Vrăjmăşia sau păcatul stăpânitor

Cea mai gravă problemă cu care se confruntă omul este păcatul. Omul este ceea ce este din cauza păcatului. Păcatul este un stăpân nemilos care, indiferent ce am vrea noi, ne domină, ne ţine în stăpânire. El este o parte din noi, din păcate nevăzut, fiindcă este de natură spirituală. Indiferent că este contestată sau nu existenţa lui de către oameni, indiferent că i se dă alt nume decât păcat, el există şi stăpâneşte pe fiecare om născut în lume.

De-a lungul timpul au curs râuri de cerneală în dorinţa de a explica cel mai bine păcatul. Aceste eforturi sunt demne de apreciat. Dar singura sursă pentru aflarea în mod corect şi exact ce este păcatul, e Biblia. Apostolul Ioan ne spune că păcatul este fărădelege, şi este. 1Ioan 3,4. Dar nu este numai atât. Păcatul este un intrus, un stăpân care ne înrobeşte. Probabil că cea mai exactă definiţie a lui ne este dată de Mântuitorul. ">Adevărat, adevărat, vă spun<, le-a răspuns Isus, >că, oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului.<" Ioan 8,34. Oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului. Existenţa unui rob sau sclav presupune implicit un stăpân, altfel ideea de robie nu are nici o noimă. Înseamnă că păcatul este un stăpân care ne ţine în robie. Ideea de stăpân presupune obligatoriu şi forţă sau putere, dar şi viclenie, altfel n-ar putea exista robul. N-am mai putea vorbi de stăpâni şi sclavi, şi implicit de libertate.

Deci, păcatul, după definiţia lui Isus, este o putere, un stăpân care ne ţine în robie. Fiind robi, evident, avem nevoie de eliberare sau libertate. Or, exact asta le spune Isus fariseilor: "Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi." Ioan 8,36. Ceea ce sugerează Isus este ceva extraordinar, şi anume că eliberarea de sub stăpânirea păcatului o poate face doar El. Cu alte cuvinte, nici un om nu poate fi liber câtă vreme este stăpânit de păcatul stăpân. Fariseii erau foarte religioşi şi făceau paradă cu religia lor, numai că Isus le-a spus că erau sclavi, sclavi ai păcatului, motiv pentru care nu puteau pricepe misiunea Sa şi nu-l puteau accepta ca Mesia, fiindcă nu a venit potrivit aşteptărilor lor. Adică ei erau de-a dreptul orbi, deoarece păcatul îi ţinea în orbire!

Din nenorocire, pentru lumea religioasă, creştină sau necreştină, păcatul este stăpânul în viaţa membrilor bisericilor, acest păcat stăpân despre care vorbeşte Isus. Acest stăpân este creştinat şi se dă drept ucenic al lui Hristos în persoana membrilor bisericilor creştinătăţii. Este botezat şi chiar acceptă adevărul Evangheliei, acolo unde se face auzit, însă el nu se schimbă în firea lui căci este o imposibilitate imposibilă, dacă pot scrie astfel. El a îmbrăcat mantia creştinismului, ba chiar pe cea de ucenic al lui Hristos, şi, fără ca membrii bisericilor creştine să ştie, ţine în robie voinţa şi trupul acestora. Ei conştientizează faptul că păcătuiesc, apoi mărturisesc păcatele care-i apasă, ba chiar scapă de vicii precum fumatul, alcoolul, perversiunile sexuale, drogurile, etc., după care îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru biruinţă. Dar este biruinţa deplină asupra păcatului stăpân? Ei mărturisesc păcatele care-i apasă, nu stăpânul care-i ţine în robie. Ce se întâmplă după acea mărturisire? O vreme va fi frumos, dar după aceea, apar câteva păcate, chiar dacă nu mai fumează sau nu mai beau alcool, care au de a face cu nişte deprinderi sau obiceiuri, date de nişte simţăminte nestăpânite, despre care credeau că le-au biruit. De exemplu ura. Se pocăieşte, o mărturiseşte şi crede că a biruit. Dar este aşa? Nu, căci peste o vreme este adus într-o situaţie unde o exprimă iar. Apoi este nevoit, cu lacrimi în ochi, să o mărturisească lui Dumnezeu. Pur şi simplu îi pare rău, regretă enorm ce-a simţit şi ce-a făcut, se pleacă pe genunchi şi-şi mărturiseşte păcatul urii. Se scoală oarecum mângâiat de ruşinea ce l-a cuprins pentru ceea ce a făcut. Merge la biserică liniştit, între fraţi se simte bucuros şi vesel, ascultă predica, contribuie cu banii lui pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu, merge în misiune, totul pentru slava lui Dumnezeu. Sinceritatea unui astfel de suflet nu trebuie pusă la îndoială.

Apoi vine ziua fatidică, o mică întâmplare îl aruncă din nou în ghearele urii, exprimată poate mai cu furie decât anterior. Este dărâmat, este cuprins de un simţământ de ruşine fără margini, nu-i mai vine, de ruşine, să se arunce în braţele lui Isus, în rugăciune. Pur şi simplu nu mai simte că trebuie să se roage. Cunoaşteţi acest tipar. I se pare că ceva nu este normal cu viaţa lui de creştin. Însă este "ajutat" de ceilalţi membri ai bisericii, în sensul că îi spun că aceste mici întâmplări fac parte din viaţa creştinului, că este un simptom caracteristic oamenilor nascuţi din nou. I se oferă exemple biblice, David, Moise, Ilie, Petru, omul din Romani 7. Este oarecum satisfăcut, dat fiind faptul că şi ceilalţi membri au aceleaşi probleme. Şi astfel ajunge să trăiască cu impresia că viaţa lui creştină este una normală, cu suişuri şi coborâşuri, cu regrete, mărturisiri şi părăsiri ale aceloraşi păcate pe care le repetă încontinuu. Cu alte cuvinte, acceptă faptul că este un creştin înfrânt. Doar nu este Isus!

Dar, este aceasta viaţa normală creştină, viaţa normală pe care a trăit-o Hristos sau Pavel, ori Daniel şi Iosif, fiecare în timpul său? Poate fi numită această viaţă creştină calea biruinţei păcatului?

Dacă Isus ne spune că păcatul este un stăpân care face din noi robii lui, atunci trebuie să-l credem pe cuvânt. Deci, păcatul este un stăpân. Pentru a înţelege şi mai bine faptul că este un stăpân nemilos, nu avem decât să studiem Romani cap. 7. Aici ne este descoperit cel mai bine puterea acestui duşman în legătură cu omul. Ca atare, Romani 7 este un capitol în care se vorbeşte despre această putere cruntă ce ţine în robie omul căruia i se pare că este creştin convertit, născut din nou. În prima parte, versetele 1-13, apostolul foloseşte un tablou, căsătoria, pentru a reliefa o problemă gravă de natură spirituală, specifică omului. Apoi în partea a doua, versetele 14-25, Pavel subliniază şi mai mult problema acută a omului, ce-i drept convertit intelectual, dar nu născut din nou! Problema fundamentală cu care se confruntă presupusul creştin din Romani 7 este sarx, un termen pe care Pavel îl foloseşte pentru a scoate în evidenţă o realitate crudă, şi anume că acest sarx este stăpânul voinţei şi, mai mult, este ostil, vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, care nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici măcar lui Dumnezeu, adică făcut să asculte, să fie convertit. Vezi Romani 8,7. Deşi poate avea puţin alte înţelesuri în alte contexte, acest sarx, în modul cum Pavel îl foloseşte în Romani 7 şi 8, înseamnă a fi sub păcat sau rob păcatului, înseamnă "marele duşman al vieţii bune şi al vieţii creştine... acest sarx este responsabil pentru acea situaţie umană ce se repetă mereu, în care omul ştie perfect ceea ce are de făcut, şi totuşi este cât se poate de neajutorat în strădania sa de a face acel lucru. Nimic bun nu locuieşte în sarx. Romani 7,18." Analiză semantică a unor termeni din Noul Testament, cap. Duşmanul din suflet, par. 15.

Acest termen se traduce în general cu "carne", însă o traducere adecvată a lui, în sensul de precisă, nu s-a găsit. În contextul pe care îl avem în atenţie, aşa cum îl foloseşte Pavel, are sensul de natură spirituală dominatoare, stăpân care domină omul şi îl ţine în robia păcatului, minte sau fire pământească, aşa cum este redat în alte traduceri. O altă expresie prin care poate fi redat, ţinând seama de context, este "omul nostru cel vechi". Sau mai poate fi redat prin "legea păcatului". Vezi Romani 6,6. Cert este că acest sarx este o putere căruia omul nu i se poate împotrivi cu nici un chip şi îi face viaţa, realmente, un calvar. Acesta este practic păcatul care ne ţine în stăpânirea lui şi de care trebuie să scăpăm, dacă vrem să fim mântuiţi. Oricum, prin faptul că este stăpânit de această putere sau natură spirituală, creştinul din Romani 7 nu este născut din nou, din moment ce este robul ei!!! Creştinul născut din nou nu poate fi decât robul lui Dumnezeu, nu al păcatului!

Prin urmare, ce e de făcut cu această putere, cu această fire pământească sau natură spirituală? [Apropo, acest sarx, carnea, nu este de natură fizică, nu este carnea care îmbracă oasele noastre. Nu la aşa ceva s-a referit Pavel. Pentru acea carne sau trup omenesc, Pavel foloseşte alt termen în scrierile sale, şi anume soma. Atunci devine clar faptul că ea este ceva de natură spirituală, o forţă care ne ţine în sclavie. Probabil o să amintesc mai târziu faptul că însuşi Satana este stăpânit de această putere colosală!] În Romani 8,7 avem scrise următoarele cuvinte: "Fiindcă firea pământească [sarx, omul cel vechi, legea păcatului sau natura veche spirituală] este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună." K.J.V.  Dacă această fire pământească, pentru a folosi expresia lui Cornilescu, nu se supune legii lui Dumnezeu, şi nici măcar nu poate să se supună, atunci singura alternativă este eliminarea sau distrugerea ei. Dacă ar fi trupul, atunci ar putea să se supună legii lui Dumnezeu şi este oricum un instrument prin care să putem să-i slujim lui Dumnezeu. Faptul că nu se supune şi că nici nu poate să se supună prin însăşi natura ei, arată că nu există decât o singură alternativă: nimicirea, distrugerea, răstignirea ori eliminarea ei. Toate aceste cuvinte au acelaşi sens: omorârea ei şi eradicarea definitivă.

     "Trupul poate să devină un instrument prin care să-l slujim şi să-l glorificăm pe Dumnezeu; dar carnea nu poate. Trupul poate fi purificat, chiar glorificat; carnea trebuie eliminată, chiar eradicată." Analiză semantică a unor termeni din Noul Testament, cap. Duşmanul din suflet, par. 15.

Ideea aceasta de nimicire o întâlnim la Pavel dar şi la alţi autori creştini care au înţeles acest aspect vital al problemei păcatului. Dar vom vedea acest lucru în postarea următoare.