Preoţia lui Melhisedec (III)

Înainte de a pătrunde mai adânc în cunoaşterea semnificaţiei corecte a adevărului că omul Melhisedec, care s-a întâlnit cu Avram, este fără părinţi, fără linie genealogică şi fără sfârşit al vieţii, să mergem mai departe în cunoaşterea celorlalte cerinţe pe care trebuia să le aibă atât preotul Melhisedec cât şi Marele Preot Isus Hristos. Toate aceste cerinţe se găsesc în Evrei 5,1-14.

A doua cerinţă este următoarea: "El poate fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi el este cuprins de slăbiciune". Evrei 5,2. Fiind om, prima cerinţă obligatorie pentru Melhisedec, el trebuie că s-a născut pe acest pământ. Şi aşa şi trebuie, întrucât nu poţi fi om fără să te naşti cum se nasc toţi oamenii. Asta înseamnă că eşti în mod obligatoriu cuprins de slăbiciune. În comparaţie cu corpurile îngerilor sau ale lui Adam şi Evei, înainte de a păcătui, corpurile omeneşti, în condiţiile păcatului, nu pot fi decât pline de slăbiciune. Şi aşa trebuie să fi fost şi cu Melhisedec. Însă este un aspect destul de interesant amintit în textul de mai sus, şi anume că el este îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi. Cu alte cuvinte, el are capacitatea de a-i înţelege pe cei care sunt neştiutori şi rătăciţi. Neştiutori şi rătăciţi cu privire la ce? Nu cu privire la o direcţie anume, nu cu privire la necunoaşterea faptului că nu ai auzit de oraşul cutare sau individul cutare pe care îl cauţi de atâta vreme. Nici măcar cu privire la necunoaşterea vreunei opere literare, deşi abia în vremea lui Avraam se descoperă scrisul. Trebuie să amintesc şi faptul că până la Moise, nu au existat sulurile Vechiului Testament, adevărul despre Dumnezeu fiind păstrat şi transmis pe cale orală sau prin tradiţie.

El, Melhisedec, trebuia să fie îngăduitor cu semenii lui neştiutori şi rătăciţi în ce priveşte adevărul Evangheliei, adevărul mântuitor al lui Isus Hristos. El era preot al Dumnezeului Preaînalt, ceea ce înseamnă că trebuia să cunoască adevărul lui Dumnezeu cu privire la mântuirea oamenilor, adevăr pe care avea datoria de a-l transmite semenilor săi. Ori Melhisedec chiar asta face. Ascultaţi: "Dumnezeu nu s-a lăsat niciodată fără martor pe pământ. Odinioară Melhisedec l-a reprezentat pe Domnul Isus Hristos în persoană, pentru a descoperi adevărul ceresc şi pentru a perpetua legea lui Dumnezeu". The SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1092, 1093. Deci, Melhisedec, potrivit acestui text, în zilele lui Avram, era un martor al lui Dumnezeu pe pământ, ce îl simboliza pe Hristos în persoană şi care, atunci, descoperea celor neştiutori şi rătăciţi adevărul lui Dumnezeu şi perpetuitatea legii lui Dumnezeu.

În timpurile acelea oamenii erau absolut neştiutori cu privire la calea corectă care duce spre cer. Este adevărat că Dumnezeu îl alesese pe Avram să fie ulterior părintele tuturor credincioşilor, dar până şi el se trăgea dintr-o familie care se îndeletnicea cu idolatria. Adevărul pe care-l ştia familia lui şi implicit Avram era întreţesut cu foarte multă tradiţie şi idolatrie, aşa că imaginea despre Dumnezeul lui Adam era destul de deformată şi întunecată. Din acest motiv, Avram a avut de atâtea ori de suferit de pe urma acestor concepţii şi învăţături false despre Dumnezeul creator. De pildă, l-a minţit pe faraonul Egiptului cu privire la soţia sa, şi-a luat o concubină pe lângă soţia sa, etc. Prin Avram, Dumnezeu nu putea oferi semenilor idolatri o cunoaştere corectă despre persoana Sa, cu atât mai mult cu cât El îl chemase pe Avram într-o ţară care s-a dovedit a fi locuită de oameni sălbatici, în sensul de cruzi, idolatri, poligami, oameni neştiutori şi rătăciţi în ce priveşte caracterul Dumnezeului creator.

Aşa se face că Dumnezeu avea nevoie de cineva care să fie un bun martor al Său, mai bun ca Avram, până când acesta avea să devină Avraam şi să-l socotească neprihănit, potrivit cu toată lumina pe care o avea el, iar acest martor a fost Melhisedec. Faptul că Avram, la întâlnirea cu el, nu se miră cine este, arată mai degrabă că şederea lui Melhisedec în zona respectivă a fost cu motiv bine întemeiat. Adică, vreau să spun că el era cunoscut ca un martor al lui Dumnezeu, preot, care dădea mărturie, verbal şi practic, cu viaţa pe care o trăia, în favoarea adevărului despre Dumnezeul creator. El era, dacă vă aduceţi aminte, vocea lui Dumnezeu în lume!

Noi suntem obişnuiţi cu Avram, ca fiind acela prin care Dumnezeu binecuvânta lumea la vremea aceea, nu şi cu Melhisedec însă. Adevărul e că lucrurile stau taman invers. Repet, Dumnezeu binecuvânta lumea prin Avram într-o măsură mică, în comparaţie cu Melhisedec, fiindcă tocmai de aceea l-a trimis, să-i fie martor şi voce pe pământ, până când Melhisedec dispare şi Biblia se ocupă numai de Avram care ulterior avea să devină Avraam neprihănitul, un adevărat martor al lui Dumnezeu pe pământ.

Melhisedec era nu numai un martor pentru Dumnezeu, ci şi preot, motiv pentru care era necesară o a treia cerinţă pentru ca Melhisedec să poată fi Melhisedec: "Şi, din pricina acestei slăbiciuni, trebuie să aducă jertfe atât pentru păcatele lui, cât şi pentru ale norodului". Evrei 5,3. Ca om, cu slăbiciuni, Melhisedec trebuie să fi fost un om păcătos înainte de a deveni şi de a fi, deci, calificat ca Melhisedec! Fiind păcătos, avea nevoie de ispăşire pentru păcatele sale. Evident ispăşirea, de altfel singura, se făcea numai în virtutea sângelui Mântuitorului, simbolizat prin sângele jertfei pentru păcat.

Înainte de instituirea sistemului preoţesc ce se desfăşura în cadrul cortului întâlnirii şi apoi în templul lui Solomon, fiindcă nu exista biserica sub forma poporului iudeu, orice cap al familiei era preot. Familia era deci considerată biserica al cărei preot era capul familiei, adică tatăl. Acest lucru poate fi probat cu istoria, dar mai cu seamă cu Biblia. Iov, care era contemporan cu Avraam, era preotul familiei sale. El aducea jertfă pentru familia sa, mai ales pentru fiii săi, "norodul". "Şi, după ce treceau zilele de ospăţ, Iov chema şi sfinţea pe fiii săi: se scula dis-de-dimineaţă şi aducea pentru fiecare din ei câte o ardere de tot. Căci zicea Iov: >Poate că fiii mei au păcătuit şi au supărat pe Dumnezeu în inima lor<. Aşa avea Iov obicei să facă." Iov 1,5. A se citi şi contextul sau versetele de dinaintea celui citat de mine.

Patriarhul Iov avea cunoştinţă despre adevărul lui Dumnezeu privitor la jertfa pentru păcat, din moment ce avea obiceiul să desfăşoare acest serviciu în familie. Fiindcă Melhisedec era vocea lui Dumnezeu pe pământ, la vremea aceea, în mod cert Iov trebuie să fi auzit acest glas, precum şi adevărul pe care îl făcea cunoscut Melhisedec, în calitate de reprezentant al Tatălui din cer. Va daţi seama ce influenţă a avut acest Melhisedec în vremea aceea, a lui Avraam şi Iov, din moment ce cunoştinţa adevărului a ajuns şi la Iov, şi în mod cert i-a întărit şi mai mult convingerea cu privire la jertfa pentru păcat! Mai mult, viaţa lui Iov devenise o mărturie vie, ca şi cea a lui Melhisedec, în favoarea biruinţei asupra păcatului, căci era curat la suflet, neprihănit. Ţineţi minte că vorbesc despre preoţia lui Melhisedec în contextul desăvârşirii. Iov a fost un astfel de rod al lucrării de scurtă durată a lui Melhisedec la vremea aceea.

Vedem, de asemenea, că Melhisedec, ca Melhisedec, preot fiind, şi trimisul lui Dumnezeu Tatăl totodată, aducea jertfe şi pentru norod. Din păcate nu avem informaţii vechi-testamentare în acest sens, însă nu ne putem îndoi de Cuvântul lui Dumnezeu, întrucât fiind preot trimis de Dumnezeu, el trebuie că a desfăşurat o activitate în acest sens în zilele acelea. Această cinste însă nu putea să şi-o ia singur. Ceea ce ne introduce către a patra cerinţă pentru a putea fi preot după rânduiala lui Melhisedec. Trebuie să subliniez şi faptul că Melhisedec nu este numai un nume, ci şi o titulatură, căci din acest ordin preoţesc, după cum vom vedea, vor face parte şi vor fi calificaţi toţi copiii lui Dumnezeu mântuiţi prin sângele lui Isus Hristos! Aşadar, iată cea de-a patra cerinţă: "Nimeni nu-şi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron. Tot aşa şi Hristos, nu şi-a luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel ce I-a zis: >Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut<. Şi, cum zice iarăşi într-alt loc: >Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec<." Evrei 5,4-6.

În împărăţia lui Dumnezeu nimeni nu-şi poate lua singur cinstea de a-şi alege o poziţie. Poziţia ocupată de fiecare fiinţă cerească şi, la fel, poziţia ocupată de copiii lui Dumnezeu pe pământ născuţi din nou, nu este dată de talentele proprii, de sforţările personale, de planurile pe care le pun la cale, ci de calificarea pe care Dumnezeu o pretinde din partea lor, numită chemarea lui Dumnezeu. Calificarea respectivă este dată şi susţinută numai prin ascultare de bunăvoie de legea lui Dumnezeu sau supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu, prin spiritul de abnegaţie şi prin credinţa care lucrează prin iubire. "Voi sunteţi trupul lui Hristos, şi fiecare, în parte, mădularele lui. Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, prooroci; al treilea, învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, şi vorbirii în felurite limbi. Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt prooroci? Toţi sunt învăţători? Toţi sunt făcători de minuni? Toţi au darul tămăduirilor? Toţi vorbesc în alte limbi? Toţi tălmăcesc? Umblaţi dar după darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună." 1Corinteni 12,27-31.

Din păcate, oamenii au ajuns să se aleagă singuri în diferitele posturi ale bisericii, în timp ce, prin preoţia lui Melhisedec, Dumnezeu ne întăreşte încă o dată faptul că alegerea sau chemarea este a Sa, în sensul că sunt dispus să ascult pe deplin de voinţa divină, fapt care mă califică de la sine pentru cea mai potrivită lucrare printre oameni şi, mai ales, pentru cer. Cinstea nu ne-o luăm singuri, ci ne este dată de Dumnezeu. Ioan Botezătorul nu şi-a luat singur cinstea de a boteza sau de a fi vocea lui Dumnezeu pe pământ în vremea Mântuitorului, ci i-a fost dată de Dumnezeu. La fel este adevărat cu privire la toţi profeţii adevăraţi ai lui Dumnezeu.

De observat că nici măcar Mântuitorul nostru nu şi-a luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o are de la Tatăl. De altfel prin această a patra cerinţă este introdus Hristos ca Acela care, dacă trebuia să devină Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, trebuia să împlinească tot ceea ce era necesar în acest scop. Suntem învăţaţi foarte clar că El, pentru a deveni Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, trebuia să se nască, să se întrupeze pe pământ, luând chipul omului şi împlinind toate cerinţele pe care le-a împlinit şi Melhisedec, despre care am vorbit până acum. Vom vedea aceasta în paşii care urmează să-i facem mai departe.