Saul - eşecul unei vieţi

După ce am prezentat modul de atac al diavolului, precum şi domeniile vizate de el în natura omenească prin care ne ispiteşte, adică idei şi teorii greşite, obiceiuri şi practici la fel de greşite, şi afecţiunile, dorinţele şi apetitul nostru, tocmai pentru a putea înţelege care sunt câmpurile noastre vulnerabile, iată-ne ajunşi la un caz cu totul deosebit - Saul, primul rege al lui Israel. Este un caz pe care inspiraţia divină a căutat să-l imprime pe paginile Scripturii pentru a ne învăţa nişte lecţii deosebit de importante. Scopul lui Dumnezeu este acela de a ne arăta ce se întâmplă atunci când omul nu mai doreşte, refuză cu încăpăţânare şi cu bună ştiinţă, educaţia ce presupune reformarea vieţii în cadrul şcolii reformei.

Întâi şi întâi este musai să dovedim că Saul a fost un om născut din nou. Ne aducem aminte de principiul care spune că Dumnezeu nu face nimic fără să descopere taina Sa sfinţilor profeţi. Profeţi nu sunt doar cei care au viziuni sau vise, ci profeţi, în sens general, sunt toţi copiii lui Dumnezeu născuţi din nou. Ei bine, în baza acestui principiu, putem spune că, o dată ce Dumnezeu l-a ales pe Saul, prin Samuel, să fie rege, este evident că alegerea lui Dumnezeu are în vedere şi presupune un om transformat prin harul divin, altfel n-ar putea fi om ales de Dumnezeu. Or, tocmai acest fapt este subliniat în Scripturi. Când Saul ajunge la Samuel, în cautarea măgăriţelor sale rătăcite, acesta din urmă, după nişte îndrumări date, îi spune: "Duhul Domnului va veni peste tine, vei prooroci cu ei, şi vei fi prefăcut într-alt om". 1Samuel 10,6. Apoi Cuvântul lui Dumnezeu continuă: "De îndată ce Saul a întors spatele ca să se despartă de Samuel, Dumnezeu i-a dat o altă inimă, şi toate semnele acestea s-au împlinit în aceeaşi zi. Când au ajuns la Ghibea, iată că i-a ieşit înainte o ceată de prooroci. Duhul lui Dumnezeu a venit peste el, şi el a prorocit în mijlocul lor". 1Samuel 10,9.10.

Cuvintele de mai sus sunt inspirate şi, ca atare, nu pot spune un neadevăr. Lucrarea efectuată de Dumnezeu în Saul a condus la transformarea acestuia "într-alt om", căruia i s-a "dat o altă inimă". Pentru a întări acest adevăr avem mai departe un alt cuvânt puternic. "Când Saul s-a unit cu profeţii serviciului de adorare a lui Dumnezeu, s-a produs în el o mare schimbare prin Duhul lui Dumnezeu. Lumina curăţiei şi sfinţeniei lui Dumnezeu a strălucit în întunericul inimii fireşti. El s-a văzut aşa cum era, cum îl vedea Dumnezeu. A văzut frumuseţea sfinţeniei. De acum era chemat să ducă lupta împotriva păcatului şi a lui Satana şi i s-a arătat că numai de la Dumnezeu trebuie să primească puterea necesară pentru această luptă. Planul de Mântuire, care mai înainte îi păruse întunecos şi nelămurit, i-a fost descoperit puterii sale de pricepere. Domnul i-a acordat curaj şi înţelepciune pentru înalta chemare. El i-a descoperit Izvorul puterii şi al harului şi i-a luminat mintea cu privire la cererile lui Dumnezeu şi la propria sa datorie." Patriarhi şi profeţi, cap. Primul împărat al lui Israel, par. 26.

Lupta despre care se pomeneşte în paragraful amintit este "lupta împotriva păcatului şi a lui Satana", în şcoala lui Hristos sau şcoala sfinţirii, din moment ce Saul a beneficiat de darul naşterii din nou! Iar această luptă nu se face oricum, ci numai primind putere de la Dumnezeu. Primirea acestei puteri se face doar prin credinţă vie, ceea ce implică o legătură personală cu Dumnezeu, şi prin ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Saul avea la dispoziţie de acum, spre deosebire de mai înainte, curaj şi înţelepciune, având în vedere că mintea lui fusese luminată cu privire la cerinţele lui Dumnezeu şi propria datorie. Însă arma cea mai redutabilă a lui era prezenţa Duhului Sfânt în suflet, în minte.

Acum Saul, ca rege, avea înaltul privilegiu de a exprima atributele specifice caracterului lui Hristos, precum bunătatea, amabilitatea, răbdarea, şi altele asemănătoare. Dar pentru asta trebuia să coopereze cu puterile cereşti ca să înveţe să-şi ţină în stăpânire natura lui omenească, ceea ce înseamnă că trebuia să înveţe să-şi exercite corect voinţa prin a alege să asculte de tot ce urma să-i comunice Dumnezeu prin Samuel. El trebuia să fie un model pentru toţi regii viitori ai lui Israel, în ce priveşte ascultarea şi credinţa, având în vedere că era deschizător de drumuri în legătură cu domnia lui în calitate de primul rege al lui Israel. La înfăţişare Saul arăta exact aşa cum îşi dorea poporul. Însuşirile lui exterioare linguşeau practic mândria inimii poporului care-şi dorise atât de mult un rege, în pofida avertizărilor date de Dumnezeu, prin Samuel, cu privire la consecinţele nefaste ale dorinţei lor nesăbuite.

Însă era un aspect pe care poporul nu avea de unde să-l cunoască, şi care nu avea cum să-i fie străin lui Dumnezeu. Saul nu avea acele însuşiri care formează adevărata înţelepciune şi care nu puteau fi compensate prin înfăţişarea lui frumoasă şi nobilă! El era din fire un om foarte violent, căruia îi putea să sară ţandăra oricând şi nu se putea stăpâni pe sine! "Însuşirile personale ale viitorului împărat erau de aşa natură, încât linguşeau mândria inimii care dusese la dorinţa de a avea un împărat. >Era mai frumos decât oricare dintre copiii lui Israel< (1Samuel 9,2). De o înfăţişare nobilă şi demnă, în floarea vieţii, cu făptura frumoasă şi înaltă, făcea impresia că e născut să comande. Dar farmecului acesta exterior al lui Saul îi lipseau însuşirile cele mai importante care formează adevărata înţelepciune. El nu se obişnuise în tinereţe să-şi înfrâneze pasiunile sale violente şi furioase şi nu simţise până atunci puterea înviorătoare a harului lui Dumnezeu." Patriarhi şi profeţi, cap. Primul împărat al lui Israel, par. 18.

Experienţa aceasta are loc înainte de naşterea lui din nou. Adică înainte de a primi puterea înviorătoare a Duhului Sfânt, Saul nu fusese obişnuit să-şi înfrâneze pasiunile sale violente. Acum noi va trebui să înţelegem un amănunt care, de regulă, scapă din vedere multora. Am spus cu câteva postări în urmă că naşterea din nou rezolvă o singură problemă, şi nimic mai mult. Ea ne scapă de vrăjmăşie, de puterea păcatului care ne ţinea robi, dar nu ne poate scăpa de educaţia şi obişnuinţele noastre primite şi însuşite prin practică în şcoala întunericului, înainte de naşterea din nou. Cu alte cuvinte, când Saul a fost transformat prin harul lui Dumnezeu într-alt om, el a fost eliberat doar de vrăjmăşia interioară, dar nu şi de lipsa lui acută în domeniul înfrânării pasiunilor naturii omeneşti. Vă rog să observaţi că inspiraţia face referire la pasiuni, nu la vrăjmăşie. Or, aşa după cum am învăţat, aceste pasiuni sau dorinţe sunt specifice naturii omeneşti şi sunt darurile pe care Dumnezeu le-a oferit omului încă de la crearea acestuia. Numai că ele, în condiţiile păcatului, sunt pornite spre rău; de aceea trebuie supuse şi stăpânite, ţinute sub control strict, altfel Satana abia aşteaptă să le treacă de sub controlul raţiunii, prin acceptarea ispitirilor sale în acel domeniu, şi să-l facă pe om să le dea curs, să le exprime iraţional în manifestări urâte şi păcătoase.

Lipsa efortului de a-şi supune dorinţele naturii, care se manifestau violent şi cu furie, înainte de naşterea lui din nou, s-a dat pe faţă şi în şcoala reformei. El trebuia aici, în şcoala reformei, să depună cele mai serioase eforturi pentru îndreptarea situaţiei. Acest fapt în sine implica o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru Saul. Trebuia să înveţe să se educe prin disciplinare aspră, căci nu-i lucru uşor de stăpânit natura umană. Unii au de tras foarte mult în şcoala reformei, mai mult, mult mai mult decât alţii, din pricina moştenirii, a înclinaţiilor mult mai puternice decât ale altora, aceştia având pasiuni mult mai greu de stăpânit. Aşa se face că unii au o luptă mai uşoară în privinţa stăpânirii naturii omeneşti, pe când alţii au de dus o luptă cruntă. Însă nu trebuie să dispere nimeni, căci tocmai de aceea ne-a fost dat Duhul Sfânt!

În cazul lui Saul, acesta a dat greş exact la acest capitol, pe care Satana l-a exploatat la maximum. El nu a depus nici un efort în îndreptarea acestui obicei rău şi, ca urmare a acestui lucru, avea să se manifeste în viaţa lui lipsa acută a răbdării!! Lipsa răbdării conduce de regulă la furie şi descurajare în situaţii presante, adică tocmai atunci când răbdarea şi stăpânirea de sine ar trebui să predomine! Roadele Duhului Sfânt nu se produc niciodată automat fără participarea zilnică a persoanei născute din nou în procesul de reformare a vieţii sale!!! Pentru ca ele să se manifeste noi trebuie să ţinem în frâu natura noastră umană. În felul acesta mintea şi voinţa câştigă vigoare alegând mereu să se încreadă în Dumnezeu, formându-şi de fapt acest obicei, mai ales în situaţii cu mari presiuni exterioare. De aceea, noi suntem chemaţi să ne reformăm, să ne reorganizăm şi să ne schimbăm ideile, teoriile, obiceiurile şi practicile greşite cu ajutorul lui Dumnezeu. Credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu şi ascultarea de acel Cuvânt cizelează mintea şi voinţa, fortificându-le pentru situaţii din ce în ce mai grele.

Saul nu era obişnuit să lupte cu sine. El s-a mulţumit doar cu naşterea din nou, presupunând că faptele neprihănirii vin de la sine. Însă în şcoala reformei a fost chemat să dea teste, examene pe care trebuia să le treacă prin ascultare şi credinţă. Primul mare examen a fost atunci când Samuel i-a spus să aştepte şapte zile la Ghilgal şi, după ce profetul avea să aducă arderi de tot şi jertfe de mulţumire, urma să-i spună lui Saul ce să facă. "Să te pogori înaintea mea la Ghilgal şi eu mă voi pogorî la tine, ca să aduc arderi de tot şi jertfe de mulţumire. Să mă aştepţi şapte zile acolo, până voi ajunge eu la tine şi-ţi voi spune ce ai să faci" 1Samuel 10,8. Urma să se dea o mare luptă între evrei şi filistini, la Ghilgal. Numai că auzind cât de mare este numărul ostaşilor adunaţi de filistini, "un popor... fără număr, ca nisipul de pe ţărmul mării", 1Samuel 13,5, mulţi dintre oştenii lui Saul au început să dezerteze, iar Saul nici n-a catadixit să încurajeze armata pe care o avea. Pe deasupra, nu putea da bătălia fără să vină mai întâi Samuel pentru a-i spune ce să facă.

În această situaţie, trecând zi după zi, fără ca profetul să-şi facă apariţia, Saul s-a descurajat, devenind furios, şi, pe deasupra, pierzându-şi răbdarea şi credinţa - încrederea în cuvântul lui Dumnezeu rostit prin Samuel. Problema poporului era că avea păcate şi, prin serviciul divin ţinut de Samuel, ei trebuiau să lepede păcatul din inimile lor şi abia apoi să plece la război. În acest fel victoria ar fi fost asigurată. "Saul a aşteptat zi după zi, fără a face totuşi eforturi hotărâte pentru a încuraja poporul şi a-i insufla încredere în Dumnezeu. Înainte de a fi trecut pe deplin timpul hotărât de profet, el a ajuns nerăbdător din cauza întârzierii, lăsându-se pradă descurajării pe care o aduceau împrejurările grele în care se afla. În loc să pregătească poporul în chip conştiincios pentru serviciul divin pe care urma să-l săvârşească Samuel, Saul s-a lăsat pradă necredinţei şi presimţirilor îngrijorătoare. Înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu şi căutarea Lui prin jertfă era ceva deosebit de solemn şi însemnat şi Dumnezeu cerea ca poporul să-şi cerceteze inima şi să se pocăiască de păcate, pentru ca jertfa să fie bine primită înaintea Lui şi binecuvântarea Sa să-i poată însoţi în străduinţele lor de a-l birui pe vrăjmaş." Patriarhi şi profeţi, cap. Încumetarea lui Saul, par. 6.

Saul ar fi trebuit să se roage, să se încreadă şi să asculte de cuvântul lui Dumnezeu. În felul acesta ar fi învăţat să exerseze voinţa în direcţia supunerii pasiunilor sale nestăpânite înainte. În această nouă împrejurare era chemat să înveţe răbdarea, căci atributele naturii divine se învaţă pentru a putea fi exprimate şi transpuse în viaţă ca rod al Duhului Sfânt! Dacă ar fi ales să exercite voinţa în mod corect aşteptând pe Samuel nu şapte zile, ci zece, atunci ar fi câştigat o mare biruinţă. Dumnezeu voia să-l înveţe pe Saul chiar această lecţie. Ştia că diavolul se va folosi de şi îl va ispiti chiar în slăbiciunea sa, şi de aceea Dumnezeu l-a asigurat prin profet să aştepte. Dar pentru asta trebuia să manifeste credinţă, o încredere deplină în cuvântul Său. Chiar dacă împrejurările erau înspăimântător de ameninţătoare, Saul fusese asigurat în mod indirect de Samuel că nu se va întâmpla nimic în decursul acestui timp, filistinii neputând să atace, din moment ce i-a spus să aştepte pur şi simplu! Oricum filistinii se aflau la Micmaş, în altă zonă. Intervalul de şapte zile trebuia folosit pentru cercetarea inimii, rugăciune şi încredere în Dumnezeu. Dacă ar fi făcut astfel, Saul ar fi trecut examenul vieţii lui în şcoala reformei şi atunci nu am mai fi învăţat despre un Saul care a păcătuit împotriva Duhului Sfânt!!! El ar fi câştigat biruinţa asupra pasiunilor sale, devenind supus şi răbdător, plin de credinţă şi cu o voinţă puternică, într-un cuvânt ar fi fost regele în care Dumnezeu se putea încrede deplin.

     "Dar Domnul se îngrijea şi mai departe de ei şi nu i-a lăsat pradă nenorocirii care ar fi dat peste ei dacă braţul omenesc slab ar fi fost unicul lor sprijin. El îi aduse la strâmtorare pentru ca să-şi dea seama ce nebunie este să te încrezi în oameni şi, astfel, să se îndrepte spre El, unicul lor ajutor. Venise timpul ca Saul să fie încercat. El trebuia acum să arate dacă se încrede în Dumnezeu şi aşteaptă răbdător să primească porunci de la El, dovedind că este un bărbat în care Dumnezeu se poate încrede în zile grele ca într-un conducător al poporului Său, sau dacă se clatină, demonstrând că este nevrednic de răspunderea sfântă pe care o avea. Va asculta oare împăratul pe care l-a ales Israel de Împăratul tuturor împăraţilor? Va îndruma el gândul războinicilor săi descurajaţi spre Acela la care este eliberarea şi puterea veşnică?" Patriarhi şi profeţi, cap. Încumetarea lui Saul, par. 7.

După cum se ştie Saul nu a trecut acest examen. Şi de aici a început decăderea lui până când s-a predat cu totul în stăpânirea lui Satana, păcătuind astfel împotriva Duhului Sfânt. Aş dori să subliniez faptul că din momentul în care Dumnezeu i-a spus că altcineva va fi rege în locul lui, dar la vremea potrivită, şi până în seara când a intrat la vrăjitoarea din Endor, Saul putea încă să se mai îndrepte, dacă s-ar fi consacrat din nou lui Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu i-a spus că nu va mai fi rege, nu trebuie înţeles deloc ca şi cum Dumnezeu l-a lepădat definitiv ca om încă cu posibilitatea mântuirii. Dumnezeu l-a lepădat ca rege, nu ca om care mai putea fi mântuit de El! Acesta este punctul pe care doresc să-l înţelegeţi. Acest lucru este dovedit prin faptul că Dumnezeu l-a trimis la curtea sa regală pe David, prin care urmărea să-i aline mintea cu cântecele sale şi să-l invite la o cercetare de inimă, la o reevaluare a sa şi la pocăinţă. Numai că şi acestui ajutor prevăzut pentru el de Dumnezeu să-l întoarcă la El, i-a dat cu piciorul, urmărind necontenit moartea lui David, despre care aflase că-i va lua locul.

Saul a mers din rău în mai rău din cauza necredinţei şi a neascultării sale tot mai încăpăţânate. În momentul când el a păşit pragul vrăjitoarei din Endor, putem spune că s-a predat definitiv, ca om, nu numai ca rege, sub controlul lui Satana. A doua zi s-a sinucis, fără speranţa moştenirii vieţii veşnice. Ceea ce învăţăm din povestea vieţii sale este că naşterea din nou nu asigură cerul nimănui. Saul s-a oprit doar aici, nu a continuat deloc în şcoala reformei şi, ca atare, iubirea dăruită de Dumnezeu sub forma naturii divine, s-a ofilit şi, la moartea lui, s-a întors la Dumnezeu în stadiu de sămânţă, adică exact aşa cum a fost dăruită de El. Acum poate vom înţelege mai bine pilda talanţilor, din acest punct de vedere. Cel cu un singur talant nu a făcut nimic cu el, îngropându-l. Tot astfel a procedat şi Saul. Când Dumnezeu ne oferă natura lui divină, El ne-o oferă definitiv, ca fiind proprietatea noastră. Şi se aşteaptă ca noi să creştem în ea, să o dezvoltăm până la statura deplină a lui Isus Hristos prin credinţă şi ascultare deplină de Cuvântul Lui. Când omul care a crescut astfel până la nivelul la care a putut ajunge al acestei staturi şi moare, la înviere o va primi înapoi în stadiul de dezvoltare la care a ajuns când trăise pe pământ. Fiindcă, ce-i drept, în felul acesta se formează caracterul omului născut din nou, prin unirea divinului cu umanul şi prin exprimarea atributelor acestei naturi prin natura omenească, natură, vorbesc despre cea umană, care trebuie supusă voinţei şi raţiunii! Însă cel care primeşte acest dar şi-l îngroapă, aici pe pământ, acea natură divină rămâne doar în stadiu de sămânţă, fără să crească. Asta pentru că iubirea care nu se exprimă, se ofileşte. Când moare, Dumnezeu o ia înapoi exact în forma în care a dat-o, adică sămânţă divină, nedezvoltată prin rugăciune, studiu, credinţă, ascultare de Dumnezeu şi practică! Când, însă, acest om va învia nu o poate primi, căci nu-i aparţine, întrucât a desconsiderat, pe pământ când trăia, darul divin. Aşa că va sta înaintea lui Dumnezeu ca un păcătos, fără Hristos şi darul său divin - caracterul Său.