marți, 8 ianuarie 2013

Idealul lui Dumnezeu (III)

Idealul lui Dumnezeu ar trebui să devină constanta creştinului născut din nou. Viaţa lui Enoh o dovedeşte din plin. Nu a avut nimic diferit de noi, cu excepţia staturii fizice, căci era cu mult mai înalt decât oamenii de astăzi. Cu toate acestea, viaţa lui a fost un model pentru fiecare dintre noi şi, totodată, o dovadă incontestabilă cu privire la ce poate face Dumnezeu în noi şi pentru noi.

Motorul vieţii lui morale şi spirituale a fost dragostea lui Dumnezeu. Aceeaşi autoare creştină, despre care am pomenit în întâia mea postare, scrie următoarele:

     "Dragostea infinită şi insondabilă a lui Dumnezeu prin Hristos a devenit zi şi noapte subiectul meditaţiei sale." Patriarhi şi profeţi, cap. Set şi Enoh, par. 13.

Dragostea lui Dumnezeu, caracterul Lui, au devenit subiect al meditaţiei sale. Mai mult, l-a impresionat extraordinar de mult faptul că Dumnezeu urma să-şi dea Fiul preaiubit drept jertfă în favoarea mântuirii pământenilor. Dumnezeu l-a câştigat sufleteşte, iar Enoh a căutat, după naşterea fiului său, să fie într-o cât mai strânsă legătură cu Dumnezeu. Şi a fost. El a umblat cu Dumnezeu timp de trei sute de ani şi, identificându-se atât de mult cu Hristos şi cu trăirea specifică cerului, a fost ridicat la cer. Nici n-avea cum să se întâmple altfel, întrucât fiecare impuls al inimii, voinţa şi dorinţele sale erau strâns legate de dragostea lui Dumnezeu, erau îmbibate de harul divin, musteau de viaţă divină.

Toate acestea au avut loc în viaţa lui pământească, întrucât "Inima sa era în armonie cu voinţa lui Dumnezeu; căci >merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiţi?< (Amos 3,3)". Patriarhi şi profeţi, cap. Set şi Enoh, par. 15. Ce urmări a avut această armonie cu voinţa lui Dumnezeu? "Credinţa lui Enoh devenea mai puternică şi dragostea sa mai vie, pe măsură ce veacurile se scurgeau." Patriarhi şi profeţi, cap. Set şi Enoh, par. 15.

Ce poate presupune o astfel de umblare cu Dumnezeu care te conduce să trăieşti o viaţă împlinită de biruinţă asupra păcatului, o viaţă care să fie reflectarea vieţii lui Dumnezeu pe pământ, desigur în sferă umană? Trebuie să accentuez faptul că o persoană ca Enoh, care trăia o astfel de viaţă, era o persoană păcătoasă, cu înclinaţii naturale spre păcat, cu multele slăbiciuni şi dorinţe ale trupului, etc. Sfinţirea vieţii nu face dintr-un om un sfânt care este imposibil să mai păcătuiască sau care se află în afara păcatului. Oamenii sfinţi, ca Enoh, s-au născut păcătoşi şi nu pot pretinde niciodată că sunt fără păcat, în sensul că sunt în afara sferei de acţiune a acestuia, a ispitelor acestuia, că au ajuns până acolo încât orice ar face şi ar zice păcatul nu se mai poate lipi de ei, precum apa de gâscă. Ci oamenii sfinţiţi prin harul lui Dumnezeu, care umblă continuu cu Dumnezeu, nu se mai află sub stăpânirea păcatului, nu mai aleg să cadă în mod conştient sub jugul acestuia; ei sunt şi trăiesc practic ca nişte biruitori asupra tuturor păcatelor mărturisite şi părăsite.

Mulţi oameni sfinţi ai lui Dumnezeu, în trecut, au avut în continuare necunoscute interioare neştiute niciodată de ei, fiindcă n-au avut ocazia de a fi date pe faţă, dar care n-au fost socotiţi păcătoşi care nu merită cerul, întrucât sângele lui Hristos a fost ca un acoperământ, ca un scut de protecţie pentru ei făcând ispăşire în dreptul lor. Ceea ce vreau să spun este că toate acele necunoscute ale lor, în care au predominat obiceiuri şi idei greşite cărora nu li s-a dat curs şi să se exprimă astfel sub formă de păcate, nu au mânjit viaţa lor de biruinţă asupra tuturor păcatelor mărturisite de ei şi părăsite, căci acest lucru este imposibil din punct de vedere moral. Nu poţi socoti pe cineva vinovat de un lucru despre care nu are habar şi nu ştie că, în sine, e greşit, şi cu atât mai mult pe care nu l-a săvârşit niciodată.

De pildă, Ioan Botezătorul a avut ideea greşită că împărăţia lui Dumnezeu va fi stabilită de Mesia pe pământ prin distrugerea romanilor. El nu a înţeles că Mesia venise să stabilească mai întâi împărăţia harului sau a milei divine printre oameni, adică în inimile lor. Din cauza acestei idei greşite el nu a înţeles rolul lui Mesia. În mintea lui erau înrădăcinate idei greşite cu privire la rolul lui Mesia şi lucrarea acestuia. Însă acest fapt în sine nu l-a condus să săvârşească păcat. Adică faptul că o necunoscută din viaţa lui, în care predomina idea greşită cu privire la lucrarea lui Mesia, a rămas nerezolvată, căci el avea să moară violent din cauza lui Irod, nu l-a făcut pe Ioan Botezătorul să devină şi nici să fie socotit de Dumnezeu păcătos. Practic el nu s-a lăsat învins de acea idee şi determinat sa procedeze într-un fel care să-l fi făcut să păcătuiască. A acceptat în schimb să se micşoreze, iar Mesia să crească.

Sfinţirea biblică are de a face cu întreaga noastră viaţă morală şi spirituală, cu spiritul şi cu trupul nostru. Ca atare, umblarea cu Dumnezeu priveşte viaţa noastră sub toate aspectele ei. Dar în ce consta umblarea lui Enoh cu Dumnezeu? Ce presupunea o astfel de umblare?

     "Umblarea lui Enoh cu Dumnezeu n-a fost în transă sau în viziune, ci în toate îndatoririle zilnice ale vieţii sale. El n-a devenit un pustnic, izolându-se complet de lume, căci el avea o lucrare de făcut pentru Dumnezeu în această lume. În familie şi în legăturile sale cu oamenii, ca soţ şi tată, ca prieten şi ca cetăţean, el a fost slujitorul dârz şi de neclintit al lui Dumnezeu." Patriarhi şi profeţi, cap. Set şi Enoh, par. 14.

Viaţa creştină potrivit idealului lui Dumnezeu este o viaţă care va năpădi toate îndatoririle zilnice ale vieţii noastre. Înseamnă a arăta că viaţa lui Dumnezeu se desfăşoară înaintea oamenilor prin intermediul trupului păcătos şi al întregii personalităţi şi individualităţi umane însumate în creştinul născut din nou!

Când principiile sănătoase şi puternice ale adevărului divin, prezentat în Sfintele Scripturi, vor fi bine înţelese şi practicate în viaţa de toate zilele, în absolut toate domeniile, vom putea da mărturie clară în favoarea umblării cu Dumnezeu şi a idealului divin pentru toţi oamenii!

    "Enoh a fost un om al unei minţi puternice şi foarte cultivate, cum şi al unor vaste cunoştinţe; el a fost onorat cu descoperiri speciale din partea lui Dumnezeu; şi totuşi, aflându-se într-o continuă comuniune cu cerul, având totdeauna înaintea sa simţământul măreţiei şi desăvârşirii divine, el a fost unul dintre cei mai umili oameni. Cu cât era mai strânsă legătura lui cu Dumnezeu, cu atât mai profund era simţământul slăbiciunii şi nedesăvârşirii sale." Patriarhi şi profeţi, cap. Set şi Enoh, par. 14.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu