Reforma sau sfinţirea

În momentul de faţă este foarte util să subliniez câteva lucruri absolut esenţiale privitoare la starea omului de dinaintea intrării în experienţa naşterii din nou, şi starea aceluiaşi om care se bucură de naşterea din nou. În primul rând, omul, înainte de a avea experienţa naşterii din nou, este stăpânit de vrăjmăşia din el, sămânţa lui Satana, care nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Această vrăjmăşie nu este sub nici o formă un act al alegerii voinţei de a-l pune pe om în situaţia de a fi ostil lui Dumnezeu. Nu apare în om în momentul când acesta a săvârşit primul act păcătos. Vrăjmăşia o căpătăm încă de la naştere, se află în noi, este o moştenire de la Adam, fiindcă el este primul în care a plantat-o Satana. Această vrăjmăşie este puterea care îl stăpâneşte până şi pe diavolul. El este tatăl ei fiindcă în el s-a dezvoltat întâiaşi dată când a păcătuit împotriva lui Dumnezeu. "Lupta va deveni din ce în ce mai teribilă din partea lui Satana, fiindcă el este mişcat de o putere de dedesubt." Testimonies to Ministers and Gospel Workers, pag. 407.

Un astfel de om nu va putea niciodată să devină creştin născut din nou, dacă nu este ajutat de o putere de sus - puterea creatoare a lui Dumnezeu. El nu poate alege niciodată să meargă pe calea lui Hristos. În cel mai bun caz îşi poate dori, ba chiar poate ajunge să-i placă legea lui Dumnezeu, poate întipări în mintea lui tot adevărul, poate fi, pe dinafară, un creştin exemplar, dar, cu toate acestea, el este încă înrobit de puterea păcatului care se găseşte în el. Nu poate rezista nici măcar unei singure ispite. De ce? Deoarece este vândut rob păcatului. El este mort în plan spiritual, deşi viu în plan fizic, şi trebuie ajutat de Hristos să moară împreună cu El şi să învieze în Hristos la înnoirea vieţii spirituale.

Unui astfel de om îi este imposibil să nu păcătuiască. Totdeauna va fi biruit de păcat şi de mustrări de conştiinţă. El ia cu el oriunde se duce şi vrăjmăşia, căci nu ştie că-l stăpâneşte. Astfel, sunt unii a căror conştiinţă este muncită rău de păcatele şi defectele personale, aproape că ajung în pragul sinuciderii. La urechea lor ajunge un cuvânt, o făgăduinţă biblică, un îndemn rostit de un prieten, de un pastor sau de oricine altcineva. Aceasta îi face să conştientizeze că au nevoie de Mântuitorul. Apoi, prin contacte mai dese cu persoana sau persoanele de la care a auzit cuvântul de încurajare, se consacră lui Dumnezeu. Simte o pace nespusă, conştiinţa nu-l mai mustră şi ajunge să se boteze. Faptul că în el a fost trezită coarda sensibilă a minţii pentru cele spirituale, prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu, este, trebuie s-o spun, lucrarea Duhului Sfânt. Dar este o lucrare dinafară săvârşită de El, nu dinăuntru.

Oricât ar părea de bizar ce spun, o astfel de persoană încă nu este născută din nou, întrucât experienţa naşterii din nou este o experienţă rară în zilele noastre. Am în vedere, desigur, mai întâi şi de toate, propria-mi experienţă. În tot ce am scris se reflectă experienţa mea, într-o măsură mai mare sau mai mică. Nu am ştiut niciodată că sunt stăpânit de ceva în interiorul meu, caracteristic tuturor oamenilor, adică vrăjmăşia. Bunicului meu îi datorez o oarecare înclinaţie spre cele spirituale. Îl percepeam pe Dumnezeu ca aflându-se undeva departe, iar pe mine ca un nevrednic de mila lui. Nu frecventam nici o biserică, adică mai precis nu frecventam biserica ortodoxă, căci de celelalte, protestante sau neoprotestante, nici că ştiam. Asta se întâmpla când eram copil.

Apoi, după armată, perioada de timp când am prins cel mai aprig gust de a citi orice, am băgat de seamă că mintea tinde spre cele spirituale. Aveam şi Biblia de la bunicu, şi cu ea am început prima. Apoi mai voiam şi cărţi cu specific religios. M-am rugat lui Dumnezeu în felul meu ca să pot găsi cărţi bune. Imediat după Revoluţie, ieşiseră vânzători ambulanţi pe bulevard şi la Universitate. Am găsit cărţi bune. Am ştiut că-s bune după mai mult timp, întrucât încă nu eram în stare să deosebesc adevărul, măcar teoretic. În cele din urmă, ca să scurtez, am ajuns să cunosc tot adevărul biblic, care credeam că m-a transformat. Evident, o mare schimbare s-a petrecut în mintea mea, în sensul că-mi plăcea legea lui Dumnezeu, aceasta fiind şi ghidul meu în deosebirea cel puţin teoretică a adevărului biblic. Am studiat teologia şi, după patru ani, credeam că ştiu de ajuns ca să fiu un bun creştin şi de folos semenilor.

Cu toate acestea, frământările mele interioare, angoasele din cauza faptului că nu pot fi biruitor al păcatelor mărturisite, m-au nedumerit şi mai tare. Ajunsesem confuz total. Într-o astfel de situaţie, mă întrebam cum pot fi de folos eu oamenilor şi, mai mult, cum le pot predica adevărul, dacă eu trăiesc înfrângeri!!! Ceva nu era în regulă. Cum pot să mă numesc eu creştin, câtă vreme sunt înfrânt în experienţa mea personală. Nu reuşeam să înţeleg cum poate cineva ca mine, care a învăţat şi a înţeles adevărul, să fie înfrânt în viaţa de zi cu zi de aceleaşi păcate pe care le mărturiseam lui Dumnezeu. Aici nu este vorba de păcate grave, precum adulterul, homosexualitatea, uciderea, pe care oricum nu le-am practicat niciodată, eu urând realmente aceste lucruri, ci de acele vulpi mici care strică viile, adică sentimentul de ură, de invidie, de nemulţumire, etc. Nu chemam aceste sentimente, nici nu voiam să am aşa ceva, dar se iveau fără vreo putere să le reprim, deşi le mărturisisem de atâtea ori. Aceste lucruri le ţineam ascunse, întrucât mi se făcea ruşine să le exprim; tocmai eu care cunoşteam adevărul. Da, cunoşteam adevărul biblic, realmente îl cunoşteam, dar de ce eram un creştin înfrânt? Era ceva ce nu înţelegeam.

Dar a venit acel an care a curmat tot ceea ce ştiam, anul unei hotărâri pentru viaţa veşnică sau moarte veşnică. Era în primăvara lui 1996 când cineva mi-a înmânat o carte în care se vorbea despre caracterul lui Dumnezeu. Nu m-a interesat deloc autorul, oricum nu-mi spunea nimic numele lui, şi nici nu e important. Important într-o carte este conţinutul. Apoi am citit şi altele, până am înţeles care este în realitate problema mea. Aceste cărţi m-au trimis înapoi la Biblie şi am abordat-o cu alţi ochi. Am citit Romani 7 şi 8 ca cel mai mare nevoiaş de pe glob. Am înţeles, după atâta timp în care eu credeam că îl cunosc pe Dumnezeu, că nu sunt un om transformat de harul lui Hristos. Asta pentru că Romani 7 zugrăvea fidel experienţa mea; am văzut că eu eram omul din Romani 7! Adevărul Lui se suise doar la minte, la nivel intelectual, însă nu produsese transfomarea mea. Nu murisem împreună cu Hristos ca să înviez la o viaţă nouă în El! Nu ştiam că experienţa naşterii din nou implică o moarte reală, desigur de natură spirituală. Am reuşit să înţeleg pentru prima oară în viaţa mea că fac ceea ce fac pentru că sunt ceea ce sunt. Am văzut de ce eram un creştin înfrânt. Ca şi apostolul Pavel, care a trecut prin aceeaşi experienţă, am priceput că sunt robul păcatului, a vrăjmăşiei care se afla în mine şi se dădea creştină. O luasem cu mine peste tot. Ba chiar se botezase împreună cu mine, numai că eu fusesem îngropat de viu, nu murisem împreună cu Hristos. Ea nu fusese distrusă, fiindcă eu nu murisem şi înviasem aşa cum cere Isus, pentru a intra în şcoala lui Hristos. Abia acum am înţeles unde îşi aveau izvorul aceste simţăminte de ură şi invidie. În ea se afla izvorul tuturor gândurilor şi acţiunilor mele, deoarece locuinţa acestei vrăjmăşii este mintea. Pentru ca mintea să fie liberă, această vrăjmăşie trebuia să moară, şi numai Hristos o putea face.

Am strigat ca şi omul din Romani 7, şi am primit acelaşi răspuns ca şi el. Am înţeles că indiferent cât de mult am învăţat şi practicat adevărul, acesta fusese doar o teorie pentru mine. Mintea se "scălda" doar în teoria adevărului. Eu aveam nevoie urgentă de harul transformator al Duhului Sfânt. Mi se deschiseseră ochii şi am văzut ce nu am putut vedea până atunci, faptul că trebuia să mor şi să înviez împreună cu Hristos. Am priceput, şi vreau să reţineţi că totul s-a făcut doar prin lucrarea Duhului Sfânt, căci numai Hristos prin Duhul Sfânt poate săvârşi o asemenea minune, o descoperire reală a propriei nevoi sufleteşti, că oricât aş fi exercitat eu voinţa, nu puteam niciodată să aleg cărarea neprihănirii, câtă vreme toate deciziile voinţei erau anulate de această vrăjmăşie criminală. Ideea e că tot adevărul biblic pe care-l cunoşteam se oprise doar la minte, nu a mers mai departe. Aceasta este situaţia tuturor celor care ajung doar până la acest punct, ajungând astfel să creadă că sunt născuţi din nou.

Teoria adevărului nu salvează pe nimeni. Noi avem nevoie de uleiul sfânt pentru transformarea întregii fiinţe. Aşa că m-am plecat pe genunchi şi m-am rugat altfel decât până atunci. I-am predat vrăjmăşia şi o dată cu ea şi pe mine, i-am predat şi supus voinţa, şi l-am rugat pe Dumnezeu să-mi ofere darul nepreţuit al naşterii din nou. Am acceptat prin credinţă vie, fiindcă am intrat în realitatea vie a acestui dar, că sunt ceea ce Isus dorea de atâta timp să fiu, adică un om nou în Hristos, şi am fost absolut sigur că eu împreună cu voinţa mea am trecut din împărăţia întunericului în împărăţia luminii. Nu am simţit nimic, nu am avut nevoie de nici un simţământ ca să cred. L-am crezut pe Dumnezeu pe cuvânt. Din acest moment viaţa mea s-a schimbat. Aş mai adăuga, fără să sperii pe cineva, şi nu trebuie luată ca o regulă că aşa se va întâmpla cu oricine, că am pierdut absolut totul, dar l-am câştigat pe Hristos, Mântuitorul meu iubit. Sincer, nu m-au preocupat deloc urmările fiindcă nici nu m-am gândit la ele. Am pierdut totul, adică familia, mulţi prieteni şi biserica. Singurul lucru fizic ce mi-a mai rămas a fost o geantă grena în care aveam Biblia şi câteva cărţi.

Tot ceea ce am scris până acum este o reflectare, doar un licăr al adevărului care m-a transformat. Este realitatea care are de a face cu mine şi cu toţi cei ce sunt născuţi din nou. Aceştia ştiu despre ce scriu aici, pe acest blog. Aşa că, din 1996 sunt student în şcoala lui Hristos - şcoala reformei sau a sfinţirii. Mi-am descoperit pe parcursul ei multe nedesăvârşiri, obiceiuri şi practici greşite, de unele am fost înfrânt, dar m-am ridicat, i le-am predat Lui şi continuu pe această cale a biruinţei. Este o luptă zilnică cu natura omenească în care sunt multe lucruri ce trebuie eliminate. Dar, vă asigur, că prin lupta cea bună a credinţei, putem totul în Hristos care ne întăreşte. Nu sunt un om desăvârşit şi nici n-am să pretind vreodată aşa ceva, sunt un om păcătos cu toate înclinaţiile pe care le are orice om de pe acest pământ, dar cred în trăirea unei vieţi de biruinţă asupra tuturor păcatelor mărturisite, fiindcă Hristos a făcut-o posibilă pentru oricine o doreşte, altfel n-aş fi putut scrie niciodată aceste lucruri pe blog. Nu este deloc o teorie, şi, oricum, dacă cineva ar cunoaşte toată această teorie, tot n-ar putea să scrie cu o conştiinţă împăcată tot ce aţi citit pe acest blog.

La naşterea din nou am primit un dar desăvârşit - natura divină. Desăvârşirea cerută de Dumnezeu este doar în plan moral şi spiritual, şi are de a face cu caracterul nostru. Natura divină ne este dată în locul vrăjmăşiei tocmai pentru ca să putem fi biruitori în lupta cu ispitele şi păcatele în şcoala reformei. Aceasta este combinaţia câştigătoare: Hristos în voi, nădejdea slavei.

Nu vă lăsaţi niciodată păcăliţi că, prin cunoaşterea adevărului, prin a fi membru botezat într-o biserică sau alte lucruri de felul acesta, sunteţi oameni noi. Veţi constata că s-ar putea să fiţi tocmai opusul. Cercetaţi-vă bine în lumina Evangheliei, a religiei lui Hristos, ca să ştiţi pe ce fundamentaţi. Dar nimeni să nu dispere, avem un Mântuitor care abia aşteaptă să fim aduşi acolo unde să ne transforme prin lucrarea Duhului Sfânt.

Mă întorc puţin la gândurile de la început. Omul care nu este născut din nou este obligat să facă ce-i porunceşte stăpânul - Satana prin iscoada lui din noi, vrăjmăşia. Oriunde se duce acel om, merge şi vrăjmăşia. Poate fi cel mai mare evanghelist, vrăjmăşia îl va însoţi pretutindeni. Nimeni nu poate da altuia ceea ce nu are. Cei mai mulţi vorbesc despre adevăr ca teorie, întrucât nefiind transformaţi de harul Duhului Sfânt, nu deţin altceva. Dar, atunci când acest om ajunge transformat prin harul lui Dumnezeu, el va fi liber în Hristos, el poate decide să meargă sau nu pe calea lui Hristos. Întrucât într-un astfel de om nu se mai află vrăjmăşia, ci natura divină a lui Hristos, el va fi ispitit de Satana apelând la ideile şi teoriile lui greşite şi, implicit, la obiceiurile şi practicile greşite ce derivă din primele. Satana nu mai are acces la om prin vrăjmăşie, ci doar prin natura noastră omenească în care se află o droaie de idei şi teorii greşite, şi obiceiuri şi practici pe măsură.

Când un om născut cade sau păcătuieşte nu se va datora niciodată faptului că mai este stăpânit de vrăjmăşie, pentru că aceasta a fost nimicită şi înlăturată de Hristos, ci se va datora unor idei şi teorii greşite. Voi arăta cu exemple biblice cum se întâmplă acest lucru, pentru a descoperi şi pricepe mai bine cum acţionează diavolul asupra minţii prin natura noastră omenească. Dacă, înainte de naşterea din nou a omului, Satana avea două atuuri care-i dădeau avantaj maxim, adică vrăjmăşia şi natura omenească, acum îi mai rămâne să apeleze doar la natura omenească. Acest singur atu la avut şi asupra lui Hristos; dar nu l-a biruit niciodată. În lumina acestui fapt, putem înţelege mai bine acele versete biblice în care Pavel vorbeşte despre lupta cea bună a credinţei, sau despre lupta cu natura omenească, ce tinde mereu spre păcat. Viaţa creştinului născut din nou este o luptă, o luptă continuă cu natura noastră omenească degenerată de pe urma păcătuirii continue a tuturor generaţiilor de oameni de la căderea lui Adam încoace şi pe care raţiunea sfinţită, prin harul lui Dumnezeu, trebuie să o supună şi, de asemenea, este o luptă şi cu ispitele din afară.

În şcoala reformei trebuie să se dezveţe foarte multe lucruri şi să se înveţe multe lucruri noi. În cadrul ei, omul va creşte în har, în cunoştinţă şi în statura spirituală a omului dinăuntru, adică a naturii divine. Printr-o legătură strânsă cu puterile cereşti, Duhul Sfânt şi îngeri, prin exercitarea corectă a voinţei sfinţite, omul poate fi biruitor al păcatului în toate privinţele. Aş mai aminti faptul că acest creştin nu devine imun faţă de păcat. Nu este conferită nimănui această imunitate, decât după sigilarea care are loc la sfârşitul timpului de probă sau de har, înainte de a începe revărsarea celor şapte plăgi. Iar această imunitate constă în faptul că omul respectiv, născut din nou şi trecut prin şcoala sfinţirii, a rupt orice verigă de simpatie cu diavolul, exact aşa cum, la răstignirea lui Hristos pe cruce, îngerii au rupt orice verigă de simpatie cu Satana, iar în urma acestui fapt n-a mai avut acces în cer şi nici n-a mai putut ispiti pe îngerii loiali lui Dumnezeu.

De aceea, vă rog să reţineţi că viaţa de biruinţă asupra păcatului este posibilă, nu obligatorie, întrucât Isus nu obligă pe nimeni la o astfel de viaţă. Ea nu este impusă omului născut din nou şi nici nu i se cere să nu mai păcătuiască, pentru că altfel nu va mai fi mântuit. Nu este condiţie de mântuire în acest sens. Hristos ne-a asigurat o astfel de viaţă şi ne promite că oricine o doreşte, o poate avea, dacă menţine o strânsă legătură cu El prin studiul Cuvântului lui Dumnezeu, rugăciune, cugetare şi practicarea adevărului. În şcoala reformei suntem împreună cu Hristos, dar dacă păcătuim Mântuitorul este lângă noi să ne scape de păcat şi să ne facă chiar mai puternici decât înainte de a fi căzut. "Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi." 1Ioan 2,1.2.