Ioan Botezătorul - exercitarea corectă a voinţei

Rugăciunea, studierea Cuvântului lui Dumnezeu, credinţa deplină în acest Cuvânt şi cugetarea sau reflectarea la făgăduinţele lui Dumnezeu, toate la un loc, au menirea de a fortifica mintea şi, o dată cu ea, voinţa. Exercitarea corectă a voinţei în cadrul reformei sau sfinţirii depinde în egală măsură de toate acestea. Omul care este plin de Duhul lui Dumnezeu are un ajutor fidel în persoana Lui şi acces berechet la descoperiri din Biblie pe care puţini în zilele noastre le au. Ţinta unui astfel de om este desăvârşirea morală şi spirituală prin harul Duhului Sfânt şi prin propriile eforturi personale. Colaborarea Dumnezeu-om trebuie să fie deplină pentru atingerea acestei ţinte, în şcoala reformei.

Înainte de a lua în considerare viaţa de biruinţă asupra păcatului şi trupului a unuia dintre cei mai mari profeţi ai lui Dumnezeu, aş dori să stabilesc un fapt despre care am vorbit în postarea anterioară. Când vorbim de stăpânirea voinţei de către vrăjmăşia dominatoare din noi, vorbim doar despre o stăpânire de natură spirituală, nu fizică, întrucât vrăjmăşia respectivă este de natură spirituală. Astfel, dacă un om doreşte să studieze pentru a deveni profesor, decizia în sine a voinţei sale în acest sens nu poate fi anulată prin vrăjmăşia dinăuntru. La fel, dacă cineva inventează ceva sau creează ceva, ori doreşte să devină specialist IT, dacă cineva doreşte să clădească o casă sau să se ducă în excursie, decizia voinţei nu poate fi anulată de vrăjmăşia interioară, fiindcă deciziile în acest sens privesc doar aspecte care ţin de viaţa practică, fizică. Am spus că Satana nu stăpâneşte omul, prin naşterea lui, din punct de vedere fizic, ci doar din punct de vedere spiritual. Aşa că orice decizie va lua voinţa lui de a urma pe Dumnezeu, de a fi un creştin bun, de a iubi legea lui Dumnezeu, va fi anulată de puterea vrăjmăşiei dinăuntrul nostru, atâta vreme cât el nu va înţelege că voinţa trebuie pusă cu totul, predată şi supusă cu desăvârşire lui Isus. Satana, deci, are în vedere să ţină omul în robie spirituală, iar dacă poate şi în robie fizică, aceasta din urmă fiind demonizarea.

Numai convertirea intelectuală nu este de ajuns pentru a intra în familia lui Dumnezeu. Sunt mai multe convertiri care se petrec în viaţa creştinului. Prima este cea intelectuală, de care se bucură majoritatea credincioşilor, dar care nu asigură naşterea din nou. Este descrisă cel mai viu în Romani 7. Apoi este convertirea care ne introduce în experienţa naşterii din nou, aşa cum este descrisă în Romani 8. Şi, în ultimă instanţă, sunt convertirile care au loc în şcoala reformei, atunci când, ca urmare a unei căderi în păcat, credinciosul se căieşte şi se îndreaptă prin harul lui Hristos.

Acum să ne concentrăm atenţia asupra unui erou al credinţei care a învăţat în şcoala lui Hristos, şcoala reformei. Este vorba despre Ioan Botezătorul. El este un tip al acelora care vor avertiza întreaga omenire cu privire la păcat şi consecinţele lui, la păcatele Babilonului spiritual şi cu privire la iminenta revenire a lui Isus pe norii cerului. "Prin lucrarea de a pregăti calea pentru întâia venire a lui Hristos, el era reprezentantul acelora care au să pregătească un popor pentru a doua venire a Domnului." Hristos Lumina Lumii, cap. Glasul în pustie, par. 16.

Ioan Botezătorul ar trebui să constituie un model al caracterului pe care trebuie să-l aibă toţi cei care vor să-l întâmpine pe Hristos la a doua Sa venire. El a fost de mic plin de Duhul lui Dumnezeu. Însă exista o condiţia esenţială pentru ca el să poată face lucrarea lui Dumnezeu de pregătire a căii venirii lui Mesia, iar această condiţie era ascultarea desăvârşită de instrucţiunile pe care îngerul le dăduse tatălui său: ">Va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea vin, nici băutură ameţitoare şi se va umple de Duhul Sfânt.< Dumnezeu îl chemase pe fiul lui Zaharia la o mare lucrare, cea mai mare lucrare încredinţată vreodată oamenilor. Pentru a face lucrarea aceasta, Dumnezeu trebuia să lucreze cu el. Duhul lui Dumnezeu avea să fie cu el numai dacă asculta de cele spuse de înger." Hristos Lumina Lumii, cap. Glasul în pustie, par. 12.

Dumnezeu avea să-i asigure toate condiţiile unei dezvoltări mintale, morale şi spirituale de excepţie, pentru că el trebuia să fie un mesager sfânt, fără păcat, pentru a putea să-l întâmpine pe Mesia şi, mai mult, să-l şi boteze. De aici învăţăm o lecţie importantă, şi anume că cel care botează pe alţii trebuie să fie el însuşi un om al lui Dumnezeu, botezat cu Duhul Sfânt, aşa cum a fost Ioan Botezătorul. Ioan trebuia să pună pe un nou făgaş gândurile oamenilor prin impresionarea minţii acestora cu cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu. Nimeni nu poate face un astfel de lucru fără sprijin de sus. Un mesager sfânt trebuie că este unul care are o mare stăpânire de sine, unul care ştie, prin exersarea corectă a voinţei, cum să-şi ţină în frâu apetitul, pasiunile şi afecţiunile specifice naturii omeneşti. De fapt, el este un exemplu în ce priveşte cooperarea divinului cu umanul în şcoala reformei. În dreptul lui Ioan Botezătorul, în viaţa sa, potrivit raportului biblic, nu este consemnat nici un păcat. Tot aşa trebuie să fie şi cu cei care au fost pregătiţi în aceeaşi şcoală, de Dumnezeu, să-l întâmpine pe Mântuitorul când va veni a doua oară. "Ioan trebuia să fie un sol al lui Iehova, pentru a duce oamenilor lumina lui Dumnezeu. El trebuia să dea o nouă îndrumare gândurilor lor. Trebuia să-i impresioneze cu sfinţenia cerinţelor lui Dumnezeu şi cu nevoia lor după dreptatea Sa desăvârşită. Un asemenea sol trebuia să fie sfânt. Trebuia să fie un templu al Duhului Sfânt. Pentru a îndeplini lucrarea, trebuia să fie sănătos la corp şi plin de tărie intelectuală şi spirituală. De aceea era nevoie să-şi stăpânească apetitul şi pasiunile. El trebuia să fie capabil să-şi stăpânească toate puterile, ca să poată sta în mijlocul oamenilor neclintit în orice împrejurare, ca şi stâncile şi munţii pustiei." Hristos Lumina Lumii, cap. Glasul în pustie, par. 13.

Cumpătarea şi stăpânirea de sine ce caracterizau pe Ioan erau o urmare a ascultării de instrucţiunile îngerului. Acestea nu cuprindeau numai interzicerea băuturilor alcoolice, ci şi orice lucru care ar fi afectat în vreun fel mintea, aici fiind vorba inclusiv de mâncare. Ceea ce înseamnă că, pentru a exercita în mod corect voinţa în toată şcoala sfinţirii, cumpătarea în mâncare şi băutură va fi o caracteristică a tuturor celor care vor fi Ioan Botezătorul şi vor lansa marea strigare în spiritul şi puterea lui Ilie! A exercita corect voinţa înseamnă educaţie prin ascultarea de toate cerinţele lui Dumnezeu. Satana atacă mereu natura umană în apetit, pasiuni şi afecţiuni, nemaipunând la socoteală ideile şi teoriile greşite, prejudecăţile de care se foloseşte la fel de bine pentru ispitirea şi atragerea omului în păcat. O voinţă solidă, aflată şi menţinută mereu sub controlul unei conştiinţe iluminate de harul divin, prin studierea şi însuşirea Cuvântului lui Dumnezeu, şi exercitarea credinţei în virtutea acestui Cuvânt, este rezultatul educaţiei impuse de cumpătare a celui care înţelege lucrarea lui Ioan Botezătorul.

Cumpătarea presupune a fi sănătoşi la corp şi la minte, ceea ce face ca puterile minţii să fie pline de tărie în vederea exercitării lor în stăpânirea corpului. O hrană simplă dar viguroasă din fructe, legume, rădăcinoase, cereale şi seminţe alcătuiesc cea mai bună dietă pentru omul lui Dumnezeu care-şi doreşte o minte echilibrată. Cumpătarea aduce cu sine stăpânirea de sine cea atât de necesară în situaţii limită! Copiii lui Dumnezeu aflaţi în şcoala lui Hristos vor fi adevăraţi reformatori. Puterea stăpânirii de sine se câştigă cel mai bine în copilărie şi tinereţe. "Ioan trebuia să fie un reformator. Prin viaţa lui cumpătată şi prin îmbrăcămintea lui simplă, el trebuia să fie o mustrare pentru excesele timpului. De aceea li s-au dat părinţilor lui Ioan instrucţiuni cu privire la o viaţă cumpătată, aduse de un înger de la tronul cerului." Hristos Lumina Lumii, cap. Glasul în pustie, par. 14.

Fiindcă Ioan nu a fost trimis la şcolile rabinice pentru a nu fi influenţat de bigotismul rabinilor, încă din copilărie a avut ca dascăl pe părinţi, natura şi sulurile profetice ale Vechiului Testament. Pustia sau locul retras din societate a fost îndrumarea lui Dumnezeu, nu alegerea personală a lui Ioan. Acest fapt nu constituie model şi exemplu pentru monahism. Monahismul, în ciuda sincerităţii celor care se retrag din societate, este doar o formă de egoism şi izolare pe care Dumnezeu nu o cere. "De fapt, fiul lui Zaharia ar fi urmat să fie educat pentru preoţie. Dar învăţătura din şcolile rabinilor l-ar fi făcut nepotrivit pentru lucrarea sa. Dumnezeu nu l-a trimis la profesorii de teologie, ca de acolo să înveţe cum să interpreteze Scripturile. Dumnezeu l-a chemat în pustie, ca să înveţe din lucrurile naturii şi de la Dumnezeul naturii." Hristos Lumina Lumii, cap. Glasul în pustie, par. 17.

Şi aici există o învăţătură preţioasă ce nu trebuie trecută cu vederea. Aceia care vor fi Ioan Botezătorul, cei care vor da îndrumări noi gândurilor oamenilor printr-o mare strigare, nu vor fi şcoliţi în marile sau mai micile şcoli de teologie! Cei care vor sta în fruntea acestei lucruri vor fi doar oamenii care s-au supus harului transformator al lui Isus şi au urmat poveţele Lui în viaţa lor. Sunt cei care au studiat Scripturile împreună cu Hristos şi Duhul Sfânt, sunt cei care au înţeles spiritul profeţiei şi au învăţat astfel să stea pe propriile picioare, netemându-se niciodată de oameni şi de demoni!! Aceştia s-au aflat permanent în şcoala lui Hristos. Cei drept, vor fi foarte puţini, extrem de puţini dintre cei care au fost şcoliţi în şcolile teologice şi care vor participa în lucrarea mondială de descoperire a caracterului lui Dumnezeu, după ce vor fi emise legile duminicale. Nu Dumnezeu voieşte un asemenea lucru, însă mintea celor din urmă amintiţi a fost impregnată cu teologie, cu interpretări omeneşti ale Bibliei, cu lucruri pe care Dumnezeu nu le-a pus niciodată acolo. De fapt problema reală este că în aceste şcoli nu-şi au locul niciodată cei care vor să trăiască precum Ioan Botezătorul, întrucât nu ar putea fi primiţi acolo. Ar fi o discrepanţă făţişă între viaţa lor şi a celor care se ocupă cu o teorie lipsită de viaţă! Ei sunt excluşi chiar şi din bisericile din care fac parte, unde s-au botezat, fiindcă s-au abătut de la doctrina stabilită, oficială, considerată adevărata învăţătură biblică. Acestea sunt tiparele omeneşti iar copiii lui Dumnezeu nu pot fi introduşi în ele, tot aşa după cum nici Hristos nu a putut fi introdus în nici un tipar al societăţii iudaice. Nici Hristos nu s-a dus la şcolile rabinice, chiar dacă mama Lui, la insistenţele rabinilor, a stăruit de El să facă aceasta.

Care este, deci, avantajul de a fi în şcoala lui Hristos cât mai de timpuriu, dacă e posibil? Acela că respectivul copil al lui Dumnezeu îşi formează obiceiuri şi deprinderi în concordanţă cu gândul lui Dumnezeu, obiceiuri care decid biruinţa în lupta cea bună a credinţei! "Caracterul este mai impresionabil în copilărie şi tinereţe. Atunci trebuie să câştige un om puterea de a se stăpâni. În casă şi la masă, în viaţa de familie, se exercită influenţe ale cărora urmări ţin veşnic. Mai mult decât orice dar natural, obiceiurile formate în primii ani decid dacă un om va fi biruitor sau biruit în lupta vieţii. Tinereţea este timpul semănatului. Ea stabileşte ce fel de seceriş vom aduna în viaţa aceasta şi în cea viitoare." Hristos Lumina Lumii, cap. Glasul în pustie, par. 15.

Legătură lui permanentă cu Dumnezeu prin studierea făgăduinţele lui Dumnezeu şi exercitarea unei credinţe vii, precum şi acţiunea corectă a voinţei când trebuia să decidă în favoarea neprihănirii, ca răspuns la ispitele diavolului asupra naturii sale omeneşti, au condus la o ascuţire a sensibilităţii lui spirituale. Ajunsese până acolo că putea recunoaşte, cu ajutorul Duhului Sfânt, când se apropia Satana să-l ispitească. El ştia că trebuie să fie sfânt, ca să-l poată întâmpina pe Cel sfânt. Cu toate acestea, nu se considera în ochii lui sfânt şi nici desăvârşit, ci se vedea mic, uitând de sine când contempla măreţia Aceluia care trebuia să vină şi pe care trebuia să-l boteze. "El îl privea pe Împărat în frumuseţea Lui şi eul era uitat. El admira maiestatea sfinţeniei şi se simţea fără putere şi nevrednic. Era gata să alerge ca trimis al cerului, fără să se teamă de vreun om, pentru că privise la Dumnezeu. Putea să stea drept şi fără teamă în faţa monarhilor pământului, pentru că se închinase înaintea Împăratului împăraţilor." Hristos Lumina Lumii, cap. Glasul în pustie, par. 27.

Aşadar, Ioan Botezătorul ne stă înainte ca un exemplu de erou prin care Dumnezeu putea să-l prezinte pe Mesia. Era stăpân pe sine, avea un caracter puternic şi statornic, şi, ca atare, Dumnezeu se putea bizui pe el în orice împrejurare. Voinţa sa era dârză, întrucât raţiunea era impregnată cu făgăduinţele lui Dumnezeu. El nu a adus la tăcere niciodată glasul conştiinţei, jucându-se cu ispitele. Sensibilitatea acesteia era de aşa natură că discernea numaidecât apropierea lui Satana. Desigur, nu o putea face în propria putere, căci aliatul de nădejde al acesteia era însuşi Duhul Sfânt. Tot aşa poate fi şi cu noi. Dumnezeu doreşte cu înfocare să pregătească nu un Ioan Botezătorul, ci un popor Ioan Botezătorul care să-i pregătească venirea lui Hristos. În cele din urmă acest popor curat vor fi cei 144.000.