreptate. A nu se înţelege că El iubeşte păcatul, căci ar fi o enormitate din partea celui care crede aşa ceva. Acţiunea iubirii Sale în dreptate împotriva păcatului este mânia lui Dumnezeu!!! Mânia Lui este deci ura Sa faţă de păcat! Iar ura lui Dumnezeu faţă de păcat este practic dreptatea Sa lipsită de milă, de har. Numai iubirea plină de înţelepciune poate manifesta o astfel de ură faţă de păcat, de aceea, nouă oamenilor, ne este foarte greu să detaşăm păcatul de păcătos, nefăcând practic nici o diferenţă între unul şi celălalt. Când un om experimentează naşterea din nou, viaţa primită în dar cuprinde neprihănirea şi iubirea lui Dumnezeu. Această iubire, prin Cuvânt şi cu ajutorul Duhului Sfânt, trebuie cultivată în aşa fel încât să fie îndreptată permanent numai împotriva păcatului. Felul ei de a fi este de aşa natură că nu poate face altfel.

Ceea ce mai rămâne de făcut este să vedem cum are loc, cum se manifestă această mânie a lui Dumnezeu faţă de păcat. Am văzut ce este, acum trebuie să înţelegem cum se manifestă.