Reforma sau sfinţirea (II)

Naşterea din nou nu garantează omului un loc sigur în cer. El trebuie să treacă şi prin şcoala reformei pentru a învăţa deprinderile specifice cerului încă de aici, din lumea noastră păcătoasă. Naşterea din nou şi reforma rezolvă probleme diferite, ceea ce înseamnă că ele sunt soluţii diferite pentru probleme diferite. Naşterea din nou, propriu-zisă, este un act final şi complet încheiat în momentul când omul este o făptură nouă, un om nou. Ea are loc o singură dată în viaţă, chiar la debutul experienţei creştine, fiind poarta de intrare în şcoala lui Hristos sau şcoala reformei. De asemenea, naşterea din nou este un act divin la care omul nu contribuie cu nimic, şi asta pentru că numai Dumnezeu poate pune viaţă acolo unde mai înainte se afla moarte, adică numai El poate distruge vrăjmăşia pe care o înlocuieşte cu natura Lui divină. Şi, în sfârşit, prin naşterea din nou intrăm în familia cerească.

Reforma, în schimb, după cum vom vedea, este o lucrare de reformare a ideilor şi teoriilor noastre greşite, precum şi a obiceiurilor şi practicilor greşite izvorâte din ideile greşite. Apoi, ea este un proces îndelungat, de creştere, ce implică deci progres, progresul creştin pe treptele desăvârşirii. Ea este totodată o lucrarea care se repetă, în sensul că ea rezolvă de fiecare dată o problemă netratată mai înainte. În cadrul reformei omul născut din nou joacă o parte foarte importantă în ce priveşte mântuirea lui. Este practic o colaborare între Dumnezeu, prin Duhul Sfânt care locuieşte în cel născut din nou, şi voinţa şi raţiunea sfinţite prin care omul decide în favoarea neprihănirii şi depune cele mai hotărâte eforturi pentru a deveni, la fiecare pas de înaintare, biruitor în lupta cu răul şi ispitele. Colaborarea trebuie să fie foarte strânsă, un rol extrem de important jucându-l credinţa cea vie a credinciosului respectiv. În cadrul reformei trebuie să dezvăţăm o sumedenie de lucruri caracteristice vieţii noastre vechi, de dinaintea naşterii din nou, şi să învăţăm cum să supunem trupul nostru. Şi, în ultimă instanţă, reforma este o adevărată şcoala în care Dascălul este însuşi Isus Hristos prin Mângâietorul.

Acum, haideţi să aprofundăm ce implică reforma în viaţa celui născut din nou. "Trebuie să aibă loc o renaştere şi o reformă prin lucrarea Duhului Sfânt. Renaşterea şi reforma sunt două lucruri diferite. Renaşterea înseamnă o reînnoire a vieţii spirituale, o înviorare a puterilor minţii şi inimii, o înviere din moartea spirituală. Reforma înseamnă o reorganizare, o schimbare în idei şi teorii, obiceiuri şi practici. Reforma nu va aduce rodul bun al neprihănirii dacă nu este în strânsă legătură cu reînviorarea Duhului Sfânt. Renaşterea şi reforma trebuie să-şi facă lucrarea lor desemnată, iar în această lucrare ele trebuie să se completeze, să se armonizeze." The Review and Herald, 25 februarie 1902.

Primul lucru pe care e musai să-l învăţăm în cadrul acestei şcoli este faptul că sfinţirea este de fapt o reformă; şi nu orice fel de reformă, ci o reformă ce implică "o reorganizare, o schimbare în idei şi teorii, obiceiuri şi practici". Naşterea din nou nu rezolvă această parte ce caracterizează mintea şi, implicit, natura omenească. Omul născut din nou a scăpat de tiranul crud şi stăpânitor care îl ţinea în robie. Dar, rămâne cu multe sechele, ca să zic aşa. În şcoala tiranului vrăjmăşie, a învăţat lucruri rele, şi-a însuşit idei şi teorii foarte greşite despre caracterul lui Dumnezeu, despre mântuire, chiar despre semeni şi viaţă, ori despre sine. Apoi şi-a însuşit practici greşite în ce priveşte rugăciunea sau modul de închinare, cu atât mai mult cu cât acesta se bazează mai ales pe ritualurile şi obiceiurile ce înstăpânesc biserica din care face parte, dar şi alte lucruri asemănătoare.

Pentru a ilustra mai bine această realitate, am să vin cu ilustraţia pe care chiar Pavel o foloseşte în Romani 7,1-6. Femeia are un soţ brutal, tiran şi crud, din cale afară de rău. Ea trăieşte un calvar, trăieşte într-un stres emoţional şi psihic dureros. Nu poate face niciodată ce doreşte. Se află într-o robie cruntă. Mai mult, căsătoria ei este o adevărată şcoală a răului unde îşi însuşeşte obiceiuri şi practici greşite. Mai dureros este faptul că în această şcoală învaţă idei şi teorii greşite cu privire la viaţă, la împărtăşirea iubirii, la contactul cu alţi oameni faţă de care nu ştie cum să se raporteze în mod corect, fără a trezi bănuielile soţului gelos. Atât de mult a marcat-o această viaţă, încât se identifică cu ea.

Dar vine ziua când soţul moare. Acum este liberă. Dar ştie ea cum să se descurce în şi cu această libertate după atâţia ani de robie? Gândiţi-vă la stresul acumulat, la bagajul emoţional, psihic şi sufletesc acumulat în şcoala căsătoriei anterioare, la multele idei şi teorii greşite cu privire la o căsătorie care ar trebuie să fie bazată numai pe iubire, respect şi încredere! Este o adevărată încărcătură în mintea şi deprinderile ei, pe care nu şi-ar dori-o nimeni. Acum ea se căsătoreşte cu un alt bărbat care, spre deosebire de primul, este tandru, blând, plin de iubire şi respect, şi mai ales plin de o răbdare fără margini faţă de toate greşelile ei. Manierele lui şi comportamentul sunt un deliciu la privit, pe când ale ei sunt într-un contrast vădit cu ale lui. În urma acestui fapt se nasc multe neajunsuri, întrucât femeia, fiind marcată de şcoala precedentă, şi-a însuşit multe idei, teorii, obiceiuri şi practici greşite. Mai rău este faptul că în multe momente ea îşi afişează lipsa de încredere în noul ei soţ. Ea nu este dispusă să asculte întotdeauna de un soţ înţelept, binevoitor şi înţelegător deoarece fricile din precedenta căsătorie încă o marchează. Şansa vieţii ei este că s-a căsătorit cu un soţ absolut senzaţional care, chiar dacă este rănit, aşteaptă cu răbdare ca soţia lui să înţeleagă bunătatea şi dragostea lui neprefăcute şi adevărate, prin care încearcă să-i câştige încrederea totală.

De fapt, de ce să nu remarcăm, aceasta este chiar situaţia omului născut din nou. Când vrăjmăşia este înlăturată din el şi înlocuită de natura divină, în natura omenească, în minte, se află foarte multe din deprinderile din vechea şcoală. Singurul rod pe care acesta îl aducea în vechea şcoală, deci când nu era născut din nou, erau faptele morţii. "Căci, când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor, aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre, şi ne făceau să aducem roade pentru moarte." Romani 7,5.

Când acest om a scăpat de vechiul soţ, de vrăjmăşia care-i făcea viaţa un calvar, a putut intra într-o nouă căsătorie, dar de data aceasta cu Isus. El este plin de o răbdare fără margini faţă de toate greşelile noastre şi mai ales faţă de lipsa noastră de credinţă, aşa cum s-a dat pe faţă cel mai bine în viaţa lui Filip care, deşi era un ucenic al lui Isus, născut din nou, îi erau greu să creadă şi să se încreadă în El pe deplin. De reţinut trebuie să fie şi faptul că prezenţa acestor idei şi teorii greşite nu înseamnă că este obligatoriu să păcătuim. Ele în sine sunt greşite, nu păcătoase. Dacă Hristos nu a fost reperul după care să ne ordonăm viaţa, gândirea, caracterul şi comportamentul în şcoala veche, atunci este de înţeles că ne-am format idei şi teorii absolut greşite. Prin ele putem să înţelegem şi prejudecăţile. Bunăoară, faptul că Ioan Botezătorul a avut o idee eronată despre stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, aceasta în sine nu l-a condus să şi păcătuiască. Atenţie, mare atenţie la faptul acesta: ideile şi teoriile greşite, ca şi obiceiurile şi practicile greşite nu sunt păcat.

Acestea sunt doar un mijloc prin care poate lucra Satana. De altminteri, ele sunt unul din domeniile pe care le poate folosi Satana în folosul său. Din păcate de multe ori are succes, făcându-l pe om să păcătuiască. Ceea ce înseamnă că, atunci când eram în şcoala lui Satana, acesta din urmă avea acces direct asupra minţii noastre prin intermediul vrăjmăşiei din noi. Omul nu se putea opune nici măcar unei singure ispite. Toate ispitele lui rezonau cu vrăjmăşia dinăuntru. Porţile sufletului erau permanent deschise; omul nu putea face absolut nimic. Acum, în şcoala lui Hristos, porţile sufletului au fost închise de Hristos, iar noi, cu ajutorul Lui, prin exercitarea unei credinţe vii permanente în El, trebuie să ţinem aceste porţi închise. Însă diavolul ştie că poate avea succes dacă se leagă de lucrurile vechi, caracteristice şcolii lui, precum ideile şi teoriile noastre greşite. Aici îşi trimite el ispitele.

Mai există însă şi un alt domeniu în care îşi trimite ispitele, şi anume apetitul, afecţiunile, poftele şi pasiunile sau dorinţele omeneşti ce caracterizează natura omenească. Acestea sunt practic daruri cu care Dumnezeu a înzestrat omul în momentul creării lui. Fără acestea omul nu se poate exprima şi nu poate fi om. Problema este că ele, după păcătuirea lui Adam, sunt îndreptate spre rău, au tendinţa de a trage înspre şi la rău. Pe noi, oamenii, ne atrag foarte multe lucruri care sunt rele în sine şi de care nu avem nevoie. Ne dorim lucruri de multe ori nefolositoare, apoi dorim să privim la lucruri care nu consolidează nici mintea, nici sănătatea, dorim să mâncăm lucruri nesănătoase doar pentru că sunt gustoase, dorim să ne satisfacem pofta de a auzi, de pildă, muzică plină de zgomot precum hard rockul, manelele, rockul, ş.a.m.d. De aceea, Satana, fiindcă ştie că sunt pervertite poftele şi dorinţele noastre, precum şi apetitul şi afecţiunea, ne ispiteşte pentru a le exprima în favoarea ispitelor sale şi a păcătui în felul acesta. De aceea, nu trebuie să dăm curs ispitelor sale, mai ales dacă suntem născuţi din nou, ci trebuie să ne formăm obiceiuri noi în toate privinţele, după asemănarea divină, cu ajutorul lui Hristos.

Creştinul născut din nou nu mai reţine multe dintre poftele care altădată îi primejduiau sănătatea, cum ar fi tutunul, alcoolul, pornografia, şi alte dependenţe asemănătoare, însă poate fi păcălit de diavolul, pe când el se află în şcoala lui Hristos, să se lase biruit de un apetit stricat, de exemplu. Diavolul îl poate ispiti determinându-l să guste, la început, apoi să consume regulat şi în ultimă instanţă să devină dependent de băuturi carbogazoase puternice, precum coca-cola, pepsi-cola, ori red bull, sau altele din aceeaşi categorie. Un astfel de suflet ajunge pe un tărâm al dependenţei de care nu poate scăpa cu uşurinţă. Problema cu aceste băuturi este aceea că, în timp, perturbă buna funcţionare a nervilor creierului, singurul canal sau mijloc de comunicare între Dumnezeu şi om. Omul respectiv poate ajunge agitat, chiar sleit, simţind continuu nevoia după ceva tare. Poate trece şi la cafea şi chiar alcool.

Ceea ce trebuie să înţelegem este că pericolul nu va lipsi niciodată cât trăim pe acest pământ. Un om născut din nou nu are cerul asigurat prin experienţa naşterii din nou. Satana încearcă să-l corupă folosindu-se de ideile şi teoriile lui greşite, de simţămintele şi frustrările sale, de afecţiunea, apetitul şi dorinţele fireşte pe care Dumnezeu le-a pus în om ca nişte forţe binecuvântate. El ne poate ispiti folosindu-se de înclinaţiile noastre fireşti care ne trag mereu spre rău şi implicit spre păcat. Dar, mai multe vom vorbi în postările care vor urma. Ne vom concentra strict numai asupra omului născut din nou.