Căi de atac ale diavolului

Aş dori să nu omit un lucru foarte important, deşi l-am subliniat, dar nu într-atât încât să fie ceva bine stabilit. In vremea când omul se afla sub stapânirea vrăjmăşiei, soţul rău al naturii noastre omeneşti, singurele roade pe care acesta, adică omul, le aducea erau ura, furia, răzvrătirea, invidia, mândria etc. De fapt, aceştia erau copiii rezultaţi în urma căsătoriei sau unirii naturii noastre omeneşti şi vrăjmăşiei interioare stăpânitoare. Însă, o dată cu dezrădăcinarea vrăjmăşiei, sunt smulşi şi eliminaţi şi copiii acesteia. Este o realitate ce nu poate fi tăgăduită, dacă avem în vedere faptul, de altfel amintit şi de Isus, că pomul rău produce poame rele. Acum, după efectuarea naşterii din nou, o dată cu implantarea naturii divine, copiii rezultaţi vor fi roadele Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, credincioşia, bunătatea, etc. Şi asta pentru că pomul bun nu poate produce decât roade bune.

     "Aceia care devin oameni noi în Isus Hristos vor da pe faţă în viaţa lor roadele Duhului Sfânt, şi anume: >dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor< (Galateni 5,22.23). Ei nu se vor mai potrivi pe viitor plăcerilor de mai înainte, ci prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu vor călca pe urmele Lui, vor reflecta caracterul Lui, curăţindu-se după cum El este curat. Ei găsesc plăcere în lucrurile pe care cândva le urau şi urăsc ceea ce iubeau cândva. Cei îngâmfaţi şi încrezători în sine devin blânzi şi smeriţi cu inima, cei uşuratici şi încăpăţânaţi devin serioşi şi gata să asculte. Beţivii devin abstinenţi, iar desfrânaţii curaţi." Calea către Hristos, cap. Dovada adevăratei ucenicii, par. 5.

Religia lui Hristos face dintr-un om păcătos un om nou, în sensul primirii naturii divine şi a unirii acesteia cu natura omenească. Chiar dacă ura şi toată cohorta de copii ai lui Satana au dispărut, asta nu înseamnă că omul nu mai poate ajunge să urască. După naşterea din nou omul rămâne cu aceeaşi natură omenească, pe care o avea înainte de această experienţă. Ea nu a suferit nici un fel de transformare; nu a ajuns desăvârşită prin naşterea din nou. Rămânem cu această natură decăzută şi păcătoasă până când Hristos, la a doua Sa venire, ne va da un alt trup, o altă natură biologică. Până atunci câmpul unde Satana îşi va trimite ispitele este natura omenească.

Dacă, înainte de transformarea omului, impulsurile inimii stricate erau din natură fireşti, adică omul ura, sau invidia, sau se răzvrătea numaidecât, spontan, acum, după naşterea din nou, impulsurile naturii divine din noi, adică ale noii inimi, îndeamnă la faptele credinţei, la dragoste, bunătate, milă, credincioşie, îndelungă răbdare, ş.a.m.d. În primul caz, inima stricată - vrăjmăşia - era stăpânul şi poruncea cărnii noastre sau naturii noastre omeneşti cum să se simtă şi să facă, în al doilea caz, inima cea nouă slujeşte minţii şi cărnii, prin intermediul prezenţei Duhului Sfânt în noi. A nu se înţelege că noi putem folosi Duhul Sfânt cum vrem noi. Departe de noi acest gând! Duhul Sfânt este prezent în noi ca să ne slujească numai în armonie cu ascultarea şi credinţa noastră, ambele în Isus Hristos, deci sfinţite, şi potrivit cu toate principiile Evangheliei descoperite.

Cu toate acestea, şi vreau să înţelegeţi bine acest aspect, natura noastră omenească este predispusă la păcat, ea este înclinată spre lucruri care nu corespund planului lui Dumnezeu chiar şi după naşterea din nou. Aşa se face că de multe ori trăim în carnea noastră sentimente de tristeţe, de mâhnire sau supărare, chiar frustrări sau dezamăgiri, dar şi bucurie, mângâiere, pace. Uneori sunt tensiuni care ne produc anumite stări interioare. A avea astfel de simţăminte sau stări nu este păcat. Nu trebuie să uităm că trăim într-o lume păcătoasă, unde păcatul este la el acasă, se simte în elementul său. Astfel de stări a trăit şi Mântuitorul nostru când se afla în trup pe pământ.

Problema e că Satana ştie acest lucru, iar el vrea să ne inducă, prin ispite adresate naturii noastre păcătoase, şi numai dacă le acceptăm, descurajări şi chiar furie, repet dacă poate şi numai dacă noi consimţim, prin pierderea încrederii noastre în Mântuitorul. Orice stare de descurajare sau de supărare furioasă, dacă pot să spun astfel, din partea noastră, care apare atunci când ne-am pierdut încrederea în Mântuitorul şi în puterea Lui de protejare a noastră în acea situaţie, este păcat. De pildă, atunci când Ilie a fost ameninţat de idolatra Isabela, acesta şi-a pierdut încrederea în Dumnezeu şi a ajuns într-o descurajare păcătoasă. Lipsa credinţei ne va conduce mereu pe cărarea păcatului. Ideea pe care trebuie s-o reţinem este că Satana, prin ispitele Sale, doreşte să ne conducă la pierderea credinţei în Isus. Scopul lui este de a exagera mult în ochii noştri situaţia în care ne găsim tocmai pentru a ne rupe legătura noastră cu Hristos prin pierderea credinţei. Dar acest lucru nu trebuie să aibă loc.

Faptul că avem aceste simţăminte nu înseamnă că nu suntem născuţi din nou. Dimpotrivă, aceasta este starea cu care vom da piept după experienţa naşterii din nou. Ceea ce este important e să facem tot posibilul să înţelegem natura acestor simţăminte şi, de asemenea, cum să evităm acele situaţii care ne-ar putea crea mari probleme şi chiar de a fi aduşi până acolo încât să păcătuim. Nu trebuie să stăm însă cu frica în sân. Creştinul născut din nou nu are o astfel de frică. Hristos ne face destul de tari pentru a întâmpina cum trebuie orice situaţie care poate aduce spiritul nostru la limita lui de rezistenţă. Importantă este legătura noastră cu Isus, care trebuie să fie permanentă. Această legătură permanentă, prin exercitarea unei credinţe corespunzătoare, are menirea de a ne face stăpâni pe noi înşine, căci stăpânirea de sine este cheia biruinţei în astfel de situaţii. "Toţi aceia care mărturisesc a trăi în sfinţenie, au cea mai sfântă datorie de a-şi păzi spiritul şi de a exercita stăpânirea de sine chiar şi în cele mai mari provocări." Patriarhi şi profeţi, cap. Stânca lovită, par. 27.

Important este să nu privim niciodată la slăbiciunile naturii noastre păcătoase, ci la Hristos. Slăbiciunile şi tendinţele acestui trup nu trebuie să fie niciodată scuză pentru păcat; nu avem scuză pentru nici un păcat.

Înainte de a aborda ispitirea în domeniul ideilor şi teoriilor noastre greşite, sau a prejudecăţilor împământenite, vreau să ne oprim asupra celuilalt domeniu în care suntem ispitiţi de Satana, şi anume apetitul, afecţiunile, poftele şi dorinţele naturii omeneşti.  Tendinţa lor este de a ne conduce pe căile păcatului.

Când Dumnezeu l-a creat pe om, i-a dăruit sau a dotat natura lui umană cu aceste mari binecuvântări. Omul nu ar putea fi om fără acestea; practic n-am mai vorbi despre o natură omenească, ci despre un robot sau chiar despre un mort. Toate aceste daruri nu aveau nici o tendinţă spre rău, întrucât răul sau păcatul nu exista. Omul folosea toate aceste puteri în sfera lor corectă de acţiune, exact aşa cum a prevăzut Dumnezeu. Impulsurile naturii lui Adam erau în conformitate cu gândul lui Dumnezeu. De asemenea răspunsurile pe care Adam le oferea la situaţiile prezente în grădina Eden erau numai de bucurie, linişte, bunătate, pe măsura desăvârşirii; totul invita la aşa ceva.

Dar, cu toate acestea, Satana a reuşit o izbândă la care îngerii nici nu visau. Prin ceea ce urmează să expun, doresc să arăt că chiar şi în starea de nevinovăţie a lui Adam, Satana a reuşit să-l ispitească şi, deci, să-l determine să păcătuiască, apelând la natura lui omenească. Cu atât mai mult noi vom fi ispitiţi de diavolul în starea noastră căzută. Aspectul cel mai bătător la ochi pentru cititor trebuie să fie faptul că amândoi părinţii noştri, Adam şi Eva, în starea lor de nevinovăţie, aveau datoria de a-şi ţine sub control apetitul, pasiunile sau dorinţele şi afecţiunile. Poate suna ciudat, dar aceasta este realitatea. "Omul trebuia să poarte chipul lui Dumnezeu atât în înfăţişarea exterioară, cât şi în caracter. Numai Hristos singur este >întipărirea Fiinţei< (Evrei 1,3) Tatălui; omul însă a fost făcut >după chipul< lui Dumnezeu. Natura sa era în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Mintea sa era capabilă să înţeleagă lucrurile dumnezeieşti. Sentimentele sale erau curate; apetitul şi pasiunile lui erau sub controlul raţiunii. El era sfânt şi fericit, purtând chipul lui Dumnezeu şi fiind în perfectă ascultare de voinţa Sa." Patriarhi şi profeţi, cap. Creaţiunea, par. 6.

Omul a fost dotat cu raţiune şi voinţă, care aveau menirea să ţină în control, deci în supunere, întregul organism caracterizat prin darurile enumerate mai sus. Acest lucru nu implica o luptă din partea minţii, ci mai degrabă o rânduială stabilită de Dumnezeu pentru fericirea omului. Omului i s-a dat de Dumnezeu să fie stăpân pe sine prin ascultarea de legea Sa, lege care era întipărită în minte şi în fiecare fibră a fiinţei lui. Aşa că în Adam şi Eva nu putea avea loc disensiuni şi discordie între minte şi trup.

Satana a ştiut acest amănunt şi şi-a îndreptat ispitele exact în acest domeniu. El trebuia să determine mintea Evei să ia o decizie proastă, dar apelând în mod iscusit la ambiţia ei de a fi ca Dumnezeu. Pentru a face acest lucru, deci pentru a-i stârni ambiţia, trebuia să o ispitească în apetitul ei, adică s-o determine să consume fructul oprit ca să-şi poată atinge ambiţia!!! Ceea ce urmărea Satana era să scoată de sub controlul raţiunii apetitul, inducând în eroare mintea prin înşelăciunea vorbelor meşteşugit alcătuite, totodată strecurând şi îndoiala.

Ambiţia omului nu este păcat. Poţi să fii ambiţios propunându-ţi să fii cel mai bun meseriaş, sau cel mai bun prieten al cuiva. Problema intervine atunci când ajungi ceea ce ţi-ai propus şi începi să te percepi altfel în raport cu ceilalţi. Atunci se instaurează deja mândria şi o apreciere de sine exagerată. Aproape nimeni dintre noi nu înţelege că o dată ajuns în vârf, printr-o ambiţie bună, menirea este aceea de sluji mai mult şi mai eficient altora, uitând de sine!!! O dată ce Eva a fost facută să-şi piardă controlul, diavolul a fost sigur de prada lui, ba chiar şi de căderea lui Adam. Eva a devenit astfel, într-un mod incredibil, agentul lui Satana. Reţineţi, vă rog, că ceea ce încearcă să facă Satana cu noi, după naşterea din nou, este să scoată de sub controlul raţiunii sau a minţii eliberate de vrăjmăşie, apetitul, dorinţele, poftele şi afecţiunile proprii naturii noastre omeneşti.

Imaginaţi-vă şocul lui Adam când a văzut-o pe Eva cu fructul dăruit de şarpe în mână! Şi-a dat seama că Eva e pierdută, că va trebui să moară. Mireasa lui nespus de frumoasă urma să moară iar el să rămână fără ea. Ceea ce a urmărit Satana a fost să provoace un şoc minţii lui Adam, apelând la afecţinea sa pentru Eva. I-a indus în minte în mod exagerat că pierderea Evei este sigură şi că, din această cauză, nu mai are pe cine să iubească, nu mai are către cine să-şi îndrepte afecţiunile. În mintea lui Adam s-a dat o luptă teribilă, acum mintea sa fiind pusă să aleagă, ori să împărtăşească soarta Evei, ori să accepte pierderea ei definitivă. În acel vacarm de gânduri, evident că mintea nu mai putea controla afecţiunile sale. Au fost despărţite de controlul minţii din cauza luptei enorme din mintea sa.

Dumnezeu a fost cu totul pierdut din vedere, iubirea lui Adam pentru Eva, sau dacă vreţi afecţiunea naturală pe care Dumnezeu a pus-o în Adam pentru o fiinţă de sex opus, în cazul nostru Eva, a predominat. "Adam a înţeles că tovarăşa sa a călcat porunca lui Dumnezeu, nesocotind singura oprelişte ce le-a fost pusă ca test al credincioşiei şi iubirii lor. În mintea sa avut loc o luptă teribilă. El deplângea faptul că îngăduise Evei să rătăcească departe de el. Dar acum fapta fusese săvârşită; el trebuia să se despartă de aceea a cărei societate fusese bucuria sa. Cum avea să suporte el lucrul acesta? Adam se bucurase în compania lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi îngeri. El privise slava Creatorului. Adam înţelesese destinul măreţ ce se deschidea înaintea neamului omenesc, dacă ei rămâneau credincioşi lui Dumnezeu. Acum, toate aceste binecuvântări erau pierdute din vedere de teama de a nu pierde acel singur dar, care în ochii săi le întrecea pe toate celelalte. Iubirea, recunoştinţa şi credincioşia faţă de Creator, toate erau subordonate iubirii lui pentru Eva. Ea era o parte din el şi nu putea suporta gândul despărţirii." Patriarhi şi profeţi, cap. Ispitirea şi căderea, par. 16.

Ceea ce trebuie să înţelegem este că afecţiunea este o forţă nemaipomenită în natura noastră omenească. Când ne este răpit cel drag de lângă noi, cât suferim! Ce trebuie să se fi petrecut în mintea lui Adam! Când au loc astfel de lupte în mintea noastră este foarte greu să luăm decizia corectă. Este scopul lui să provoace astfel de lupte apelând la slăbiciunile naturii noastre omeneşti. El a reuşit să-l facă pe Adam să păcătuiască ispitindu-l chiar în afecţiunea sa pentru Eva. Pe Eva a reuşit s-o facă să cadă ispitind-o în apetitul ei, tocmai ca să-şi împlinească mai repede ambiţia. Bineînţeles totul s-a petrecut din cauza înşelăciunii diavolului. Adam era fără păcat, nu exista nimic în el care să-l tragă la păcat, nu avea vrăjmăşia în el sau eul lui Satana, nu avea idei şi teorii greşite, obiceiuri şi practici greşite, dar avea ceva de care se putea folosi Satana, de altfel singurul domeniu, şi anume natura lui omenească. El s-a folosit de darurile lui Dumnezeu din om pentru a le întoarce împotriva omului şi implicit împotriva lui Dumnezeu!! Înşelăciunea şi exagerarea au indus o ambiţie falsă Evei şi un simţământ acut şi teribil în Adam, simţământul real, manifestat prin teamă, al despărţirii veşnice de soţia lui iubită.

Observăm că ceva în sine bun şi corect, dacă ne referim la apetit, afecţiuni, dorinţe, Satana a reuşit să-l schimbe în rău. În şcoala reformei păcătuim numai atunci când Dumnezeu nu mai este totul pentru noi, când punem mai presus de El dorinţele, ambiţiile, apetitul şi afecţiunile noastre, toate stricate de păcat, căci este lucru evident că nu mai sunt ca ale lui Adam înainte de păcătuire; cu alte cuvinte, când natura omenească predomină. Toate aceste lucruri au loc de regulă prin pierderea credinţei şi a încrederii noastre în Dumnezeu şi în faptul că El este Rezolvatorul tuturor problemelor noastre. Dacă înţelegem în ce câmp sau domeniu trimite Satana ispitele sale, după naşterea din nou, atunci ne va fi mai uşor să ne păstraăm curaţi într-o lume murdară prin credinţa în Isus Hristos, Biruitorul păcatului şi al lui Satana. "Mântuitorul a luat asupra Lui neputinţele naturii omeneşti şi a dus o viaţă fără păcat, pentru ca oamenii să aibă siguranţa biruinţei, în ciuda slăbiciunii naturii umane. Hristos a venit să ne facă >părtaşi la natura divină<, iar viaţa Sa declară că natura umană combinată cu natura divină nu comite păcat." Divina vindecare, cap. Dezamăgiri, primejdii, par. 13.

Pentru a înţelege mai bine acest aspect legat de ispitele lui Satana asupra apetitului, dorinţelor şi afecţiunilor noastre, vom discuta în postarea următoare despre păcătuirea lui David cu Batşeba. Despre celălalt domeniu, al ideilor şi teoriilor greşite, vom discuta tot cu exemple biblice clare. Voi avea în vedere şi natura umană a lui Isus, dar în alt episod.