Taina întrupării lui Hristos pe pământ este cea mai profundă din întregul plan al mântuirii. Este taina pe care îngerii doresc s-o aprofundeze încontinuu, şi va fi, de asemenea, taina pe care şi-o vor însuşi toţi oamenii mântuiţi şi despre care vor vorbi tuturor lumilor necăzute în păcat, pentru că ei au putut trăi, la o scară mult redusă, dar absolut reală, această taină, întruparea lui Hristos în fiecare om născut din nou. Până acum am accentuat ca un fapt real că Hristos a îmbrăcat natura umană tot la fel de adevărat cum copiii se fac părtaşi cărnii şi sângelui. Prin legea eredităţii natura Lui omenească a fost supusă tuturor tendinţelor şi înclinaţiilor naturale, fireşti spre păcat, care sunt specifice oricărui om de pe pământ, în condiţiile păcatului, fără ca prin aceasta El să devină păcătos. "Timp de patru mii de ani, neamul omenesc pierduse din tăria fizică, din puterea mintală şi din valoarea morală, iar Hristos a luat asupra Sa slăbiciunile unei omeniri degenerate. Numai aşa putea să-l răscumpere pe om din adâncurile decăderii în care se afla." Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, par. 10.
Natura omenească este sfinţită sau pângărită prin natura spirituală dinăuntrul acesteia. De aceea, prin faptul că Hristos şi-a păstrat propria natură divină, ceea ce făcea imposibilă prezenţa vrăjmăşiei, putem spune cu certitudine că natura Lui omenească era sfinţită prin aceasta şi, mai ales, prin prezenţa Duhului Sfânt. Însă acest fapt real nu exclude deloc prezenţa înclinaţiilor spre păcat ale naturii omeneşti. Aceasta din urmă nu este schimbată sau transformată, astfel încât omul respectiv să fie ca Adam înainte de a păcătui.
Prezenţa naturii divine şi a Duhului Sfânt are rolul de a da vigoare spirituală şi de a energiza voinţa omului, atunci când aceasta din urmă ia decizia de a rămâne de partea neprihănirii în orice împrejurare. Când voinţa omului, aşa cum am mai spus, este exercitată în mod corect, în cadrul reformei sau sfinţirii, în sensul alegerii neprihănirii, atunci omul creşte în tărie din punct de vedere moral şi spiritual, făurindu-şi în acest fel caracterul. În felul acesta şi gândurile vor putea fi menţinute curate fiindcă atmosfera neprihănirii este mediul minţii, prin natura divină.
"Hristos nu a avut aceeaşi necredincioşie păcătoasă, coruptă şi căzută pe care noi o avem, întrucât dacă astfel ar fi stat lucrurile, El nu ar fi putut să fie o jertfă desăvârşită". Manuscript 94, 1893.
Acest fragment este o mărturie în plus în favoarea adevărului că în Hristos nu se găsea necredincioşia păcătoasă. Aceasta necredincioşie păcătoasă este totuna cu vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu sau păcatul stăpânitor, pe care-l primesc toţi oamenii la naştere. Observaţi, vă rog, că necredincioşia este păcătoasă şi nu una firească, manifestată de regulă printr-o lipsă de credinţă într-o anumită sau în anumite împrejurări, cum s-a întâmplat cu David. Necredincioşia păcătoasă are la bază, are drept izvor al acţiunii neascultarea păcătoasă. Neascultarea păcătoasă este manifestarea făţişă a vrăjmăşiei dinăuntru, care, în firea ei, este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, ea nesupunându-se lui Dumnezeu niciodată!! Fiindcă Duhul Sfânt a participat activ la actul zămislirii lui Hristos în pântecele Mariei, El fiind mijlocitorul întrupării lui Hristos, a făcut posibilă păstrarea divinităţii lui Hristos în forma în care ea putea fi îmbrăcată cu o natură omenească păcătoasă şi decăzută, fără să-şi piardă nimic din veşnicia ei fără început!! În virtutea acestui fapt, Hristos nu avea cum să moştenească ceva ce aparţine tatălui minciunii, întrucât Tatăl lui Hristos era Dumnezeul cerului.
Am tot scris până acum despre înclinaţiile sau tendinţele moştenite prin legea eredităţii de care a avut parte natura umană a lui Hristos. Şi am pus în mod special după termenul "tendinţă" sau "înclinaţie" ori "predispoziţie", cuvântul "natural" sau "firesc". Cuvântul acesta "natural", "firesc" defineşte cel mai bine tendinţa care este proprie naturii omeneşti decăzute şi păcătoase, fără ca ea să fie păcatul în sine. De asemenea, ea nu este păcătoasă în sine, din moment ce omul o poate stăpâni prin acţiunea corectă a voinţei!! Ar trebui să ştim că toate tendinţele sau înclinaţiile naturale, numite şi slăbiciuni sau infirmităţi, sunt exprimate în viaţă prin apetit, pasiuni sau dorinţe şi afecţiuni.
Având în vedere acest fapt, să vedem atunci cum a putut fi ispitit Isus în natura Sa omenească, fiindcă e clar că dacă El nu ar fi fost supus ispitei, ci doar ar fi mimat ispita, atunci nu ar fi avut cum să fie om adevărat. În primul rând, Isus s-a născut prin acţiunea directă a Duhului Sfânt asupra fecioarei Maria, ceea ce înseamnă că îşi păstrase propria natură divină. Această natură divină nu poate fi ispitită, fiindcă este natură de Dumnezeu, şi, ca atare, nu poate păcătui. "... Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni." Iacov 1,13. Din acest punct de vedere, Satana nu a făcut nici un efort pentru a încerca să-l ispitească pe Hristos în natura Lui divină, întrucât orice încercare de felul acesta ar fi fost sortită eşecului din start. Aşa că nu şi-a pierdut vremea cu aşa ceva. La fel se întâmplă şi cu copiii născuţi din nou ai lui Dumnezeu. Fiindcă primesc în dar natura divină, diavolul nu va încerca niciodată să-i ispitească într-un loc unde nu are absolut nici o şansă.
Atunci singurul loc unde putea să-l ispitească pe Hristos, şi dinăuntru şi dinafară, era natura lui omenească. Dar ce anume viza diavolul, sau mai bine spus ce anume putea viza diavolul? În natura umană sunt două domenii, noi studiindu-le deja împreună, pe care diavolul le poate folosi în avantajul său. Iar acestea sunt: ideile şi teoriile greşite care conduc la obiceiuri şi practici greşite, şi, desigur, apetitul, afecţiunile şi pasiunile ori, aşa cum se mai numesc ele, dorinţele. A avut sau nu Isus idei şi teorii greşite? Din învăţăturile Sale putem înţelege cu claritate deplină că nu a avut nici măcar o singură idee sau teorie greşită cu privire la realităţile pământeşti, la oameni, la misiunea Sa în lume şi, mai ales, cu privire la Tatăl din ceruri!!! Cineva care afirmă răspicat că este Calea, Adevărul şi Viaţa, atestă în fapt că este exact ceea ce susţine, ceea ce implică lipsa totală a ideilor şi teoriilor greşite cu privire la Sine sau la misiunea Sa, ori la Dumnezeu. Neavând idei şi teorii greşite, atunci nu avea cum să fie caracterizat de obiceiuri şi practici greşite. El a avut totdeauna o părere corectă, justă despre om şi starea acestuia în lumea noastră. A înţeles cum nimeni altul nu a putut înţelege mai bine puterea păcatului care înlănţuia pe oameni!!
"Iar Pruncul creştea şi se întărea; era plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El... Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor." Luca 2,40.52. "Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus." Filipeni 2,5. "... Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei." Coloseni 2,3.
"Minunat în semnificaţia lui este scurtul raport biblic cu privire la copilăria şi tinereţea Sa: >Iar Pruncul creştea şi se întărea; era plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El<. În lumina strălucitoare a înfăţişării Tatălui Său, >Isus creştea în înţelepciune, în statură şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor< (Luca 2,52). Mintea Sa era activă şi pătrunzătoare, cu o gândire şi o înţelepciune ce depăşeau vârsta Sa. Pe lângă acestea, caracterul Său era armonios. Puterile minţii şi ale corpului se dezvoltau treptat, urmând legile naturale ale copilăriei.
În copilărie, Isus a dat dovadă de o drăgălăşenie deosebită în purtare. Mâinile Sale binevoitoare erau totdeauna gata să-i ajute pe alţii. Manifesta o răbdare pe care nimic nu o putea tulbura şi o credincioşie care niciodată nu sacrifica integritatea. Neclintit ca o stâncă în privinţa principiilor, viaţa Sa dădea pe faţă gingăşia amabilităţii neegoiste.
Mama Domnului Isus urmărea cu multă seriozitate dezvoltarea puterilor Lui şi vedea în caracterul Lui chipul desăvârşirii. Cu mare bucurie căuta să încurajeze mintea Lui ageră şi receptivă. Prin Duhul Sfânt, ea primea înţelepciune ca să conlucreze cu fiinţele cereşti la creşterea acestui copil, care putea recunoaşte numai pe Dumnezeu ca Tată al Său." Hristos Lumina Lumii, cap. Ca un prunc, par. 2-4.
Isus nu a învăţat niciodată la şcolile rabinice. Dacă ar fi făcut-o ar fi devenit fariseu, de două ori mai rău decât povăţuitorii Lui. Din acest motiv, nu avea cum să-şi însuşească ideile şi teoriile lor eronate, izvorâte mai mult din tradiţia iudaică şi din filozofia popoarelor păgâne. Primul lui dascăl a fost chiar mama Lui, apoi sulurile profetice împreună cu natura.
"Copilul Isus nu a învăţat la şcolile sinagogilor. Mama Lui i-a fost primul învăţător omenesc. Din gura ei şi din scrierile profeţilor, El a învăţat despre lucrurile cereşti. Chiar cuvintele pe care El însuşi i le spusese lui Moise pentru Israel le învăţa acum de pe genunchii mamei Sale. Trecând de la vârsta copilăriei la aceea a tinereţii, El nu a studiat la şcolile rabinilor, nu avea nevoie să obţină educaţia din astfel de izvoare, deoarece Dumnezeu era învăţătorul Său...
Departe de căile nesfinte ale lumii, El a adunat comori de ştiinţă din natură. El a studiat viaţa plantelor, viaţa animalelor şi viaţa omului. Chiar din anii tinereţii Sale, a fost stăpânit de o singură ţintă: să trăiască pentru a-i face pe alţii fericiţi. Pentru lucrul acesta, El a găsit resurse în natură; în timp ce studia viaţa plantelor şi viaţa animalelor, noi idei de căi şi mijloace îi veneau în minte. El putea mereu să scoată ilustraţii din lucrurile văzute, prin care să prezinte Cuvântul viu al lui Dumnezeu. Parabolele, prin care, în timpul slujirii Sale, îi plăcea să-şi predea lecţiile despre adevăr, arată cât de deschisă era mintea Sa faţă de influenţele naturii şi cu cât interes adunase El învăţăturile spirituale din lucrurile vieţii de toate zilele...
În felul acesta, i s-a dezvăluit lui Isus importanţa Cuvântului şi lucrărilor lui Dumnezeu, în timp ce El se străduia să înţeleagă cauza lucrurilor. El era ajutat de fiinţe cereşti şi cultiva cugete şi legături sfinte. De la prima scânteiere de inteligenţă, El creştea necontenit în har spiritual şi în cunoaşterea adevărului." Hristos Lumina Lumii, cap. Ca un prunc, par. 7-9.
Astfel, Isus a avut mintea lui Dumnezeu şi, ca atare, era plin de înţelepciune dumnezeiască şi ager în recunoaşterea oricărei învăţături eronate şi inclusiv a ispitelor lui Satana. Aşa că diavolul nu avea cum să-l ispitească nici în acest domeniu. Prin urmare, singurul domeniu care i-a rămas diavolului, unde îl putea ispiti pe Hristos la maximum, a fost domeniul apetitului, afecţiunilor şi pasiunilor omeneşti!!! Primul pas în mântuirea neamului omenesc trebuia să înceapă cu pofta, deoarece chiar în acest domeniu au căzut primii noştri părinţi. Având în vedere acest lucru, Satana îşi propusese să-l ispitească pe Isus, întâi şi întâi, chiar aici. Şi a făcut-o în pustie, când s-a dat drept înger al lui Dumnezeu şi i-a zis să prefacă pietrele în pâini. "Atât la Hristos, cât şi la perechea sfântă din Eden, pofta a stat la temelia primei mari ispite. De acolo, de unde a început ruina noastră, trebuia să înceapă lucrarea pentru mântuire. După cum, prin cedarea în faţa poftei, Adam a căzut, tot astfel, prin înfrângerea poftei, Hristos trebuia să biruie. Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la urmă a flămânzit. Ispititorul s-a apropiat de El şi I-a zis: >Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini<." Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, par. 12.
Ceea ce trebuie să reţinem, deci, este că diavolul a putut să-l ispitească pe Isus în natura omenească prin intermediul sau apelând la apetit sau poftă, afecţiuni şi pasiuni sau dorinţe. El nu a încercat niciodată să-l ispitească în domeniul ideilor şi teoriilor greşite, întrucât Isus nu a avut aşa ceva, spre deosebire de noi. Cât priveşte natura divină, ar fi fost o imposibilitate să fie ispitită. De asemenea, diavolul l-a ispitit în afecţiunea sau iubirea Sa faţă de ucenici, ori de câte ori aceştia dădeau pe faţă spiritul lui Satana. Încerca în felul acesta să-l determine să rostească măcar un cuvânt nepotrivit sau lipsit de răbdare la adresa lor, pentru a-l face să se simtă rănit în dragostea ce le-o purta. Din fericire, Hristos a biruit tot aşa cum putem birui şi noi.
Acum, din moment ce înclinaţiile fireşti, naturale sunt specifice naturii omeneşti, înseamnă că ele pot fi controlate, stăpânite prin exercitarea corectă a voinţei. Or, întocmai acest lucru l-a făcut şi Isus. El şi-a stăpânit trupul, prin credinţă vie şi printr-o voinţă puternică, pentru a ne arăta cum să fim biruitori clipă de clipă asupra naturii noastre omeneşti păcătoase. Aceste înclinaţii nu trebuie eliminate, ci doar controlate. "Triumful cel mai mare dat nouă de religia lui Hristos este stăpânirea asupra noastră înşine. Înclinaţiile noastre naturale trebuie stăpânite, altfel niciodată nu putem birui cum a biruit Hristos." Mărturii, vol. 4, cap. Încăpăţânare, nu independenţă, par. 1. Aşadar, izvorul acestor înclinaţii naturale este natura omenească păcătoasă şi decăzută. Când natura omenească este controlată continuu prin raţiunea sau mintea sfinţită prin harul lui Dumnezeu, şi întărită prin puterea Duhului Sfânt, atunci aceste înclinaţii pot fi ţinute în frâu toată viaţa noastră. Raţiunea, prin Cuvânt şi credinţă, trebuie să deţină controlul absolut.
Dar ce sunt înclinaţiile păcătoase? De vreme ce sunt păcătoase, ele nu pot fi naturale, adică nu ţin de domeniul firesc, natural al naturii omeneşti, nu ţin de domeniul fizic, ci de cel spiritual. Cu alte cuvinte, chiar dacă supun sau stăpânesc natura omenească, ele nu-şi găsesc izvorul în natura omenească, în carnea şi sângele nostru, ci sursa lor este natura spirituală, adică vrăjmăşia păcătoasă, păcatul stăpânitor care domină omul nenăscut din nou!!! Cu aceste tendinţe păcătoase Hristos nu avea cum să se nască, fiindcă nu a fost stăpânit niciodată de vrăjmăşia lui Satana!!! Tatăl spiritual al Domnului Hristos era Dumnezeu Tatăl, nu Satana!! Când omul născut din nou primeşte natura divină, devine deci părtaş de această natură, vrăjmăşia este eliminată şi împreună cu ea sunt eliminate toate aceste înclinaţii păcătoase. Aceste înclinaţii nu pot fi ţinute sub control de voinţă şi de mintea umană, pentru că vrăjmăşia, sursa lor de viaţă şi de putere, este mai puternică decât orice om din lume şi decât toţi oamenii din lume laolaltă, dovadă că ea ţine în robie orice om născut în lume. Dacă n-ar fi Hristos, am rămâne robi pe vecie lui Satana!
"Noi trebuie să învăţăm de la Hristos. Trebuie să ştim ce este El pentru cei pe care i-a răscumpărat. Noi trebuie să ne dăm seama că prin credinţa în El, avem privilegiul de a deveni părtaşi de natură divină pentru a scăpa de stricăciunea care este în lume prin poftă. Atunci noi suntem curăţiţi de orice păcat, de toate defectele de caracter. Noi nu trebuie să păstrăm nici o înclinaţie păcătoasă... Când ne facem părtaşi naturi divine, înclinaţiile ereditare şi cultivate de a face răul sunt scoase din caracter, iar noi suntem făcuţi o putere vie pentru bine." Review and Herald, 24 aprilie 1900.
Înclinaţiile ereditare şi cultivate nu sunt înclinaţiile fireşti, naturale, deoarece ele fac răul, ceea ce înseamnă că ele provin deja din rău, sursa fiind una păcătoasă - vrăjmăşia. Înclinaţiile naturale sunt îndreptate spre rău, nu sunt răul în sine prin care să facem răul. Observaţi, vă rog, că acestea sunt scoase din caracter, sunt eliminate, întrucât nu pot rămâne într-un loc în care nu se mai află vrăjmăşia, ci natura divină!!! Dar, mai concret, ce sunt aceste înclinaţii păcătoase? Iată răspunsul: "Trebuie să renunţăm la îngăduinţa de sine, la satisfacerea eului, la mândrie şi la extravaganţă. Noi nu putem fi creştini şi totuşi să ne satisfacem aceste înclinaţii." Review and Herald, 16 mai 1893. Aceste înclinaţii păcătoase sub forma unui spirit viu şi activ în noi sunt ereditare pentru că la naştere primim natura lui Satana, adică vrăjmăşia păcătoasă, şi, de asemenea, sunt cultivate întrucât nu există altă opţiune decât să facem ce ne dictează stăpânul interior, adică vrăjmăşia!!! Acestea ne formează întreaga personalitate în viaţă, de aici şi luptele între oameni pentru locul cel mai de frunte posibil, pentru a fi cel mai mare şi faimos dintre toţi, pentru a fi întâiul în detrimentul altora, căci ce contează este satisfacerea proprieului eu păcătos. Disensiunile mici şi mari în biserică îşi găsesc originea chiar aici!!!
"Primul Adam a fost creat ca o făptură sfântă şi neprihănită, fără nici o umbră de păcat în el; el era după chipul lui Dumnezeu. El putea să cadă şi, prin păcat, a căzut. Din cauza păcatului, urmaşii săi s-au născut cu înclinaţii moştenite de neascultare. Dar Isus Hristos a fost singurul Fiul născut al lui Dumnezeu. El a luat asupra Sa natura umană şi a fost ispitit în toate lucrurile, aşa cum este ispitită natura omenească. El ar fi putut păcătui; El ar fi putut cădea, dar nici măcar pentru un moment nu s-a găsit în El vreo înclinaţie păcătoasă... Niciodată să nu laşi în vreun fel cea mai mică impresie înaintea minţilor omeneşti că în Hristos ar fi existat vreo înclinaţie sau vreo pată de corupţie, ori că El a cedat în vreun fel stricăciunii." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1128, 1129.
Înclinaţiile de neascultare moştenite sunt înclinaţiile păcătoase care îşi găsesc originea în vrăjmăşia din noi, adică în natura spirituală. După câte observăm şi singuri Hristos nu a avut aşa ceva, căci Tatăl Său era Dumnezeu. Concluzia este că, în timp ce unele înclinaţii trebuie eradicate, adică înclinaţiile păcătoase, altele trebuie stăpânite sau controlate prin acţiunea corectă a voinţei, prin exersare, iar acestea sunt înclinaţiile naturale, specifice naturii oricărui om de pe pământ, inclusiv naturii lui Hristos. Aşadar, înclinaţiile păcătoase au ca izvor natura spirituală, iar înclinaţiile fireşti au ca izvor natura fizică omenească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu