Perfecţionism sau desăvârşire creştină?

Este necesar să clarific anumite aspecte legate de cele scrise până în momentul de faţă. Aspectul pe care l-am subliniat în toate postările priveşte viaţa creştină a celui ce trăieşte prin Hristos, asemenea lui Enoh, fără să mai cunoască păcatul în viaţa personală. Această viaţă nu numai că este posibilă, dar este dovedită de mari oameni ai credinţei, aşa cum sunt Enoh, Iosif, Daniel, Ieremia, Ioan Botezătorul, Isus, Pavel, etc. Cu alte cuvinte, desăvârşirea creştină, ca ideal al lui Dumnezeu, a caracterizat viaţa acestor mari eroi ai credinţei în fiecare fază a dezvoltării ei, din momentul naşterii din nou şi până la moartea lor. Toţi aceşti oameni, cu excepţia lui Isus Hristos, s-au născut păcătoşi, fapt care a făcut necesară experienţa naşterii din nou. Nici unul dintre ei nu a afirmat că este fără păcat, aşa cum a făcut-o Mântuitorul. Au fost oameni muritori, cu slăbiciuni caracteristice tuturor dintre noi, cu idei şi teorii greşite, cu obiceiuri şi practici de asemenea greşite, însă cu toate acestea, prin lupta cea bună a credinţei şi privind continuu la Mântuitorul şi Desăvârşitorul credinţei şi vieţii lor, ei au reuşit să trăiască o viaţă normală creştină, viaţa de biruinţă asupra tuturor păcatelor mărturisite. În vieţile lor nu s-a mai ivit păcatul, fiindcă au privit necontenit la Isus şi au ştiut să se ferească de orice ispită pusă la cale de diavolul.

Nu am vorbit însă şi despre celălalt aspect al problemei, despre viaţa de biruinţă în care apar păcate ca urmare a lipsei credinţei sau vegherii copiilor lui Dumnezeu. Mă gândesc la Moise, Ilie, David, Petru, ş.a.m.d. Desăvârşirea lor nu a fost mai puţin desăvârşită decât desăvârşirea celor enumeraţi mai sus. Ei au atins idealul lui Dumnezeu, statura deplină de bărbaţi şi femei în Hristos, în ciuda acelor păcate săvârşite, fie accidental, fie din neştiinţă, fie prin alegere conştientă personală. Trebuie să precizez faptul că ei nu au rămas robi acelor păcate, ci le-au mărturisit plini de căinţă adevărată şi le-au părăsit pentru a nu le mai săvârşi niciodată! Ei au devenit astfel biruitorii lor, prin Hristos. Bunăoară, Moise, în pofida faptului că în viaţa lui, de după experienţa egipteană, nu avem consemnat nici un păcat, la un moment dat păcătuieşte când, ispitit fiind, loveşte stânca, în loc să-i vorbească. Dacă nu ar fi căzut în plasa acelui singur păcat, atunci ar fi intrat în Canaan iar apoi ar fi fost imediat înălţat la cer fără să cunoască moartea.

Cel mai important lucru legat de cele două aspecte amintite este experienţa naşterii din nou. Toţi acei eroi ai credinţei au fost oameni născuţi din nou, prin Cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce le-a dat posibilitatea fantastică de a deveni biruitori ai puterii păcatului, adică a vrăjmăşiei care nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună şi care ţine în sclavie pe orice om venit în această lume. Când unii din ei au păcătuit, pe cale spre cer, calea desăvârşirii desigur, erau născuţi din nou şi se aflau în şcoala sfinţirii. Astfel că, păcatele săvârşite în timpul acestei şcoli, nu erau vrăjmăşia, ci proveneau ca urmare a unor idei şi teorii greşite cărora li s-au dat curs într-o formă păcătoasă. Adică ispitele lui Satana au putut avea efect în acel domeniu al vieţii care era caracterizat de aceste idei şi teorii greşite. În loc ca respectivul creştin să se ferească de acele ispite care vizau exact acel domeniu slab din viaţa lui, el le-a acceptat în forma lor cea mai subtilă.

De reţinut acest aspect extrem de important. Acei creştini, ca Moise sau Ilie, care au păcătuit se aflau în şcoala sfinţirii, erau creştini născuţi din nou care nu se mai aflau sub stăpânirea păcatului stăpân. În postările care vor urma voi face deosebirea între vrăjmăşie sau puterea păcatului care ţine în robie toţi oamenii, şi păcatele care survin accidental sau cu bună ştiinţă în şcoala sfinţirii, care începe după ce are loc experienţa naşterii din nou, şi care nu sunt vrăjmăşia!

Dar ce este perfecţionismul? Este o tendinţă maladivă caracterizată prin obsesia de a atinge perfecţiunea, care este atât de departe încât devine absolut imposibilă în realitate. Din păcate această tendinţă a caracterizat destule vieţi ale unora care se ziceau creştini, însă care nu aveau nimic de a face cu creştinismul. Pe de altă parte este şi o angoasă a acelora care nu înţeleg idealul lui Dumnezeu, asociind ideea de viaţă de biruinţă asupra păcatului cu perfecţionismul, cu ceva imposibil de atins, deoarece se gândesc în speţă la sforţările omeneşti. Culmea, acceptă şi cred că Isus Hristos a trăit o astfel de viaţă de biruinţă deplină asupra păcatului, dar a trăit El, pentru noi nu este posibilă în sfera noastră întrucât suntem păcătoşi, or El nu a fost. Ca să rezolve problema în cauză, zic că atunci când vin la judecată, Dumnezeu, când îi priveşte, va vedea în ei viaţa personală a lui Isus, căci El le-o atribuie, o pune în contul lor, nu va vedea viaţa lor pângărită de păcate.

Din păcate nu aşa stau lucrurile. Recitiţi postările referitoare la preoţia lui Melhisedec şi veţi vedea iarăşi că desăvârşirea creştină e posibilă tocmai în baza acestei preoţii.

Cei care au împărtăşit ideile perfecţioniste, de-a lungul timpului, au pus mare accent pe simţămintele personale, pe emoţii, ajungând să creadă, pe baza acestora, că au ajuns fără păcat, că indiferent ce vorbesc, ce gândesc, ce mănâncă, ce privesc, ce aud, nu-i mai poate pângări. Sunt atât de curaţi încât păcatul nu se mai poate atinge de ei orice ar face. A existat un astfel de curent pe la jumătatea secolului al XIX-lea.
    
     "Am fost îndrumaţi în special spre doi oameni despre care ni s-a spus că susţin concepţii asemănătoare cu ale noastre. Aflaserăm că împotriva acestora existau multe prejudecăţi, dar am presupus că erau persecutaţi din cauza neprihănirii. I-am căutat, iar ei ne-au primit binevoitori, tratându-ne cu amabilitate. Nu a trecut mult timp şi am înţeles că ei pretindeau că sunt pe deplin sfinţi şi desăvârşiţi şi declarau că se află mai presus de orice posibilitate de a păcătui.

     Aceşti oameni erau îmbrăcaţi în haine frumoase şi manifestau o atitudine de mulţumire şi de linişte. În timp ce stăteam de vorbă, în încăperea în care ne aflam a intrat un băieţel de vreo opt ani, îmbrăcat literalmente în nişte zdrenţe murdare. Am fost surprinşi să aflăm că băieţelul era fiul unuia dintre cei doi. Mama lui părea extrem de stânjenită şi ruşinată, dar tatăl lui, total dezinteresat, a continuat să vorbească despre înaltele lui realizări spirituale, fără să schiţeze nici cel mai mic gest de atenţie faţă de băiat." Schiţe din viaţa mea, cap. Magnetismul spiritist, par. 1, 2.

Ce atitudine adoptă astfel de oameni, în situaţia în care ideile lor cu privire la perfecţionism sunt contrazise? Iată: "Îndată ce ideile lor erau contrazise, ei manifestau un spirit de încăpăţânare şi de îndreptăţire de sine şi respingeau orice învăţătură. Deşi pretindeau că sunt foarte umili, erau plini de îngâmfare în sfinţenia lor imaginară şi se opuneau oricărui apel la raţiune. Am simţit că toate eforturile noastre de a-i convinge de greşeala lor erau inutile, deoarece adoptaseră poziţia de învăţători şi nu acceptau să fie învăţaţi." Schiţe din viaţa mea, cap. Magnetismul spiritist, ultimul paragraf.

Acest soi de oameni niciodată nu pot fi copii ai lui Dumnezeu, născuţi din nou. Ei nu pot avea niciodată o concepţie echilibrată despre desăvârşirea creştină, întrucât predominanta vieţii lor sunt emoţiile şi simţămintele. Ei practic încalcă legea lui Dumnezeu în toate privinţele.

     "Deşi pretindeau că sunt sfinţi, ei încălcau Legea sfântă, aveau o inimă coruptă, iar cei care erau asociaţi cu ei se aflau sub influenţa unei amăgiri satanice, urmându-şi instinctele fireşti, în locul Cuvântului lui Dumnezeu.

     Ei susţineau că aceia care sunt sfinţiţi nu mai pot păcătui. Iar ideea aceasta conducea în mod natural la concepţia că sentimentele şi dorinţele celor sfinţiţi sunt întotdeauna corecte şi nu ar putea să-i îndemne la păcat niciodată. Susţinând asemenea idei fanteziste, ei săvârşeau păcatele cele mai rele, pe care le ascundeau sub mantia sfinţirii, reuşind, prin puterea lor hipnotică şi amăgitoare, să exercite o influenţă ciudată asupra unora dintre tovarăşii lor, care nu înţelegeau caracterul rău al acestor teorii aparent frumoase, dar înşelătoare." Schiţe din viaţa mea, cap. Teoria "nu mai pot să păcătuiesc", par. 1, 2.

Oamenii sfinţi, oamenii care cred în posibilitatea trăirii unei vieţi de biruinţă asupra păcatului, nu vor susţine niciodată că nu mai pot păcătui sau că au fost fără păcat. Ei totdeauna îşi compară viaţa cu cea a Modelului desăvârşirii, Isus Hristos. Ei nu se bazează pe simţăminte şi emoţii întrucât predominanta vieţii lor este credinţa şi ascultarea de legea lui Dumnezeu!

Dar ce este desăvârşirea creştină? Pentru a înţelege în mod echilibrat desăvârşirea creştină, sau idealul lui Dumnezeu pentru om, atunci este mai lesne să o comparăm cu o scară. Ea este scara creştină pe care trebuie să urce orice creştin născut din nou. Fiecare treaptă a ei reprezintă o fază a desăvârşirii, ultima treaptă fiind măsura deplină a idealului lui Dumnezeu pentru noi, desăvârşirea staturii depline de bărbaţi şi femei în Isus Hristos. Creştinul trebuie să urce pe această scară treaptă cu treaptă, fără să se oprească. Fiecare treaptă reprezintă o măsură a desăvârşirii care trimite către alta, mai sus, şi tot mai sus. Însă urcarea acestei scări presupune o luptă aprigă, uneori ca pentru propria noastră viaţă! Care sunt factorii ce sunt antrenaţi în această luptă? Credinţa, fapta, cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea, evlavia, dragostea de fraţi şi iubirea de oameni. "De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste lucruri, este orb, umblă cu ochii închişi, şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate." 2Petru 1,5-9.

Aceasta este scara progresului creştin care descoperă ideea fundamentală a biruinţei în viaţa personală. "Aceste cuvinte sunt pline de învăţătură şi descoperă ideea fundamentală a biruinţei. Apostolul înfăţişează credincioşilor scara progresului creştin, fiecare treaptă reprezentând înaintarea în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în urcarea căreia nu este nici un loc de oprire. Credinţa, fapta, cunoştinţa, înfrânarea, evlavia, dragostea de fraţi şi iubirea de oameni sunt treptele scării. Suntem mântuiţi urcând treaptă după treaptă, suind pas cu pas, până la măsura idealului lui Hristos pentru noi. În felul acesta, El s-a făcut pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare." Faptele apostolilor, cap. Statornic până la moarte, par. 4.

Cum ar putea cineva care s-a făcut pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, să nu aibă şi puterea necesară să ne facă desăvârşiţi în El şi, deci, să ne asigure o viaţă de biruinţă asupra păcatului? Cum ar putea fi posibil aşa ceva, din moment ce El a făgăduit că poate să ne facă sfinţi, dacă vrem? Din punctul de vedere al Bibliei este o absurditate lipsa de credinţă într-o viaţă biruitoare asupra păcatului, este o monstruozitate care îl face pe Dumnezeu neputincios în raport cu păcatul, care se dovedeşte mai tare decât El prin faptul că stăpâneşte inimile păcătoşilor creştini exact din lipsa acestei credinţe în puterea lui Hristos de răscumpărare şi de desăvârşire a sufletului uman!!! "De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată." 2Petru 1,10.

Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură, prin gura apostolului Petru, că oricine îşi întăreşte chemarea şi alegerea de a trăi ca un creştin biruitor asupra păcatului, nu va aluneca niciodată!! Mai mult decât atât nici că se poate. Crede acest cuvânt, pur şi simplu crede ceea ce spune Dumnezeu prin apostolul inspirat şi vei căpăta toată puterea de care ai nevoie pentru a fi biruitorul păcatului, pe deplin, în Isus Hristos!

La ce anume a chemat Dumnezeu pe poporul Său? "Dumnezeu a chemat pe poporul Său la slavă şi virtute şi acestea se vor manifesta în viaţa tuturor acelora care sunt cu adevărat în legătură cu El. Devenind părtaşi ai darului ceresc, ei trebuie să meargă spre desăvârşire, fiind >păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă< (1Petru 1,5). Este spre slava lui Dumnezeu ca să acorde meritele, virtuţile Sale copiilor Săi. El doreşte să-i vadă pe bărbaţi şi pe femei atingând standardul cel mai înalt şi, atunci când prin credinţă ei se prind de puterea lui Hristos, când solicită făgăduinţele Sale sigure şi le consideră ca fiind ale lor, când cu o stăruinţă irezistibilă ei caută puterea Duhului Sfânt, ei vor ajunge desăvârşiţi în El." Faptele apostolilor, cap. Statornic până la moarte, par. 5.

Desăvârşiţi în El la fiecare pas în urcarea treaptă cu treaptă a scării progresului creştin! Acesta este idealul lui Dumnezeu. Este o cooperare Dumnezeu-om. Dar, spuneam că totul începe cu primirea naturii divine în locul vrăjmăşiei, creştinul intrând astfel în şcoala lui Hristos. Iar aici dacă adaugă virtutea, adică acea forţă morală prin care urmăreşte cu consecvenţă idealul lui Dumnezeu, desăvârşirea creştină, el va avea parte de o curăţare a inimii tot mai profundă şi va primi tot mai mult şi mai mult cunoaşterea lui Dumnezeu. "După ce a primit credinţa Evangheliei, următoarea lucrare a credinciosului este să adauge la caracterul său virtutea şi aceasta curăţă inima şi pregăteşte mintea pentru primirea cunoaşterii lui Dumnezeu. Cunoştinţa aceasta este temelia oricărei adevărate educaţii şi a oricărei adevărate slujiri. Ea este singura pavăză adevărată împotriva ispitei; şi ea este singura care poate face pe cineva asemenea lui Dumnezeu în caracter. Prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Fiului Său Isus Hristos este dat credinciosului >tot ce priveşte viaţa şi evlavia<. Nici un dar nu este oprit de la acela care în mod sincer doreşte să dobândească neprihănirea lui Dumnezeu". Faptele apostolilor, cap. Statornic până la moarte, par. 6.

Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos este singura pavăză împotriva ispitei, este, dacă vreţi, asigurarea că putem să nu păcătuim niciodată lăsându-ne biruiţi de ispite. Prin această cunoaştere devenim desăvârşiţi, asemenea lui Isus Hristos. "Nimeni nu ar trebui să dea greş în a atinge, în sfera lui, desăvârşirea caracterului creştin. Prin jertfa lui Hristos, s-a făcut posibil pentru credincios să primească toate lucrurile care aparţin vieţii şi evlaviei. Dumnezeu ne cheamă să atingem măsura desăvârşirii şi aşează înaintea noastră exemplul caracterului lui Hristos. În natura Sa umană, desăvârşită printr-o viaţă de continuă împotrivire faţă de rău, Mântuitorul a arătat că, prin conlucrarea cu Divinitatea, fiinţele omeneşti pot chiar în această viaţă să ajungă desăvârşirea caracterului. Aceasta este asigurarea lui Dumnezeu dată nouă, ca noi să putem dobândi biruinţa deplină." Faptele apostolilor, cap. Statornic până la moarte, par. 8.