Idealul lui Dumnezeu (IV)

Idealul lui Dumnezeu trebuie că are de a face cu viaţa practică, altfel nu-şi are rostul. Viaţa lui Enoh o demonstrează din plin. Viaţa trăită de Enoh a fost o viaţă desăvârşită, o viaţă practică. Desăvârşirea biblică are de a face, deci, cu viaţa morală şi spirituală a omului, nu cu trupul său, întrucât acesta din urmă va fi desăvârşit când ne va fi dat la venirea lui Isus pe norii cerului. Scopul lui Dumnezeu prin cortul întâlnirii şi al templului iudaic de mai târziu a fost acela de a-i învăţa pe oameni cum să ajungă şi să trăiască, prin Hristos, desăvârşiţi pe pământ în condiţile păcatului.

Dar pentru a trăi o viaţă virtuoasă, asemenea lui Hristos, trebuie ca izvorul păcatului să fie întrerupt în inimile credincioşilor. Păcatul este o putere, o forţă care nu poate fi eliminată decât printr-o o altă putere şi mai mare decât păcatul, iar această putere este Evanghelia sau puterea lui Dumnezeu. Cei ce trăiesc Evanghelia pricep ce spun. Rostul serviciilor din cadrul cortului întâlnirii sau a sanctuarului, ca să folosesc un alt termen, era acela de a arăta că păcatul trebuie eliminat din inimile credincioşilor. Mai avea ca scop, de asemenea, să arate că aşa cum Dumnezeu locuia în interiorul sanctuarului, tot astfel intenţiona să locuiască deplin în inimile credincioşilor, lecţie care le-a scăpat evreilor şi majorităţii creştinilor, în termeni practici.

Întorcându-mă la Enoh, aş dori să subliniez faptul că el nu a făcut paradă de modul cum trăia, adică cu Hristos şi numai cu Hristos. Nu se uita în urmă să vadă cât de bine a trăit ieri în comparaţie cu alaltăieri. De asemenea, nu trăia cu înfrigurare că poate cumva o păcătui fără să ştie, fără să-şi dea seama cum. Un creştin născut din nou nu are astfel de ticuri, fiindcă el priveşte la Hristos necontenit. El ştie că, după naşterea din nou, are multe, foarte multe lucruri de îndreptat, foarte multe necunoscute, sub formă de idei şi teorii greşite, ce trebuie îndreptate sau chiar eliminate unele dintre ele. Acestea sunt nedesăvârşirile lui, nu păcate care-l stăpânesc şi el ştie acest lucru, câtă vreme nu dă curs acelor idei şi teorii greşite cum au făcut ucenicii în camera de sus.

Desăvârşirea interioară priveşte doar viaţa spirituală şi morală, o viaţă care îşi găseşte izvorul în natura divină a lui Hristos oferită creştinului născut din nou. Această viaţă este desăvârşită în fiecare etapă de dezvoltare a ei, de la primirea ei la naşterea din nou şi până la sigilarea definitivă a credinciosului care, în acest stadiu, nu mai are nevoie de Mijlocitor. Gândiţi-vă la o sămânţă. În stadiul ei de sămânţă conţine tot ce trebuie pentru dezvoltarea viitorului copac şi, ca atare, este desăvârşită. Când este pusă în pământ, germinează datorită condiţiilor prielnice ce favorizează acest fapt, adică pământ, ploaie, căldură, mineralele din sol. În stadiul de germinare sămânţa respectivă este desăvârşită, doar că trece printr-o altă etapă de dezvoltare. Apoi iese din pământ ca un fir plăpând la început. În acest stadiu, firul, ce anterior era o sămânţă, este desăvârşit. Mai apoi devine pomişor, iar în final devine pom în toată regula. În toate aceste etape de dezvoltare sau creştere sămânţa noastră, care a prins alte chipuri şi a devenit copac în cele din urmă, a fost desăvârşită.

Tot astfel se petrec lucrurile şi cu viaţa sau natura spirituală pe care o primim de la Hristos la naşterea din nou. Evident, fiind natura Lui, ea este desăvârşită. Aceasta este practic sămânţa care trebuie să crească şi să ne facă astfel să ajungem oameni maturi în toată plinătatea lui Hristos! Dar ca să crească este nevoie de condiţii prielnice. Una, şi cea mai importantă, este ploaia, în cazul nostru Duhul Sfânt, căci El ne aduce această natură spirituală şi rămâne în noi atâta vreme cât nu păcătuim. Însă numai Duhul Sfânt nu este suficient, fiindcă este nevoie şi de aportul omului. În acest caz vorbim despre rugăciune, hrănirea cu sau studierea Cuvântului lui Dumnezeu şi credinţă, credinţa lui Isus. Apoi mai este nevoie şi de o continuă atenţie sau grijă ca, în baza celor însuşite zi de zi, să putem discerne ispita în toate formele ei, dacă se poate.

La început, când am primit naşterea din nou, suntem copiii care se hrănesc cu laptele duhovnicesc. În acest stadiu de copii născuţi din nou suntem desăvârşiţi. Însă nu trebuie să rămânem în acest stadiu de dezvoltare, căci altfel ne vom stinge. Noi trebuie să creştem la plinătatea staturii lui Isus Hristos, lucru care se desfăşoară pe toată perioada cât trăim pe acest pământ.

Prin toate aceste stadii de dezvoltare a trecut Enoh, fiindcă tot vorbim despre el. În fiecare etapă de dezvoltare a caracterului, în baza naturii divine a lui Hristos primită la naşterea din nou, el a fost desăvârşit, fiindcă a ştiut să-şi facă partea lui în această şcoală a desăvârşirii. Prin urmare, umblarea lui cu Dumnezeu a fost fără cusur, fiind un reprezentant viu al adevărului primit de la Dumnezeu în lumea antediluviană care şi-a deprins mintea zi de zi să mediteze la caracterul lui Hristos! Care este rostul cugetării sale la caracterul lui Hristos? Acela de a se apropia cât mai mult de chipul lui Isus pentru a discerne clar desăvârşirea Lui nepătată aşa încât să-şi vadă mai bine nedesăvârşirile personale, tocmai ca să le poată îndrepta.

Aş dori să subliniez faptul că omul lui Dumnezeu, care trăieşte o astfel de viaţă biruitoare, are de dus luptele sale în fiecare zi! Nu este lupta cu păcatul, ci este lupta cu ispita, care nu-i păcat, cu înclinaţiile sale naturale spre păcat şi cu multele obiceiuri şi idei greşite care-i sunt descoperite. El trebuie să-şi ţină în supunere trupul, căci, o dată cu naşterea din nou, este stăpânul lui, deoarece voinţa şi-a câştigat dreptul de a avea autoritate asupra corpului prin eliminarea omului cel vechi. Înainte de experienţa naşterii din nou voinţa, ce-i drept, putea decide, dar nu putea face, fiindcă nu avea nici puterea şi nici autoritatea de a o face întrucât se afla sub stăpânirea omului cel vechi sau a firii pământeşti. Vezi Romani 7.

     "Acela care se luptă cu ispitele zilnice, biruind pornirile lor păcătoase şi stăruind după sfinţenia inimii şi a vieţii, nu ridică nici o pretenţie îngâmfată de sfinţenie. Ei flămânzesc şi însetează după neprihănire. Păcatul pare în ochii lor peste măsură de păcătos." Sfinţirea vieţii, cap. Adevărul în contrast cu teoriile false, subcap. Puterea sentimentului în locul raţiunii, par. 2.

Mai este un aspect foarte important privitor la oamenii care trăiesc în sfinţenie sau desăvârşit, conform cu idealul lui Dumnezeu, şi anume că ei nu-şi dau seama de propria evlavie şi bunătate întrucât ceea ce trăiesc şi cum trăiesc a devenit ceva absolut firesc pentru ei. De aceea, când un astfel de om este întrebat dacă e desăvârşit şi sfânt, nu va răspunde niciodată afirmativ la întrebare, tocmai fiindcă nu-şi dă seama de propria evlavie. El nu are în vedere propria persoană zi de zi, ca să vadă cum stă faţă de semeni, ci interesul lui primordial este de a privi necontenit la Hristos şi de a-şi compara propria persoană totdeauna cu Hristos, ceea ce-l face mereu să se vadă plin de nedesăvârşiri, care, spuneam mai sus, nu sunt păcate. Şi sunt nevoit să subliniez că aceasta este atitudinea corectă a acestor oameni.

     "Un om sănătos, care este în stare a-şi îndeplini datoriile vieţii sale, şi care îşi face lucrul zi după zi, care are mintea sănătoasă şi prin ale cărei vene circulă un sânge sănătos, nu cheamă pe orice om pe care-l întâlneşte să vadă cât de sănătos e corpul său. Sănătatea şi vigoarea sunt condiţiile naturale ale vieţii sale şi, de aceea, puţin îşi dă seama că se bucură de un dar aşa de bogat.
      Întocmai aşa este şi cu un om neprihănit cu adevărat. El nu-şi dă seama de propria sa bunătate şi evlavie. Principiul religios a devenit izvorul vieţii şi purtării sale şi pentru el e tot aşa de firesc a aduce roadele Spiritului, ca şi pentru un smochin de a face smochine, sau ca şi pentru un trandafir de a înfăţişa flori de trandafir. Firea sa este atât de îmbibată de iubire de Dumnezeu şi de semenii săi, încât săvârşeşte faptele lui Hristos cu o inimă voioasă.
     Toţi cei ce vin în sfera lui de influenţă fac cunoştinţă cu frumuseţea şi cu parfumul plăcut al vieţii sale creştine, deşi el nu-şi dă seama de acesta, pentru că este în armonie cu deprinderile şi înclinaţiile sale. El se roagă pentru luminarea divină şi are plăcere a umbla în acestă lumină. Mâncarea şi băutura sa este de a face voia Tatălui său ce-ceresc. Viaţa sa este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu; şi totuşi el nu se mândreşte cu aceasta şi nici nu-şi dă seama de ea." Sfinţirea vieţii, cap. Adevărul în contrast cu teoriile false, subcap. Aducerea de roade, par. 1-3.

Nu se mai poate aduga nimic la cuvintele de mai sus. Ele spun totul cu privire la purtarea şi felul de a fi al creştinului sfinţit prin harul lui Dumnezeu, care trăieşte desăvârşit aşa cum a trăit şi Dascălul său pe acest pământ, Isus Hristos.