"Adevărata religie are de-a face cu voinţa. Voinţa este puterea ce guvernează natura omului, aducând toate celelalte facultăţi sub stăpânirea ei. Voinţa nu este gustul sau înclinaţia, ci este puterea de decizie care lucrează în fiii oamenilor, spre ascultarea sau neascultarea de Dumnezeu." Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Exercitarea voinţei, par. 1.
Nu este nimic mai adevărat ca realitatea cuprinsă în acest paragraf. Multe probleme izvorăsc din faptul că cei mai mulţi dintre credincioşi nu ştiu exact care este rolul voinţei în relaţie cu naşterea din nou. Ei citesc pasaje ca cel de deasupra şi ajung la concluzia că, pentru a scăpa de păcat, trebuie să exerciţi o voinţă tare. Dar, oare, aşa stau lucrurile? O simplă acţiune a voinţei şi scăpăm de păcat? Lucrurile se complică atunci când cel care încearcă acest lucru constată că îi este imposibil să scape de păcat!
Ceea ce trebuie să înţelegem, în primul rând, e faptul că adevărat religie are de-a face cu voinţa. Or, adevărata religie este religia lui Hristos, nu religia vreunei biserici expusă sub forma unor puncte de doctrină. Vorbim aici despre religia lui Hristos sau religia Evangheliei. (A se reciti postarea cu titlul "Religia lui Hristos"). Iar religia lui Hristos nu înseamnă numai iertarea păcatului, ci şi izbăvirea de sub puterea păcatului, curăţirea de păcatul care ne stăpâneşte şi care se găseşte în noi sub forma vrăjmăşiei, ce nu poate fi supusă nici de Dumnezeu şi, ca atare, trebuie nimicită.
Deci, trebuie să pricepem că voinţa, chiar dacă este puterea care guvernează natura omului, se găseşte la rândul ei sub stăpânirea vrăjmăşiei sau a firii pământeşti. Din acest motiv, chiar dacă este puterea de decizie, ea nu are şi autoritatea de a duce la îndeplinire, de a transpune în fapte deciziile pe care le ia, deoarece atât ea cât şi natura decăzută a omului, cu toate înclinaţiile, sentimentele, dorinţele, apetitul, afecţiunile, emoţiile ei, sunt supuse unei stăpâniri mai puternice, arbitrare şi autoritare, adică vrăjmăşia, intrusul dinăuntrul omului, prin care lucrează Satana. Prin urmare, voinţa nu este liberă în sensul de a decide şi înfăptui. Ea poate doar dori să facă binele, însă, din păcate, nu-l poate înfăptui. Degeaba ia decizii, în plan spiritual, dacă nu le poate duce niciodată la îndeplinire, şi asta fiindcă-i lipseşte puterea care-i conferă autoritate! Aceasta este situaţia înainte de intrarea în experienţa naşterii din nou.
"Această voinţă, care formează un important factor în caracterul omului, a fost supusă, la căderea în păcat, controlului şi stăpânirii lui Satana; şi de atunci, el lucrează totdeauna în om şi voinţa, şi înfăptuirea, după cum are plăcerea, dar spre ruina şi mizeria totală a omului." Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Exercitarea voinţei, par. 7.
Observaţi, vă rog, că voinţa omului este supusă controlului şi stăpânirii lui Satana încă de la căderea lui Adam în păcat! Cum ar putea voinţa omului să facă binele câtă vreme se găseşte sub stăpânirea diavolului? Cum ar putea omul să scape de păcat, prin simpla exercitare a voinţei, dacă cea din urmă este stăpânită de Satana?
Pavel a fost silit să facă dovada de netăgăduit a acestor gânduri exprimate în paragraful de mai sus. El spune: "... nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc... am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac." Romani 7,15.18. Care este, în cele din urmă, rezultatul aşteptărilor omului din Romani 7? Iată-l: "Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Romani 7,19.
Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegem este faptul că voinţa noastră, înainte de a intra în experienţa naşterii din nou, se află sub controlul şi stăpânirea lui Satana prin intermediul vrăjmăşiei sau a naturii spirituale rele din noi! Din această pricină, oricât de mult s-ar strădui cineva să facă binele şi, cu atât mai mult, să scape de păcat, străduinţa sa este sortită eşecului încă din start! De ce? Fiindcă în el se găseşte o putere care domină voinţa şi trupul pe care le jefuieşte de puterea de a duce la îndeplinire orice decizie pe care o ia voinţa. Asta pentru că omul, în totalitate, se găseşte în robia păcatului stăpânitor. El nu poate face altceva decât ceea ce este, adică păcatul. "... eu sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc... Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine." Romani 7,14.15.20.21. "Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască." Eclesiastul 7,20.
În starea aceasta în care se găseşte voinţa, înainte de naşterea din nou, ea poate ajunge să găsească plăcere în legea lui Dumnezeu. Omul din Romani 7 nu este născut din nou, dar este convertit, schimbat la nivel intelectual. Un astfel de om poate ajunge să cunoască tot adevărul, toate cerinţele legii lui Dumnezeu, poate fi extrem de riguros în privinţa anumitor ritualuri bisericeşti, se poate ruga cu ardoare, poate fi credincios în toate îndatoririle descoperite în Biblie, dar, în ciuda acestui fapt, el nu este un creştin născut din nou, întrucât este în continuare vândut rob păcatului, după spusele lui Pavel. Şi Pavel ştia ce spune, el însuşi fiind, la un moment dat, pentru o anumită perioadă de timp, un astfel de credincios înrobit. Până şi persecuţia ajunsese s-o socotească un serviciu adus lui Dumnezeu pentru îndreptarea ereticilor! Însă când şi-a dat seama de spiritualitatea legii lui Dumnezeu, s-a văzut dintr-o dată un păcătos, un păcătos vândut rob păcatului, un păcătos care, deşi cunoştea tot Vechiul Testament, nu aducea un serviciu lui Dumnezeu, fiindcă nu putea, ci aducea un serviciu lui Satana. Voinţa lui se afla sub controlul şi stăpânirea lui Satana. A realizat că ceea ce-l stăpânea nu erau gândurile şi simţămintele păcătoase, nu erau dorinţele păcătoase, sau înclinaţiile sale îndreptate spre rău, ci era vrăjmăşia care se afla în el - puterea sau legea păcatului însuşi.
Acesta este cel mai terifiant tablou din câte există despre natura înşelăciunii pusă la cale de diavolul. El îi face să creadă pe cei care cred în Biblie că sunt creştini născuţi din nou; mai mult, îi lasă să se boteze şi-i face să creadă că din momentul săvârşirii botezului au intrat în împărăţia lui Dumnezeu! Dar ce spune Pavel? Cu toate cunoştinţele sale, cu toată religia sa, cu tot devotamentul său pentru religia iudaică, era mai departe vândut rob păcatului!!! Se afla sub stăpânirea păcatului, iar "binele" pe care-l făcea era păcat în ochii lui Dumnezeu!! Apoi, când a fost adus faţă în faţă cu legea lui Dumnezeu şi a înţeles spiritualitatea ei, şi-a dat seama că orice decizie bună lua voinţa sa, aceasta era lipsită în totalitate de a înfăptui binele respectiv. A înţeles că el, în întregime, este stăpânit de o putere mai presus de toate puterile voinţei şi naturii sale omeneşti. A văzut că este vândut rob păcatului, chiar dacă găsea mare plăcere în legea lui Dumnezeu. "Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele." Romani 7,22.23.
Aşadar, înainte de naşterea din nou, voinţa este înrobită, lipsită de puterea de a înfăptui binele pe care legea lui Dumnezeu îl cere, ea nemaiavând autoritatea pe care Dumnezeu i-a dat-o s-o aibă când l-a creat pe om. În stadiul acesta, orice încercare din partea omului de a scăpa de păcat prin exercitarea voinţei este o iluzie, o imposibilitate, pentru că noi nu trebuie doar să exercităm voinţa, ci trebuie s-o exercităm corect. Acesta este punctul principal pe care trebuie să-l reţinem. Ce înseamnă, deci, a ne exercita corect voinţa?
În primul rând, prin lucrarea Duhului Sfânt trebuie să fim aduşi până acolo încât să conştientizăm că suntem stăpâniţi de o putere mai presus de voinţa noastră, în cazul nostru vrăjmăşia dinăuntrul nostru care acţionează împotriva lui Dumnezeu, dar pentru Satana. Apoi, în această stare, tot prin Duhul Sfânt, trebuie să conştientizăm că oricât am încerca să vrem, să dorim să scăpăm de păcatul stăpânitor, este o imposibilitate. Apoi urmează strigătul acesta, al unei inimi zdrobite: "O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?" Romani 7,24 Când am ajuns în această situaţie, vom înţelege rolul voinţei în ce priveşte necesitatea absolută de a scăpa de păcatul stăpânitor, dar numai în relaţie cu credinţa adevărată!!! Fiindcă în acest punct trebuie să exprimăm credinţa adevărată sau credinţa lui Isus, insuflată de Duhul Sfânt!!! Vă rog sa reţineţi acest aspect cât se poate de important.
Această credinţă adevărată se exprimă totdeauna prin predarea în întregime a voinţei noastre în mâinile lui Dumnezeu, prin supunerea ei cu totul lui Dumnezeu!!! Asta se traduce cu exercitarea corectă a voinţei, împreună cu lucrarea Duhului Sfânt în minte, în momentul producerii naşterii din nou!! Cu alte cuvinte, dacă înainte ne căzneam să scăpăm de anumite păcate prin exercitarea voinţei, care se tot repetau în viaţa noastră, în pofida mărturisirii lor înaintea lui Dumnezeu, deşi izvorul lor era vrăjmăşia despre care nu ştiam că există ca să o predăm lui Dumnezeu, acum, înţelegând starea noastră, faptul că suntem stăpâniţi de păcatul dominator şi că prin simpla exercitare a voinţei nu scăpăm de păcat şi de păcate, venim înaintea lui Dumnezeu şi, prin credinţă vie, darul Duhului Sfânt, exercităm corect voinţa noastră doar într-un singur sens, şi anume predarea sau supunerea ei cu desăvârşire lui Dumnezeu, împreună cu toată fiinţa noastră şi inclusiv cu vrăjmăşia care ne stăpânea şi voinţa şi mintea!
Noi nu îi predăm lui Dumnezeu doar vrăjmăşia, ci ne predăm cu totul, inclusiv voinţa noastră. Pur şi simplu o aşezăm în mâinile Lui, iar El, o dată cu nimicirea vrăjmăşiei şi înlocuirea ei cu natura divină, ne oferă puterea de care voinţa are nevoie, nu numai de a lua decizii sau de a alege pe Dumnezeu, ci şi de a înfăptui, de a duce la îndeplinire voia lui Dumnezeu. Acum voinţa noastră şi-a recâştigat autoritatea pierdută prin păcatul lui Adam şi chiar a devenit voinţa lui Dumnezeu! Acum suntem liberi în Hristos să decidem dacă dorim să rămânem biruitori permanent asupra păcatului şi păcatelor mărturisite sau dacă vrem să păcătuim. Acum, în acest stadiu, după efectuarea naşterii din nou, putem să nu mai păcătuim, prin exercitarea corectă a voinţei, ajutată de prezenţa Duhului Sfânt dinăuntrul nostru! Dacă înainte de naşterea din nou voinţa putea alege să facă orice bine cerut de legea lui Dumnezeu, cu rezultatul că, practic, îi era imposibil să ducă la îndeplinire alegerea sau decizia luată, fiindcă se afla sub imperiul stăpânirii vrăjmăşiei ce o împiedica să transpună în practică neprihănirea, acum, după naşterea din nou, voinţa poate decide sau nu să păcătuiască! Ea este liberă să slujească lui Dumnezeu sau nu!!!
Exercitarea corectă a voinţei, pentru a putea să ne bucurăm de naşterea din nou, înseamnă, deci, să i-o dăm în totalitate, să i-o supunem în întregime lui Dumnezeu. Iar aceasta se face numai prin exprimarea credinţei adevărate, credinţei lui Isus. Această credinţă aduce cu sine darul naşterii din nou, natura divină în locul vrăjmăşiei înrobitoare, o voinţa liberă faţă de această vrăjmăşie, dragostea lui Dumnezeu; şi este o credinţă care lucrează prin iubire şi curăţă inima sau mintea noastră. "Când vorbim despre credinţă, atunci trebuie să facem totdeauna o deosebire în mintea noastră. Există un fel de credinţă care este cu totul deosebită de adevărata credinţă. Existenţa şi puterea lui Dumnezeu, adevărul Cuvântului Său sunt realităţi pe care nici Satana şi îngerii săi nu le pot tăgădui. Sfânta Scriptură ne spune că >...şi dracii cred... şi se înfioară< (Iacov 2,19). Dar aceasta nu este credinţă. Acolo unde este nu numai credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi o supunere a voinţei noastre lui Dumnezeu, acolo unde inima este consacrată Lui, iar simţămintele îi aparţin, acolo este credinţă: o credinţă care lucrează prin iubire şi care curăţeşte fiinţa. Prin această credinţă inima este înnoită după chipul lui Dumnezeu. Iar inima care, în starea ei nereînnoită, nu se supunea legii lui Dumnezeu şi nici nu se putea supune acum îşi găseşte plăcerea în preceptele ei sfinte, exclamând împreună cu psalmistul: >Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea< (Psalmul 119,97). Astfel, neprihănirea pe care o dă legea este împlinită în noi, care >nu mai trăim după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului< (Romani 8,1)." Calea către Hristos, cap. Dovada adevăratei ucenicii, par. 18.
Pentru toţi cei care doresc să intre în experienţa naşterii din nou, le spun: nu exercitaţi voinţa în încercarea de a scăpa de păcate, căci încercaţi o imposibilitate; nu încercaţi să mărturisiţi faptele păcătoase ca să scăpaţi de vinovăţie, sau ca să fiţi drepţi înaintea lui Dumnezeu, căci încercaţi imposibilul; nu vă mai rugaţi repetând mereu aceleaşi mărturisiri ale păcatului înaintea lui Dumnezeu, pentru că nu veţi simţi nici o uşurare; ci ceea ce trebuie să faceţi este să îi daţi lui Dumnezeu voinţa întreagă, şi împreună cu ea pe voi înşivă! Prin urmare, ascultă glasul lui Hristos: "Supune-te Mie; dă-mi Mie voinţa ta; ia-o de sub controlul lui Satana şi atunci am să o iau Eu în stăpânire. Apoi voi putea lucra în tine şi voinţa, şi înfăptuirea, după buna Mea plăcere". Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Exercitarea voinţei, par. 7.
Supunerea voinţei tale, deci, implică o realitate cutremurătoare pentru Satana, şi anume faptul că o treci, prin credinţă vie, de sub controlul şi stăpânirea lui Satana, sub puterea creatoare a lui Dumnezeu, care este neprihănirea Sa! Numai astfel se păşeşte în experienţa naşterii din nou!!! "Când El îţi dă gândul, voinţa ta devine asemenea voinţei Sale şi caracterul tău este transformat spre a fi asemenea caracterului Domnului Hristos. Este scopul tău să faci voia lui Dumnezeu? Doreşti să asculţi de Sfânta Scriptură?" Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Exercitarea voinţei, par. 7.
"Mulţi îşi pun întrebarea: >Cum să mă predau pe mine însumi lui Dumnezeu?< Doreşti să te predai lui Dumnezeu, dar eşti slab, nu ai destulă putere morală, eşti rob al îndoielilor şi stăpânit de obiceiurile vieţii tale păcătoase. Făgăduinţele şi hotărârile tale sunt asemenea unor funii de nisip. Singur nu-ţi poţi controla şi stăpâni gândurile, impulsurile şi simţămintele. Amintirea făgăduielilor nerespectate şi a angajamentelor neîmplinite slăbeşte încrederea în propria ta sinceritate şi te face să crezi că Dumnezeu nu te poate primi; dar nu trebuie să deznădăjduieşti. Ce trebuie să înţelegi este adevărata putere a voinţei. Aceasta este puterea care guvernează natura omului, puterea ce ia hotărâri sau care face alegerea. Totul depinde de dreapta lucrare a voinţei. Dumnezeu a dat oamenilor puterea alegerii; datoria lor este aceea de a o exercita. Nu stă în puterea noastră să ne schimbăm inima şi nici să predăm lui Dumnezeu simţămintele; dar putem alege să-l slujim. Putem să-I dăm voinţa; atunci El va lucra în noi şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa găsire cu cale. În acest fel, întreaga noastră fiinţă va fi adusă sub controlul Duhului lui Hristos; simţămintele noastre vor fi atunci îndreptate numai spre El, iar gândurile vor fi în armonie cu El."
Dorinţele de bine şi de sfinţire sunt foarte bune. Dar dacă ne limităm numai la dorinţe, ele nu ne vor folosi la nimic. Mulţi se vor pierde, deşi au sperat şi au dorit să fie creştini. Ei nu ajung să-şi supună voinţa lui Dumnezeu. Ei nu aleg chiar acum să fie adevăraţi creştini.
Prin dreapta folosire a voinţei se poate produce o schimbare totală în viaţa omului. Dacă-ţi supui voinţa lui Hristos, atunci te aliezi cu acea Putere care este mai presus de toate domniile şi stăpânirile. Atunci vei primi putere de sus ca să rămâi statornic şi astfel, printr-o continuă predare de sine lui Dumnezeu, vei fi făcut în stare să trăieşti viaţa nouă, viaţa de credinţă." Calea către Hristos, cap. Consacrarea, ultimele trei paragrafe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu