Idealul lui Dumnezeu (II)

În prima postare scriam despre idealul creştin. Aş dori să accentuez încă de la începutul acestei postări că idealul creştin la care fac referire, despre care vorbesc şi scriu nu este un ideal idealist, utopic, ci viaţa normală creştină sau ceea ce ar trebui să fie viaţa creştină normală adevărată.

Ce-i drept, puţini oameni au trăit această normalitate de-a lungul timpului. Cuvântul de care ne împiedicăm toţi este "desăvârşirea". Prea mulţi dintre noi o înţeleg ca fiind greu de atins aici pe pământ. Ba mai mult, pentru unii este un cuvânt care strecoară chiar groază, ştiindu-şi prea bine eşecurile din viaţa lor personală. Bunăoară, iată ce spunea John Wesley într-una din cărţile sale:

     "Rar există în scrierile sfinte vreo expresie care să ofenseze mai mult decât aceasta. Cuvântul >desăvârşire< nu este suferit de mulţi. Chiar sunetul lui este o urâciune pentru ei; şi oricine propovăduieşte desăvârşirea (exact aşa cum este propoziţia), adică oricine afirmă că poate fi atinsă, obţinută în această viaţă, se expune la mari primejdii, fiind socotit de ei cu mult mai rău decât un păgân sau vameş". Forty-Four Sermons, pag. 457.

Din păcate, atitudinea creştinilor de rând nu s-a schimbat nici astăzi. Mult prea mulţi dintre ei susţin că păcatul este imposibil de biruit în totalitate, în mod desăvârşit. Cum poţi trăi desăvârşit când în viaţa personală, de creştin, păcatul îşi spune cuvântul, când ştii că te rogi lui Dumnezeu zi de zi pentru a birui un anumit tip de păcat sau mai multe, iar a doua zi sau următoare constaţi cu stupoare că eşti biruit din nou de el?

În aceste condiţii desăvârşirea se rezumă la a crede că este o imposibilitate, că ea va fi oferită de Hristos când vine pe norii cerului, aşa cum încă mai cred unii, şi că viaţa de creştin "normală" este caracterizată de cădere, pocăinţă, mărturisire, iarăşi cădere în acelaşi păcat ori păcate, pocăinţă, mărturisire şi din nou acelaşi proces la nesfârşit. Ajung să se consoleze cu ideea că omul din Romani 7 este adevăratul tip al creştinului născut din nou, omul lui Dumnezeu împlinit!? Cred pur şi simplu că aceasta este adevărata viaţă creştină, adică a creştinului care, în cele din urmă, va ajunge în cer, dar nu în baza a ceea ce a trăit el pe pământ, căci ştie că a fost învins de păcat totdeauna, ci în baza vieţii desăvârşite a Mântuitorului care este trecută în contul său.

Nimic mai fals. Nenorocirea este că dacă respectivul creştin este întrebat dacă experienţa omului din Romani 7 este experienţa lui Enoh sau a lui Hristos, el n-ar putea în ruptul capului să susţină aşa ceva, întrucât îi consideră ca pe nişte creştini care au trăit la un nivel foarte înalt, nivel pe care el, astfel, prin ceea ce susţine, nu-l poate atinge. Observaţi, vă rog, contradicţia flagrantă în care se găseşte. El, creştinul de rând, se mulţumeşte cu realitatea nivelului lui slab de trăire spirituală, pe când în dreptul lui Enoh sau al lui Daniel acceptă nivelul lor înalt de vieţuire cu Dumnezeu. Ceva nu este în regulă aici.

Dacă desăvârşirea ar fi acceptată ca fiind idealul lui Dumnezeu pentru creştinul născut din nou, care se află în şcoala sfinţirii sau a reformei, atunci altfel ar fi înţeleasă aceasta. Este adevărat că nici un om nu ar putea atinge desăvârşirea prin sforţări proprii, nici măcar ucenicul lui Hristos, adică creştinul născut din nou. Când Dumnezeu ne pune în faţă un standard sau un ideal, care este pe potriva desăvârşirii lui Dumnezeu, înseamnă că împreună cu acest ideal pune la dispoziţie şi puterea de a-l atinge. Iar puterea Lui devine activă, lucrează numai cu ajutorul credinţei noastre!

Cei ce au citit Scripturile ştiu că biserica ce va fi salvată de pe acest pământ, va fi fără pată sau zbârcitură, ori ceva de felul acesta. Când vine pe pământ Hristos, biserica trebuie că deja se află în starea aceasta; ea nu va obţine desăvârşirea chiar înainte să vină Hristos. Ea deja este în starea de desăvârşire, fiindcă trebuie să demonstreze că legea lui Dumnezeu poate fi respectată în condiţiile păcatului, în toate privinţele, şi că păcatul poate fi biruit în totalitatea lui în viaţa personală. Acest lucru va facilita trăirea vieţii de biruinţă totală asupra păcatului fără Mijlocitorul Isus Hristos, în sensul că El a încetat să mai fie Mediator, întrucât judecata de cercetare a luat sfârşit şi s-a stabilit pentru totdeauna cine va fi mântuit şi cine nu va fi mântuit.

Ca atare, cine susţine că este imposibil de atins idealul lui Dumnezeu este un mincinos, întrucât Isus spune: "Voi fiţi, dar, desăvârşiţi după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit". Hristos, prin jertfa Lui fără cusur, şi-a luat angajamentul să ne aducă în starea de desăvârşire în această viaţă, aici pe pământ, nu în cer. Trebuie să prezinte Tatălui din cer o grupă de oameni care poate trăi pe pământ, între sigilare şi a doua venire, fără Mijlocitor. Şi exact lucrul acesta îl va face.