Hristos supus legii eredităţii

Aşadar, să continuăm periplul nostru pe un tărâm care a provocat atâtea probleme creştinilor ce nu au cunoscut puterea Evangheliei în viaţa lor, şi anume natura umană a lui Hristos. Până acum am arătat într-un mod limpede că Hristos nu avea cum să se nască pe acest pământ, fără să primească ceea ce femeia poate dărui - un corp omenesc păcătos şi căzut, slăbit de păcat. Textul analizei noastre a fost cel din Galateni 4,4: "Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea". Legea despre care se vorbeşte aici este în primul rând legea morală a lui Dumnezeu. Însă Pavel nu se referă numai la această lege, ci şi la legea eredităţii, întrucât este pusă în legătură cu naşterea din femeie!

Că exact aşa stau lucrurile ne spune el în altă parte a Scripturii: "Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor." Evrei 2,14.15. În acest text, Pavel vorbeşte pe înţelesul tuturor că, aşa cum copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot astfel şi Hristos, o dată intrat în lume, prin naştere, s-a făcut părtaş de sângele şi carnea celei care i-a dat viaţă ca om. Aici nu se vorbeşte despre vreo asemănare, ci chiar de un trup identic sau deopotrivă cu al nostru.

Orice copil născut în lumea aceasta păcătoasă primeşte, prin naştere, un corp biologic din aceeaşi materie ca a părinţilor lui. Sămânţa bărbatului, care poartă toată informaţia genetică a acestuia, se uneşte cu ovulul feminin, care, la rândul lui, poartă toată informaţia genetică a femeii respective şi viitoarei mame, iar prin unirea lor şi divizarea celulelor se ţese, se formează, prinde chip un făt care însumează toate informaţiile genetice ale celor doi. Adică, mai precis, pruncul ce se va naşte va moşteni prin intermediul legii eredităţii tendinţele ambilor lui părinţi. Nici n-are cum altfel să se întâmple. Aceasta este ideea precisă pe care o urmăreşte Pavel în textul de mai sus.

Ca să devină om real în toată puterea cuvântului, ca să poată intra în lumea noastră, Dumnezeu ştia că singura cale posibilă este prin naştere din materialul existent la ora aceea. Cum singurul material existent era o natură omenească păcătoasă şi slabă, El, printr-o minune creatoare, cu ajutorul Duhului Sfânt, a dat viaţă ovulului Mariei din care avea să prindă chip Acela care este Dumnezeu veşnic - Isus Hristos, Mântuitorul lumii. El nu avea să-şi piardă în nici un fel dumnezeirea Sa, doar că aceasta trebuia îmbrăcată cu o natură specifică şi comună oamenilor pentru ca aceştia să-l poată suporta pe pământ pe Dumnezeul creator. Aşadar, prin unirea vieţii lui Dumnezeu, în sensul acţiunii creatoare a Duhului Sfânt asupra ovulului Mariei, cu ovulul Mariei, fătul care începea să prindă chip nu putea să aibă decât o natură omenească, şi aici mă refer strict la natura umană a lui Hristos, în care se regăseau ereditar, deci prin moştenire, toate trăsăturile Mariei, şi implicit o mică parte din trăsăturile strămoşilor ei. Poate pentru unii limbajul meu e prea direct. Este, dar nu este un limbaj defăimător la adresa Tatălui nostru. Ceea ce prezint este chiar Evanghelia mântuirii noastre. Şi, în fapt, chiar Pavel susţine acest adevăr formidabil.

Iată ce ne spune Pavel în altă parte: "... Evanghelia lui Dumnezeu... priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul". Romani 1,1.3. În acest verset, Pavel spune răspicat că Hristos este născut din sămânţa lui David în ce priveşte trupul, cu alte cuvinte, în trupul lui se găseau ereditar acele tendinţe, înclinaţii sau predispoziţii pe care le avea şi strămoşul lui, David. Dacă urmărim linia genealogică a lui Isus putem remarca pe Rahav, pe David, pe Solomon, pe Rut moabita, etc. Natura umană a lui David avea toate pasiunile, toate poftele şi înclinaţiile fireşti spre păcat, care înrobesc din plin această natură. Bunăoară, despre sine, David însuşi zice: "Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea". Psalm 51,5. Gândiţi-vă apoi la rătăcirile lui Solomon sau chiar la modul de viaţă al lui Rahav în cetatea Ierihon, ea, ca şi Rut, nefiind nici măcar evreică. Toate acestea sunt suficiente pentru a ne lămuri cu privire la legea eredităţii, căreia şi Isus i s-a supus, fiindcă nu ar fi existat nici o altă cale ca El să devină deopotrivă sau identic cărnii şi sângelui nostru! Aşa că în natura umană a lui Isus se aflau toate tendinţele sau înclinaţiile fireşti spre păcat, specifice întregii sale linii genealogice şi a omului în general!!!

     "Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilinţă aproape fără margini ca să ia natura omului chiar şi atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar Isus a luat corp omenesc atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El şi-a asumat consecinţele acţiunii legii eredităţii. Care erau consecinţele acestea, se poate vedea în istoria strămoşilor Săi pământeşti. El a venit cu o ereditate ca aceasta, ca să împartă cu noi grijile şi ispitele şi să ne dea o pildă de o viaţă fără păcat." Hristos Lumina Lumii, cap. Vi s-a născut un Mântuitor, par. 14.

Dacă nu ar fi fost identic cu natura noastră omenească, din punct de vedere psihic, emoţional, sentimental şi fizic, atunci, în mod cert, Isus nu ar fi putut săvârşi mântuirea neamului omenesc păcătos, din simplul motiv că nu ar fi fost exact aşa cum este omul. Dacă Hristos nu ar fi fost supus legii eredităţii, căreia i se supun toate fiinţele umane, atunci natura Lui omenească ar fi fost diferită de a noastră şi n-ar fi ştiut în termeni practici ce înseamnă să fii ispitit din interior, aşa cum sunt ispitiţi toţi oamenii. "Prin urmare, a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi." Evrei 2,17.18. Aceasta este Evanghelia corect prezentată de apostolul inspirat, Pavel. Acesta este adevărul divin cu privire la bunătatea lui Dumnezeu arătată nouă, prin faptul că a ales să devină una cu noi şi unul dintre noi, pentru că ne-a iubit până la moarte de cruce, asigurând astfel răscumpărarea noastră pentru totdeauna. Textul ne spune că El se aseamănă cu fraţii Săi în toate lucrurile, nu în câteva, nici în cele mai multe sau majoritatea lucrurilor, ci în absolut toate lucrurile sau privinţele cu fraţii Săi. Apoi, Isus nu ar fi putut fi fratele nostru câtă vreme fraţii lui simţeau povara păcatului, a durerii şi suferinţei, iar El nu. El a devenit unul din noi, din iubire nemărginită, ca să poată fi ispitit asemenea fraţilor Săi, căci numai astfel putea să vină în ajutorul nostru! De aceea, El s-a făcut una cu noi, nu cu păcatul, ca să ne răscumpere din păcat.

Până în momentul de faţă am aflat că Hristos este om adevărat, că, prin naşterea Sa din om, a căpătat o natură omenească identică în toate privinţele cu natura umană, carne şi sânge în care se regăseau, prin legea eredităţii, toate tendinţele, pasiunile şi înclinaţiile care înrobesc de regulă omul. Dar unii cititori încă se mai întreabă sau încă nu au înţeles cum de a fost Hristos fără păcat, de vreme ce a moştenit ereditar carnea şi sângele nostru. În urmă cu o postare am adeverit un fapt, şi anume că ceea ce ne face păcătoşi nu este natura noastră păcătoasă, carnea şi sângele nostru moştenite ereditar, cu toate tendinţele spre păcat, de la părinţii noştri, ci ceea ce ne face păcătoşi este prezenţa păcatului în noi sub forma vrăjmăşiei. Dacă aţi băgat de seamă am spus că natura umană a Mântuitorului nostru a fost identică cu natura noastră omenească din punct de vedere psihic, emoţional, sentimental şi fizic, însă nu am amintit nimic despre latura spirituală, n-am scris şi nu am spus nimic despre natura spirituală cu care s-a născut Isus. Aici e cheia înţelegerii corecte a omului Isus Hristos. Natura Lui divină nu putea fi deopotrivă cu natura spirituală cu care se naşte orice om în astă lume din punct de vedere spiritual. Până acum am vorbit doar despre naşterea fizică, nu spirituală a lui Hristos. Având în vedere acest aspect, putem spune sigur că El nu s-a născut păcătos din punct de vedere spiritual, aşa cum ne naştem noi! Aici e cheia înţelegerii corecte a acestui subiect. El era curat şi desăvârşit din punct de vedere moral şi spiritual, spre deosebire de noi care ne naştem păcătoşi, din punct de vedere spiritual, fiind stăpâniţi de vrăjmăşia interioară sau păcatul stăpânitor care este de natură spirituală, nu fizică. Izvorul păcatului nu este de natură fizică, ci spirituală. De reţinut, deci, că ceea ce îl face pe om păcătos sau sfânt este prezenţa uneia dintre cele două naturi spirituale, fie a lui Hristos, şi atunci din punct de vedere moral şi spiritual suntem curaţi, fie vrăjmăşia lui Satana, şi din punct de vedere moral şi spiritual suntem păcătoşi vinovaţi înaintea Cerului.

Această cheie ne-o oferă însuşi Domnul vieţii în cuvintele următoare, adresate lui Nicodim: "Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh." Ioan 3,6. Cuvintele sunt simple, clare şi elocvente, prin faptul că vorbesc de la sine. Hristos îi spune lui Nicodim că ce este născut din carne, este carne. Cu alte cuvinte, ce este născut din femeie, este tot o natură omenească, ce trebuie să aibă în mod obligatoriu, potrivit legii eredităţii, toate tendinţele şi pasiunile naturii omeneşti a ambilor părinţi, uniţi prin căsătorie. De legea eredităţii nu scapă nimeni, nici măcar Isus Hristos. Ea, în sine, nu ne face păcătoşi, ci mai slabi ca cei din generaţiile anterioare, mai predispuşi spre păcat, mai înclinaţi să înfăptuim păcatul mai grabnic decât cei din generaţiile de dinainte. Ăsta-i baiul cu legea eredităţii. În paragraful citat mai sus din Hristos Lumina Lumii, se spune clar că Isus şi-a asumat consecinţele acţiunii legii eredităţii, prin faptul că a luat corp omenesc atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani de păcat. Ceea ce înseamnă în mod precis că trupul Său era cu mult mai înclinat, mai aplecat spre păcat decât trupul lui David, de exemplu, sau decât trupul lui Avraam, sau decât trupul lui Abel. Tendinţele naturii Sale omeneşti îl trăgeau mai lesne spre păcat decât o făceau tendinţele trupului lui Moise, sau Aaron, ori Iuda, din seminţia căruia se şi trăgea Isus.

Asta înseamnă că tendinţele spre sau înspre păcat, predispoziţia sau aplecarea naturii omeneşti, prin apetit, afecţiuni şi pofte sau dorinţe, spre păcat, nu constituie şi nu sunt păcat. Mare, foarte mare atenţie la acest aspect uşor de înţeles. Vă rog să-l întipăriţi foarte bine în minte, căci vă va ajuta chiar în lupta cea bună a credinţei în drumul nostru spre cetatea sfântă! Ideea centrală este deci că, în pofida înclinaţiilor fireşti spre păcat, a pornirilor naturii umane spre păcat, trupul omenesc, carnea şi sângele lui Hristos, nu făceau din El un păcătos. Spunem despre trupul Său că era păcătos, ca şi al nostru, doar în sensul corect că acesta, potrivit legii eredităţii, era înrobit cu toate tendinţele primite de la părinţi, în care se regăseau alte tendinţe ale părinţilor lor, ş.a.m.d. Era un corp biologic păcătos, în sensul tendinţelor şi a slăbiciunilor sale, în raport cu trupul biologic al lui Adam înainte de a păcătui!!! Acesta este punctul principal.

A fi înrobit cu tendinţe şi înclinaţii care trag spre păcat nu înseamnă a fi rob păcatului, întrucât tendinţele, aplecările, înclinaţiile sau predispoziţiile, toate definind unul şi acelaşi lucru, nu sunt păcat. A fi rob păcatului înseamnă a te afla sub stăpânirea vrăjmăşiei sau a puterii păcatului pe care toţi oamenii o primesc ca moştenire spirituală de la Satana. Şi acum am ajuns la miezul problemei. Toate predispoziţiile şi înclinaţiile spre păcat ale corpului biologic sau ale naturii omeneşti a Mântuitorului sunt doar de natură sentimentală, emoţională şi fizică, nu spirituală, căci ce este născut din carne, este carne. Dar, ce este născut din Duh, este duh sau viaţă, spune Mântuitorul mai departe. Aici face referire la natura spirituală care se găseşte în om.

Pe baza cuvintelor lui Hristos, rostite faţă de Nicodim, ştim în mod abolut sigur că omul se naşte şi fizic, din trupul părinţilor săi, şi spiritual, din tatăl minciunii, în sensul că primeşte eul acestuia sau firea lui numită şi vrăjmăşie. Adică în copilul abia născut se găseşte şi o natură spirituală. Dacă Adam şi Eva nu ar fi păcătuit, ei ar fi putut oferi copiilor lor viaţa spirituală, viaţa lui Dumnezeu, cu care fuseseră înzestraţi. Această viaţa putea fi întreţinută doar prin consumarea fructelor din pomul vieţii. Însă, prin păcătuire, părinţii noştri edenici nu au mai putut transmite copiilor lor viaţa veşnică, ci spiritul lui Satana care-i amăgise la păcat. Ei au pierdut viaţa veşnică, locul acesteia fiind luat de viaţa lui Satana sau vrăjmăşia, păcatul stăpânitor. Deci, viaţa lui Dumnezeu fusese înlocuită cu spiritul, cu eul sau natura lui Satana, natură care este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, ea neputând fi supusă cu nici un chip de Dumnezeu. Aşa că singurul lucru care se poate face cu această vrăjmăşie este trimiterea ei la moarte veşnică, prin predarea sufletului şi a voinţei personale în mâinile lui Dumnezeu, care ne naşte din nou la o nouă viaţă, viaţa veşnică, în Hristos Isus.

Ne întoarcem la naşterea lui Hristos. Toţi pruncii până la Isus s-au născut cu această vrăjmăşie sau spirit, cum spune versetul de mai sus. Este adevărat că au fost unele mici excepţii de la această stare a lucrurilor. Şi avem cazul lui Ioan Botezătorul care a săltat în pântecele mamei sale, fiindcă Elisabeta, mama lui, se umpluse cu Duhul Sfânt. "Maria s-a sculat chiar în zilele acelea, şi a plecat în grabă spre munţi, într-o cetate a lui Iuda. A intrat în casa lui Zaharia, şi a urat de bine Elisabetei. Cum a auzit Elisabeta urarea Mariei, i-a săltat pruncul în pântece, şi Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt." Luca 1,39-41. Tot astfel pare să fie şi situaţia lui Ieremia, profetul. "Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: >Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte, şi te făcusem prooroc al neamurilor<." Ieremia 1,4.5. Ei au fost scăpaţi de vrăjmăşie încă din stadiul de prunci. Naşterea fizică a celor doi amintiţi nu a fost una supranaturală, cea spirituală însă da.

În cazul lui Isus, deşi s-a născut fizic din Maria, căpătând prin legea eredităţii tot ce capătă natura omenească prin naştere, şi mă refer la moştenirea tendinţelor naturale sau fireşti spre păcat, în ce priveşte naşterea lui spirituală, a fost ca aceea a unui om născut din nou prin lucrarea Duhului Sfânt. Din moment ce era Dumnezeu deplin şi veşnic, păstrându-şi propria sa natură divină, care este o natură spirituală, înseamnă că nu avea cum să se nască sub stăpânirea păcatului sau a vrăjmăşiei. În natura umană se găseşte fie natura lui Satana, vrăjmăşia, fie natura divină, viaţa veşnică. Ea nu poate fi ocupată în acelaşi timp de două naturi spirituale aflate în conflict. Din acest motiv, nu avea cum să fie păcătos. Prin mijlocirea celei de a treia Persoane a Dumnezeirii, Hristos şi-a păstrat propria divinitate care a fost îmbrăcată cu o natură omenească supusă păcatului, în sensul degenerării ei de pe urma păcătuirii tuturor generaţiilor de până la Maria!! Fiindcă naşterea Sa a fost mijlocită de Duhul Sfânt, atunci devine clar că El nu avea cum să se nască cu vrăjmăşia stăpânitoare.

Astfel, în persoana Mântuitorului se întâlneau şi erau unite în mod tainic natura Lui divină, proprietatea Sa dintotdeauna, şi natura omenească obţinută, prin naştere, de la Maria, reprezentanta umană a neamului omenesc. Înseamnă, deci, că natura spirituală sau viaţa Sa spirituală era absolut curată şi desăvârşită, întocmai ca viaţa pe care o primim noi la naşterea din nou, iar natura Lui umană, în care locuia divinitatea Sa, era supusă tuturor tendinţelor şi înclinaţiilor naturale spre păcat, specifice oricărui om născut vreodată pe pământ, după căderea lui Adam şi Eva. De aceea, Hristos este modelul şi exemplul nostru, iar Dumnezeu arată, prin El, cum sunt copiii Săi născuţi din nou, în care se află viaţa veşnică sau natura divină a Mântuitorului. În Hristos nu locuia vrăjmăşia, întrucât nu a avut cum să se nască cu aceasta. El nu a fost ca omul din Romani 7, ci ca omul din Romani 8, un biruitor permanent, clipă de clipă, asupra tuturor ademenirilor şi ispitelor diavolului, care dorea să-l facă să păcătuiască chiar şi cu gândul. 

     ">Vine stăpânitorul lumii acesteia<, a spus Isus. >El n-are nimic în Mine< (Ioan 14,30). În El nu se găsea nimic care să răspundă la amăgirile lui Satana. El nu s-a lăsat ademenit de păcat. Nici chiar printr-un gând nu s-a supus ispitei. Aşa poate să fie şi cu noi. Natura omenească a lui Hristos era unită cu cea dumnezeiască; El era pregătit de luptă prin locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt. Iar El a venit să ne facă părtaşi de natura Lui dumnezeiască. Câtă vreme suntem legaţi de El prin credinţă, păcatul nu mai are putere asupra noastră. Dumnezeu apucă mâna credinţei noastre şi o ajută să se ţină tare de dumnezeirea lui Hristos, ca noi să putem ajunge la desăvârşire de caracter." Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, par. 2 de la sfârşit.  

Vom continua să aprofundăm şi mai mult acest subiect, urmând ca în postarea următoare să vedem deosebirile dintre înclinaţiile naturale sau fireşti spre păcat şi înclinaţiile păcătoase. Unde îşi găsesc izvorul primele şi care este izvorul celei de a doua categorii de înclinaţii.