Păcatul de neiertat

Din păcate istoria vieţii lui Saul este una tristă. Desigur, nimeni nu-şi doreşte să ajungă precum Saul. De fapt nici nu-i nevoie, fiindcă drumul ales de el este unul anevoios, chiar dacă larg, pe când calea mântuirii este absolut sigură, deşi îngustă, pentru toţi cei ce iubesc adevărata evlavie şi se lasă transformaţi prin harul Duhului Sfânt tot mai mult după chipul şi asemănarea Celui sfânt. Viaţa de necredinţă şi de neascultare încăpăţânată a lui Saul, deşi născut din nou, descoperă cum se poate ajunge la păcatul de neiertat sau păcatul împotriva Duhului Sfânt. Nimeni nu trebuie să se sperie că acest păcat poate fi înfăptuit cu uşurinţă.

În primul rând, păcatul de neiertat nu este un simplu act al voinţei de împotrivire faţă de adevărul descoperit, ci este un proces îndelungat! Acest proces cuprinde în sine respingerea continuă a apelurilor Duhului Sfânt asupra conştiinţei celui care a primit sămânţa adevărului, sau a aceluia care, ca şi Saul, a primit darul naşterii din nou. A primi sămânţa adevărului nu este totuna cu a primi sămânţa lui Hristos. Sunt două lucruri diferite. Cei care primesc sămânţa adevărului sunt aceia care sunt atinşi de prezenţa Duhului Sfânt din afară, care le luminează mintea cu privire la iubirea nespusă a Mântuitorului, şi care îmbrăţişează adevărul ca teorie. Însă, în ciuda acestui fapt, ei pot să nu cadă neapărat pe stânca mântuirii pentru a primi naşterea din nou!! Cei care primesc sămânţa lui Hristos sunt aceia care au primit mai întâi sămânţa adevărului şi au înţeles că, pentru a cădea pe stâncă, trebuie să-şi predea voinţa în întregime Fiului lui Dumnezeu, adică trebuie să moară şi să învieze la o viaţă nouă în Hristos Isus!!! Voi expune mai pe larg adevărul în legătură cu aceste două seminţe care, în mod normal, trebuie să se completeze; una o susţine şi o întreţine pe cealaltă.

De fapt, ca să pătrund şi mai în adâncul problematicii păcatului de neiertat, acesta înseamnă să ajungi în postura de a numi întunericul lumină şi lumina întuneric. Mai simplu, să numeşti apelurile Duhului Sfânt drept glasul lui Satana, şi glasul lui Satana drept apelurile Duhului Sfânt. Acesta a fost practic procesul prin care a trecut Saul. El ştia că Samuel este profetul lui Dumnezeu, primise adevărul lui Dumnezeu, însă din cauza voinţei sale încăpăţânate, prin refuzuri repetate de a asculta de Dumnezeu, prin Samuel, a ajuns în situaţia de a nu mai discerne apelurile Duhului Sfânt, până când a apelat în mod conştient la serviciile vrăjitoarei din Endor. Procesul repetat al respingerii lucrării Duhului Sfânt asupra conştiinţei şi minţii se face de regulă în mod deliberat, conştient. Însă actul final din acest îndelungat proces al păcatului de neiertat, care sigilează sufletul în împietrirea inimii imposibil de sfărâmat de Duhul Sfânt, şi alungă definitiv prezenţa Mângâietorului, act care coincide cu păcatul de neiertat, se face fără ca persoana respectivă să ştie că a păşit definitiv, pe vecie, pe tărâmul întunericului total sau stăpânirea deplină a lui Satana. Cine ajunge să înfăptuiască păcatul împotriva Duhului Sfânt, nu va şti niciodată când i s-a întâmplat acest lucru înfiorător. Nu ştie că se află în afara oricărei posibilităţi de mântuire.

Am întâlnit la un moment dat persoane care se întrebau dacă nu cumva au păcătuit împotriva Duhului Sfânt prin păcatul pe care-l înfăptuiseră. Orice persoană care se întreabă dacă nu cumva a păcătuit fără să mai poată fi iertată, este o persoană care nu a făcut un astfel de lucru, întrucât omul care săvârşeşte păcatul de neiertat, nu va şti niciodată că a făcut-o şi nici nu se întreabă dacă a ajuns să înfăptuiască acest păcat!

A te lăsa în voia unei voinţe încăpăţânate, indiferent că este vorba despre un om născut din nou sau nu, căci păcatul de neiertat poate fi înfăptuit de ambele categorii de oameni, înseamnă a acţiona contrar raţiunii şi a unei judecăţi sănătoase! Înseamnă a alege cu bună ştiinţă să te pui pe o poziţie unde pocăinţa şi credinţa sunt cu neputinţă de exprimat!!! La început faci primul pas împotriva apelurilor clare ale Duhului Sfânt, apoi încă unul, apoi încă unul, până când ajungi să crezi că tu ai lumina şi Dumnezeu întunericul! Ajungi să crezi că tu aduci un serviciu lui Dumnezeu, că rămâi statornic lângă adevărul lui Dumnezeu, şi o poţi face dacă acesta este doar teoria lipsită de evlavia şi de harul Duhului Sfânt, ba chiar ajungi să persecuţi pe alţii prin violenţă verbală sau chiar fizică, exact pe aceia prin care Dumnezeu le descoperă deşertăciunea poziţiei lor infame!

Păcatul de neiertat nu este atunci când îl blestemi pe Hristos, când te pui cu spatele la lumina clară a adevărului descoperit în nu ştiu ce împrejurare a vieţii, nu este atunci când înjuri pe Tatăl sau chiar pe Duhul Sfânt, nu este o atitudine singulară sau doar de câteva ori de împotrivire repetată a cuiva în viaţa lui, ci este acel spirit încăpăţânat care-l conduce pe om în mod repetat şi în mod deliberat să susţină necontenit atitudinea de împotrivire faţă de lumina clară a adevărului şi a datoriei pe care el o are acum faţă de acel adevăr descoperit minţii sale, care îl plasează în poziţia de rezistenţă încăpăţânată din cauza căreia ajunge să nu mai poată distinge în mod clar lumina spirituală oferită prin cel mai bun prieten, Mângâietorul. Nenorocirea, în acest caz, este că persoana respectivă crede că urmează o raţiune sănătoasă, pe când, de fapt, urmează pe acela căruia i se spune tatăl minciunii. Aşa se ajunge la orbire spirituală, ceea ce conduce la pasul final când lumina este socotită drept întuneric iar întunericul drept lumină. "Nimeni nu trebuie să considere păcatul împotriva Duhului Sfânt ca fiind ceva misterios şi imposibil de definit. Păcatul împotriva Duhului Sfânt este păcatul refuzului persistent de a răspunde la invitaţia de a te pocăi." SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1093. "Nimeni nu este atât de împietrit ca aceia care au respins chemarea lui Dumnezeu şi au dispreţuit Duhul harului. Cea mai obişnuită manifestare a păcatului contra Duhului Sfânt este continua neglijare de a asculta invitaţia cerului la pocăinţă. Fiecare pas făcut în lepădarea lui Hristos este un pas spre lepădarea mântuirii şi spre păcatul împotriva Duhului Sfânt." Hristos Lumina Lumii, cap. Cine sunt fraţii Mei?, par. 11.

Păcatul împotriva Duhului Sfânt este atât de grav întrucât implică, prin alungarea definitivă a Mângâietorului, întreruperea pentru totdeauna a legăturii cu izvorul tuturor binecuvântărilor. "Numai prin Duhul Sfânt lucrează Dumnezeu în inimă; când leapădă în mod deliberat Duhul lui Dumnezeu şi declară că El este de la Satana, oamenii taie legătura prin care Dumnezeu poate să comunice cu ei. Când, în cele din urmă, Duhul Sfânt este respins, Dumnezeu nu mai poate face nimic." Hristos Lumina Lumii, cap. Cine sunt fraţii Mei? par. 3. Aceia care au primit multă lumină şi mângâiere din Scripturi şi mai apoi ajung să creadă că cele primite sunt de la Satana, se aşează singuri într-o poziţie nefastă şi improprie pentru mântuirea lor. Tot la fel de gravă este şi situaţia acelora care au primit cu bună ştiinţă lumina spiritului profetic, iar mai apoi ajung să o respingă, pe motiv că este ceva omenesc şi drăcesc în ea, considerând că Biblia o pot înţelege mai clar singuri decât i-ar ajuta spiritul profetic. Trebuie să spun din experienţă proprie, de peste douăzeci de ani, că marile teme ale Bibliei nu pot fi înţelese niciodată în mod corect fără ajutorul inestimabil al spiritului profeţiei. De fapt trebuie să spun că este o imposibilitate. Cine vede lumină în lumina lui Dumnezeu, indiferent prin cine a dat-o şi unde a imprimat-o în scris, este un om care şi-a zidit casa pe stâncă. El nu priveşte niciodată la oamenii prin care Dumnezeu a dăruit acea lumină care întregeşte, confirmă şi întăreşte tezaurul luminii şi adevărului cuprins în Scripturi, ci priveşte la lumina descoperită a iubirii divine, care şi-a găsit locaşul în inima lui. Eu sunt un martor al acestei realităţi. Ea este nebunia lui Dumnezeu, de o grandoare şi o frumuseţe pe care nici un limbaj omenesc nu o poate reda vreodată. Lumina lui Dumnezeu, indiferent cum şi prin cine se manifestă sau s-a manifestat ea în trecut, niciodată nu va tăgădui Scriptura!!!

Un bun exemplu în ce priveşte păcatul de neiertat este cel al fariseilor rabini care au respins cu bună ştiinţă pe Mesia. Ei ajunseseră să susţină că Hristos scoate demonii cu Belzebub, domnul demonilor. Ei au ştiut în mod clar că Isus din Nazaret este Mesia, deoarece caracterul şi faptele lui erau ceva unic în toată societatea iudaică. Era de o curăţie interioară de nedescris şi care contrasta în mod vădit cu necurăţia lor. Mai mult, fuseseră martori la minunile pe care le săvârşea El, or nici un om până la vremea aceea nu a mai înfăptuit aşa ceva. Cum să prefaci apa în vin sau să vindeci de lepră; cum să scoli pe cineva din morţi sau să ierţi păcatele şi să pui pe fugă bolile! Au fost convinşi, dar din cauza mândriei lor au lepădat singurul mijloc prin care puteau discerne lucrarea lui Mesia şi caracterul Lui - Duhul Sfânt. "Ei auziseră glasul Duhului vorbind în inima lor şi dovedind că Isus este Unsul lui Israel, îndemnându-i să se declare şi ei ucenici ai Lui. În lumina prezenţei Sale, ei îşi dăduseră seama că sunt lipsiţi de sfinţenie şi doriseră neprihănirea pe care nu o puteau realiza. Dar, după ce l-au lepădat, ar fi fost prea umilitor să-l primească pe Isus ca Mesia. O dată ce au pus piciorul pe cărarea necredinţei, erau prea mândri ca să-şi mărturisească rătăcirea. Iar pentru a evita recunoaşterea adevărului, au încercat cu o violenţă disperată să combată învăţătura Mântuitorului. Dovada puterii şi a harului Său i-a umplut de mânie. Nu puteau să-l împiedice pe Mântuitorul să facă minuni, nici nu puteau aduce la tăcere învăţătura Lui; dar au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a-l prezenta greşit şi a răstălmăci cuvintele Lui. Cu toate acestea, Duhul lui Dumnezeu îi urmărea cu puterea Lui convingătoare, iar ei trebuiau să ridice multe obstacole pentru a se împotrivi puterii Lui. Duhul Sfânt, cea mai eficientă forţă care poate să lucreze cu inima omenească, lupta cu ei, dar ei nu voiau să se supună." Hristos Lumina Lumii, cap. Cine sunt fraţii Mei? par. 4.

Iată mai precis cum are loc procesul de păcătuire împotriva Duhului Sfânt: "Nu Dumnezeu este acela care orbeşte ochii oamenilor sau care le împietreşte inima. El le trimite lumină pentru a-şi îndepărta greşelile şi a-i conduce pe cărări sigure; dar, prin lepădarea acestei lumini, ochii au ajuns să orbească şi inima să se împietrească. De multe ori, lucrul acesta se întâmplă încetul cu încetul şi aproape pe nesimţite. Lumina vine în suflet prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin servii Săi sau prin lucrarea directă a Duhului Său. Dar când o rază de lumină este neluată în seamă, sensibilitatea spirituală scade, iar o altă descoperire a luminii este înţeleasă şi mai greu. Şi astfel întunericul se tot întinde, până când noaptea cuprinde tot sufletul." Hristos Lumina Lumii, cap. Cine sunt fraţii Mei? par. 5.

     "De fapt, ce este păcatul împotriva Duhului Sfânt? Este atunci când, în mod voit, atribuim lui Satana lucrarea Duhului Sfânt. De exemplu, să presupunem că cineva este martor al unei lucrări speciale a Duhului lui Dumnezeu. El are dovada convingătoare că lucrarea este în armonie cu Scriptura, şi Duhul dă mărturie împreună cu duhul său că lucrarea aceea era de la Dumnezeu. Cu toate acestea, mai târziu, el cade în ispită, mândrie, încredere în sine sau alte trăsături rele de caracter îl iau sub control; respingând toate dovezile caracterului ei divin, el declară că ceea ce a recunoscut mai înainte a fi puterea Duhului Sfânt acum spune că, de fapt, era puterea lui Satana. Prin mijlocirea Duhului Sfânt, Dumnezeu lucrează asupra inimii omeneşti; şi atunci când oamenii, în mod voit, resping Duhul şi-l declară ca nefiind de la Dumnezeu, ei taie canalul de legătură prin care Dumnezeu poate comunica cu ei. Negând dovada pe care Dumnezeu a avut plăcerea să le-o dea, ei închid în afara lor lumina care a strălucit în inimile lor, şi ca rezultat, sunt lăsaţi în întuneric. În felul acesta, cuvintele Domnului sunt verificate: >Dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!< Pentru un timp, persoanele care au săvârşit acest păcat pot părea a fi copii ai lui Dumnezeu; dar când vin împrejurări care să dezvolte caracterul şi să dea pe faţă spiritul lor, atunci se va vedea că sunt pe terenul vrăjmaşului, stând sub steagul lui negru." Mărturii, vol. 5, cap. Iubirea lui Dumnezeu pentru cei păcătoşi, par. 3 de la sfârşit.

Ce se petrece în omul care a păcătuit împotriva Duhului Sfânt, când acesta a cunoscut experienţa naşterii din nou, precum Saul? Am învăţat că omul născut din nou nu mai are vrăjmăşia. În momentul când acesta, prin trăsăturile rele de caracter pe care nu a căutat să le îndrepte în şcoala reformei, ajunge să numească lucrarea Duhului Sfânt ca fiind lucrarea diavolului, deci comite păcatul de neiertat, putem spune că Satana îl ia în stăpânire în mod deplin şi pentru totdeauna. Dar înseamnă acest lucru că în acel om s-a întors vrăjmăşia? Nu, cu siguranţă. O dată ce Dumnezeu a nimicit-o şi a îndepărtat-o, aceasta nu mai are cum să revină, căci un mort nu mai revine la viaţă decât dacă este înviat, or vrăjmăşia nu are cum să învieze. Atunci cum îl stăpâneşte Satana? El o face prin trăsăturile lui rele de caracter, prin mândria, necredinţa şi spiritul de neascultare care acum îşi găsesc sursa nu în vrăjmăşie, ci în minte şi în natura omenească!!! Satana face tot posibilul să ne aducă în această situaţie, ştiind că dacă nu exersăm corect voinţa prin ascultare şi încredere în Cuvântul lui Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt, el o va întoarce împotriva omului şi a lui Dumnezeu. Voinţa încăpăţânată se manifestă totdeauna ţinând seama de poftele şi patimile, chiar obiceiurile şi practicile greşite ale omului respectiv. Ea se bazează pe educaţia din trecut când omul era obişnuit să facă ce-i pofteşte inima. Această voinţă încăpăţânată se manifestă prin necredinţă şi neascultare de Cuvântul lămurit al lui Dumnezeu. Satana îl amăgeşte pe un astfel de om cu gândul că dacă mai continuă să asculte de cuvintele lui Dumnezeu, atunci el nu mai este omul care să poată face ce-şi doreşte. Mai are şi el micile lui plăceri, micile lui scăpări sau escapade pe un tărâm interzis. Mare brânză nu este. De acest fel sunt şoptirile diavolului la urechile lui.

Diavolul, deci, încearcă tot posibilul să amăgească mintea şi voinţa omului de a alege să trăiască mai departe ca în vechea viaţă. Dar de astă dată nu se mai poate folosi de intrusul dinăuntru, vrăjmăşia, ci de natura omenească. Când omul respectiv, născut din nou, face primul pas, prin neascultare şi necredinţă, în direcţia păcatului, domeniul în care l-a ispitit Satana devine mai vulnerabil la atacurile lui. Când a păcătuit, Duhul Sfânt a părăsit acest suflet, aşa că singura opţiune de a-l ajuta pe om este să facă apel la conştiinţă din afara lui. Părăsit de Duhul Sfânt, nu mai beneficiază de apărarea lui înăuntru, iar sămânţa divină, viaţa lui Hristos, rămâne fără ploaie, fără sprijinul Duhului Sfânt. Când Duhul Sfânt apelează iarăşi la mintea omului respectiv, dar dinafară, glasul Lui este mai slab ca întâiaşi dată când el a ales să păcătuiască. La aceeaşi ispită a lui Satana, care se adresează exact aceluiaşi domeniu unde a avut câştig prima oară, omul reacţionează mai bine, deci în favoarea ispitei, însă glasul Duhului Sfânt îl atenţionează iară să nu înfăptuiască răul. Iar omul cade iarăşi în acelaşi păcat până când ajunge stăpânit cu totul de Satana în acel domeniu de viaţă care vizează să spunem pasiunile nestăpânite. Asta nu înseamnă că Satana îl invadează ca persoană, ca fiinţă, ci înseamnă că acolo a luat naştere un spirit rău caracteristic lui Satana, adică spiritul împotrivirii faţă de glasul Duhului Sfânt. Prin acel spirit Satana îl are la mână, omul nu mai poate face altfel, dacă nu se pocăieşte, căci este stăpânit de spiritul împotrivirii.

Apoi Satana trece la alt domeniu de viaţă, să zicem apetitul, sau oricare altul, până când ajunge să ia în stăpânire întreaga minte a omului despre care vorbim. Vocea Duhului Sfânt este tot mai slabă până când este alungat definitiv, dar nu dinăuntrul lui, ci din afara lui, omul punându-se singur în situaţia de a nu mai putea da pe faţă pocăinţă şi de a nu mai putea primi iertare de la Dumnezeu. Stăpânirea lui Satana se face prin faptul că omul a ajuns robul propriilor pofte, robul propriei naturi omeneşti, al propriei necredinţe şi încăpăţânări, şi, ca o încoronare a acestei stări nimicitoare, a împietririi inimii. El nici măcar nu ştie că nu mai este copilul lui Dumnezeu şi că este o slugă a lui Satana! Aşa au stat lucrurile cu Saul, cu fariseii, cu Core, Datan şi Abiram, cu poporul iudeu, cu faraon şi chiar cu Satana, etc.