A murit sau nu divinitatea lui Hristos pe cruce?

În Evanghelia lui Hristos este descoperit tot adevărul necesar în ce priveşte dumnezeirea veşnică, fără început, nederivată şi neîmprumutată a Fiului lui Dumnezeu şi, de asemenea, natura Lui omenească păcătoasă, slabă şi muritoare. Adevărata Evanghelie va prezenta totdeauna acest adevăr inestimabil: Dumnezeul cerului, veşnic şi nemuritor, s-a pogorât în lumea noastră păcătoasă, luând asupra Sa natura păcătoasă şi muritoare specifică oricărui om din lume. Orice învăţătură care deformează câtuşi de puţin dumnezeirea veşnică şi fără început a Fiului lui Dumnezeu, nu este Evanghelia lui Hristos. Orice învăţătură care prezintă natura umană a lui Hristos ca fiind sfântă şi nepăcătoasă, deformează adevărul Scripturii, al Evangheliei. Tot la fel, orice învăţătură care-l prezintă pe Isus doar uman, nu este învăţătura lui Hristos, ci a lui antihrist. Trebuie să reţinem că Isus nu a fost doar un simplu om, un muritor de rând ca noi, ci El a fost Dumnezeu-om. Niciodată şi în nici o împrejurare Isus Hristos nu trebuie prezentat doar ca un simplu om, căci nu a fost aşa ceva. Mai înainte şi de toate, El era Dumnezeu deplin îmbrăcat cu o natură omenească degenerată şi slabă, ca să ni-l facă accesibil pe Tatăl ceresc cu scopul de a înţelege caracterul Lui. El a fost Dumnezeu înveşmântat în trup uman, dacă vreţi un miracol al Dumnezeirii, pentru a ne dărui mântuirea din păcat, această cale fiind singura posibilă ca El să ajungă la noi, să fie una cu noi şi să moară pentru noi şi în locul nostru pentru a ne putea răscumpăra din blestemul păcatului!

Există însă o învăţătură în biserică prin care se încearcă să se prezinte faptul că, pe cruce, nu a murit doar Hristos ca om, ci a murit şi Hristos ca Dumnezeu. Substratul unei asemenea învăţături este acela că divinitatea Fiului este una delegată, primită prin împrumut sau derivată din Dumnezeu Tatăl, ceea ce, în opinia acestei învăţături, face ca divinitatea lui Hristos să fie una inferioară şi, mai mult, una care trebuia să moară pe cruce întrucât, dacă pe cruce a murit doar Hristos omul şi nu şi Hristos Dumnezeu, atunci jertfa Lui nu poate fi şi nu este adecvată şi îndestulătoare pentru mântuirea neamului omenesc. Aşadar, întrebarea primordială este dacă pe cruce a murit şi divinitatea lui Hristos.

Noi putem înţelege lesne că El putea muri în calitate de om, cu alte cuvinte că putea muri în natura Lui omenească, întrucât era una muritoare. Dar ce s-a întâmplat pe cruce cu natura divină a lui Hristos? A murit sau nu? Încă de la bun început trebuie să spun că învăţătura cu pricina este greşită, din moment ce îi atribuie lui Hristos o divinitate inferioară. În cazul acesta, indiferent cum e întoarsă şi explicată problema, ca un fapt absolut cert, Hristos are un început ca Dumnezeu!!! Deci, nu avem de a face cu Evanghelia mântuirii. Şi totuşi, voi răspunde la întrebarea de mai sus, referitoare la dumnezeirea Fiului pe cruce.

Apostolul Iacov spune: "Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni". Iacov 1,13. Am stabilit adevărul că Isus este Dumnezeu deplin, divinitatea Lui fiind proprietatea Lui personală, ea fiind nederivată şi neîmprumutată de la Tatăl sau Duhul Sfânt, ca atare Hristos există din veşnicii prin Sine însuşi. Fiind Dumnezeu, El nu poate, nu are cum să fie ispitit la păcat în vreun fel oarecare. Aşa mărturiseşte versetul de mai sus, acesta fiind chiar adevărul cu privire la acest aspect. Neputând fi nici măcar ispitit, atunci este uşor de înţeles că nu poate păcătui. El este Viaţa în Sine, iar păcatul, sub orice formă ar fi, camuflată sau necamuflată, nu poate ispiti niciodată Viaţa, căci este o imposibilitate absolută!!! În concluzie, Dumnezeu nu poate păcătui.

Având în vedere acest adevăr indubitabil, atunci putem spune cu siguranţă că dumnezeirea sau divinitatea lui Hristos nu avea cum să păcătuiască vreodată, din moment ce nici măcar nu poate fi ispitită!!! Ca atare, divinitatea lui Hristos nu poate săvârşi păcatul. Aşa stând lucrurile, înseamnă că nu are cum să moară. Cine a mai pomenit un Dumnezeu care susţine că nu are început, şi totuşi să moară în divinitatea Lui!!! Este de-a dreptul un fapt imposibil. Nu avem scris nicăieri că Satana s-a străduit să ispitească pe Dumnezeu Tatăl sau pe Isus Hristos în cer, înainte de a fi alungat din cetatea lui Dumnezeu. Satana nici măcar nu şi-a propus vreodată să facă aşa ceva, câtă vreme ştie că încearcă imposibilul.

În virtutea celor afirmate, divinitatea lui Hristos, care era înveşmântată sau ascunsă de natura omenească, nu putea fi ispitită, deci nu putea păcătui, şi, neputând păcătui, nu ar fi avut cum să moară. Este un fapt simplu de înţeles pentru orice minte, care nu-şi propune să deformeze învăţătura Evangheliei despre divinitatea lui Hristos Isus. Aşa că, pe cruce, când Hristos era în agonia morţii Sale, divinitatea Sa nu avea cum să moară, şi nici nu a murit. Dar de ce nu a murit ea în corpul omenesc al lui Isus? Deoarece întreg păcatul omenirii cu toată vinovăţia şi vrăjmăşia lui, a fost aşezat asupra naturii umane a lui Hristos, căci ea trebuia să fie purtătoarea păcatului, nu divinitatea Sa!!! Povara păcatului trebuia purtată de Isus în natura omenească, deoarece omul este cel care a păcătuit, nu Dumnezeu!!! Păcatul nu putea fi aşezat decât asupra naturii umane a lui Hristos, căci numai în ea putea purta tot păcatul nostru. Aceasta era singura modalitate prin care noi scăpam de moarte veşnică, iar El putea fi îngropat cu tot cu păcatul nostru, fiind considerat ca unul care El singur l-a înfăptuit în realitate şi în totalitate!!!

Ca să salveze omul, Dumnezeu trebuia să vină acolo unde se afla acesta - într-o lume păcătoasă. Însă El nu trebuia să vină doar acolo unde ne aflam noi, ci, mai mult decât atât, trebuia să ia chip de om ca să poată fi ispitit şi, eventual, numai dacă era posibil, să păcătuiască! Însă nici aceasta nu era îndestulător. El trebuia să se nască exact aşa cum se nasc oameni, cu singura deosebire că Duhul Sfânt a fost cel care a pus viaţă în ovulul Mariei, tocmai pentru a face posibilă păstrarea divinităţii lui Hristos, care trebuia îmbrăcată cu singura natură umană pe care i-o putea dărui Maria - natura slabă, păcătoasă şi muritoare!!! Deci, Isus trebuia să fie, în ce priveşte natura omenească, unul dintre noi. Numai aşa putea fi desăvârşit prin suferinţă, numai aşa putea fi ispitit, cu riscul de a păcătui, numai aşa putea purta păcatele noastre şi numai aşa putea să moară!!

Singura posibilitate pentru salvarea omului din păcat era ca Dumnezeu, înveşmântat în om real, cu tot ceea ce implică noţiunea de om, din punct de vedere psihic, sentimental, emoţional şi fizic, să moară ca om, în natura Lui omenească! El nu putea veni ca Dumnezeu pe pământ să ne salveze, întrucât slava Lui ar fi distrus toată suflarea omenească de pe Terra. Apoi, dacă ar fi venit ca Dumnezeu nu ar fi avut cum să moară, întrucât nu poate fi ispitit, iar dacă nu poate fi ispitit, deci fără posibilitatea de a păcătui, atunci nu are cum să moară. Mai mult, asupra divinităţii sale nu ar fi putut fi aşezat păcatul omenirii, fiindcă acesta ar fi fost nimicit pe loc, căci Dumnezeu este un foc mistuitor pentru păcat!!! Ideea centrală a planului mântuirii era ca Dumnezeu, în persoana Fiului Său, să poată purta păcatul în corpul fiinţelor care aveau să păcătuiască, pentru ca în felul acesta să poată muri, trăgând în mormânt o dată şi pentru totdeauna vrăjmăşia păcatului şi vinovăţia lui, ca apoi să învieze prin propria viaţă care se afla în El într-un trup al slavei, tot omenesc. Nu exista altă modalitate ca Dumnezeu să moară, ca să zic aşa. Dumnezeu nu poate muri ca Dumnezeu, însă poate muri ca om, în natura Lui omenească, identică sau deopotrivă cu a noastră. Este un pic impropriu să spun că Dumnezeu moare. Însă vreau doar să subliniez faptul real că El putea suferi greutatea vinovăţiei păcatelor noastre şi moartea nu în natura Lui divină, întrucât nu poate fi atinsă de păcat şi moarte cu nici un chip, chiar dacă este înveşmântată în corp omenesc păcătos şi chiar dacă acesta din urmă ar fi păcătuit, ci El putea suferi moartea doar în natura omului, şi aici vorbesc despre moartea veşnică, pentru că Isus a murit pe cruce de moartea veşnică, nu de moartea ca somn de care mor toţi oamenii!!!

Ceea ce vreau să reţinem este că Hristos pe pământ a trăit ca un om, nu ca Dumnezeu. El a gândit ca un om, a rezistat ispitei ca om, prin credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, şi a ascultat tot ca om, nu ca Dumnezeu. Nu a făcut nimic în calitate de Dumnezeu. A trăit exact aşa cum trăiesc oamenii pe pământ, dar fără păcat. De aceea a şi putut spune: "Eu nu pot face nimic de la Mine însumi!" Pur şi simplu aceasta este realitatea.

De aceea, Hristos putea fi purtător al păcatului nostru doar în natura lui omenească, însă ca Dumnezeu înveşmântat în natura umană, pentru că nimeni altcineva nu ar fi putut purta tot păcatul omenirii, vrăjmăşia şi vinovăţia lui, în afară de El, aşa încât să ne poată îndreptăţi pe noi, fără să atenteze în vreun fel la dreptatea legii care cerea pedepsirea păcătosului cu moarte veşnică!!! Aşa că pe cruce a murit Fiul lui Dumnezeu în natura lui omenească, însă divinitatea Sa nu a murit, căci ar fi fost o imposibilitate. Altfel cum ar fi putut învia Hristos prin propria viaţă care era în El!!!

     "Dumnezeirea nu a sucombat sub tortura chinuitoare a Calvarului, deşi, cu toate acestea, este adevărat că: >Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu născut, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică<." Manuscript 140, 1903. "Natura omenească a murit, dar n-a murit şi divinitatea." Selected Messages, vol. 1, pag. 301. "Când Hristos a fost răstignit, a murit natura Lui omenească. Dumnezeirea nu putea cădea şi muri, pentru că acest lucru ar fi fost imposibil." Letter 280, 1904.

În Hristos se împleteau două naturi distincte, natura divină, veşnică şi nemuritoare, şi natura omenească, păcătoasă şi muritoare. Unirea aceasta este taina lui Dumnezeu, dar este o realitate incontestabilă. Însă trebuie să reţinem că natura divină nu a înlocuit natura omenească, şi nici invers. "A fost natura omenească a Fiului Mariei schimbată în natura divină a Fiului lui Dumnezeu? Nu! Cele două naturi au fost în mod misterios împletite într-o singură persoană - Omul Isus Hristos. În El locuia trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Când Hristos a fost răstignit, cea care a murit a fost natura Sa umană. Dumnezeirea nu a sucombat şi nu a murit; aşa ceva ar fi fost imposibil." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1113.

Acum vine următoarea întrebare: Ce s-a întâmplat cu divinitatea lui Hristos, dacă ea nu a murit? Singura posibilitate era starea lipsită de conştienţă!!! O stare latentă de somn, lipsită de conştienţă. Aceasta este exact stare vieţii omului născut din nou, care a murit pe pământ şi aşteaptă învierea!!! Atunci când omul născut din nou moare, viaţa lui Dumnezeu din el se înalţă la Dumnezeu într-o stare lipsită de conştienţă. Dumnezeu aşteaptă până în ziua învierii să-i dea această viaţă, care devine din nou activă şi îşi reia activitatea exact din momentul de dinaintea morţii sale, fiindcă o poate face prin mijlocul de exprimare - un corp slăvit şi nemuritor! Când Hristos a murit, natura divină, care mai înainte se exprima prin intermediul trupului Său omenesc, a încetat să mai aibă conştienţă şi a adormit, întrucât ea nu mai avea mijlocul prin care să se exprime! "Până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat." Eclesiastul 12.7.

Natura divină în Hristos, ca şi în omul născut din nou, se putea exprima doar dacă avea un mijloc în acest sens, adică un trup omenesc. Dacă acesta murea natura divină ajungea numaidecât într-o stare lipsită de conştienţă. Pentru a înţelege mai bine, gândiţi-vă la curentul electric, la cabluri şi la un fasung cu un bec în el. Câtă vreme becul este în fasung, şi este un bec nears, atunci curentul se "exprimă" prin bec şi devine lumină. Dacă spargem sau îndepărtăm becul, a dispărut lumina, însă curentul electric este mai departe în cabluri până la întrerupător şi fasung! Tot astfel este şi cu viaţa veşnică sau natura divină, câtă vreme are un mijloc de exprimare, adică un trup, ea este în stare de conştienţă, adică este lumină. De aceea scrie apostolul Ioan în evanghelia sa că în El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor! Dacă trupul moare, atunci viaţa veşnică nu se mai poate exprima şi nu mai poate fi lumină. Dar ea nu a dispărut, ci este păstrată de Dumnezeu până la ziua învierii.

Numai că viaţa veşnică sau divinitatea Mântuitorului nu s-a dus în cer imediat după ce a murit pe cruce. Ea a rămas în El, căci aştepta momentul eliberării din mormântul lui Iosif din partea Tatălui!!! Întrucât divinitatea lui Hristos este proprietatea Lui de drept şi întrucât a spus că are puterea să-şi dea viaţa şi totodată să o ia înapoi, ea a aşteptat în trupul inert al Mântuitorului până când îngerul Gabriel a venit cu înştiinţare de la Tatăl, că Fiul Său preaiubit trebuie să învieze. Învierea a fost opera lui Isus, nu a Tatălui. Duhul Sfânt doar a trezit divinitatea din trupul mort al lui Isus.

"Când El a închis ochii murind pe cruce, sufletul lui Hristos nu s-a dus imediat în ceruri, după cum cred mulţi, altfel cum ar putea fi adevărate cuvintele: >încă nu m-am suit la Tatăl Meu<? Spiritul lui Isus dormea în mormânt împreună cu trupul Lui şi nu şi-a luat zborul spre ceruri ca acolo să aibă o existenţă separată şi să privească în jos spre ucenicii îndureraţi, care-i îmbălsămau trupul din care acest spirit şi-ar fi luat zborul. Tot ceea ce cuprindea viaţa şi inteligenţa lui Isus rămăsese în mormânt, iar când El a înviat a ieşit ca o fiinţă întreagă. El nu şi-a chemat spiritul Său din ceruri." The Spirit of Prophecy, vol. 3, pag. 203, 204.

Spiritul despre care se vorbeşte aici nu este Duhul Sfânt, ci este duhul sau viaţa care se înalţă la Dumnezeu, cum spune Eclesiastul.

     "Cel care a murit pentru păcatele omenirii trebuia să rămână în mormânt un anumit timp. El se afla în acea închisoare de piatră ca un prizonier al dreptăţii divine. Era răspunzător în faţa judecăţii universului. El purta păcatele omenirii, şi numai Tatăl Său îl putea elibera." Manuscript 94, 1897. "Îngerul l-a chemat pe Hristos, în numele Tatălui, să iasă din mormânt." Manuscript 115, 1897. "Duhul l-a înviat pe Isus din morţi." The Youth's Instructor, pag. 44. "În divinitatea Sa Hristos poseda puterea de a rupe legăturile morţii." Manuscript 131, 1897.

Concluzia acestor citate este că Hristos a înviat prin puterea divinităţii Sale, Duhul Sfânt având rolul de a trezi divinitatea Mântuitorului care a înviat într-un trup slăvit, nemuritor, aşa cum vor învia toţi mântuiţii. Aşadar, pe cruce a murit Fiul lui Dumnezeu în mod deplin, de moarte veşnică, întrucât plata păcatului este moartea veşnică, El venind să plătească preţul răscumpărării noastre cu viaţa Sa. Din acest motiv, trebuia să moară veşnic de moartea celor care vor muri fără Mântuitor. De aceea, jertfa lui Hristos a fost îndestulătoare şi desăvârşită pentru mântuirea noastră. În ea sunt cuprinşi toţi oamenii de pe glob, de la Adam până la ultimul om care se va mai naşte pe pământ. Acesta este adevărul!