Păcătuirea lui David

Trebuie să înţelegem bine căile de atac ale diavolului asupra naturii noastre omeneşti, căzute şi păcătoase, dacă dorim să fim biruitori. Nu trebuie să scăpăm din vedere lupta care s-a petrecut în mintea lui Adam, deşi era încă o fiinţă lipsită de păcat, nevinovată. Nici fiinţele cereşti nu au fost scutite de această luptă, care are loc după apariţia păcatului. Până şi Dumnezeu Tatăl a avut de dat lupta Lui, la nivel mental, dacă să-l lase sau nu pe Fiul Său să salveze neamul omenesc. O să înţelegem în alt episod că această luptă nu are nici un fel de legătură cu neplăcerea Tatălui sau cu vreo urmă de egoism din partea Lui de a-l reţine pe Fiul Său de la o aşa jertfă unică.

Acum, în cele ce urmează ne vom concentra asupra cazului lui David, când acesta a păcătuit cu Batşeba, pentru a pricepe felul atacului, prin ispite, al lui Satana asupra omului aflat în şcoala reformei. Mai întâi, trebuie să fim conştienţi de faptul că David era un om născut din nou, preaiubit de Dumnezeu, căci altfel nu ar fi putut fi uns rege niciodată. "Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă... Isai a trimis să-l aducă. Şi el era cu păr bălai, cu ochi frumoşi şi faţă frumoasă. Domnul a zis lui Samuel: >Scoală-te, şi unge-l, căci el este!< Samuel a luat cornul cu untdelemn, şi l-a uns în mijlocul fraţilor lui. Duhul Domnului a venit peste David, începând din ziua aceea şi în cele următoare. Samuel s-a sculat, şi s-a dus la Rama." 1Samuel 16,7.12.13. "Domnul îl alesese pe David şi-l pregătea, în timpul vieţii sale singuratice cu turmele, pentru lucrarea pe care El a rânduit-o să-i fie încredinţată în anii de mai târziu." Patriarhi şi profeţi, cap. Ungerea lui David, par. 1.

     "David a continuat să se pregătească în frumuseţea şi puterea anilor tinereţii sale, pentru a ocupa o poziţie înaltă între cei mai aleşi oameni de pe pământ. Talentele sale - daruri preţioase de la Dumnezeu – erau folosite pentru a preamări slava Dătătorului. Ocaziile de meditaţie şi de cercetare de sine au folosit pentru a-l îmbogăţi cu acea înţelepciune şi evlavie care-l făceau plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor. În timp ce admira desăvârşirea Creatorului său, o concepţie mai clară despre Dumnezeu se deschidea înaintea sufletului său. Subiectele neclare se luminau, greutăţile se lămureau, contrazicerile aparente se rezolvau şi fiecare rază de lumină atrăgea noi expresii de admiraţie şi tot mai dulci cântece de laudă, spre slava lui Dumnezeu şi a Răscumpărătorului. Iubirea care-l anima, grijile care-l chinuiau, biruinţele care-l însoţeau, toate erau subiecte ale cugetării sale active; şi, privind la iubirea lui Dumnezeu în toate înlănţuirile vieţii sale, inima lui izbucnea într-o şi mai vie adorare şi recunoştinţă, glasul lui izbucnea într-o melodie tot mai vie, harpa sa răsuna în imnuri tot mai voioase, iar păstoraşul creştea din putere la putere, din cunoştinţă la cunoştinţă, deoarece Duhul Domnului era asupra lui." Patriarhi şi profeţi, cap. Ungerea lui David, ultimul paragraf.

Nu este nevoie să insistăm mai mult asupra acestui aspect. Cu toate acestea, David avea să cadă în capcana pe care Satana i-a întins-o, o dată cu chemarea lui la curtea regelui Saul. David a trebuit să fie supus unui stres cumplit din cauza lui Saul care, pe zi ce trecea, devenea tot mai tulburat cu mintea. Din pricina aceasta, fiind continuu fugărit de Saul, în ţelul lui de a-l omorî, David şi-a pierdut încrederea în Dumnezeu, că El îl va ocroti de mânia lui Saul, şi a apelat la minciună. În urma acestui fapt, marele preot împreună cu toată casa lui, mai puţin un fiu al lui care a fugit la David, precum şi alţi slujitori împreună cu cetatea preoţească Nob au fost omorâţi din ordinul lui Saul.

Pentru că David devenise suspicios, când a ajuns la Nob, acolo văzându-l şi pe Doeg edomitul care avea să-l trădeze lui Saul, el nu mai ştia în cine să-şi pună încrederea. Neîncrezându-se deplin în marele preot, l-a minţit, când, dacă ar fi fost deschis să-i spună de ce se află acolo, la Nob, l-ar fi ajutat pe marele preot să se salveze cumva de furia nebună a lui Saul. Ceea ce vreau să subliniez este faptul că suspiciunea lui David l-a condus la lipsa de încredere nu numai în marele preot, ci şi în Dumnezeu. Pierduse simţământul încrederii că Dumnezeu îl putea scăpa din acea situaţie, că îl putea ocroti în ciuda tuturor aparenţelor. Din astă cauză, David nu şi-a exercitat în mod corect voinţa, nu a ales, în ciuda circumstanţelor, să se încreadă liniştit în braţul Domnului. O dată ruptă veriga de legătură cu Dumnezeu, credinţa, David a căzut pradă lui Satana şi a păcătuit.

Acest precedent i-a oferit lui Satana alt prilej de a-l conduce pe David la păcat, dar de astă dată de pe poziţia de rege al lui Israel. Ţinem minte că vorbesc despre un om născut din nou. Vom încerca să înţelegem ceva din felul în care un om născut din nou poate fi ispitit în domeniul poftelor sau al simţămintelor, mai ales atunci când ispita vizează latura sexuală a acestuia. Aşadar, cum a căzut David în păcat cu Batşeba? Deja ar trebui să ştim că David era căsătorit în momentul când Satana la ispitit.

Ceea ce vreau să înţelegem este faptul că Satana pregătise de multă vreme acest soi de ispită pentru David, mai ales că-l cunoştea foarte bine; îi cunoştea toate slăbiciunile. În primul rând, în societatea de atunci, şi nu mai puţin în cea de azi, se împământenise ideea greşită că regii sunt deasupra legilor ţării; că ei pot face orice fără să fie pedepsiţi de popor. Această idee predomina în speţă la popoarele vecine Israelului, însă ideea se cuibărise şi în mintea lui David, dar într-un mod subtil. Aşa se face că într-o zi se plimba pe terasa casei împărăteşti, probabil să cugete sau să se roage. Numai că ajungând să privească în jos, văzu o femeie care tocmai făcea baie; evident, era dezbrăcată. Reacţia firească a unui bărbat lumesc este să stăruie asupra priveliştii, să conceapă chiar un scenariu în mintea sa în legătură cu femeia pe care o vede dezbrăcată. Numai că David nu era lumesc, fiind un om după inima lui Dumnezeu.

Deşi era un bărbat după placul lui Dumnezeu, totuşi David nu a căutat să alunge ispita care se adresa simţurilor sale. Imaginea trupului Batşebei, care pe deasupra mai era şi frumoasă la chip, începuse să înlăture din mintea lui încet, dar sigur, pe Dumnezeu şi împreună cu El pe Duhul Sfânt! Imaginea Batşebei a trezit în mintea lui simţăminte şi reacţii specifice poftelor naturii omeneşti care ne trag mereu spre păcat. În loc să alunge ispita prin exercitarea corectă a voinţei, el a început să se joace cu ea. Aceasta l-a stârnit, socotind că, în calitate de rege, îşi poate permite "luxul" de a avea un raport sexual cu o femeie din poporul său. Doar asta fac toţi regii popoarelor!

În cazul lui David, Satana a căutat să scoată de sub controlul minţii simţămintele sau poftele specifice naturii noastre omeneşti, printre care şi pofta sexuală. Dacă această poftă este satisfăcută într-un cadru legal, căsătoria, în mod echilibrat şi raţional, aşa cum a prevăzut Dumnezeu, atunci putem spune că ea se află sub controlul unei raţiuni sfinţite prin harul lui Dumnezeu. Natura omenească a lui David nu a mai putut fi controlată de minte sau raţiune, întrucât cea din urmă a fost acaparată de imaginea unei femei care se scălda. Este exact ceea ce îşi dorea diavolul. Şi-a adormit voinţa şi conştiinţa, deşi în mod absolut sigur Duhul Sfânt îl avertiza prin intermediul conştiinţei morale că ceea ce are de gând să facă nu este bine. Duhul Sfânt întotdeauna lucrează şi se manifestă, pentru mintea noastră, sub forma unui glas duios, ca un susur blând şi subţire. El nu strigă conştiinţei noastre pentru a o trezi, ci apelează la noi blând şi plin de respect. Respectul oricărei făpturi create din univers, din partea lui Dumnezeu, este suprem. El nu invadează conştiinţa omului în dorinţa de a-l face să înceteze cu gândurile păcătoase sau să păcătuiască, ci vorbeşte în şoaptă, dar hotărât şi sigur, pentru binele deplin al omului.

În momentul când David şi-a adormit conştiinţa, prin exercitarea incorectă a voinţei, alegând femeia în locul lui Dumnezeu, putem spune că deja a păcătuit. De ce? Fiindcă el ajunsese să o poftească pe Batşeba în gândul lui! Actul săvârşirii păcatului pe faţă nu era decât o prelungire a poftei păcătoase care pusese stăpânire pe David. Probabil că una dintre cele mai bune descrieri a acestui episod negru din viaţa lui David este cea oferită de John Wesley.

     ">David… se plimba pe acoperişul casei împărăteşti< (2Samuel 11,2), probabil rugându-se Dumnezeului pe care sufletul său îl iubea, când privi în jos şi o văzu pe Batşeba. El simţi ispita; un gând pornit spre rău. Spiritul lui Dumnezeu însă n-a reuşit să-l convingă cu privire la aceasta. Auzise şi cunoscuse neîndoios glasul de avertizare, însă cedase într-o oarecare măsură gândului respectiv iar ispita începu să-l încolţească. Spiritul său se întunecă astfel; încă îl deosebea pe Dumnezeu, dar mai nedesluşit decât înainte. El încă îl iubea pe Dumnezeu, însă nu la fel ca mai înainte, nu cu aceeaşi tărie şi ardoare plină de iubire. Cu toate acestea, Dumnezeu îl cercetă din nou, cu toate că Spiritul Său fusese întristat iar vocea Sa, deşi tot mai slabă şi neputincioasă, încă îi mai şoptea: >Păcatul pândeşte la uşă, priveşte la Mine şi te vei salva<. Însă el nu mai auzea; privi iară, dar nu spre Dumnezeu, ci spre obiectul interzis, până când firea lui doritoare izgoni harul şi aprinse pofta în sufletul său.
     Ochiul minţii sale se-nchisese de tot, iar Dumnezeu fusese izgonit dinaintea privirilor sale. Credinţa, legătura divină şi supranaturală cu Dumnezeu, precum şi iubirea lui Dumnezeu s-au stins cu desăvârşire, el aruncându-se înainte ca un cal în luptă şi înfăptuind păcatul cu bună ştiinţă şi pe faţă." Forty-four Sermons, pag. 181.

Când Satana reuşeşte să scoată de sub controlul minţii apetitul, afecţiunile, poftele, pasiunile sau dorinţele naturii omeneşti, atunci este absolut sigur că păcătuim. Înclinaţiile naturale ale naturii omeneşti se exprimă prin apetit, afecţiuni, pasiuni şi pofte. Dacă aceste înclinaţii nu sunt ţinute sub controlul minţii, care are ca ajutor sigur puterea creatoare a Duhului Sfânt, numai să apelăm la ea cu credinţă vie, atunci căderea noastră este certă. Doresc să se reţină faptul că ispitele lui Satana vizează natura noastră omenească prin acele înclinaţii naturale, dar şi prin intermediul ideilor şi teoriilor, şi a obiceiurilor şi practicilor ce decurg din acestea. Acest câmp de acţine pentru ispitele lui Satana, legat de idei şi teorii, îl am în vedere în postările următoare.

Aş dori să accentuez un lucru foarte important legat de păcătuire, când omul este deja născut din nou. Când acesta păcătuieşte, cum a fost cazul lui David, el nu pierde natura divină dăruită de Dumnezeu la naşterea din nou. Am spus că naşterea din nou are loc o singură dată în viaţă. Dacă am pierde natura divină fie ar trebui să ne naştem iarăşi din nou, fie ar trebui să murim veşnic. Realitatea este că dacă cineva ajunge să piardă natura divină, atunci acest fapt în sine trebuie asociat cu păcatul împotriva Duhului Sfânt. Or păcatul de neiertat conduce automat la pierderea vieţii veşnice. Omul care păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt nu mai poate fi salvat în nici un fel.

Atunci, ce se întâmplă când omul născut din nou, aflat în şcoala reformei, păcătuieşte? El nu pierde natura divină, căci ea este o sămânţă, ci este părăsit de prezenţa Duhului Sfânt până când are loc căinţa omului respectiv, bineînţeles după ce i se descoperă grozăvia. Vezi cazul lui David când Dumnezeu i-a descoperit păcatul cu Batşeba, în amploarea lui, prin profetul Natan. Însă Duhul Sfânt poate să nu se mai întoarcă niciodată dacă persoana refuză căinţa, refuză să se îndrepte şi să-şi reformeze viaţa în şcoala sfinţirii. Prin refuz continuu, care duce la încăpăţânare şi împietrire a inimii, omul se pune în situaţia de a nu mai beneficia de prezenţa lăuntrică a Duhului Sfânt. Fără această prezenţă natura divină din noi nu creşte, nu se dezvoltă şi, asemenea bobului de grâu neudat şi lipsit de soare, se va ofili; va rămâne în noi ca o plantă ofilită sau va fi ca un copil lipsit de hrană. În acest fel nu poate avea loc sub nici o formă creşterea în desăvârşire. Aici îmi amintesc de cazul lui Saul, regele lui Israel, despre care voi scrie într-o postare ulterioară.