Cine a mijlocit iertarea oamenilor când Isus era pe pământ?

Lucrarea Evangheliei, aşa cum este gândită de Dumnezeu, este cea mai înaltă operă a creaţiei lui Dumnezeu prin care omul este readus la starea lui iniţială din Eden, înainte de căderea lui în păcat, din punct de vedere moral şi spiritual. Însă ea face chiar mai mult decât atât, îl înalţă pe om pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu. "Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie." Apocalipsa 3,21. Şi ca şi cum aceasta nu ar fi fost totul, îl face pe om mijlocitor pentru toate fiinţele din Universul creat, asemenea lui Isus Hristos, acesta, adică omul, rămânând pe veci preot şi împărat pentru Dumnezeu, în scopul slujirii la un nivel ce depăşeşte cu mult slujirea tuturor îngerilor şi a celorlalte fiinţe inteligente ce populează toate constelaţiile lui Dumnezeu.

Viaţa în sine, aşa cum este gândită de Dumnezeu a fi prin dăruire, înseamnă slujirea altora, uitare de sine, acest fapt subliniind cel mai bine puterea individualităţii fiecăruia, înseamnă a iubi necontenit, plin de respect, pe Dumnezeu şi pe semenul tău!! Aceasta este ceea ce Satana urăşte cel mai mult. Dacă până mai odinioară, până la calificarea lui Enoh-Melhisedec drept preot al Dumnezeului cel Preaînalt, slujirea în Universul lui Dumnezeu era exprimată de fiinţe care nu cunoşteau din experienţă personală păcatul, după evenimentul înălţării lui Enoh-Melhisedec la cer, pentru prima oară, slujirea la adresa lui Dumnezeu şi la adresa îngerilor era efectuată de cineva care experimentase păcatul, el însuşi fiind un tăciune scos din foc, prin meritele unui Mântuitor sfânt şi bun. Acesta este primul moment din istoria universală când se putea vedea, în avans, ca o arvună, cel mai bine sacrificiul Mântuitorului, prin faptul că făcuse posibilă salvarea cuiva de pe pământ, calificându-l, prin meritele neprihănirii Sale, pentru un loc pe scaunul de domnie al lui Hristos. 

Mai înainte ca Hristos să se aducă jertfă pe Sine, El, prin spiritul Său plin de abnegaţie, a calificat un om păcătos, iertat şi îndreptăţit, pentru o slujire specială în ceruri, chiar slujirea pe care o efectua Hristos în folosul oamenilor. Iar slujirea Lui se făcea ca Mare Preot şi Mijlocitor pentru oameni. Prin urmare, Hristos l-a calificat pe Enoh să devină Melhisedec, adică împărat al neprihănirii, şi totodată preot al Dumnezeului cel Preaînalt. Când Hristos s-a întrupat pe pământ, El însuşi a trebuit să devină Mare Preot şi Împărat al neprihănirii după rânduiala lui Melhisedec. Nu-i un fapt uimitor acesta? După ce l-a calificat pe Enoh să devină preot şi mijlocitor pentru oamenii păcătoşi, o dată cu înălţarea lui la cer, Isus Hristos a trebuit, prin întruparea Sa, să treacă pe acolo pe unde a trecut Enoh, adică printr-o lume plină de păcat, având acelaşi corp omenesc pe care şi Enoh l-a avut, trebuind să suporte toată suferinţa şi durerea pe care le suportă omul, ba chiar ajungând să fie făcut păcat pentru noi, toate de dragul de a deveni El însuşi un Mare Preot milos după rânduiala lui Melhisedec. Imaginaţi-vă cum Dumnezeul cel mare, Creatorul Universului, pentru a deveni un astfel de Mare Preot, a ales să devină om adevărat, unul dintre noi, pentru ca să slujească şi să medieze în sanctuarul ceresc, după învierea şi înălţarea Sa, din persepctiva reală a Unuia care ştie ce înseamnă suferinţa, durerea, ispita şi păcatul!

Noi nu vom putea înţelege niciodată o astfel de atitudine, un astfel de spirit de sacrificiu ce implica chiar riscul unei pierderi veşnice, dacă ar fi dat greş în misiunea Sa pământească. "În cer, Satana îl urâse pe Hristos pentru poziţia Sa la tronul lui Dumnezeu. L-a urât şi mai mult atunci când el însuşi a fost înlăturat. L-a urât pe Acela care se legase să-i răscumpere pe păcătoşi. Cu toate acestea, în lumea în care Satana se pretindea stăpân, Dumnezeu I-a îngăduit Fiului Său să vină ca un prunc slab, supus slăbiciunii omeneşti. El I-a îngăduit să dea piept cu primejdiile vieţii la fel ca oricare om, să ducă lupta vieţii aşa cum trebuie să o ducă orice vlăstar omenesc, cu riscul de a da greş şi al unei pierderi veşnice." Hristos Lumina Lumii, cap. Vi s-a născut un Mântuitor, par. 15.

O dată cu apariţia păcatului, mijlocirea lui Hristos s-a extins la un alt nivel decât cel precedent, când nu se ştia ce este păcatul. Dacă până la ivirea păcatului mijlocirea şi, deci, preoţia lui Hristos presupunea transformarea energiei vieţii Tatălui la un nivel corespunzător şi suportabil pentru toate inteligenţele cereşti, pentru ca acestea să poată trăi necontenit, căci menirea Fiului lui Dumnezeu era aceea de a dărui continuu viaţă din viaţa Tatălui tuturor fiinţelor cereşti, după apariţia păcatului mijlocirea lui Hristos implica o lucrare creatoare de iertare şi izbăvire din păcat pentru oamenii păcătoşi şi, totodată, de sădire a propriei sale naturi, a caracterului Său în mintea credincioşilor pocăiţi! Această lucrare de mijlocire din partea lui Hristos, în calitate de Mare Preot, se făcea doar din perspectiva Unuia în care se găseau două naturi, natura divină, proprietatea personală a lui Hristos, neîmprumutată şi nederivată, adică neprimită în vreun fel de la Tatăl, şi natura angelică, o natură creată de Tatăl pentru Fiul, tocmai în scopul facilitării existenţei şi perpetuării vieţii în Univers sub forma unor făpturi vii, asemănătoare cu Dumnezeu în ce priveşte natura lor fizică şi forma sau înfăţişarea.

Vreau să reţineţi, vă rog, că această lucrare de mediere sau mijlocire din partea lui Hristos, ca Mare Preot al Universului, se făcea doar din această perspectivă, orice altă posibilitate fiind imposibilă. Asta înseamnă că în El se găseau două vieţi, viaţa dumnezeiască, veşnică şi nemuritoare, care a fost dintotdeauna a Lui, şi viaţa făpturii, viaţa creată, alimentată încontinuu de energia divină. Numai prin Hristos, în postura de Înger, înapoia căruia se ascundea dumnezeirea Lui personală, a Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeu Tatăl putea face să existe legea vieţii, care presupunea un circuit al binefacerilor. Adică, Tatăl dăruia viaţă prin Fiul care, la rândul Lui o dăruia fiinţelor create, prin intermediul naturii Sale create, aceea de înger, iar acestea, primind viaţa, răspundeau cu slujire benevolă şi valuri de iubire care se întorceau la Tatăl tot prin Hristos. "Dar, lăsând la o parte toate aceste imagini nedesăvârşite, noi îl vedem pe Dumnezeu în Isus. Privind la Isus, vedem că slava Dumnezeului nostru este de a da. >Nu fac nimic de la Mine însumi<, zice Hristos. >Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl.< >Eu nu caut slava Mea<, ci slava Celui ce M-a trimis (Ioan 8,28; 6,57; 8,50; 7,18). În aceste cuvinte, se face cunoscut marele principiu, care este legea vieţii pentru univers. Domnul Hristos a primit toate lucrurile de la Dumnezeu, însă El a primit ca să dea. Tot aşa procedează El şi în curţile cereşti, în slujirea Sa pentru toate fiinţele create: prin Fiul iubit, viaţa Tatălui se revarsă peste toţi şi tot prin Fiul revine, printr-o slujire voioasă şi de proslăvire, în valuri de iubire la Marele Izvor al tuturor. Şi astfel, prin Hristos, circuitul binefacerilor este complet, reprezentând caracterul Marelui Dătător, legea vieţii." Hristos Lumina Lumii, cap, Dumnezeu cu noi, par. 7.

Acesta este singurul circuit care face posibilă existenţa vieţii. Fără Hristos, Mare Preot şi Mijlocitor în acest sens, viaţa creată nu poate exista. Reţinem că în Hristos se întâlnesc şi sunt unite în mod tainic două vieţi - viaţa Creatorului, care este propria Lui natură divină, şi viaţa făpturii create, care se găseşte în natura angelică, natură care îmbrăca şi ascundea natura Lui divină. Aceasta este calitatea de excepţie şi singura posibilitate care-l face pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mijlocitor şi Mare Preot din veşnicie. Acest circuit al binecuvântării trebuie să fie neîntrerupt, continuu, permanent, dacă se doreşte continuitatea fără probleme a vieţii făpturilor create! Ceea ce presupune din start prezenţa nemijlocită a acestui Mijlocitor şi Mare Preot, fiindcă Tatăl trebuie continuu să reverse viaţă, El însuşi fiind Izvorul sau Sursa vieţii în planul creaţiei.

Când păcatul şi-a făcut apariţia şi a tras după el omul, Isus şi-a extins lucrarea de mijlocire asupra omului într-un fel pe care nu avea cum să-l exprime înainte de căderea lui. Omul păcătos trebuia salvat, ceea ce implica iertare şi totodată izbăvire de păcat, iar izbăvirea de păcat se putea face doar prin sădirea sau implantarea naturii divine a Mântuitorului în om. Aşa cum Isus s-a interpus între Dumnezeu Tatăl şi îngeri în lucrarea creaţiei iniţiale, pentru ca aceştia să poată trăi prin fluxul de viaţă continuă primit de la Tatăl prin Fiul, tot astfel Isus s-a interpus numaidecât, când omul a păcătuit, între Dumnezeu cel veşnic şi omul cel păcătos în lucrarea răscumpărării, fapt ce implica luarea condamnării şi pedepsei cerute de legea lui Dumnezeu asupra Sa şi izbăvirea omului prin viaţa lui Hristos, care devine Tatăl lor din care se nasc toţi oamenii doritori după mântuire.

Pentru refacerea circuitului vieţii şi iubirii, între Dumnezeu Tatăl şi oamenii păcătoşi, care este legea vieţii în Univers, acest lucru presupunea realitatea întrupării lui Hristos în lumea păcatului, ceea ce însemna îmbrăcarea naturii lui divine cu natura umană păcătoasă, slabă şi muritoare. Numai astfel putea muri pentru răscumpărarea noastră. Întrebarea justă care se iveşte este următoarea: cine a slujit în cer, cu prezenţa sa nemijlocită, în calitate de preot şi mijlocitor, în locul lui Hristos, ca unul prin care se putea face posibil fluxul vieţii de la Tatăl spre făpturile inteligente, şi, totodată, iertarea oamenilor, prin meritele lui Hristos, de către Tatăl? Ştim cu toţi că Hristos a trăit pe pământ treizeci şi trei de ani. Fiind pe pământ, legat de un trup omenesc, din punct de vedere fizic nu avea cum să fie prezent şi în cer. De altminteri, ar fi fost o imposibilitate. Asta descoperă o realitate ce trebuie văzută de fiecare dintre noi, şi anume faptul că în cer rămăsese Tatăl, iar pe pământ se afla Fiul.

Mai mult decât atât, prezenţa fizică a lui Hristos pe pământ implica un alt fapt teribil, dar rezolvat într-o manieră demnă numai de Dumnezeul nostru plin de iubire, şi anume lipsa Marelui Preot din sanctuarul ceresc. Trebuie să ştim, pentru cei ce deja sunt familiarizaţi cu serviciile ce se desfăşurau la cortul întâlnirii, că serviciul ispăşirii din cadrul cortului întâlnirii trebuia să fie neîntrerupt. Nu trebuia să lipsească niciodată preotul, indiferent ce se întâmpla în Israel. Dacă preotul ar fi lipsit vreodată, atunci nu mai putea avea loc ritualul ispăşirii, ceea ce era extrem de grav. Prin prezenţa continuă a preotului în cadrul acestui ritual, se arăta către o realitate cerească, faptul că marele nostru Preot desfăşoară pentru om, neîntrerupt, un serviciu ispăşitor în interiorul sanctuarului ceresc. Lipsa Marelui Preot ar înseamna în termeni practici imposibilitatea mântuirii omului şi imposibilitatea existenţei creaţiei universale. Nu se mai poate vorbi despre acel cerc al binefacerilor ca despre legea vieţii în Universul creat.

Mai întâi, ceea ce trebuie să ştim este că întruparea lui Hristos pe acest pământ blestemat de păcat nu se putea face dacă nu ar fi fost cineva competent în cer care să îndeplinească aceeaşi lucrare ca Mântuitorul, dar numai prin meritele Sale. Apoi, acest cineva (care nu e greu de ghicit) sau aceşti cineva, trebuia să aibă în posesie două naturi, cea divină şi veşnică, nemuritoare, primită în dar, şi viaţa fizică, creată, cea care trebuia să fie răscumpărată prin sângele Mielului. Prin natura divină a acestui preot, Tatăl trebuia să dăruiască viaţă pentru îngeri şi celelalte făpturi inteligente din Univers, transformată la un nivel adecvat pentru alimentarea vieţii şi existenţei lor, iar prin întreaga lui fiinţă, ca mijlocitor şi preot, trebuia să primească rugăciunile tuturor oamenilor de pe pământ care se rugau pentru iertare, în numele şi meritele Răscumpărătorului divin, Isus Hristos, care la vremea aceea se afla pe pământ. Aceste rugăciuni trebuiau prezentate înaintea Tatălui, amestecate cu meritele lui Hristos, într-un mod desăvârşit! Menirea acestui preot era aceea de a desăvârşi rugăciunile credincioşilor de pe pământ, pe care le amesteca cu meritele lui Hristos, pentru ca apoi să le prezinte Tatălui. De ce trebuie desăvârşite, prezentate în mod impecabil înaintea Tatălui? Deoarece sunt înălţate de oameni păcătoşi, a căror natură omenească este păcătoasă. Ei nu pot înălţa niciodată rugăciuni desăvârşite ca să poată fi primite direct de Tatăl, fiindcă acestea sunt întinate din cauza naturii omeneşti degradate. Din acest motiv este nevoie de un preot şi mijlocitor permanent în prezenţa Tatălui. Acest principiu magnific reiese din următoarele cuvinte inspirate:

     "Serviciile religioase, rugăciunile, laudele şi mărturisirea plină de pocăinţă a păcatului se înalţă spre Sanctuarul ceresc din inima credincioşilor adevăraţi asemenea fumului de tămâie, dar pentru că vin pe calea degradată a naturii omeneşti, ele sunt atât de întinate încât, dacă nu ar fi curăţite de sângele lui Hristos, nu ar putea să aibă niciodată vreo valoare înaintea lui Dumnezeu. Ele nu se înalţă în curăţie şi, dacă Mijlocitorul care se află la dreapta lui Dumnezeu, nu ar curăţi şi nu ar prezenta totul prin neprihănirea Sa, ele nu ar fi vrednice să fie primite de Dumnezeu. Toate jertfele de tămâie care se înalţă din sanctuarele pământeşti trebuie să fie îmbibate de stropii sângelui lui Hristos, care aduce curăţire. El ţine înaintea Tatălui cădelniţa meritelor Sale, în care nu este nici o urmă de decădere pământească. El adună în cădelniţa aceasta rugăciunile, laudele şi mărturisirile poporului Său şi pune lângă acestea neprihănirea Sa desăvârşită. Astfel, înmiresmată cu meritele jertfei de ispăşire a lui Hristos, jertfa de tămâie se înalţă înaintea lui Dumnezeu, fiind întru totul vrednică de primit. Apoi sunt date răspunsuri pline de har." Solii alese (Selected Messages), vol. 1, cap. Hristos Marele nostru Preot, subcap. pocăinţa şi iertarea, par. 3.

Demn de observat este faptul că toate, dar absolut toate rugăciunile, laudele şi mărturisirile oamenilor sunt îmbibate cu sângele ispăşitor al Mântuitorului, pentru că numai în felul acesta pot ajunge la Tatăl, fiind vrednice de primit. În virtutea acestui fapt şi principiu călăuzitor, atunci este lesne de înţeles că acela care trebuia să ţină locul lui Hristos în sanctuarul ceresc, chiar în prezenţa Tatălui, în mod continuu, trebuia să prezinte înaintea Tatălui toate mărturisirile poporului evreu numai prin şi amestecate cu neprihănirea lui Hristos. El nu putea avea nici un merit în astă privinţă din moment ce este un om răscumpărat. Da, acela şi, deci, aceia care pot săvârşi o astfel de lucrare în cer, asemenea lui Hristos, trebuie să fie oameni răscumpăraţi, fiindcă sunt singurele fiinţe din Univers care, prin naşterea din nou şi răscumpărare, deţin două naturi, natura divină a lui Hristos şi natura de om, creată de Dumnezeu.

În Apocalipsa 5 este descoperit faptul că cei răscumpăraţi de pe pământ, cei patru heruvimi ocrotitori şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, au fiecare câte un potir plin cu tămâie, ceea ce presupune realmente o lucrare de mijlocire, o lucrare de preoţi pentru Dumnezeul cel Preaînalt. "Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o lăută şi potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor." Apocalipsa 5,8. Nu spune, oare, Scriptura că Dumnezeu a răscumpărat oameni de pretutindeni de pe pământ ca să facă din ei o preoţie sfântă, aleasă pentru Dumnezeu! "Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos... Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată." 1Petru 2,5.9. "Ioan, către cele şapte biserici care sunt în Asia: Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine, şi din partea celor şapte duhuri, care stau înaintea scaunului Său de domnie, şi din partea lui Isus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului! A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin." Apocalipsa 1,4-6.

Mă opresc aici deocamdată, fără să răspund concret la întrebarea formulată mai sus, urmând ca în postarea următoare să atingem punctul culminant răspunzând aşa cum trebuie la întrebarea respectivă.