Păcatul de neiertat (II)

Până acum am înţeles că păcatul de neiertat este un proces, nu un simplu act, este împotriva Duhului Sfânt, singurul mijloc de transmitere a harului şi a cunoştinţei adevărului pentru omul păcătos, singurul care poate alunga păcatul din inima omului şi-l poate ţine curat într-o lume păcătoasă. Acum aş dori să pătrundem puţin mai în adâncul acestei problematici a păcatului de neiertat. Un aspect care merită toată atenţia este faptul că, strâns legat de păcatul împotriva Duhului Sfânt, este avertizarea privitoare la bârfă, clevetire, critică, toate laolaltă exprimate prin cuvinte rele şi inutile. Având în vedere că vorbesc despre păcatul de neiertat, atunci ar trebui să devină clar faptul că atenţia este concentrată asupra celor ce se numesc creştini, care alcătuiesc biserica. Nu vorbesc despre ceea ce se întâmplă în lumea seculară, ci despre ceea ce caracterizează lumea creştină.

Bârfa şi critica, de ce să n-o spunem, sunt la ele acasă în biserică, locul unde este înălţată Evanghelia. În mod firesc, acolo unde există lumină, întunericul nu are ce căuta. Dacă toţi membrii bisericii sunt în lumină, deci luminează, se presupune de la sine că în mediul lor nu are ce căuta întunericul. Dar lucrurile, în realitate, nu stau astfel, întrucât domnul întunericului are grijă să strecoare în inimile credincioşilor puţin câte puţin întunericul. Acesta se manifestă prin cuvinte rele şi nefolositoare la adresa altor membri sau chiar a prietenilor, vecinilor, etc. Am amintit într-o postare că gândurile şi sentimentele formează caracterul omului. Cu alte cuvinte, ceea ce gândeşti şi exprimi cu consecvenţă, aia eşti. Cuvintele exprimă gânduri, locul acestora fiind mintea. Acest fapt în sine este suficient să ne descopere că, la modul cel mai real, cuvintele sunt un indiciu al caracterului, întrucât descoperă gândurile inimii, dar nu numai, ci puterea lor, spiritul cu care sunt încărcate, influenţează caracterul!!

Una este să-ţi treacă un gând rău prin minte despre cineva, şi alta este să-l exprimi. O dată exprimat, acesta imprimă şi mai bine în minte ceea ce gândeai despre o anumită persoană. Altfel spus, cuvintele ajung să acţioneze chiar asupra gândurilor cărora le-au dat naştere!! Este aşa-numitul efect bumerang. Tu poate nici nu crezi în realitate ceea ce spui, cel puţin la început, dar când exprimi acele cuvinte rele, acestea au o anumită rezonanţă în minte. Ea este pusă în situaţia chiar să creadă ce spui rău despre respectiva persoană. Astfel, fără să-ţi dai prea bine seama, ajungi să bârfeşti, să vorbeşti de rău, să critici, să foloseşte cuvinte rele şi inutile la adresa unui om, despre care la început nici măcar nu ai fi gândit că este ceea ce cuvintele tale îl descriu acum că este. Ceea ce stă la baza cuvintelor rele este bănuiala sau chiar gelozia. Aceasta este persoana care trăieşte în mediul creştin, în biserică, şi ajunge ea însăşi influenţată de şoptirile diavolului exprimate prin gurile fiilor săi, zice-se creştinaţi. Sunt, în schimb, şi persoane care au numai această îndeletnicire în biserică. Ele nu au simţit niciodată harul tămăduitor al lui Hristos, şi, ca atare, nu sunt copiii lui Dumnezeu.

De ce încerc să vorbesc despre un asemenea lucru? Motivul ar trebui să fie foarte clar, întrucât îl pun în cotextul păcatului de neiertat. Îndeletnicirea respectivă, de a critica şi a bârfi oamenii, mai ales dacă se întâmplă ca Dumnezeu să rostească adevărul prin ei, îi pune în situaţia să respingă adevărul descoperit. Chiar dacă ţinta bârfitorului este omul, el va respinge totodată şi adevărul. Exact lucrul acesta l-au făcut fariseii cu Hristos. Îl bârfeau şi îl criticau pe la spate fiind hotărâţi să-şi aducă dovezi că ei au dreptate când spun că un tâmplar n-are cum să fie Mesia. Bârfitorul, de regulă, prin bârfa sa caută mereau un punct de sprijin în alţii care, dacă ajung să-i dea dreptate, îi întăresc gândul şi mintea că el chiar are dreptate când exprimă îndoieli, critici şi cuvinte rele!!! Gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă bârfa ar fi avut miros de mortăciune sau ouă clocite! De îndată ce omul ar fi rostit-o, gura i-ar fi mirosit numaidecât a mortăciune! În această situaţie, el însuşi nu s-ar mai fi suferit, ca să nu mai pomenesc despre cei din casa lui sau biserica lui sau de prieteni. Dar bârfa nu miroase, nu pute în felul acesta. Cu toate acestea, ea roade ca cangrena sufletul unui astfel de om păcătos care a îmbrăcat straie creştine.

Trebuie să spun că bârfa şi critica formează un caracter defectuos, plin de necredinţă şi de lipsă de respect la adresa omului şi, implicit, la adresa lui Dumnezeu!!! În situaţia în care un creştin aude adevărul şi totuşi se îndeletniceşte mai departe cu acest obicei ticălos, cu timpul va ajunge să critice şi, în cele din urmă, fără să conştientizeze, să lepede lucrarea Duhului Sfânt. Acesta este de altminteri şi scopul urmărit de Satana.

     "Strâns legată de avertizarea lui Hristos cu privire la păcatul împotriva Duhului Sfânt este o avertizare împotriva cuvintelor rele şi fără rost. Cuvintele sunt o dovadă a ceea ce se găseşte în inimă. >Din prisosul inimii vorbeşte gura.< Însă cuvintele sunt mai mult decât un indiciu al caracterului; ele au puterea să influenţeze caracterul. Oamenii sunt influenţaţi de propriile cuvinte. Adesea, mânaţi de un impuls venit pe neaşteptate, aţâţaţi de Satana, ei rostesc cuvinte de gelozie sau de bănuieli rele, exprimând ceea ce nu cred în realitate; dar cuvintele acţionează asupra gândurilor. Ei sunt înşelaţi de cuvintele lor şi ajung să creadă cu adevărat ceea ce au vorbit sub îndemnul lui Satana. O dată ce au exprimat o părere sau o hotărâre, ei sunt adesea prea mândri pentru a retrage cele spuse şi încearcă să aducă dovezi că au dreptate, până când ajung să creadă că o şi au. E primejdios să rosteşti un cuvânt de îndoială, e primejdios să pui semnul întrebării şi să critici lumina divină. Obiceiul de a critica în mod necuviincios şi cu uşurătate acţionează asupra caracterului, producând lipsă de respect şi de credinţă. Mulţi oameni care şi-au îngăduit acest obicei au mers inconştienţi către primejdie, până acolo încât au ajuns să critice şi să lepede lucrarea Duhului Sfânt. Isus a zis: >În ziua judecăţii oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care îl vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit<." Hristos Lumina Lumii, cap. Cine sunt fraţii Mei?, par. 6.

Mai există încă un aspect legat de păcatul împotriva Duhului Sfânt, şi anume neglijenţa. La păcatul de neiertat se ajunge, în general, prin împotrivire consecventă şi încăpăţânată, dar nu trebuie omisă şi neglijenţa prin care în mod sigur se poate ajunge la păcatul de neiertat. Persoanele care cad în această categorie sunt aceia care aud cuvintele lui Hristos, le ascultă cu plăcere, dar nu cad pe Stâncă, nu ajung niciodată să se predea pe deplin Duhului Sfânt în aşa fel încât El să locuiască în ei. Chiar dacă pare un adevăr crud, trebuie să spun că aceasta este situaţia multor, multor creştini astăzi. Să ne aducem aminte că în lumea antediluviană Dumnezeu nu a putut scăpa decât opt oameni. Cei mai mulţi dintre ei, este adevărat, încă n-au aflat cum să se predea, cum să se supună cu totul lui Hristos şi harului Său transformator. Însă, curând, vine vremea când vor afla. Totul depinde atunci de decizia pe care o vor lua.

Hristos scoate în evidenţă această categorie de oameni în felul următor: "Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice: >Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit<. Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi." Matei 12,43-45. Aceste cuvinte au o aplicaţie deosebită asupra celor care fuseseră stăpâniţi de Satana şi care fuseseră eliberaţi de demonii ce le stăpâneau mintea. Ei fuseseră doar eliberaţi de stăpânirea duhurilor rele, se bucurau acum de iubirea lui Hristos dar nu fuseseră transformaţi de harul Duhului Sfânt. Sămânţa adevărului nu a prins rădăcină în inima lor. Ei au aflat ceva despre iubirea Mântuitorului, adevărul a încolţit dar nu a prins rădăcină. Casa sufletului lor era goală şi măturată, adică aştepta să primească sămânţa lui Hristos, caracterul Său sau natura Lui divină. Iubirea lui Isus o măturase, numai că Duhul Sfânt încă nu a ajuns să adie peste sămânţa adevărului care produce transformarea spirituală a omului.

Să ne gândim la cei zece leproşi pentru a înţelege cele de mai sus, referitor la neglijenţă dar şi la lucrarea Duhului Sfânt. Ei veniseră la Hristos pentru a fi vindecaţi; şi toţi au fost vindecaţi după ce se porniseră să facă întocmai ce le spusese Isus. El le zisese să se arate mai întâi preoţilor în timp ce ei încă erau leproşi. Dar, în timp ce se îndepărtau de El, ei au aflat vindecare pentru că pur şi simplu au crezut cuvintele lui Isus. După ce s-au dus la preoţi, numai unul singur s-a întors la Mântuitorul să-i mulţumească. Cine era el? Un samaritean; ceilalţi fiind evrei!? Aici este arătată lucrarea harul în inima unui om vindecat nu numai de lepră, ci şi de păcat!!! Ceilalţi nouă fuseseră vindecaţi datorită credinţei acestuia singur care a putut aprecia darul lui Hristos!!! Dar ei fuseseră vindecaţi doar de lepră, nu şi de păcat. Ei fuseseră atinşi puţin de iubirea tămăduitoare a Mântuitorului, dar, probabil, din cauza unor prejudecăţi despre Isus, au ales să nu se predea cu totul Duhului Sfânt şi adevărului. "Dintre cei zece leproşi care au fost curăţiţi, numai unul a apreciat darul, iar acesta era străin şi chiar samaritean. Numai de dragul aceluia singur, Hristos i-a vindecat pe toţi zece." Divina vindecare, cap. Medicul şi lucrarea cumpătării, par. 6. "Când cei zece leproşi au fost curăţiţi, numai unul s-a întors să găsească pe Isus şi să-i dea slavă. Nici unul dintre noi să nu fie asemenea celor nouă nesocotiţi, ale căror inimi nu s-au lăsat atinse de îndurarea lui Dumnezeu." Divina vindecare, cap. Rugăciunea pentru cei bolnavi, subcap. Mărturisirea păcatului, ultimul paragraf.

Ceea ce trebuie să reţinem aici este faptul că nu întotdeauna Hristos putea să vindece şi sufletul plin de păcat. Omul putea beneficia doar de vindecare fizică, dar nu şi de cea spirituală, a sufletului. Tot aşa se întâmplă şi astăzi, mulţi pot fi vindecaţi fizic de Isus, dar harul Lui nu a pătruns şi în inimă pentru ca Duhul Sfânt să locuiască acolo.

Să mergem mai departe în analiza cuvintelor lui Isus pentru a înţelege păcatul neglijenţei. El spune că respectiva casă este şi împodobită. Mulţi poate au tras concluzia că omul despre care vorbeşte Hristos ar fi căpătat darul naşterii din nou, din moment ce spune că are casa împodobită. N-ar putea fi această podoabă iubirea transformatoare a lui Hristos? Nu, pentru că nu permite contextul biblic. A se citi Matei 12,24-45. Adevărul este că podoaba lăuntrică a omului respectiv nu este iubirea, chiar dacă are casa sufletului goală şi măturată, ci este făţărnicia sau ipocrizia sau, dacă vreţi, îndreptăţirea de sine!! Iubirea lui Hristos nu a alungat aşa ceva din sufletului acelui om, pentru că el deja are casa împodobită de el însuşi. Casa goală şi măturată reprezintă alungarea lui Satana, a stăpânirii şi influenţei sale, iar împodobirea ei reprezintă îndreptăţirea de sine, făţărnicia.

     "Casa împodobită reprezintă sufletul plin de îndreptăţire de sine. Satana este alungat de Hristos. Dar el se întoarce în speranţa de a găsi o intrare. El găseşte casa goală, măturată şi împodobită. Numai îndreptăţirea de sine locuieşte acolo. >Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi.<
     Îndreptăţirea de sine este un blestem, o podoabă omenească pe care Satana o foloseşte pentru gloria sa. Aceia care îşi împodobesc sufletul cu laudă de sine şi linguşire, pregătesc calea pentru alte şapte duhuri mai rele decât primul. În chiar primirea adevărului de către ei, aceste suflete se înşală singure. Ei zidesc pe o temelie a îndreptăţirii şi neprihănirii proprii." MS 78, 1899.

Doresc să reţinem faptul că Hristos vorbeşte despre un om care, deşi a fost eliberat de duhurile rele, deşi a putut fi atins de iubirea Lui şi chiar îndrăgeşte adevărul lui, totuşi ajunge să păcătuiască împotriva Duhului Sfânt din cauza neglijării nevoii reale a sufletului său. El nu a cunoscut deloc, niciodată, experienţa naşterii din nou şi de aceea, nu a înţeles adevărul decât teoretic. O teorie i-a schimbat viziunea despre Dumnezeu, dar nu l-a transformat. El este prea preocupat cu lauda de sine şi linguşirea, ipocrizia proprie îl înşală şi pe el însuşi cu privire la adevăr şi la Dumnezeu. Până şi primirea adevărului, la nivel intelectual, arată mai apoi, prin cuvinte şi fapte, că ei se înşală singuri. Aceşti oameni, dacă nu se trezesc din starea lor dramatică, vor ajunge să păcătuiască împotriva Duhului Sfânt, şi nu vor şti acest lucru. Un suflet delăsător şi neglijent se găseşte în cel mai mare pericol posibil. Fiecare credincios are datoria de a se întreba dacă este născut din nou cu adevărat. Puneţi-vă la probă cu ajutorul Scripturilor. Citiţi şi recitiţi cu rugăciune Romani 7 şi 8 până gând veţi deosebi adevărul prin care Dumnezeu doreşte să vă transforme!

     "Îndreptăţirea de sine nu este adevărata îndreptăţire, şi aceia care se prind de ea, vor fi lăsaţi să sufere consecinţele unei decepţii fatale." Parabolele Domnului Hristos, cap. A zice şi a face, par. 26.

Mai mult decât atât, îndreptăţirea de sine, faptul că te vezi drept în ochii tăi, întocmai ca fariseul plin de mândrie şi îngâmfare care se închina lui Dumnezeu în sinagogă, are tendinţa continuă de a înfăţişa pe Dumnezeu într-un mod absolut greşit, atribuindu-i un caracter care de fapt aparţine lui Satana. "Îndreptăţirea de sine, nu numai că face pe oameni să înfăţişeze pe Dumnezeu aşa cum nu este El, ci îi face reci şi plini de critică faţă de fraţii lor". Parabolele Domnului Hristos, cap. Pierdut şi a fost găsit, par. 31. A se citi şi studia cu mare atenţie parabola fiului risipitor, în speţă atitudinea fratelui mai mare, care reprezintă fidel pe omul al cărui suflet este îndreptăţit de sine sau făţarnic. El nu ştie ce înseamnă iubirea transformatoare a harului divin, pentru că se crede drept în ochii lui şi în ochii tatălui său care, în parabolă, este asemănat sau îl reprezintă pe Dumnezeu!!!

Hristos încheie tabloul referitor la duhul necurat, zicând: "Tocmai aşa se va întâmpla şi cu acest neam viclean". Matei 12,45. Aceste cuvinte ale Sale s-au împlinit chiar la literă. Naţiunea iudaică a păcătuit împotriva Duhului Sfânt şi s-a despărţit de Dumnezeu pentru totdeauna. Asta nu înseamnă deloc că nu vor putea fi mântuiţi evrei ca persoane individuale. Dimpotrivă, chiar aşa va fi cazul. "Lepădând pe Hristos, poporul iudeu a comis păcatul de neiertat; refuzând invitaţia harului, şi noi putem comite aceeaşi greşeală. Noi îl insultăm pe Domnul vieţii şi-l facem de ocară înaintea sinagogii lui Satana şi în faţa universului ceresc, atunci când nu mai ascultăm de solii Lui împuterniciţi şi ascultăm în schimb de agenţii lui Satana, care îndepărtează sufletul de la Hristos. Atâta vreme cât cineva face lucrul acesta nu poate avea nădejde de iertare şi, în cele din urmă, va pierde orice dorinţă de împăcare cu Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Cine sunt fraţii Mei? par. 12.

Dacă omul a primit doar sămânţa adevărului, fără ca aceasta să prindă rădăcină şi să beneficieze totodată de adierea Duhului Sfânt, care aduce cu Sine transformarea sufletului, nu se poate spune niciodată că un astfel de om s-a consacrat întru totul lui Dumnezeu, şi gândurile, şi mintea, şi întreaga sa fiinţă. El va fi pierdut în cele din urmă păcătuind împotriva Duhului Sfânt, fie prin împotrivire, fie prin neglijare, fie prin a încerca să rămână cumva neutru. "Hristos a arătat că nu poate exista un astfel de lucru ca acela de a fi neutru în slujba Sa. Sufletul nu poate fi satisfăcut cu nimic mai puţin decât cu o deplină consacrare - consacrarea gândului, a vocii, a spiritului şi a fiecărui organ al minţii şi trupului. Nu este suficient ca vasul să fie golit; el trebuie să fie umplut cu harul lui Hristos." MS 78, 1899.

Un vas golit este asemenea casei goale şi măturate, dar care este totuşi împodobită - cu îndreptăţire de sine. Un vas golit nu înseamnă deloc dezrădăcinarea eului sau a vrăjmăşiei, ci înseamnă eliberarea de stăpânirea lui Satana, ca în cazul demonizaţilor, sau eliberare de influenţa sa activă prin mijloacele care-i stau la îndemână prezente în lume. În cel de al doilea caz omul ajunge creştin şi chiar se botează, dar el nu cunoaşte decât teoria adevărului întrucât îndreptăţirea de sine nu permite trezirea definitivă a energiilor morale şi spirituale ale sufletului pentru a-şi vedea adevărata nevoie - moartea şi învierea la o nouă viaţă în Hristos Isus!!! Un vas golit nu este suficient, ci el trebuie umplut cu harul lui Hristos. Asta înseamnă iertarea omului şi îndepărtarea păcatului stăpânitor, şi apoi înlocuirea lui cu harurile Duhului Sfânt; înseamnă o inimă eliberată de eu şi binecuvântată cu prezenţa continuă a Domnului Hristos, adică prezenţa naturii Sale divine, a caracterului Său sau a vieţii veşnice!!! "Când Domnul Hristos domneşte în suflet, atunci acolo este curăţie şi eliberare de păcat. Slava, plinătatea şi desăvârşirea planului Evangheliei sunt atunci împlinite în viaţă. Primirea Mântuitorului aduce strălucirea unei păci depline, a unei iubiri desăvârşite şi a unei asigurări perfecte. Frumuseţea şi parfumul caracterului Domnului Hristos, descoperite în viaţă, mărturisesc despre faptul că Dumnezeu a trimis în adevăr pe Fiul Său în lume, ca să fie Mântuitorul ei." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 40.