Idei greşite - sentimente răvăşite, mândrie, gelozie şi ură

Unul dintre cele mai convingătoare exemple privitoare la discordie şi dihonie între creştinii născuţi din nou, aflaţi în şcoala reformei, este fără doar şi poate cel al ucenicilor lui Hristos. Nici nu ar trebui să fie de mirare, câtă vreme Satana a reuşit să-l învingă pe Adam în starea sa de nevinovăţie! Unii poate gândesc că ucenicii încă nu erau născuţi din nou şi că ei au primit această frumoasă binecuvântare abia la revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii. Dar acest fel de a privi lucrurile este greşit, întrucât Isus nu ar fi ales niciodată oameni ca să-i fie ucenici, fără să fi primit binecuvântată experienţă a naşterii din nou. El i-a ales doar după ce s-a rugat Tatălui Său din cer. Mai mult, unii dintre ei fuseseră ucenicii lui Ioan Botezătorul şi primiseră botezul din mâna lui, chiar dacă nu există mărturii directe în acest sens. Ştim că au fost botezaţi pe baza faptului că ei, la rândul lor, botezau pe cei a căror viaţă fusese transformată, în totalitate, prin harul lui Dumnezeu. Hristos a aprobat această practică a lor şi i-a susţinut. Nimeni nu-şi poate lua singur sarcina de a boteza, fără să-i fie dat de sus, ca în cazul lui Ioan Botezătorul, sau fără să se fi botezat pentru a practica acest ritual tot prin binecuvântare divină, de sus. "Domnul a aflat că fariseii au auzit că El face şi botează mai mulţi ucenici decât Ioan. Însă Isus nu boteza El însuşi, ci ucenicii Lui." Ioan 4,1.2.

Textul spune că ucenicii lui Isus botezau nu oameni lumeşti, nici oameni convertiţi intelectual, ci ucenici. Or, dovada adevăratei ucenicii este o inimă înnoită prin harul lui Duhului Sfânt, ceea ce înseamnă a fi născut din nou. Este greu de crezut că Isus ar fi ales ucenici să boteze alţi ucenici, fără să ştie dacă aleşii lui, adică ucenicii, erau născuţi din nou sau nu. Apoi, faptul că Ioan Botezătorul boteza într-adevăr oameni deveniţi ucenici, nu trebuie pus la îndoială având în vedere că era mânat şi iluminat de Duhul Sfânt în ceea ce făcea. "Ioan vestea venirea lui Mesia şi îi chema pe oameni la pocăinţă. Ca simbol pentru curăţirea de păcate, el îi boteza în apele Iordanului. În felul acesta intuitiv, el declara că aceia care se numeau aleşii lui Dumnezeu erau mânjiţi de păcat şi că, fără o curăţire a inimii şi a vieţii, ei nu puteau să aibă intrare în Împărăţia lui Mesia. Prinţi şi rabini, soldaţi, vameşi şi ţărani veneau să-l asculte pe prooroc. Câtva timp, înştiinţările solemne de la Dumnezeu i-au alarmat. Mulţi ajungeau la pocăinţă şi primeau botezul." Hristos Lumina Lumii, cap. Glasul în pustie, par. 33.

Faptul că Ioan nu boteza pe oricine este scos în evidenţă de această declaraţie ilustră: "Mulţi cărturari şi farisei veneau, mărturisindu-şi păcatele şi cerând să fie botezaţi. Ei voiau să arate că sunt mai buni decât ceilalţi oameni, determinându-i şi pe alţii să aibă o părere foarte înaltă despre evlavia lor. Acum, tainele vinovate ale vieţii lor erau dezvăluite. Ioan era iluminat de Duhul Sfânt că mulţi dintre aceşti oameni nu aveau o convingere reală de păcat. Ei erau oportunişti. Arătându-se prieteni ai profetului, sperau să fie bine văzuţi de Prinţul care trebuia să vină. Botezându-se prin mâna acestui tânăr, dar cunoscut învăţător, ei socoteau că vor putea să-şi întărească influenţa asupra poporului." Hristos Lumina Lumii, cap. Glasul în pustie, par. 34.

Că Ioan era iluminat de Duhul Sfânt în ceea ce făcea şi în cunoaşterea persoanelor pe care le boteza, dacă sunt sau nu născute din nou, este dovada îndestulătoare prin care ştim sigur că toţi ucenicii lui Ioan au avut vieţile transformate prin harul lui Hristos. Dintre aceşti ucenici, Isus şi-a ales câţiva la început, pe Ioan, Andrei, Petru, Filip şi Natanael. Chiar şi restul ucenicilor aleşi de Hristos, până la unsprezece, trebuie să fi avut o inimă transformată, căci ar fi un lucru de prisos să ne gândim că Isus ar fi ales pe cineva fără să aibă această transformare interioară. "Mântuitorul cunoştea caracterul oamenilor pe care îi alesese... Cu toate acestea, Filip era un elev în şcoala lui Hristos şi Învăţătorul divin suporta cu răbdare necredinţa şi încetineala lui." Hristos Lumina Lumii, cap. Alegerea celor doisprezece, par. 7, 10. Dacă Filip era un elev în şcoala lui Hristos, adică şcoala reformei, atunci cu atât mai mult era restul tuturor celorlalţi. Pe deasupra cunoştea caracterul fiecăruia dintre ei.

Am putea spune mult mai multe cu privire la acest aspect, însă cred că este suficient pentru a arăta că ucenicii lui Hristos, mai puţin Iuda Iscariotenul, aveau experienţa naşterii din nou. Acum ne vom concentra atenţia asupra camerei de sus, acolo unde Isus intenţiona să ia sfânta cină împreună cu ucenicii. Însă, mai înainte de a face aceasta, El trebuia să-i aducă în armonie unul cu celălalt, întrucât aceasta le lipsea în momentul strângerii lor laolaltă în acea încăpere. Faptul că ucenicii se aflau cu Isus, încă de la alegerea lor, chiar şi puţin mai înainte de alegerea lor, demonstrează o realitate ce nu trebuie ignorată, şi anume că ei fuseseră primiţi în şcoala reformei sau a sfinţirii, în ciuda tuturor nedesăvârşirilor lor de caracter, a ambiţiilor lor egoiste şi chiar a mândriei. Există două feluri de mândrie, cea păcătoasă care îşi găseşte izvorul în vrăjmăşie sau natura spirituală a lui Satana pe care o primim toţi la naştere şi care trebuie înlocuită cu natura divină a lui Hristos, şi mândria naturală care ia naştere prin slujirea de sine, când interesul personal şi propria persoană predomină, sunt puse mai presus de toţi.

Ceea ce trebuie înţeles, în lumina acestui fapt, este că orice cădere şi păcătuire a ucenicilor lui Hristos, în şcoala reformei, deci alături de Hristos, trebuie pusă pe seama lipsei de credinţă, a ambiţiilor egoiste, a mândriei şi egoismului natural, toate fiind caracteristici ale naturii omeneşti, nu ale vrăjmăşiei pe care ei nu o mai aveau! Cu alte cuvinte, Satana a reuşit să-i determine să păcătuiască ispitindu-i în natura lor omenească, vizând ideea lor greşită cu privire la împărăţia lui Dumnezeu. Atât de adânc înrădăcinată era concepţia că Mesia va veni ca un Rege maiestuos şi glorios, şi că va întemeia pe pământ împărăţia slavei, prin nimicirea tuturor asupritorilor romani, încât rămăsese arma lor forte, în şcoala reformei, deci după naşterea din nou, în dorinţa lor de a-l face pe Hristos împărat. Dar nu numai atât, această idee i-a condus la ambiţia de a avea, dacă se putea, poziţia de frunte în această împărăţie, fapt care a dus la iscarea tulburărilor între ei, dar şi a mândriei şi urii chiar, căci acum fiecare dintre ei nutrea poziţia cea mai de frunte, chiar dacă aceasta fusese solicitată în mod expres de mama fiilor lui Zebedei, aceştia fiind Ioan şi Iacov. Toţi erau "plini de gelozie şi luptă". Hristos Lumina Lumii, cap. Un serv al servilor, par. 6.

     "Între ei >s-a iscat şi o ceartă, ca să ştie care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare<. Această luptă, dusă în faţa lui Hristos, îl întrista şi-l rănea. Ucenicii se agăţau de ideea lor preferată, că Hristos îşi va arăta puterea şi va lua tronul lui David. Fiecare nutrea în inimă dorinţa de a avea locul cel mai de seamă din împărăţie. Ei se comparau unii cu alţii şi fiecare se considera ca fiind cel mai bun, în loc să-i privească pe fraţii lui ca fiind mai de preţ. Cererea lui Iacov şi a lui Ioan de a sta la dreapta şi la stânga tronului lui Hristos trezise nemulţumirea celorlalţi. Faptul că cei doi fraţi îndrăzniseră să ceară poziţia cea mai înaltă îi iritase atât de mult pe cei zece, încât erau ameninţaţi cu înstrăinarea. Li se părea că erau judecaţi greşit şi că atât credincioşia, cât şi talentele lor nu erau preţuite. Iuda era cel mai aspru cu Iacov şi Ioan." Hristos Lumina Lumii, cap. Un serv al servilor, par. 7.

Va rog să observaţi cum o singură idee greşită a putut tulbura o grupă de oameni. Nenorocirea era că toţi aveau ideea greşită că Mesia va folosi puterea Sa de Dumnezeu, îi va nimici pe romani şi apoi se va sui pe tronul lui David. Diavolul a ştiut cum să producă zâzanie, dihonie, o droaie de resentimente unul faţă de altul, gelozie, mândrie şi chiar ură. Pe de altă parte, între ucenici Satana îl vârâse pe Iuda care constituia permanent un izvor de nemulţumire şi ispite pentru ucenici. Iuda era un trădător şi un laş în acelaşi timp, ba mai mult, voia chiar el locul cel mai de frunte din mult visata împărăţie mesianică. "Când ucenicii au intrat în camera cinei, inima lor era plină de resentimente. Iuda s-a înghesuit lângă Hristos, la stânga; Ioan era în dreapta. Dacă era un loc mai de frunte, Iuda era hotărât să-l aibă, şi locul cel mai de frunte era considerat a fi lângă Hristos. Dar Iuda era un trădător." Hristos Lumina Lumii, cap. Un serv al servilor, par. 8.

În camera de sus ucenicii nu erau în armonie unul cu altul şi, deci, nici cu Isus; ca atare, nu puteau să ia parte la sfânta cină. Era scopul lui Satana să provoace multă amărăciune lui Isus, să-l determine cumva, prin descurajare, să nu ajungă pe Golgota, iar dacă va ajunge, să o facă în cea mai mare descurajare posibilă, astfel încât jertfa Lui să nu fie desăvârşită. Inimile ucenicilor erau preocupate cu privire la cine să fie cel mai mare; persoana lor şi egoismul şi ura lor firească, naturală îi orbiseră în raport cu Mântuitorului. Chiar şi în prezenţa Lui, ei erau străini de El, se înstrăinaseră. Satana a reuşit să-i despartă de Mântuitorul din punct de vedere spiritual. Le invadase minţile cu spiritul său pângăritor, iar ei nici măcar nu-şi dădeau seama de acest lucru.

Fiindcă Satana nu câştigase biruinţa definitivă asupra lor, Isus a trebuit să întreprindă ceva ce urma să le deschidă ochii, să-i facă să se vadă aşa cum îi vede cerul. Nu le-a ţinut o predică, nu i-a mustrat, nu s-a mâniat pe ei, ci s-a încins cu un ştergar şi a început să le spele picioarele în tăcere, fără să le adreseze nici măcar un singur cuvânt. Din cauza mândriei lor rănite, ei au refuzat să facă acest serviciu, întrucât la evrei era obiceiul ca în zilele de sărbătoare oaspeţilor să le fie spălate picioarele de o slugă. Numai că aceasta lipsea în seara respectivă, şi asta pentru că Hristos nu solicitase aşa ceva, întrucât în ochii Lui nu există slugi, ci numai fraţi de ai Săi, cel puţin din punct de vedere al creaţiei. "Se mai ridicase o cauză de neînţelegere. Era obiceiul ca la zilele de sărbătoare un slujitor să spele picioarele oaspeţilor; şi de data aceasta se făcuseră pregătiri pentru slujire. Vasul cu apă, ligheanul şi ştergarul erau acolo, gata pentru spălarea picioarelor; dar nu era nici un slujitor de faţă şi ar fi trebuit ca ucenicii să facă lucrul acesta. Dar fiecare dintre ei, mânaţi de mândria lor rănită, s-a hotărât să nu facă lucrarea de slujitor. Toţi se arătau nepăsători, ca şi când n-ar fi ştiut că aveau ceva de făcut. Prin tăcerea lor, refuzau să se umilească." Hristos Lumina Lumii, cap. Un serv al servilor, par. 9.

Pentru a spăla întrăinarea din inimile lor, pentru a pune pe fugă mândria lor rănită, pentru a le deschide ochii să se vadă exact aşa cum sunt, Isus a început să le spele picioarele şi să le şteargă, în acelaşi timp. Era o mustrare usturătoare, dar necesară. Cuvintele de multe ori, în situaţii similare acesteia, sunt de prisos, însă un gest poate schimba totul. "Fapta aceasta a deschis ochii ucenicilor. O ruşine şi o amară umilinţă le-au umplut inima. Au înţeles mustrarea nerostită şi s-au văzut într-o lumină cu totul nouă." Hristos Lumina Lumii, cap. Un serv al servilor, par. 11. Numai iubirea divină poate schimba inimi şi poate alunga păcatul mândriei şi egoismului naturale, specifice naturii omeneşti neregenerate din inima celui născut din nou.

Hristos le-a dat o lecţie a umilinţei pline se slujire. El nu a ţinut cont că este Maiestatea cerului, ci s-a plecat şi a spălat nişte picioare prăfuite cu scopul de a ajunge la inima lor, la adevăratele lor probleme. Ei trebuiau să se vadă într-o nouă lumină; aveau nevoie de o curăţire a inimii mai profundă decât cea stabilită prin naşterea din nou. "Hristos îi recunoştea ca fiind ai Lui. Dar ispita îi dusese la rău şi încă aveau nevoie de harul Lui curăţitor. Când Isus s-a încins cu ştergarul pentru a spăla praful de pe picioarele lor, El dorea ca prin acest lucru să spele înstrăinarea, gelozia şi mândria din inimile lor. Aceasta reprezenta o valoare mult mai mare decât spălarea picioarelor lor prăfuite. Cu spiritul pe care-l aveau atunci, nici unul dintre ei nu era pregătit pentru părtăşia cu Hristos. Până când nu erau aduşi la umilinţă şi iubire, nu era pregătiţi să ia parte la cina pascală sau să fie părtaşi la slujba de amintire, pe care Hristos era gata să o instituie. Inima lor trebuia să fie curăţită. Mândria, interesul egoist născuseră despărţire şi ură, dar Isus îndepărtase toate acestea la spălarea picioarelor. Se făcuse o schimbare de sentimente. Privind la ei, Isus putea să zică: >Voi sunteţi curaţi<. Acum se restabilise unirea inimilor, precum şi iubirea unul faţă de altul. Ei deveniseră umili şi gata să primească învăţătura. Afară de Iuda, fiecare era gata să cedeze locul cel mai de frunte celuilalt. Acum, cu inima supusă şi recunoscătoare, puteau primi cuvintele lui Hristos." Hristos Lumina Lumii, cap. Un serv al servilor, par. 17.

În felul acesta atacă Satana pe credinciosul născut din nou, încercând prin ispitele sale să tragă foloase din prejudecăţi, idei greşite, teorii şi obiceiuri greşite sau ispitindu-ne apetitul, afecţiunile şi pasiunile sau dorinţele noastre.

Unii încă mai cred că Petru nu era născut din nou în camera de cină, deoarece el îl roagă pe Mântuitorul, la un moment dat, să îl spele cu totul, nu numai picioarele. Însă, dacă suntem consecvenţi cu gândul divin aşezat prin inspiraţie în Biblie, atunci nu putem înţelege că Petru era un om fără experienţa naşterii din nou. Cuvintele lui Isus fac lumină în această privinţă: "Cine s-a scăldat, n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot". Ioan 13,10. Aici, Hristos face referire la o scaldă şi, totodată, la o spălare a picioarelor. Deci, El scoate în evidenţă două lucruri diferite, care se petrec în timpuri diferite. Mai întâi, e scalda, ceea ce presupune o îmbăiere sau o baie. Cum pe vremea aceea îmbăierea se făcea în lacuri sau râuri, e lesne de înţeles că ea presupune o scufundare în apă. Orice baie pe care cineva o face astăzi într-un lac sau la ştrand presupune o scufundare în apă. Având în vedere acest fapt, putem spune cu certitudine că Isus face referire la botezul lui Petru, primit în mod cert prin mâinile lui Ioan Botezătorul, întrucât, din câte am aflat, Isus nu a botezat pe nimeni niciodată. Apoi avem spălarea picioarelor, care nu implică o îmbăiere, ci doar o simplă spălare. Cred că putem vedea cu uşurinţă deosebirile dintre cele două.

Petru se gândea că din cauza păcatului mândriei sale, avea nevoie de încă un botez, însă Isus i-a spus că nu mai avea nevoie de aşa ceva, fiindcă era curat, în sensul că fusese scăpat de vrăjmăşia stăpânitoare, ci avea trebuinţă doar de o spălare a picioarelor pentru a fi curat de tot, nu curat deci, ci curat de tot. Aşa că versetul de mai sus ar trebui sune în felul următor: "Cine s-a botezat o dată, n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot". Isus, tot în acest verset, spune mai departe: "... voi sunteţi curaţi, dar nu toţi". Ei erau curaţi prin prisma botezului, însă acum erau curaţi de tot şi prin spălarea picioarelor, prin care Isus a urmărit să le spele inimile mai mult, fiindcă în şcoala reformei Hristos intenţionează să ne cureţe inimile tot mai mult până când în ele se va oglindi în chip desăvârşit faţa Mântuitorului. Cel care nu era curat deloc, era Iuda trădătorul.

     "Cuvintele acestea înseamnă mai mult decât curăţire trupească. Hristos vorbeşte şi de o curăţare mai înaltă, care este simbolizată prin cea umilă, a picioarelor. Acela care venea de la baie era curat, dar picioarele din sandale se umpleau repede de praf şi trebuiau să fie spălate din nou. La fel şi Petru şi fraţii lui fuseseră spălaţi în marele izvor deschis pentru păcat şi necurăţie. Hristos îi recunoştea ca fiind ai Lui." Hristos Lumina Lumii, cap. Un serv al servilor, par. 17.

În paragraful de mai sus se arată limpede că atât Petru cât şi fraţii săi, adică ceilalţi ucenici, mai puţin Iuda, fuseseră deja spălaţi  în marele izvor deschis pentru păcat şi necurăţie, adică prin botez, mai întâi prin cel al pocăinţei şi apoi prin cel al apei care îl atestă pe primul, altfel doar botezul în apă nu e nimic. În baza acestui botez, Hristos îi recunoştea ca fiind ai Săi. De aceea i-a şi ales, ca să-i dezveţe de multele idei şi prejudecăţi, de obiceiuri şi practici greşite, prin şcoala reformei, şi să-i înveţe lucruri noi prin care îi pregătea în vederea revărsării Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii.

În încheiere să citim aceste cuvinte sublime: "La fel ca Petru şi fraţii lui, şi noi am fost spălaţi în sângele lui Hristos, dar adesea curăţia inimii este întinată prin atingerea de cele rele. Trebuie să venim la Hristos pentru harul Lui curăţitor". Hristos Lumina Lumii, cap. Un serv al servilor, par. 18.