Îndreptăţirea prin credinţă

Ce este îndreptăţirea prin credinţă? Este soluţia prevăzută de Dumnezeu pentru problema păcatului. Ea este crearea unui om absolut nou, prin intermediul minunatei experienţe a naşterii din nou. Ea nu face parte din lucrarea sfinţirii, ci ţine strict doar de actul naşterii din nou. Ca atare, îndreptăţirea prin credinţă înseamnă a intra în neprihănirea lui Hristos, care se capătă doar prin credinţă vie, şi a deveni astfel un om neprihănit, un fiu de Dumnezeu, asemenea singurului Fiu născut din Tatăl. Ne este oferită neprihănirea lui Dumnezeu fiindcă legea lui Dumnezeu cere neprihănire de la orice fiinţă creată. Or, omul a pierdut-o odată cu căderea în păcat şi a ajuns astfel sub condamnarea legii, care nu ne poate oferi neprihănire. Singurul care ne poate oferi neprihănire este Isus Hristos.

     "Pentru Adam, a fost posibil, înainte de căderea sa în păcat, să-şi formeze un caracter drept prin ascultare de legea lui Dumnezeu. Dar el a dat greş în a face aceasta şi, prin păcatul său, natura noastră este decăzută, iar prin noi înşine nu putem ajunge neprihăniţi. Deoarece suntem păcătoşi, nesfinţi, nu putem păzi în mod desăvârşit legea cea sfântă a lui Dumnezeu. Noi nu avem o neprihănire a noastră, cu care să facem faţă, să răspundem cerinţelor legii lui Dumnezeu. Dar Domnul Hristos a găsit o cale de scăpare pentru noi. El a trăit pe pământ în mijlocul încercărilor şi ispitelor, aşa cum trebuie să trăim şi noi. El a trăit o viaţă fără păcat. A murit pentru noi şi acum se oferă să ia păcatele noastre şi să ne dea în schimb neprihănirea Sa. Dacă ne predăm Lui şi-l primim ca Mântuitor personal, atunci, aşa păcătoasă cum ar fi viaţa noastră, noi suntem socotiţi neprihăniţi pentru El şi prin El. Caracterul Domnului Hristos este pus atunci în locul caracterului nostru, şi suntem primiţi înaintea lui Dumnezeu ca şi când n-am fi păcătuit niciodată." Calea către Hristos, cap. Dovada adevăratei ucenicii, par. 15.

Trebuie să fie bine înţeles darul îndreptăţirii prin credinţă, precum şi ce rezolvă Dumnezeu prin acest dar. În primul rând, paragraful ne vorbeşte despre o neprihănire atribuită, o neprihănire care este pusă în contul nostru de către Dumnezeu, prin care suntem socotiţi de Dumnezeu ca şi cum n-am fi păcătuit niciodată. Asta înseamnă că Dumnezeu are în vedere trecutul nostru păcătos, mai precis vinovăţia păcatelor comise de noi în trecut, altfel n-ar putea să ne atribuie ceva dacă n-am avea un trecut păcătos. Cu alte cuvinte, neprihănirea atribuită se ocupă de sau rezolvă doar vinovăţia trecutului nostru păcătos; are în vedere doar faptele pe care noi le-am săvârşit până în momentul când ni s-a descoperit de Dumnezeu că suntem călcătorii legii Sale. Acesta este un trecut pe care Dumnezeu nu îl poate şterge pur şi simplu, întrucât ar trebui să ne aducă în situaţia de a nu mai avea trecut, adică să ne întoarcă înapoi în timp chiar înainte de săvârşirea primului act păcătos. Aşa ceva este imposibil. Apoi toate acele păcate faptice sunt înregistrate în cărţile cereşti. El nu pot fi pur şi simplu şterse de acolo cu radiera, dintr-un motiv foarte bine întemeiat. Trecutul nostru, deci, nu poate fi schimbat.

Ele trebuie să rămână consemnate în cărţi până când omul, jos pe pământ, este sigilat, în sensul că a înţeles şi a decis pe vecie, după ce a trecut testul probării caracterului în timpul marii strigări, să rămână de partea adevărului lui Dumnezeu, iar toate acele păcate pe care le-a înfăptuit pe pământ vor fi puse asupra lui Satana, ca şi când el le-ar fi înfăptuit. Deci prin neprihănirea atribuită de Dumnezeu, prin credinţă, El rezolvă trecutul nostru păcătos, adică vinovăţia pe care o preia Hristos pe umerii Săi, în locul ei dându-ne neprihănirea Sa. Astfel omul este îndreptăţit chiar dacă acesta a păcătuit! Ba mai mult, Dumnezeu ne socoteşte, ne pune în poziţia unde să stăm ca şi cum n-am fi păcătuit niciodată!!! Însă, dacă situaţia ar fi lăsată la punctul acesta, atunci problema păcatului nu este rezolvată şi nici omul nu poate fi îndreptăţit prin credinţă!

Arătam în postarea referitoare la vinovăţie şi condamnare că omul se naşte vinovat şi condamnat de legea lui Dumnezeu. Aş dori să întăresc acest gând prin următoarele citate: "Moştenirea copiilor este păcatul. Păcatul i-a despărţit de Dumnezeu... Deoarece sunt înrudiţi cu primul Adam, toţi oamenii primesc de la el vinovăţia şi sentinţa de condamnare la moarte." Manuscript Releases, vol. 9, pag. 236. "Fiinţele omeneşti căzute... au moştenit vinovăţia şi se află sub condamnarea morţii veşnice." Manuscript Releases, vol. 12, pag. 61. "Aceşti copii dragi au primit de la Adam o moştenire a neascultării, a vinovăţiei şi a morţii." Manuscript Releases, vol. 13, pag. 14. Noi nu moştenim vinovăţia lui Adam, ci a păcatului neascultării lui Adam, căci prin acest păcat a tras toată lumea după el. Neascultarea este moştenirea fiecărei fiinţe omeneşti. Această neascultare se găseşte în noi sub forma vrăjmăşiei, ea în sine fiind eul sau firea lui Satana, esenţa neascultării, invidiei, mândriei, egoismului şi răzvrătirii.

Dacă ar fi rezolvat doar trecutul nostru faptic păcătos, vinovăţia ce decurge din el, n-am scăpa de înfăptuirea păcatelor mai departe din pricina acestei vrăjmăşii, căci ea este izvorul tuturor faptelor rele ale omului. Aşa că Dumnezeu a trebuit să prevadă o soluţie şi pentru acest aspect, pentru starea noastră de a fi, păcătoasă încă din naştere! Nu este nevoie să săvârşim primul păcat, oricare ar fi el şi, din cauza lui, Dumnezeu să ne socotească păcătoşi; ci noi suntem păcătoşi născuţi vinovaţi şi condamnaţi de legea lui Dumnezeu. Asta este realitatea, o realitate crudă, dar pentru care Dumnezeu a prevăzut o soluţie unică şi magnifică - taina lui Dumnezeu, Hristos în voi nădejdea slavei sau îndreptăţirea prin credinţă!

Dumnezeul nostru puternic nu umblă cu jumătăţi de măsură. El este preocupat de viaţa noastră încă din veşnicie! De aceea, prin îndreptăţire, Dumnezeu ne atribuie neprihănirea Sa pentru trecutul nostru păcătos şi, concomitent cu acest act, ne face neprihăniţi înăuntrul nostru prin distrugerea vrăjmăşiei, a izvorului păcatului, şi înlocuirea ei cu sămânţa divină sau natura divină a Mântuitorului nostru. Aceasta este practic taina lui Dumnezeu. Numai în felul acesta putem trăi o viaţă de biruinţă asupra păcatului.

Deci, îndreptăţirea prin credinţă este soluţia pentru rezolvarea a două probleme: trecutul nostru păcătos, vinovăţia păcatelor pe care noi le-am săvârşit, şi vrăjmăşia din noi, care este eradicată şi înlocuită prin natura divină. Propriu-zis îndreptăţirea prin credinţă înseamnă iertarea păcatelor noastre şi smulgere din păcat. Cuprinde deci două lucrări ce se săvârşesc concomitent. "Iertarea lui Dumnezeu nu este un simplu act juridic, prin care ne scapă de osândă. Nu este numai iertare de păcat, ci smulgere din păcat. Este revărsarea iubirii răscumpărătoare, care transformă inima. David avea adevărata idee despre iertare, când se ruga: >Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic< (Psalm 51,10). Şi iarăşi zice: >Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează El fărădelegile noastre de la noi< (Psalm 103,12)." Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Rugăciunea Domnului, subcap. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, par. 3.

Paragraful respectiv ne învaţă că iertarea este un act juridic prin care trecutul nostru păcătos este rezolvat prin neprihănirea atribuită a lui Hristos, iar omul este socotit în felul acesta neprihănit, însă nu este numai un simplu act juridic, ci este chiar mai mult decât atât, este smulgere din păcat sau curăţire de păcat, prin care omul socotit neprihănit este făcut, în acelaşi timp, neprihănit, adică fără păcat, fără păcatul stăpânitor sau vrăjmăşia interioară. Prin smulgere din păcat trebuie să înţelegem, vindecare, recuperare sau izbăvire de păcat.

În concluzie, trebuie înţeles faptul că prin îndreptăţirea prin credinţă Dumnezeu vine cu două soluţii pentru două probleme. Probleme sunt: vinovăţia păcatelor noastre comise în trecut şi condamnarea rezultată din starea noastră păcătoasă ca urmare a prezenţei vrăjmăşiei din noi. Soluţiile prevăzute sunt: neprihănirea atribuită prin care se are în vedere trecerea sau transferul vinovăţiei păcatelor comise de noi, în trecut, asupra lui Isus şi implicit asupra sanctuarului din cer, şi a fi făcut neprihănit prin îndepărtarea din noi a vrăjmăşiei, a păcatului dominator şi înlocuirea lui cu natura divină a lui Hristos. Astfel, prin lucrarea îndreptăţirii Dumnezeu îndepărtează cele două surse de condamnare: cea care este rezultatul păcatelor comise şi cea care este generată de prezenţa unei naturi rele, a vrăjmăşiei dinăuntru. El ne socoteşte neprihăniţi, [Romani 4,1-5], şi nu umai că ne socoteşte ca şi cum n-am fi păcătuit niciodată, ci ne face neprihăniţi înăuntru prin sădirea naturii divine a lui Hristos în locul firii lui Satana, [Romani 5,1, 8,1.2.7; Efeseni 2,14; 2Corinteni 5,17]. Aceasta este îndreptăţirea prin credinţă. Ea este în întregime opera lui Dumnezeu.