Mai mult despre vrăjmăşie

Păcatul nu este, prin urmare, numai un simplu intrus, ci este cu desăvârşire un stăpân care face din noi robii lui. Acest intrus unit cu natura omenească îl face chiar un trup al păcatului ce trebuie nimicit, nimicit în sens spiritual, se înţelege. Vezi Romani 6,6. Această idee de omorâre a vrăjmăşiei este întâlnită şi la alţi autori creştini, care au făcut din Biblie autoritatea supremă în ce priveşte cunoştinţa adevărului. De asemenea, după cum am văzut, ideea de moarte sau de răstignire ori omorâre a acestei vrăjmăşii este firul roşu ce străbate epistola lui Pavel către romani. De ce este absolut necesară moartea acesteia? Deoarece am fost despărţiţi de viaţa lui Dumnezeu, iar pentru a fi sau a deveni iarăşi copiii lui Dumnezeu trebuie să căpătăm ceea ce de la Adam nu puteam primi, adică însăşi natura divină a Mântuitorului.

     "Prin păcat, am fost despărţiţi de viaţa lui Dumnezeu. Sufletele noastre sunt paralizate. Prin noi înşine, nu suntem în stare să trăim o viaţă sfântă, cum nici omul neputincios nu era în stare să meargă. Mulţi îşi dau seama de starea lor de slăbiciune şi doresc acea viaţă spirituală care să-i aducă în armonie cu Dumnezeu; în zadar ei se luptă să o câştige. În disperare, ei strigă: >O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?< (Romani 7,24)." Hristos Lumina Lumii, cap. Betesda şi Sinedriul, par. 8.

Omul care strigă cu disperare după eliberare sau izbăvire este întotdeauna omul care se ştie încolţit de cineva sau de ceva, este omul, în cazul celui din Romani 7, care se află în robia cuiva, care e stăpânit de ceva ce face din el sclavul acelui lucru! Omul care e aproape să se înece, fiind încolţit de ape, şi mai ales dacă sunt învolburate şi învârtejate, va striga după eliberare, căci viaţa îi este pusă în pericol. Omul din Romani 7 se ştie cu viaţa în pericol, îşi dă seama că nu e liber, că este înstăpânit de o putere colosală, peste puterile lui de a scăpa de ea. Mai simplu, el îşi dă seama că nu este în armonie cu Dumnezeu, pentru că s-a născut despărţit de viaţa lui Dumnezeu, singura care-l îndreptăţeşte înaintea cerului!
    
     "Dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, noi putem avea libertate, Când viaţa devine de nesuportat din cauza robiei păcatului, tocmai atunci trebuie să avem speranţă, căci aceasta ne conduce la următoarea întrebare: >O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?...<. Romani 7,24. Notaţi faptul că există eliberare. >Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!...< Romani 7,25. Hristos a venit pentru ca noi să putem avea viaţă, iar când noi suntem atât de bolnavi din cauza acestui trup de moarte, încât suntem dispuşi să murim ca să scăpăm de el, atunci e momentul să ne predăm lui Hristos şi să murim în El; căci împreună cu noi moare şi trupul păcatului. Apoi, suntem înviaţi împreună cu Hristos pentru a umbla în înnoirea vieţii, însă Hristos, care nu este slujitor al păcatului, nu va învia şi trupul păcatului; aşa că acesta este nimicit iar noi suntem liberi. E. Waggoner, Bible Studies on the Book of Romans, Studiul 11, par. 40.

Moartea vrăjmăşiei aduce cu sine armonia cu Dumnezeu, pacea. Ca atare, oricine este stăpânit de această vrăjmăşie, nu poate avea pace şi linişte sufletească, ci întotdeauna va striga cu disperare după izbăvire din robia în care se găseşte. Următoarele cuvinte sunt poate cele mai frumoase cu privire la distrugerea vrăjmăşiei sau a firii pământeşti:

     "Acum, Romani 8,6.7: >Fiindcă a fi stăpânit de firea pământească este moarte<. Care este condiţia acelui om care are doar firea sau mintea pământească? [Adunarea: >Moarte<]. >... pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă firea pământească este ÎN vrăjmăşie cu Dumnezeu.< [Adunarea: >Nu, este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu<]. Nu! Ea nu este în vrăjmăşie cu Dumnezeu, ci este chiar vrăjmăşia în persoană. Este >vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu< până ce omul nu se converteşte, nu-i aşa? [Adunarea: >Nici nu se poate supune<]. Nu se poate supune? Nu poate Dumnezeu să facă în aşa fel, încât acea fire pământească să se supună legii lui Dumnezeu? [Adunarea: >Nu<]. Cum aşa? Nu poate Dumnezeu să facă în aşa fel, încât acea fire pământească din tine şi din mine - mintea pământească - nu poate El s-o facă să se supună legii Sale? [Adunarea: >Nu<]. Ce este această minte? Este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Nu poate transforma Domnul această vrăjmăşie împotriva Lui în iubire faţă de El? [Adunarea: >Nu<].
     Aici este cheia; dacă ea ar fi în vrăjmăşie, atunci ar putea fi împăcată, fiindcă lucrul care o face să fie în vrăjmăşie ar fi chiar sursa problemei. Din acest motiv, îndepărtarea sursei problemei ar face ca lucrul care se află în vrăjmăşie să poată fi împăcat. Noi suntem în vrăjmăşie; însă atunci când Hristos îndepărtează vrăjmăşia, noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu. În ce priveşte chestiunea legată de firea pământească, nu există absolut nimic care să o facă în vrăjmăşie, ci ea este chiar vrăjmăşia în persoană. Aceasta este rădăcina.
     În acest caz, ea nu poată fi supusă legii lui Dumnezeu. Singurul lucru care poate fi făcut cu ea este acela de a fi distrusă, dezrădăcinată, îndepărtată, nimicită. A cui fire [minte] este? [Adunarea: >A lui Satana<]. Este mintea eului, adică mintea lui Satana. Ce poate face, deci, un om pe calea neprihănirii? Ce poate fi făcut în el chiar şi pe calea neprihănirii, câtă vreme această fire se găseşte în el? [Adunarea: >Nimic<]." A.T. Jones, 1893 General Conference Bulletin, pag. 260.

Deci, vrăjmăşia din noi este mintea sau firea lui Satana. De aceea stă foarte liniştit când un om devine membru al unei biserici, ştiind că acesta habar nu are că în el se află intrusul care răspunde totdeauna la ispitele lui Satana, în ciuda faptului că acesta poate cunoaşte toată teoria adevărului, toată doctrina bisericii respective sau chiar părţi din Biblie pe de rost, etc. Această vrăjmăşie este în totalitate împotriva lui Dumnezeu şi se dă pe faţă foarte bine în persoana ateilor, dacă pot fi numiţi atei, a celor care urăsc alte religii decât religia lor, a oamenilor de ştiinţă care încearcă să demonstreze inutilitatea existenţei lui Dumnezeu, precum şi a altora de felul acesta. Dar, când mintea unui om, din cauza necazurilor, poate a sărăciei sau a întovărăşirii cu nişte oameni religioşi, primeşte teoria adevărului, intrusul sau vrăjmăşia nu-şi mai declară făţiş împotrivirea, ci o cosmetizează prin cuvinte creştine, prin comportament moral, prin mergerea la biserică, prin participarea la serviciile religioase, prin contribuţii băneşti, prin misiune. Omul cu o astfel de minte este convertit din punct de vedere intelectual, exact ca omul din Romani 7. El poate cunoaşte toată teoria adevărului, totul despre Sabat, zecime, starea morţilor, sanctuarul ceresc, etc., dar ceea ce nu ştie e faptul că nu cunoaşte caracterul lui Dumnezeu şi implicit iubirea Lui care transformă omul după chipul şi asemănarea Lui.

     "Fără Duhul lui Dumnezeu, numai cunoaşterea Cuvântului Său nu este de nici un folos. Teoria adevărului, neînsoţită însă de Duhul Sfânt, nu poate reînviora sufletul şi nici sfinţi inima. Cineva poate cunoaşte foarte bine poruncile şi făgăduinţele Bibliei, dar dacă Duhul lui Dumnezeu nu întipăreşte adevărul în inima, caracterul nu va fi transformat. Fără iluminarea Duhului Sfânt, oamenii nu vor fi în stare să distingă adevărul de rătăcire, şi vor cădea sub ispitele iscusite ale lui Satana." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 9.

Aici este descoperit un adevăr trist, dar adevărat. Un om creştin, religios, poate cunoaşte toată Biblia şi implicit tot adevărul descoperit şi fără Duhul lui Dumnezeu!!! Fără Duhul lui Dumnezeu în el, adică Duhul lui Dumnezeu ca prezenţă interioară în om, care-l umple cu harurile divine. Orice descoperire din această lume, care a avut ca scop progresul omenirii şi implicit cunoaşterea, indiferent de domeniu, este opera Duhului Sfânt! Când cineva primeşte adevărul, această lucrare este opera Duhului Sfânt, dar din afara lui, nu în el. Duhul Sfânt poate lucra în favoarea omului din afara acestuia, şi astfel el poate primi cunoştinţa adevărului. Însă ceea ce primeşte este doar o teorie întrucât omul nu-şi cunoaşte încă adevărat nevoie: moartea! Scopul Duhului Sfânt este acela de a lucra asupra minţii lui zi de zi, dacă i se permite, pentru a fi adus să-şi cunoască adevărata nevoie, moartea şi învierea împreună cu Hristos la o viaţă nouă. Prin urmare, el are nevoie de umplerea sufletului cu Duhul Sfânt! Numai că omul, aşa cum face majoritatea, se opreşte exact acolo unde nu trebuie, gândind că simpla cunoaştere a teoriei adevărului înseamnă a deveni copil al lui Dumnezeu.

Acum vine următoarea întrebare: Cum ar putea Duhul Sfânt să locuiască într-un om alături de vrăjmăşia care este împotriva lui Dumnezeu? Acest lucru este o imposibilitate, căci Isus spunea că omul nu poate sluji la doi stăpâni!

Observaţi, vă rog, că Duhul Sfânt trebuie să întipărească adevărul în inimă, iar El nu poate face aceasta din afara individului! Întipărirea adevărului trebuie să poarte amprenta şi, totodată, prezenţa Duhului Sfânt în inimă, adică în minte. Ca să facă acest lucru trebuie ca vrăjmăşia să fie îndepărtată, altfel cum ar putea întipări ceva într-un loc care este ocupat de altcineva? Aduceţi-vă aminte de tabloul căsătoriei folosit de Pavel. Femeia nu putea aduce acasă al doilea soţ, din moment ce era căsătorită cu un altul. Mai mult, legea nici nu-i permite aceasta. Cum ar fi, totuşi, ca femeia respectivă să fi adus acasă al doilea soţ sau bărbat, şi să trăiască "liniştită" şi în "pace" cu doi bărbaţi? Locul de soţ era ocupat de bărbatul ei, rău şi stăpânitor. Tot astfel, cum ar putea Duhul Sfânt să ocupe locul vrăjmăşiei dacă aceasta nu este îndepărtată şi nimicită?  Cum să-şi ocupe Hristos locul de Soţ, care şi l-a recâştigat prin jertfa Sa, atâta vreme cât locul respectiv este ocupat de altcineva? Nu este firesc să plece vechiul soţ şi să vină noul soţ în locul lui?

În citatul pe care-l voi reda mai jos, autorul vorbeşte despre creştinii care au consideraţie pentru adevăr, chiar îl iubesc, dar care nu sunt născuţi din nou şi, deci, nu sunt ai lui Hristos. Este întocmai tabloul, poate cel mai fidel tablou, care scoate în evidenţă starea lumii creştine şi, mai ales, starea celor care cunosc toată teoria adevărului dar care duc lipsă de lucrarea şi prezenţa Duhului Sfânt în interiorul fiinţei lor.

     "Cei reprezentaţi prin fecioarele nechibzuite, nu sunt ipocriţi. Ei au consideraţie faţă de adevăr, l-au apărat şi l-au susţinut. Unii ca aceştia se simt atraşi către cei care cred adevărul, dar nu s-au supus cu totul lucrării Duhului Sfânt. Ei n-au căzut pe Stânca, Isus Hristos, şi n-au lăsat ca firea lor cea veche să fie sfărâmată. Această clasă de credincioşi sunt înfăţişaţi de asemenea prin auzitorii reprezentaţi prin pământul stâncos. Ei primesc foarte repede Cuvântul dar dau greş în asimilarea principiilor lui. Influenţa Cuvântului nu este durabilă Duhul lucrează asupra inimii omului, în măsura în care acesta doreşte şi consimte ca Duhul să sădească în el o natură nouă, dar cei reprezentaţi prin fecioarele neînţelepte au fost mulţumiţi cu o lucrare superficială. Ei nu cunosc pe Dumnezeu. N-au studiat caracterul Lui, n-au avut comuniunea cu El, deci ei nu cunosc, nu ştiu cum să se încreadă în El, cum să privească la El şi să trăiască. Slujirea lor înaintea lui Dumnezeu degenerează în formalism: >Stau înaintea ta ca popor al meu, ascultă cuvintele tale, dar nu le împlinesc, căci cu gura vorbesc dulce de tot, dar cu inima umblă după poftele lor<. Ezechiel 33,31." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 10.

Ce înseamnă să fi supus cu totul lucrării Duhului Sfânt? Înseamnă să cazi pe Stânca mântuirii. Şi încă ceva, foarte, foarte important. Înseamnă să laşi firea ta veche să fie sfărâmată, adică răstignită, nimicită, eradicată. Aceasta este soluţia Evangheliei la problema păcatului stăpânitor!!! Firea cea veche, omul cel vechi, firea pământească, trupul păcatului, legea păcatului sau natura păcatului trebuie sfărâmată, pentru că numai astfel locul ei poate fi ocupat de natura lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt. Aceasta este realitatea ce trebuie înţeleasă de orice creştin care doreşte să fie mântuit. Calea mântuirii este înţelepciune.

Acel cuvânt al inspiraţei încă mai spune ceva. Că dacă Duhului Sfânt i s-ar permite să-şi ducă la capăt lucrarea începută asupra minţii, adică dacă omul nu s-ar mulţumi doar cu teoria adevărului şi ar consimţi şi chiar ar permite Duhului Sfânt să sădească în el o natură nouă, atunci ar afla naşterea din nou şi ar deveni robul lui Hristos! Ce este această natură nouă? Este natura lui Hristos care ne e oferită, în dar, prin lucrarea Duhului Sfânt în inimă. Ea este numită de inspiraţie o natură nouă, ceea ce înseamnă că dacă Duhul Sfânt sădeşte o natură nouă, atunci El o face într-un loc unde mai înainte se găsea o natură veche!!! Nu poţi pune ceva nou undeva unde mai înainte nu a existat nimic, fiindcă altfel ar trebui să pui doar ceva, dar nu ceva nou! Noul totdeauna ia locul vechiului, de-aia se numeşte nou. Oare nu ne spune Pavel că cele vechi s-au dus şi că acum toate s-au făcut noi! "Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi." 2Corinteni 5,17.

Omul care încă mai are vrăjmăşia nu-l cunoaşte pe Dumnezeu şi, de aceea, nu ştie cum să se încreadă în El, cum să privească la El şi cum să trăiască! Cum să trăiască în neprihănire ca un om născut din nou, asta e ideea! Toate neînţelegerile din biserici îşi au izvorul în această vrăjmăşie, toate încurcăturile din biserici sunt provocate de oameni care sunt stăpâniţi de această vrăjmăşie, căci din moment ce ei nu sunt în armonie cu Dumnezeu, cum ar putea fi în armonie unul cu celălalt, chiar dacă ar avea şi păreri diferite? Aceasta este şi va fi, de altfel, caracteristica vremurilor noastre. "Apostolul Pavel subliniază faptul că aceasta va fi caracteristica deosebită a acelora care vor trăi chiar înaintea revenirii Domnului Hristos. El spune că >în zilele din urmă vor veni vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine... iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea<." 2Timotei 3,1-5. Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 10.

Prin urmare, "Nu este nici o siguranţă pentru acela care are o religie legalistă, o formă de evlavie. Viaţa de creştin nu este o modificare sau o îmbunătăţire a celei vechi, ci o transformare a firii. Se produce moartea faţă de eu şi faţă de păcat şi o viaţă cu totul nouă. Schimbarea aceasta nu se poate produce decât prin lucrarea puternică a Duhului Sfânt." Hristos Lumina Lumii, cap. Nicodim, par. 12.

Viaţa cea nouă este sădită de Duhul Sfânt numai acolo unde nu mai există păcatul stăpânitor, eul lui Satana.