Fiindcă tot am abordat puţin subiectul referitor la taina întrupării, prin care Hristos a devenit un om absolut nou, în sensul unirii tainice, dar reale, între natura Lui divină şi natura omenească, aş dori să pătrundem un pic mai mult în acest subiect, pentru a vedea cum a înţeles Isus această problemă. Mă refer strict la componenta spirituală din natura noastră omenească. Dacă Isus a înţeles corect că omul are o natură spirituală, atunci trebuie să fi vorbit despre aceasta în anumite contexte date. Din fericire, aşteptările noastre în astă privinţă sunt încununate de succes, căci există cel puţin două situaţii când Hristos a vorbit despre existenţa acestei naturi spirituale.
Când Isus şi-a ales ucenicii, le-a dat poveţe despre cum să se comporte când vor pleca în misiune. Întregul raport se găseşte în Matei 10. Când a ajuns să-i instruiască privitor la persecuţie, Hristos i-a încurajat să nu se teamă de persecutori întrucât aceştia cel mult pot ucide trupul dar nu şi sufletul. "Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă." Matei 10,28.
Acest verset este unul dintre cele mai interesante, mai ales în ceea ce priveşte realitatea pe care Isus a încercat să o sublinieze aici. Termenul folosit de autorul cărţii este "psyhe", şi se traduce cu suflare, viaţă, suflet sau chiar eu. Corespondentul lui ebraic este "nephesh" care se traduce la fel. Textul a fost foarte bine tradus, însă problema intervine în ceea ce priveşte însemnătatea frazei ca atare. Ce a vrut să spună Isus de fapt? Dacă termenul respectiv are sens de viaţă fizică sau de suflare, ar însemna să ne întâlnim cu următoarea problemă: când trupul este omorât, se pierde şi viaţa sau suflarea. Aşa că Hristos nu se putea referi la aşa ceva. El a făcut în mod clar o distincţie între trup şi suflet, aşa cum a fost tradus termenul respectiv.
Dacă termenul are sens de suflet, atunci apare dilema următoare: în corpul uman, după spusele lui Isus ar locui, s-ar afla o entitate care, după moartea omului rămâne vie, neputând fi atinsă de moarte, din moment ce trupul moare, iar acest suflet nu. Mai mult, pe baza acestui text, împreună cu altele desigur, unii au elaborat teologia existenţei sufletului nemuritor. Ei susţin că sufletul este o entitate vie în om care, după moartea persoanei, rămâne vie, în stare conştientă, plimbându-se pe oriunde voieşte, inclusiv în cer la Dumnezeu. Dar trebuie să spun că teoria nemuririi sufletului este nebiblică şi extrem de periculoasă. Ea îl poate introduce pe om în spiritism, pe tărâmul demonilor, cum s-a întâmplat, printre altele, cu B.P. Haşdeu.
Pe temeiul Scripturii, sufletul este omul, ca întreg, în stare vie. În Geneza ni se spune că Dumnezeu l-a creat pe om din ţărâna pământului, după care a suflat suflare de viaţă în nările lui, iar acesta a devenit sau s-a făcut un suflet viu. În Ezechiel 18 se accentuează foarte precis ideea că sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Sufletul este deci omul în stare vie, ca întreg. Ca să fie mai simplu, avem următoarea ecuaţie, dacă ne raportăm la Geneza: trup mort, cu toate organele interne, vase sanguine, muşchi, oase şi piele, plus suflare de viaţă rezultă un suflet viu. Acesta este adevărul biblic cu privire la suflet. Ca atare, nu există suflet nemuritor, ci toate sufletele sunt muritoare.
Acum intervine problema următoare: dacă sufletul înseamnă omul în stare vie, atunci la ce anume s-a referit Isus atunci când a făcut referire la suflet ca la ceva diferit de trup? Dacă vom înţelege termenul suflet cu viaţă, aşa cum e şi normal, atunci vom scăpa de dileme şi neajunsuri. Dar nu viaţa fizică, întrucât aceasta piere o dată cu moartea trupului omorât de persecutori, dacă ne gândim la contextul din Matei 10, ci viaţa spirituală!!! Trebuie să ne gândim că Isus era foarte precis în ceea ce spunea, chiar dacă ascultătorii săi aveau multe prejudecăţi. Prin urmare, Isus se referă la viaţa spirituală sau natura spirituală pe care o are omul. Acesta este punctul care trebuie văzut şi înţeles.
Aşa că textul va suna în felul acesta: "Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide viaţa [natura] spirituală; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi viaţa [natura] spirituală şi trupul în gheenă". Acesta este în mod cert adevărul. În sprijinul acestei afirmaţii, voi veni cu alte două mărturii. Un lucru este sigur, şi anume că atunci când trupul moare această viaţă spirituală se întoarce la Dumnezeu. Iată ce spune Eclesiastul: "până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat". Eclesiastul 12,7. La Dumnezeu se întoarce viaţa primită de la El, natura divină a lui Isus, prin care ne-am făurit caracterul, dar în stare inactiva, adică fără conştienţă de sine, fiindcă nu mai este unită cu natura omenească, aceasta din urmă murind, cum spune textul de mai sus!
Această viaţă este păstrată de Dumnezeu pentru fiecare mântuit mort, care, atunci când va învia, o va primi înapoi, iar aceasta va deveni activă, conştientă, prin unirea cu natura omenească glorificată sau slăvită, nemuritoare dacă vreţi, exact din momentul când omul respectiv s-a stins din viaţă. Mai trebuie să subliniez că noi trebuie să ne făurim caracterul şi să creştem în desăvârşirea acestui dar primit de la Hristos. Cele două naturi, divină şi omenească sunt distincte, şi totuşi alcătuiesc un tot unitar, un om nou.
O altă mărturie în sprijinul celor de mai sus o găsim în Ioan 3,5.6: "Isus i-a răspuns: >Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh<". Hristos îi spune lui Nicodim că, dacă vrea să intre în împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să se nască spiritual, din apă, ceea ce presupune o înmormântare, şi din Duh, ceea ce presupune o înviere spirituală! Apoi continuă într-un limbaj foarte precis, spunând că, ce este născut din carne este carne, este trecător şi muritor, iar ce este născut din Duh este spirit, adică viaţă spirituală, de aceeaşi natură cu a Duhului Sfânt, adică divină. Nu este natura divină a Duhului Sfânt, ci este natura divină a Domnului Isus Hristos, şi asta pentru că întruparea lui Hristos trebuie să fie repetată în fiecare om născut din nou, iar atunci când Hristos a fost zămislit în pântecele Mariei, el a primit prin Duhul Sfânt ceea ce-i aparţinea de drept, adică propria natură divină, nu natura Duhului Sfânt.
Ceea ce a vrut să transmită Isus este adevărul următor: când oamenii se nasc, primesc o natură omenească şi, o dată cu aceasta, şi o natură spirituală. Din nenorocire, noi ne naştem cu această vrăjmăşie în noi, care trebuie să fie nimicită, dacă dorim din toată inima să intrăm în împărăţia cerului. Locul ei va fi luat de viaţa lui Dumnezeu sau natura divină în care trebuie să creştem la statura deplină de oameni maturi în Isus Hristos. Isus vorbeşte, deci, şi despre o naştere spirituală, atunci când omul se naşte din pântecele maicii sale. Bunăoară, El li s-a adresat fariseilor, într-o anumită împrejurare, spunându-le în faţă că îl au de tată pe diavolul. Evident că tatăl lor nu putea fi diavolul decât din punct de vedere spiritual. Iar ca să le fie tată din acest punct de vedere, aceştia trebuiau să deţină ceva ce vine de la acest tată, adică natura cea rea spirituală sau vrăjmăşia!
Părinţii noştri fizici ne sunt tată şi mamă în baza faptului că au contribuit la naşterea noastră fizică dându-ne o natură fizică şi una emoţională, cea din urmă întărind natura fizică. Tot astfel şi pe tărâm spiritual, diavolul este tatăl tuturor celor care s-au născut din punct de vedere spiritual cu natura lui cea rea, eul, firea lui Satana, adică vrăjmăşia. Din păcate nu poate fi altfel, căci aşa a spus Isus.
Un ultimul martor în favoarea faptului că Isus se referea la natura spirituală a omului, potrivit versetului din Matei 10, sunt următoarele cuvinte elocvente ale inspiraţiei: "Lui Satana i s-a îngăduit să scurteze viaţa pământească a trimisului lui Dumnezeu; dar viaţa aceea care >este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu< nu putea să fie atinsă de pierzător (Coloseni 3,3). El se bucura la gândul că îl întristase pe Hristos, dar nu izbutise să pună stăpânire pe Ioan. Moartea însăşi nu făcuse altceva decât să-l aşeze pentru totdeauna în afara ispitei. În lupta aceasta, Satana îşi descoperea caracterul. În faţa universului, care stătea ca martor, el îşi dovedea vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi de oameni." Hristos Lumina Lumii, cap. Închiderea şi moartea lui Ioan Botezătorul, al treilea paragraf de la sfârşit.
Ioan Botezătorul fusese decapitat şi murise, "dar viaţa aceea care >este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu< nu putea să fie atinsă de pierzător". Ioan nu s-a temut să moară pentru Mântuitorul, ştiind că viaţa lui spirituală, fiindcă natura divină dăruită de Dumnezeu devine proprietatea primitorului, era ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Această viaţă, darul lui Dumnezeu pentru noi, nu poate fi atinsă de diavolul şi nici măcar nu poate muri, căci este viaţa lui Dumnezeu. Ea nu poate fi atinsă şi mânjită de păcat, în cazul în care omul care o primeşte în dar cade în păcat, precum David, Moise, Ilie, etc. Dar despre acest aspect important voi vorbi în altă postare.
Transpunând la situaţia lui Ioan Botezătorul, întemniţat în temniţa lui Irod, deci înainte de a muri, cuvintele din Matei 10,28, atunci acestea ar suna în felul următor: "Nu te teme de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide viaţa care este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu; ci teme-te mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi viaţa cea rea, vrăjmăşia spirituală şi trupul în gheenă".
De vreme ce pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu este necesară moartea noastră spirituală, înseamnă că prin moartea aceasta se are în vedere moartea sau răstignirea a ceva, altfel n-ar avea nici un sens ca Hristos să spună că este nevoie de o moarte în acest sens. E clar că e implicată o natură spirituală pe care noi o avem, moştenire de la diavolul.
"Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu." Coloseni 3,3.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu