Preoţia lui Melhisedec (IV)

Pavel ar fi putut spune pe şleau evreilor cine este Melhisedec care s-a întâlnit cu Avram, însă n-o face din cauza prejudecăţilor prea mari şi prea înrădăcinate ale acestora. El alternează în cadrul acestor cerinţe vorbind când despre Melhisedec, când despre Hristos, în încercarea de a arăta că amândoi s-au calificat pentru a fi membri în acest ordin preoţesc. Desigur, fără nici o umbră de îndoială, toate aceste calificări sunt obţinute doar prin Hristos. "Asupra celor de mai sus avem multe de zis şi lucruri grele de tâlcuit; fiindcă v-aţi făcut greoi la pricepere. În adevăr, voi care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc." Evrei 5,11-13.

Pavel nu degeaba le vorbeşte evreilor despre preoţia lui Melhisedec, având în vedere faptul că evreii, la vremea scrierii epistolei, cât şi după aceea, mult timp, practicau mai departe serviciile lipsite de sens la templu. Voia să le transmită că preoţia lui Levi nu mai e de nici un folos în contextul jertfei lui Mesia şi că există o altă preoţie mai mare, cea a lui Melhisedec, unde Hristos este Mare Preot, prin care avem intrare la Tatăl şi prin care putem trăi o viaţă normală creştină pe pământ, potrivit idealului lui Dumnezeu.

Întorcându-ne la Isus Hristos, prin întruparea Sa, spuneam că avea să se califice a deveni Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Melhisedec nu-i este superior lui Hristos, câtă vreme el a devenit Melhisedec prin Hristos şi numai prin Hristos. Singurul "avantaj" al acestuia a fost că s-a născut om înaintea lui Hristos! Iar Hristos avea să-l califice, prin ascultarea sa desăvârşită, pentru un loc de slujire în sanctuarul ceresc! După ce Pavel enunţă cerinţele care fac dintr-un om ascultător un preot după rânduiala lui Melhisedec, îl introduce pe Mântuitorul şi aplică cele de mai sus prin cuvintele "Tot aşa". Adică tot aşa trebuia să se petreacă şi cu Mântuitorul, numai că El urma să se califice ca Mare Preot al acestei preoţii nepieritoare ce va rămâne în veci. "Tot aşa şi Hristos, nu şi-a luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel ce I-a zis: >Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut<. Şi, cum zice iarăşi într-alt loc: >Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec<." Evrei 5,5.6.

Acum Pavel se simte liber să vorbească despre suferinţele şi ascultarea până la moarte a Mântuitorului, ajungând în felul acesta să fie urzitorul unei mântuiri veşnice. Şi cu aceasta introduce a cincea cerinţă. "El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit." Evrei 5,7.8

Moartea lui Hristos este rezolvarea definitivă a problemei păcatului şi asigurarea veşnică a universului împotriva acestuia. Mai mult, calificarea lui Hristos ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec deschide o nouă cale de acces la Tatăl din ceruri pentru toţi oamenii care doresc să fie mântuiţi! A fi Mare Preot presupune implicit şi prezenţa unor preoţi care, în caracter, sunt la fel ca Marele lor Preot, şi, de asemenea, fac şi vor face o lucrare în ceruri asemănătoare cu cea a Marelui lor Preot!

Hristos a trebuit să se afle în groapa păcatului, pentru a simţi ce simte omul, dar fără să păcătuiască. El trebuia să suporte mânia lui Dumnezeu din cauza păcatelor noastre pe care le-a luat în mod real asupra Lui. "Mânia care ar fi trebuit să cadă asupra omului, cădea acum asupra lui Hristos." The Signs of the Times, 14 august 1879. Omul se afla în groapa păcatului, Hristos a coborât acolo şi i-a oferit o cale de scăpare prin faptul că a luat asupra lui păcatul omului. Hristos a învăţat astfel să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit, adică a învăţat să asculte în condiţiile prezenţei păcatului, fără să păcătuiască. Exact aşa s-a întâmplat şi cu Melhisedec, a învăţat să asculte de Dumnezeu devenind preot al Dumnezeului Preaînalt, chiar reprezentantul Tatălui!

Ce implica această ascultare de voia Tatălui? Desăvârşirea! Ascultaţi a şasea cerinţă: "măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice". Evrei 5,8.9. Noi aveam nevoie de un Mântuitor, şi acum avem, fiindcă a trebuit să sufere de bunăvoie în locul nostru, pentru ca noi să fim salvaţi. A devenit urzitorul unei mântuiri veşnice. Numai astfel putea deveni pe vecie Marele nostru Preot. Pentru noi e de înţeles că Isus Hristos a devenit urzitorul unei mântuiri veşnice, dar cum să înţelegem acest lucru în dreptul lui Melhisedec? Nimeni dintre oameni şi îngeri nu poate fi urzitorul unei mântuiri veşnice. Numai Hristos poate fi plăsmuitorul mântuirii noastre. Cum poate fi Melhisedec, care s-a întâlnit cu Avram, urzitorul unei mântuiri veşnice?

Ca să înţelegem acest aspect deosebit de important trebuie să plecăm de la altă idee. Care a fost unul dintre scopurile lui Dumnezeu în crearea omului? Să reocupe toate locurile pe care Lucifer şi acoliţii săi, îngerii căzuţi, le-au părăsit prin alegere proprie. "Dumnezeu l-a creat pe om pentru propria Sa slavă, astfel încât, după punerea la probă, familia omenească să poată deveni una cu familia cerească. Scopul lui Dumnezeu a fost de a repopula cerul cu familia omenească, dacă oamenii aveau să se arate ascultători de orice cuvânt al Lui." The SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1082. Scopul lui Dumnezeu a rămas în picioare chiar şi după ce omul a căzut în păcat, numai că, acum, prin căderea în păcat, omul, dacă avea să asculte, urma să fie calificat nu numai pentru a repopula cerul, ci şi pentru a sta pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu! Omul pierduse nemurirea, care se exprima prin acel nimb de lumină ce înfăşura trupurile lui Adam şi al Evei, şi era întreţinută, perpetuată şi prin faptul că aveau acces la pomul vieţii.

Prin urmare, omul avea nevoie nu de ceea ce pierduse, ci de ceva mai mult decât atât, de natura divină a lui Hristos. Da, de propria natură a lui Hristos. Oare nu spune Scriptura să ne facem părtaşi naturii dumnezeieşti? 2Petru 1,3.4. Nu e un limbaj figurat, ci o realitate. În baza acestui fapt, preoţia lui Melhisedec devine accesibilă oricărui om de pe pământ care se naşte din nou, adică devine părtaş al naturii divine a lui Hristos, şi care creşte în harul lui Hristos zi de zi în tot decursul vieţii sale pe pământ. Aşa se face că Scripturile vorbesc despre nişte preoţi şi împăraţi care vor domni împreună cu Hristos şi Tatăl pe scaunul lor de domnie! 1Petru 2,4-10; Apocalipsa 1,5; 3,21. Deci, în cadrul preoţiei Melhisedec, după cum spune şi numele, vor intra doar oameni, nu îngeri sau alţi locuitori de pe alte planete din alte constelaţii. Ei sunt toţi mântuiţii de-a lungul veacurilor, mântuiţi doar prin sângele lui Isus Hristos. Acum în cer se află Enoh, Moise, Ilie şi o grupă însemnată de oameni care au înviat după învierea lui Hristos şi au fost înălţaţi la cer împreună cu El.

Dacă Isus este urzitorul unei mântuiri veşnice, în sensul că El a făurit-o, Melhisedec, despre care tot vorbim, şi la fel ca toţi ceilalţi oameni mântuiţi care slujesc în cer la ora actuală, este urzitorul unei mântuiri veşnice în sensul descoperirii şi contribuirii cu marile adevăruri învăţate aici pe pământ, a experienţei personale în lupta cu ispitele şi a vieţii de biruinţă asupra păcatului, care au menirea de a servi tuturor lumilor necăzute în păcat să urască păcatul într-atât, încât nici să nu se gândească vreodată să-l aleagă, aşa cum a făcut omul! Prin Melhisedec şi prin toţi ceilalţi mântuiţi din cer, precum şi a restului mântuiţilor care, prin înviere, în viitor, vor fi ridicaţi la cer, Dumnezeu va asigura Universul pe vecie, în totalitate, împotriva reapariţiei păcatului! Membrii preoţiei Melhisedec vor fi martori pentru Dumnezeu, în favoarea neprihănirii şi sfinţeniei şi împotriva păcatului şi a tuturor urmărilor lui. Doar în acest sens preoţii şi împăraţii Melhisedec vor fi urzitorii unei mântuiri veşnice, adică a salvării şi păzirii universului locuit împotriva oricărei forme de răzvrătire şi a reapariţiei păcatului. Dar şi Marele Preot contribuie la această siguranţă a Universului, doar e Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec! El va contribui cel mai mult, şi o va face prin semnele piroanelor rămase în palmele Sale şi a semnului lăsat de lance în coasta Sa! Sunt semne care vor rămâne pentru totdeauna în trupul Său slăvit. Ele vor fi un amintitor teribil al faptului că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a suferit moartea pe crucea infamiei pentru a ne salva din păcat. Mare iubire, insondabilă!!

Pe scurt, iată cerinţele care-i vor califica pe toţi mântuiţii să devină preoţi şi împăraţi după rânduiala lui Melhisedec:
1.Trebuie să fie luaţi din mijlocul oamenilor;
2.Trebuie să fie îngăduitori cu cei neştiutori şi rătăciţi, căci şi ei au aceleaşi slăbiciuni;
3.Trebuie să aducă jertfe pentru păcatele lor şi ale norodului;
4.Trebuie să fie numiţi de Dumnezeu în această poziţie;
5.Trebuie să asculte prin lucrurile pe care le suferă;
6.Trebuie să devină astfel urzitorii unei mântuiri veşnice.