Întruparea Fiului lui Dumnezeu

După ce am aprofundat taina lui Dumnezeu, aşa cum a început să prindă viaţă în cer, cu puţin timp înainte de crearea primei forme de viaţă inteligentă, a venit timpul să aflăm mai multe despre această taină, care s-a desfăşurat şi pe tărâm omenesc - taina întrupării Fiului lui Dumnezeu pe pământ în chip de om! Vorbim despre aceeaşi taină, iar acest lucru trebuie bine fixat în minte. Am înţeles că taina lui Dumnezeu este din veşnicie şi cuprinde două naşteri, prima din Tatăl sau în sânul Tatălui, iar a doua din fecioara Maria, adică din om. Prima naştere este opera Tatălui, iar a doua este opera Duhului Sfânt. Ceea ce înseamnă că Fiul lui Dumnezeu s-a născut din Maria prin mijlocirea unei Persoane, nu a unei simple influenţe, ci a unei Persoane care are absolut toate atributele Dumnezeirii. Ca un gând numai, după cum Tatăl, ca Persoană, a fost mijlocitorul naşterii Cuvântului, deci unei Persoane, prin îmbrăcarea divinităţii Lui cu o natură creată, cea a îngerilor, tot astfel Duhul Sfânt, ca Persoană, a fost mijlocitorul întrupării, deci naşterii, Mântuitorului, ca Persoană, prin îmbrăcarea divinităţii Lui cu o natură creată, cea a omului. Despre Duhul Sfânt voi scrie mai mult în altă postare.

Într-un anumit sens pot spune că întruparea lui Hristos pe pământ este o repetare a naşterii Sale în sânul Tatălui, dar într-o altă dimensiune, într-o lume plină de păcat; prin această întrupare Hristos începe procesul mântuirii omului din păcat, ca Unul care a îmbrăcat forma şi natura degenerată de păcat a omului!!! Acest aspect al tainei lui Dumnezeu este practic de neimaginat, fiindcă s-a făcut cu putinţă venirea lui Dumnezeu, a Cuvântului cel veşnic, într-o lume plină de păcat, fără ca El să participe la păcatul ei!!! Vom învăţa mai multe cu privire la natura omenească a Mântuitorului şi, vă asigur, vom descoperi frumuseţi nebănuite. Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, vă va convinge că întocmai aşa stau lucrurile şi nu altfel.

O altă realitate minunată este aceasta: după cum prin naşterea Fiului lui Dumnezeu în sânul Tatălui, El, Cuvântul creator, ca Fiul lui Dumnezeu, a început procesul creaţiei prin crearea Universului şi a tuturor inteligenţelor universale, tot astfel, prin naşterea Fiului lui Dumnezeu din fecioară, deci prin întruparea pe un pământ blestemat de păcat, El, Hristosul lui Dumnezeu, începe procesul mântuirii prin recrearea omului după chipul divin, înălţându-l chiar pe tronul lui Dumnezeu, adică exact acolo unde să poată vedea faţa Tatălui!!! Lucifer şi-a dorit mult acest lucru, însă el râvnea nu să vadă faţa Tatălui, ci râvnea tronul, puterea şi închinarea care se cuvin numai Creatorului. Oamenii răscumpăraţi, însă, nu râvnesc tronul, nici puterea şi nici închinarea care se cuvin doar lui Dumnezeu, ci ei doresc să se identifice pe deplin cu caracterul şi iubirea lui Dumnezeu!

De fapt, de ce să n-o spun, există o singură posibilitate ca oamenii răscumpăraţi să poată sta pe tronul lui Dumnezeu, iar aceasta este dată de prezenţa naturii divine în ei, primită în dar de la Hristos. În Hristos se împletesc două naturi, cea divină şi cea creată, tot astfel în oamenii răscumpăraţi se împletesc în mod tainic două naturi, natura lui Dumnezeu, ca dar, şi natura omenească răscumpărată!!! "Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie." Apocalipsa 3,21. "Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului... Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor." Apocalipsa 22,1.3.4. "Dacă, în timpul acestei vieţi, rămân credincioşi lui Dumnezeu, în cele din urmă, >ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor< (Apocalipsa 22, 4). Ce altceva înseamnă fericirea cerului, decât să-l vezi pe Dumnezeu? Ce bucurie mai mare ar putea avea păcătosul mântuit prin harul lui Hristos, decât să-l privească în faţă pe Dumnezeu şi să-l cunoască pe El ca Tată?" Evenimentele ultimelor zile, cap. Comuniunea cu Tatăl şi cu Fiul, par. 5. "Acolo, copiii lui Dumnezeu au privilegiul de a fi în comuniune directă cu Tatăl şi cu Fiul... Îi vom vedea faţă în faţă, fără să mai fie între noi un văl întunecat." Evenimentele ultimelor zile, cap. Comuniunea cu Tatăl şi cu Fiul, par. 1. "Hristos a luat cu Sine în curţile cereşti firea Sa umană proslăvită. Celor care îl primesc, El le dă puterea de a deveni fiii lui Dumnezeu, pentru ca, la sfârşit, Dumnezeu să-i poată primi ca fiind ai Săi şi să locuiască împreună cu El toată veşnicia. Dacă îi sunt credincioşi lui Dumnezeu în această viaţă, ei vor vedea, la sfârşit, >faţa Sa; iar Numele Său va fi pe frunţile lor< (Apocalipsa 22,4). Şi care să fie fericirea cerului, dacă nu aceea de a-L vedea pe Dumnezeu? Şi ce bucurie mai mare ar putea avea păcătosul mântuit prin harul lui Hristos, dacă nu aceea de a privi la faţa lui Dumnezeu şi a-L cunoaşte ca Tată?" Divina vindecare, cap. O adevărată cunoaştere a lui Dumnezeu, subcap. Descoperit ucenicilor, par. 7.

Aceste pasaje inspirate sunt suficiente pentru a arăta că oamenii răscumpăraţi vor putea vedea faţa Tatălui şi a Fiului, şi că vor fi învăţaţi direct de Dumnezeu, după cum mărturiseşte Scriptura. Asta înseamnă că ei pot intra, ca şi Hristos, în sânul Tatălui, fără să fie mistuiţi de slava Sa strălucitoare, datorită faptului că deţin natura divină a lui Hristos, care este învelită în natura omenească slăvită!!! Nu înseamnă deloc că ei sunt Dumnezeu. Vom descoperi mai multe lucruri, pe parcursul postărilor următoare, referitor la expresia "sunteţi dumnezei", căreia îi voi aloca suficient spaţiu pentru a înţelege adevărul uimitor cuprins în ea. Acum să ne întoarcem la taina întrupării lui Hristos. Trebuie să ştim că întruparea lui Hristos reprezintă modelul, dar la o altă scară, şi totodată principiul călăuzitor în înţelegerea tainei lui Dumnezeu din veşnicie. Fără această realitate divină nimeni dintre noi nu ar putea înţelege măreţia şi totodată smerenia şi condescendenţa lui Dumnezeu printre noi, păcătoşii.

      "Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl." Ioan 1,14.

Pentru că omul a păcătuit, iar Hristos dorea nespus de mult să-l salveze, fiindcă a fost amăgit de diavolul, nu s-a răsculat în mod intenţionat şi cu bună ştiinţă ca diavolul, a fost necesară intrarea Lui în lumea păcătoasă. Ca Dumnezeu plin de strălucire nu putea, ca Îngerul Domnului iarăşi nu putea datorită slavei Sale în faţa căreia nici un om n-ar fi putut rezista fără să moară, şi nu putea astfel fiindcă El trebuia să aibă aceeaşi natură omenească pe care o au oamenii, pentru ca să poată muri. Or, nici Dumnezeu ca Dumnezeu şi nici Dumnezeu ca Îngerul Domnului sau Căpetenia îngerilor nu avea cum să moară. Aşa că Dumnezeu i-a pregătit Fiului deja născut în sânul Tatălui un trup omenesc. Dintr-o dimensiune cerească, acolo unde Hristos deja îşi îmbrăcase divinitatea cu o natură creată pentru a facilita existenţa vieţii şi trăirea făpturilor inteligente aproape de Dumnezeu, El trebuia să vină şi să se nască, aşa cum se nasc oamenii, într-o dimensiune absolut inferioară în toate privinţele celei cereşti.

Pentru aceasta, Dumnezeu trebuia să găsească o femeie dispusă să dea naştere Fiului lui Dumnezeu. Şi a găsit-o în persoana Mariei din Nazaret care şi-a dorit această onoare. Duhul Sfânt a venit asupra ei, iar în pântecele ei avea să se formeze, aşa cum se formează orice făt şi apoi prunc, Acela care urma să poarte atât chipul lui Dumnezeu, în ce priveşte natura şi caracterul, cât şi chipul omului, el având trăsături masculine foarte asemănătoare Mariei, neasemănându-se cu Iosif, care n-a participat în nici un fel la naşterea Lui. Fiul lui Dumnezeu nu se putea întrupa şi, deci naşte, decât printr-un act creator din partea lui Dumnezeu cu ajutorul celei de a treia Persoane a Dumnezeirii - Duhul Sfânt. Dacă El ar fi fost doar rezultatul unirii dintre Iosif şi Maria, atunci, în mod cert, cel ce avea să se nască nu putea fi Dumnezeu, întrucât oamenii păcătoşi nu pot da naştere lui Dumnezeu!! De aceea, naşterea Fiului lui Dumnezeu, ce urma să devină Hristosul sau Unsul Domnului pe pământ, printre oameni, trebuia să fie actul creator al lui Dumnezeu. El deja trebuia să intre în lumea noastră ca Fiul lui Dumnezeu, deci ca Dumnezeu, dar ascuns în formă omenească.

De reţinut că Duhul Sfânt a mijlocit sau a facilitat intrarea în lumea noastră a Fiului lui Dumnezeu; El, Duhul Sfânt, nu i-a dăruit propria Sa natură, ci Hristos şi-a păstrat propria natură divină care este de drept proprietatea Lui personală, exact aşa cum s-a petrecut şi în cer, când Hristos şi-a păstrat propria natură divină, El neavând dăruită natura Sa divină de Tatăl. Tatăl i-a dăruit printr-un act creator doar o natură creată, cu care a îmbrăcat divinitatea Fiului. Deci, şi la prima naştere în sânul Tatălui şi la a doua naştere pe pământ, Hristos şi-a păstrat propria Lui divinitate. Aceasta este o taină de nepătruns. Mai mult, ca să vină pe pământ, Hristos trebuia să părăsească locuinţele cereşti, din punct de vedere fizic, cel puţin treizeci şi trei de ani pământeşti!!! Închipuiţi-vă cerul fără Hristos, Fiul lui Dumnezeu!!! Indiferent cât de greu i-ar veni cuiva care citeşte aceste rânduri, trebuie să spun totuşi că aceasta este realitatea!

Aşadar, Hristos, prin întrupara Sa, şi-a păstrat în continuare divinitatea Sa veşnică şi fără început, doar că a adus-o într-o lume păcătoasă, fiind silit de împrejurări, fiindcă nu avea cum altfel, s-o îmbrace cu natura omenească degenerată, păcătoasă şi căzută!!! Nici una dintre fiinţele cerului şi ale pământului nu vor putea înţelege această nouă dimensiune a naşterii lui Hristos. Cum a fost posibil ca Hristos, Comandantul cerului să devină făt, apoi prunc, apoi copil, apoi, adolescent, apoi, tânăr, fără să renunţe la divinitatea Sa!! E o realitate care nu va putea fi cuprinsă niciodată pe deplin de mintea omenească, deşi va fi ştiinţa care va trezi interesul cel mai viu în veacurile fără sfârşit ale veşniciei viitoare pentru toţi oamenii răscumpăraţi şi celelalte fiinţe cereşti.

Ca să devină una cu noi, presupunea să accepte să fie al lumii noastre omeneşti pentru veşnicie!! Pentru asta, El trebuia să-şi înveşmânte divinitatea cu natura omenească degenerată. Ceea ce însemna că El trebuia să-şi acopere splendoare slavei Sale curate cu un veşmânt omenesc degenerat de păcat. Mare minune şi, cu adevărat, de nepătruns. Ceea ce este însă şi mai frapant este faptul că El trebuia să trăiască exact ca un om, să-şi folosească mintea umană, nu cea divină, să reziste ispitelor doar prin credinţa în Cuvântul scris al lui Dumnezeu, adică propriul cuvânt cu care el a inspirat profeţii, fără să cheme niciodată în ajutor divinitatea Sa veşnică!! Vedeţi ce mare iubire ne-a arătat Dumnezeu, trimiţând în lumea noastră pe Fiul Său!! Mai poate spune cineva dintre noi că Dumnezeu nu este iubire, chiar şi în cele mai grele momente ale vieţii sale? Suferinţele şi pierderile noastre sunt nimic, absolut nimic în comparaţie cu dragostea lui Dumnezeu care a ales să-şi piardă Fiul de dragul nostru, pentru ca prin învierea Lui, ca Marele biruitor al păcatului, să ne cheme la o viaţă de biruinţă deplină asupra păcatului!!! Ar trebui să fim mult mai precauţi şi chiar să închidem gura atunci când suntem ispitiţi sau când spunem, fără să ne gândim prea mult, că nu este posibil să trăim o viaţă de biruinţă asupra păcatului. Viaţa creştinului născut din nou este viaţa de biruinţă asupra tuturor păcatelor mărturisite, este o viaţă de învingător, nu una de înfrângeri repetate!!!

     "Hristos a avut două naturi: natura omului şi natura lui Dumnezeu. În El divinitatea şi omenescul au fost îmbinate, şi, prin păstrarea fiecărei naturi distincte, El a oferit lumi o reprezentare a caracterului lui Dumnezeu şi a caracterului unui om desăvârşit." General Conference Bulletin, 30 decembrie 1899.

     "Dar, deşi slava divină a lui Hristos a fost acoperită pentru un timp şi eclipsată prin acceptarea naturii omeneşti, totuşi El nu a încetat să fie Dumnezeu, atunci când a devenit om. Natura omenească nu a luat locul divinităţii şi nici divinitatea locul naturii omeneşti. Aceasta este taina evlaviei. Natura omenească şi natura divină au fost în Hristos una, strânse şi inseparabile, şi totuşi ele au o individualitate distinctă. Deşi Hristos s-a umilit pe Sine pentru a deveni om, dumnezeirea era totuşi proprietatea Sa. Divinitatea Sa nu putea fi pierdută atâta timp cât El rămânea credincios şi drept loialităţii Sale." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1129.

     "Să ţină slava Sa acoperită, ca fiu al neamului omenesc, a fost cea mai severă disciplină la care s-a putut supune pe Sine Prinţul vieţii." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1081.

     "De bunăvoie şi-a asumat natura omenească. A fost propria Lui voinţă şi propriul Lui consimţământ. El a îmbrăcat divinitatea cu natura omenească. A fost tot timpul Dumnezeu, dar nu s-a manifestat ca Dumnezeu. El a acoperit manifestările divinităţii, care avea la dispoziţia Sa omagiul şi provoca admiraţia universului lui Dumnezeu. El era Dumnezeu cât timp a fost pe pământ, dar s-a dezbrăcat pe Sine de chipul lui Dumnezeu şi, în locul lui, a luat chipul şi înfăţişarea unui om. El a umblat pe pământ ca un om. De dragul nostru, a devenit sărac, pentru ca noi, prin sărăcia Lui, să putem deveni bogaţi. El a pus deoparte slava şi maiestatea Sa. El era Dumnezeu, însă a refuzat pentru un timp slava chipului lui Dumnezeu." Review and Herald, 5 mai 1887.

Da, Hristos a venit în lumea păcatului să ne salveze şi să ne suie chiar pe tronul Lui şi al Tatălui! A devenit Emanuel, unul dintre noi, motiv pentru care ne numeşte fraţi, fraţii Lui. El ne leagă de tronul Tatălui prin natura lui divină, dându-ne astfel har şi putere în lupta noastră pe acest pământ. Hristos ar trebui să fie totul pentru noi, tot aşa cum noi am fost totul pentru El când ni s-a dăruit să ne mântuiască!