Vinovăţie şi condamnare

Este util să pătrundem şi mai mult în acest subiect extrem de important, aş spune chiar capital pentru înţelegerea problemei cu care se confruntă omul, şi anume vrăjmăşia sau păcatul stăpânitor. Această vrăjmăşie este natura spirituală pe care o are orice om născut în această lume. Tatăl ei este diavolul însuşi! Din nefericire, nu puteam primi altceva de la Adam decât un trup păcătos, cu înclinaţii orientate spre păcat şi o natură spirituală păcătoasă, stăpâna minţii, a voinţei şi a omului, în toate privinţele.

Prin păcat, Adam a pierdut nemurirea asigurată prin viaţa pe care Dumnezeu i-a oferit-o şi care era perpetuată prin consumarea fructelor din pomul vieţii. Ca să nu ajungă un păcătos veşnic, prin consumarea fructelor din pomul vieţii, Dumnezeu l-a alungat pe Adam, împreună cu Eva desigur, din grădina Edenului. Acum, tot ceea ce putea oferi Adam urmaşilor săi era o natură păcătoasă, care cu timpul avea să se degradeze prin păcătuire şi boală şi, astfel, să se pipernicească, ajungând astăzi ca omul să măsoare aproximativ 1,80-1,90 în înălţime. Însă o dată cu păcatul lui Adam, neascultarea în sine a introdus o nouă stare de a fi în om, în sensul că Lucifer şi-a implantat sămânţa sa, sub forma acestei naturi spirituale. Această natură spirituală conţine eul lui Satana, adică esenţa neascultării, egoismului, mândriei, revoltei şi invidiei. Din această pricină, omul nu mai putea face nici măcar un singur bine, fără să păcătuiască, fiindcă izvorul tuturor acţiunilor sale este această natură spirituală, această vrăjmăşie sau păcatul stăpânitor. "Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască." Eclesiastul 7,20.

Prin păcătuire, Adam şi Eva au încălcat legea lui Dumnezeu, adică au ieşit din sfera ocrotitoare a acestei legi, care avea menirea de a păstra, prin ascultare, o permanentă armonie între Dumnezeu şi om. Această lege, fiind încălcată, condamnă păcatul lui Adam, şi implicit pe acesta câtă vreme păcatul îl stăpâneşte. Fiindcă în Adam să găsea această natură spirituală, izvorul tuturor relelor posibile, legea lui Dumnezeu îl găseşte vinovat, din moment ce condamnă păcatul. Orice om condamnat este condamnat, în sistemul juridic, în baza unei vinovăţii demonstrate sau dovedite, altfel nu se poate vorbi despre condamnare. Aşadar, oriunde e prezentă condamnarea, este prezentă şi vinovăţia. Aşa că toţi oamenii care s-au născut din Adam sunt oameni vinovaţi, întrucât legea lui Dumnezeu condamnă păcatul şi, pentru că în natura omenească locuieşte sămânţa lui Satana, adică natura lui spirituală, oamenii se fac astfel vinovaţi, chiar dacă ei înşişi nu aleg să fie condamnaţi şi vinovaţi. Moştenirea primită de la Adam nu poate fi anulată cu nici un chip; toţi primim acelaşi corp omenesc, sălaş al păcatului stăpânitor. "Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu... Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu." Romani 3,19.23.

Aşadar, toţi oamenii, după păcătuirea lui Adam, se nasc sub lege sau sub stăpânirea legii. Romani 7,1. A fi sub stăpânirea legii înseamnă a fi închis sub păcat, înseamnă a fi, a te afla sub condamnarea ei, întrucât prin legea lui Dumnezeu vine cunoştinţa păcatului. Legea arată cu degetul păcatul care locuieşte în mine şi mă condamnă întrucât sunt vinovat înaintea lui Dumnezeu tocmai pentru că sunt în opoziţie cu El. De reţinut că orice om care se află încă sub lege, nu poate fi mântuit, pentru că el trebuie să iasă de sub stăpânirea acestei legi. Numai că legea nu-i oferă soluţie. Altcineva o oferă - Isus Hristos.

Ideea de bază pe care doresc s-o subliniez este aceea că toţi oamenii se fac vinovaţi înaintea lui Dumnezeu din cauză acestei naturi spirituale, sămânţa lui Satana, fiindcă ea întruchipează tot ceea ce este păcatul, ori păcatul este în opoziţie totală faţă de Dumnezeu şi ostil Lui, fără putinţa de a se supune în vreun fel legii lui Dumnezeu. În baza acestui fapt oamenii de pe acest pământ se nasc morţi în păcatele lor, adică ei sunt morţi din punct de vedere spiritual, ceea ce face din noi copii ai mâniei şi nu ai neprihănirii. Adică noi suntem pur şi simplu vinovaţi prin ceea ce suntem înaintea cerului! "Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi." Efeseni 2,1-3. [Termenul "firea pământească", aici în text, este sarx şi defineşte natura păcătoasă spirituală care se află în natura omenească. Observaţi, vă rog, că toţi cei ce se află în şi sub stăpânirea acestei firi sau naturi spirituale fac voile şi poftele ei, deoarece nu pot face altfel. Aşa se face că, din cauza acestei firi pământeşti, toţi oamenii sunt copii ai mâniei şi nu ai neprihănirii].

Trebuie să subliniez şi faptul că nici un om de pe acest pământ, care s-a născut din Adam, nu moşteneşte păcatul săvârşit de Adam şi nici vinovăţia acestuia. Păcatul săvârşit de tată, nu este transferat niciodată asupra fiului. La fel, vinovăţia ce decurge din păcatul săvârşit de tată, nu este transferată niciodată asupra fiului, ci cade doar pe umerii tatălui. Totuşi, nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că efectele sau consecinţele, dacă vreţi urmările păcatului săvârşit, se răsfrâng, au efect asupra copiilor până la a treia sau a patra generaţie, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu. Mare băgare de seamă, vorbim doar despre efecte sau consecinţe. În felul acesta s-a produs degradarea şi degenerarea naturii omeneşti de-a lungul timpului. Aşa se face că Hristos a luat asupra naturii Sale divine un corp omenesc degenerat, în care au lucrat efectele păcatului lui Adam timp de patru mii de ani. Hristos nu s-a făcut vinovat însă de păcatul faptic şi nici de vinovăţia păcatului săvârşit de Adam. Păcatul săvârşit de Adam, precum şi vinovăţia lui, îl privesc strict pe Adam, ş-atât. A se citi cu mare atenţie Ezechiel 18.

Acum, întrucât oamenii se fac vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, fiind condamnaţi de legea Sa, cum se face că ei nu simt povara vinovăţiei păcatului, adică a ceea ce-i face vinovaţi şi condmnaţi - păcatul dinăuntru sau natura spirituală a lui Satana? În primul rând, oamenii nu ştiu că posedă, că au aşa ceva, deşi, cu toate acestea, ei acceptă verbal că sunt păcătoşi. Ei nu ştiu, de asemenea, că legea lui Dumnezeu îi condamnă, alţii nici nu au habar că există aşa ceva. În principiu toţi oamenii care se nasc pe pământ sunt condamnaţi de legea lui Dumnezeu, însă ei ajung să de-a faţă cu vinovăţia numai în momentul când află şi înţeleg cerinţele legii lui Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfânt. Menirea lucrării Duhului Sfânt este aceea de a-l ajuta pe om să-şi înţeleagă starea, descoperindu-i cerinţele legii lui Dumnezeu. Ca să fiu mai precis, Hristos este cel care poartă pe umerii Săi această vinovăţie, până când omul este adus prin lucrarea Duhului Sfânt să-şi conştientizeze starea de vinovat şi condamnat de legea lui Dumnezeu.

Apoi, în mod normal Adam ar fi trebuit să moară imediat după ce a păcătuit, însă nu s-a întâmplat acest lucru datorită hotărârii lui Hristos de a se interpune între omul păcătos şi Dumnezeu. Legea cerea condamnare imediată, iar Hristos a făgăduit să plătească El pentru vinovăţia lui Adam cu propriul Său sânge. Aşa că a amânat condamnarea, dând lui Adam şi, o dată cu aceasta, tuturor oamenilor, timp pentru a primi sau nu sângele ispăşitor al Mântuitorului. Ceea ce ne fereşte de condamnare, din momentul în care ne naştem, şi asta nu ne face să fim mai puţin vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, având în vedere starea noastră de oameni despărţiţi de viaţa lui Dumnezeu, este sângele Mântuitorului care ne apără, ne ocroteşte în faţa mâniei legii, ca să zic aşa, până la descoperirea cerinţelor acesteia prin lucrarea Duhului Sfânt.

     "În momentul când omul a acceptat ispitele lui Satana şi a făcut chiar lucrurile pe care Dumnezeu îi spusese să nu le facă, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a stat între cei vii şi cei morţi, zicând: >Pedeapsa să cadă asupra Mea. Voi sta în locul omului. El o să aibă o altă şansă<." The SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1085.

Un bun exemplu ne este oferit de evreii din Egipt care au fost învăţaţi să ungă uşorii uşii cu sângele mielului jertfit de Paşte. Ei făceau lucrul acesta în timp ce încă se aflau în robie, exact aşa cum se află toţi oamenii astăzi. Ei au ascultat îndrumarea lui Dumnezeu, dată prin Moise, şi au uns pragul de sus şi stâlpii uşii cu sângele mielului, simbolul sângelui Mântuitorului care avea să se verse pentru oameni după mai bine de 1500 de ani de la acest eveniment. Când au isprăvit, îngerul nimicitor i-a ocolit. În felul acesta au scăpat de moarte. Reţinem faptul că ei au făcut acest lucru pe când încă se aflau în robie. Tot astfel se întâmplă şi astăzi. Oamenii, în majoritate covârşitoare, mai puţin creştinii născuţi din nou, se găsesc în robia păcatului stăpânitor, dar beneficiază de harul lui Dumnezeu datorită sângelui ocrotitor al lui Isus, vărsat pe cruce pentru noi. De aceea, vinovăţia lor nu devine activă, adică ei nu ştiu că sunt vinovaţi înaintea legii lui Dumnezeu, câtă vreme nu ştiu că-i condamnă ceva.

Însă în momentul când cineva, datorită lucrării imperceptibile a Duhului Sfânt, ia contact cu cerinţele legii, vinovăţia lui devine activă în sensul că simte greutatea ei, nu deplină, în aşa fel încât ştie că trebuie să moară. Aceasta este practic situaţia omului din Romani 7, care ajungă să înţeleagă, din punct de vedere intelectual, cerinţele legii şi, în baza acestui fapt, se vede rob al păcatului şi, deci, sub condamnarea legii, căci se vede sub stăpânirea ei, adică moartea. El abia acum ştie că este vinovat înaintea lui Dumnezeu, din cauza vrăjmăşiei care-l stăpâneşte. Apoi, este adus la piciorul crucii, şi realizează că singura lui scăpare de moartea veşnică este să se prindă de Hristos, predându-i Lui întreaga lui fiinţă împreună cu vrăjmăşia. Se produce astfel moartea în Isus Hristos, iar omul este înviat la înnoirea vieţii în Isus Hristos, fără vrăjmăşie, locul ei fiind luat de natura divină a lui Isus. Acum blestemul păcatului s-a prefăcut în binecuvântata izbăvire din robia păcatului.

Dar ce se întâmplă cu oamenii care nu ajung să cunoască niciodată legea lui Dumnezeu? Mor oare în păcatele lor, sau au şi ei acces la harul salvator al lui Hristos? Pavel este foarte concret în această privinţă. "Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele." Romani 2,15.

De-a lungul timpului au existat oameni care nu numai că nu au aflat de existenţa legii lui Dumnezeu, însă nici măcar nu au ştiut că există Dumnezeu! Fără îndoială că şi ei s-au născut în păcat, sub condamnarea legii lui Dumnezeu. Neştiind de legea lui Dumnezeu, ei, totuşi, "îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele". Asta este o realitate nemaipomenită. Lucrarea legii lui Dumnezeu este scrisă în inimile lor, fără măcar să conştientizeze ceva despre existenţa lui Dumnezeu!!! Nu este uluitor ce poate face harul lui Hristos în inimi care ajung în cele din urmă după chipul şi asemănarea lui Hristos?

     "Oriunde se dă pe faţă iubire şi simpatie, acolo unde inima acţionează spre binecuvântarea şi ajutorarea altora, acolo se manifestă lucrarea Duhului cel Sfânt al lui Dumnezeu, în inima păgânismului, oamenii care nu au nici o cunoştinţă a Legii scrise a lui Dumnezeu, care n-au auzit niciodată despre numele Domnului Hristos, au fost buni cu slujitorii Săi, ocrotindu-i cu primejdia propriei lor vieţi. Faptele lor mărturisesc despre lucrarea unei puteri divine. Duhul Sfânt a însămânţat harul Domnului Hristos în inima acestor sălbatici şi a deşteptat simpatia lor, contrar naturii şi educaţiei lor. Lumina >care luminează pe orice om venind în lume< (Ioan l, 9), străluceşte în sufletele lor; şi această lumină, dacă este urmată, va călăuzi picioarele lor spre Împărăţia lui Dumnezeu." Parabolele Domnului Hristos, cap. Cine este aproapele meu, par. 25.

În mod incredibil Duhul Sfânt a însămânţat în inimile acestei categorii de oameni harul Domnului Hristos care a produs transformarea naturii lor! Legea lui Dumnezeu a ajuns scrisă în inima lor, aşa că ei au făcut faptele lui Hristos, prin Duhul Sfânt, viaţa lor devenind astfel o mărturie vie pentru Dumnezeu şi în favoarea legii lui Dumnezeu. Ei au scăpat de condamnarea păcatului prin naşterea din nou, chiar dacă ei nu ştiu ca au beneficiat de o astfel de lucrare. Din acest motiv, nu s-au mai aflat sub lege, ci sub harul lui Hristos!

În concluzie, toţi oamenii sunt morţi în greşelile şi păcatele lor, ceea ce înseamnă că ei se află sub condamnarea legii încă de la naştere. Se fac vinovaţi prin faptul că se nasc împotriva lui Dumnezeu, vinovăţia fiind dată de natura rea spirituală pe care o au, ea fiind sămânţa lui Satana. Ei însă nu ştiu despre această vinovăţie şi nici că legea lui Dumnezeu îi condamnă, fiind sub păcat. Nu simt şi nu ştiu fiindcă sângele ocrotitor al lui Isus îi fereşte de aşa ceva. Şi apoi cel vinovat, potrivit legii lui Dumnezeu, nu se simte vinovat până când nu i se descoperă acest lucru! El trebuie să şi ştie acest lucru iar Dumnezeu face tot posibilul să vină în ajutorul lui, descoperindu-i cerinţele legii prin lucrarea Duhului Sfânt. Numai prin descoperire divină află omul că este vinovat înaintea lui Dumnezeu şi că legea lui Dumnezeu îl condamnă ca păcătos. Încă de la naşterea omului Duhul Sfânt lucrează imperceptibil asupra minţii lui, până când i se descoperă starea de păcătoşenie în care se află. Dacă el nu respinge influenţele binefăcătoare ale acestei lucrări a Duhului Sfânt şi se supune lor, atunci va fi transformat de Dumnezeu devenind fiul lui Dumnezeu născut din nou.

Toţi oamenii beneficiază de harul Său protector, prin sângele lui Hristos, tocmai pentru ca vinovăţia lor să nu-i distrugă. Hristos ţine în frâu mânia legii şi pedeapsa ei până când omul ajunge, prin Duhul Sfânt, să-şi conştientizeze adevărata stare înaintea cerului! Atunci el trebuie să aleagă între a dori să se supună lui Dumnezeu sau a refuza continuu acest privilegiu. Cei care se supun devin născuţi din nou, iar cei care refuză în permanenţă lucrarea Duhului Sfânt, cum au făcut fariseii, vor pieri veşnic fiindcă au ales să rămână sub lege sau sub condamnarea legii lui Dumnezeu, cu bună ştiinţă.