Eroul din Egipt, exemplu de învingător

În şcoala lui Hristos, Ioan Botezătorul, pe parcursul vieţii sale, din pruncie şi până la tinereţe, a acceptat cu bucurie educaţia oferită de Dumnezeu. În pofida cărnii sale sau a naturii sale omeneşti slabe şi păcătoase, Ioan a excelat în consecventa supunere a ei printr-o exercitare corectă a voinţei, supuse unei conştiinţe luminate de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. El acceptase în mod deplin educaţia minţii sale şi se conformase întru totul învăţăturilor Scripturii. Singurul subiect al meditaţiei sale era Hristos cel întrupat care, pe deasupra, îi era şi verişor. Deşi nu s-au întâlnit niciodată, până la botez, putem atesta că amândoi au fost conduşi şi umpluţi de acelaşi Duh. Şi e şi firesc să fie astfel.

Încă un amănunt important este acesta: toţi eroii biblici care au avut scăpări şi au păcătuit, precum David, Ilie, Moise, Petru, şi alţii, s-au aflat în şcoala reformei, ceea ce înseamnă că erau născuţi din nou. Nefirescul este că aproape toţi cei ce citesc istoria vieţii lor cred că ei au fost născuţi din nou, însă nu înţeleg în realitate că ei au păcătuit prin faptul că au permis ca voinţa lor să decidă în detrimentul Cuvântului şi al conştiinţei!! Voinţa lor era liberă să decidă să păcătuiască sau să nu păcătuiască! Ei au decis să păcătuiască, nu păcatul din ei!! Nu mai aveau în ei vrăjmăşia interioară care le stăpânea voinţa! Aceşti oameni cred că păcatul şi puterea lui scot capul când şi când şi-l determină pe omul respectiv să păcătuiască. Ei cred cu ardoare că păcatul este un ceva în om care nu moare şi care, din acest motiv, trebuie să i se pună cizma pe gât ca să fie ţinut la pământ. Când, însă, din neatenţie sau din neascultare se îndepărtează cizma de pe gâtul lui, acesta îl determină pe om să păcătuiască. Apoi prin pocăinţă şi mărturisirea faptei păcătoase, omul îşi închipuie că iarăşi pune cizma pe gâtul lui şi-l ţine acolo pentru o vreme.

Daţi-mi voie să vă spun că această teorie este o farsă îngrozitoare întrucât omul, fiind sclav al păcatului, după spusele inspirate ale lui Pavel, n-ar putea niciodată să ţină sub papuc păcatul!!! Cum poţi ţine sub papuc pe cineva care îţi este stăpân şi te domină!!!Dimpotrivă, păcatul este cel care ţine sub stăpânirea lui omul cu toată fiinţa lui! O dată eliberat de păcat, omul este liber să decidă dacă vrea să asculte de cerinţele lui Dumnezeu în toate împrejurările, sau nu. Păcatul este decizia lui în starea de libertate oferită deja de Evanghelia lui Hristos. Dar dacă vorbim de omul care nu are experienţa naşterii din nou, atunci păcatul este stăpânul, în ciuda oricărei decizii pe care omul o ia în sfera spirituală. Păcatul este starea lui firească, o stare chiar împotriva voinţei sau deciziei sale, atunci când a ajuns să cunoască cerinţele legii lui Dumnezeu.

Fiecare dintre noi poate studia viaţa lui Ioan Botezătorul pentru a înţelege mai profund atitudinea sa şi răspunsurile pe care le dădea atacurilor lui Satana şi ale oamenilor şi, de asemenea, pentru a vedea cum lucrează o voinţă dârză şi neînfricată, prin sprijinul Duhului Sfânt. Dar nu este singurul a cărui viaţă a fost nepătată încă de la naştere, mai există şi alţii care pot fi studiaţi, însă acum ne vom opri la Iosif, cel prin care Dumnezeu a salvat o naţiune, dar şi lumea de la pieire. Viaţa lui Iosif este o mărturie vie cu privire la ce poate face Dumnezeu într-un om şi printr-un om. El va fi, de asemenea, exemplul nostru în privinţa exercitării corecte a voinţei, şi încă în împrejurări nefaste, sub presiuni enorme.

Iosif se afla în şcoala reformei, iar în viaţa lui, cel puţin din momentul vinderii sale ca sclav de către fraţii săi, nu este consemnat în Biblie nici un păcat, asemenea vieţii lui Ioan Botezătorul. Dar mai întâi trebuie să facem dovada naşterii lui din nou. Este cert faptul că persoana lui Iosif era altfel în comparaţie cu restul fraţilor săi, care ajunseseră chiar să-l urască, fiindcă el avea obiceiul să îi spună tatălui lui toate relele pe care aceştia le făceau. Ceea ce arată că avea un respect deosebit faţă de tatăl său şi asculta de el. "Şi Iosif spunea tatălui lor vorbele lor cele rele." Geneza 37,2. În vremurile acelea, copiii care ascultau de părinţii temători de Dumnezeu, ascultau şi iubeau implicit pe Dumnezeu. Apoi, faptul că Dumnezeu îi putea comunica viitorul prin visuri, şi asta pentru că la vremea aceea nu exista Cuvântul scris, arată că era, din fragedă copilărie, un copil deosebit. Prin aceasta este descoperit principiul potrivit căruia Dumnezeu nu face nimic fără să-şi descopere taina sa sfinţilor Săi profeţi. Or, toţi profeţii Săi, din moment ce sunt socotiţi sfinţi de Dumnezeu, s-au bucurat de experienţa naşterii din nou. Dar mai avem un cuvânt foarte puternic în favoarea caracterului său deoasebit: "Se afla totuşi unul cu un caracter cu totul diferit, fiul cel mare al Rahelei, Iosif, a cărui rară frumuseţe personală părea că nu este decât o reflectare a frumuseţii lăuntrice a minţii şi inimii. Curat, activ şi plin de bucurie, tânărul dădea de asemenea dovadă de tărie morală şi seriozitate. El asculta de sfaturile tatălui său şi îi plăcea să asculte de Dumnezeu. Calităţile care l-au făcut mai târziu cunoscut în Egipt - bunătatea, credincioşia şi faptul că era vrednic de încredere - se manifestau deja în viaţa sa zilnică." Patriarhi şi profeţi, cap. Întoarcerea în Canaan, par. 19.

Ar trebui să fie clar faptul că Iosif era copilul special al lui Dumnezeu pentru o lucrare de mare anvergură. Chiar dacă pare neverosimil pentru unii, totuşi Dumnezeu a salvat o lume de la pieire fiindcă a putut avea la dispoziţie un singur om ascultător!! Mă refer la foametea de şapte ani şi la modul cum el a administrat, plin de înţelepciune cerească, toată hrana depozitată pentru egipteni, dar şi pentru popoarele vecine care fuseseră silite să cumpere hrană din Egipt.

Cunoscându-l pe Dumnezeu, Iosif, pus în circumstanţe la care nu se aştepta deloc, prin faptul că fraţii lui au intenţionat să-l omoare, pentru ca în cele din urmă să-l vândă unor ismaeliţi, a fost silit să ia decizia ce avea să-i marcheze întreaga viaţă! Ştia că ismaeliţii o să-l vândă ca sclav în Egipt. Îşi dădea seama că nu o să-şi mai vadă părinţii şi meleagurile natale. Deşi era încă un adolescent, Iosif a luat o hotărâre, în pofida împrejurărilor apăsătoare, cum puţini creştini ar lua-o în circumstanţe asemănătoare. Aici avem un model autentic de exercitare corectă a voinţei.

Iosif nu s-a lăsat doborât de mărturia vizibilă a împrejurărilor, care stătea împotriva lui, ci cu credinţă şi prin credinţă, bazându-se pe cuvântul lui Dumnezeu, aflat de la tatăl său, a decis să rămână lângă Dumnezeu orice s-ar întâmpla în viitor. A decis o dată şi pentru totdeauna să nu se despartă de Dumnezeu orice s-ar întâmpla cu viaţa lui. Nu a luat o decizie sub imperiul fricii, chiar dacă la un moment dat căzuse pradă unei dureri şi groaze nestăpânite, ci în mod chibzuit şi raţional, având în vedere noua lui postură de adolescent fără părinţi, fără fraţi, fără ţară şi sclav pe deasupra! Se afla în această postură din cauza tatălui şi chiar a sa personal.

Tatăl şi-a arătat marea slăbiciune de a-l iubi mai mult pe Iosif decât pe ceilalţi fraţi, ceea ce a dezvoltat în Iosif, de mic, încrederea în sine, făcându-l să devină astfel pretenţios. Aceste greşeli în caracterul său trebuiau acum îndreptate în altă clasă a şcolii reformei în care se afla tânărul păstor.

     "În situaţia aceasta, gândul i s-a îndreptat spre Dumnezeul tatălui său. În copilărie, el fusese învăţat să-l iubească şi să se teamă de El. Adesea, în cortul tatălui său, el ascultase istorisirea visului pe care Iacov l-a avut pe când fugise în exil. I se povestise despre făgăduinţele lui Dumnezeu făcute lui Iacov şi cum fuseseră ele împlinite - cum, atunci când a fost nevoie, îngerii lui Dumnezeu au venit să-l înveţe, să-l mângâie şi să-l ocrotească. El fusese învăţat despre iubirea lui Dumnezeu manifestată în faptul că a dat oamenilor un Răscumpărător. Toate aceste lecţii preţioase îi veneau acum cu putere în minte. Iosif credea că Dumnezeul părinţilor săi va fi şi Dumnezeul lui. Atunci şi acolo el s-a consacrat pe deplin lui Dumnezeu şi s-a rugat ca Păzitorul lui Israel să fie cu el în ţara exilului său.
     Sufletul său a tresăltat când a luat hotărârea supremă de a se dovedi credincios faţă de Dumnezeu - în toate împrejurările să se comporte aşa cum se cuvine unui supus al Împăratului cerului. El avea să-i slujească lui Dumnezeu cu o inimă neîmpărţită; el avea să dea piept cu încercările şi să îndeplinească cu credincioşie orice îndatorire. Experienţa unei singure zile fusese punctul de cotitură în viaţa lui Iosif. Nenorocirea ei îngrozitoare l-a schimbat dintr-un copil răsfăţat, într-un bărbat stăpân pe sine, curajos şi serios." Patriarhi şi profeţi, cap. Iosif în Egipt, par. 3, 4.

Dintr-un copil răsfăţat a devenit un adevărat bărbat stăpân pe sine, curajos şi serios. Ce urmări poate avea o singură acţiune corectă a voinţei în împrejurări în care sunt solicitate toate puterile minţii! Aşa ceva, o asemenea realizare nu poate fi performanţa omului, lui Iosif, fără ajutor divin. El a luat acea decizia prin credinţă, care, la rândul ei, a activat puterile minţii şi a energizat voinţa în luarea unei decizii capitale, spre viaţă sau spre moarte. El era liber să decidă singur propriul viitor; nu era robul păcatului stăpânitor. El putea face ce doreşte cu viaţa sa, cu destinul său. Dar a ales, fiindcă se afla în altă clasă a şcolii lui Hristos, să slujească lui Dumnezeu în Egipt, pe tărâmul păcatului!!

Această decizie avea, în curând, să fie pusă la probă, în nişte circumstanţe create de soţia lui Potifar, cel care l-a cumpărat ca sclav. În cele ce urmează vom vedea clar contrastul dintre David şi Iosif. David nu a avut nici un fel de presiune exterioară când a poftit-o, mai întâi, în inima lui pe Batşeba. Pe când Iosif a fost supus unei presiuni teribile din partea soţiei lui Potifar, acesteia plăcându-i frumuseţea fizică a lui Iosif, nu cea interioară. În timp ce David nu şi-a exercitat voinţa deloc în sensul neprihănirii, Iosif a exercitat, de fapt a întărit din nou alegerea făcută înainte de a ajunge în Egipt prin exercitarea corectă a voinţei. David începuse să se joace cu ispita, în pofida glasului conştiinţei, până când a pierdut credinţa în cuvântul lui Dumnezeu prin care putea spune nu ispitei. Iosif, în schimb, a spus din prima un nu hotărât ispitei, atunci când Potifăreasa începuse să-i facă avansuri. Credinţa lui Iosif a întărit alegerea sau decizia împotriva ademenirilor acestei femei. Iosif nu s-a bizuit cu nici un chip pe sine sau pe puterea lui, ori pe voinţa sa, ci a avut în vedere doar pe Dumnezeu şi măreţia Lui. El nu a tremurat când a dat faţă cu presiunea ispitelor la care fusese supus. Ştia că putea muri dacă refuză avansurile soţiei lui Potifar, dar, în acelaşi timp, mai ştia că viaţa sa este pusă în mâinile lui Dumnezeu şi că nu are de gând să o ia de acolo şi să o treacă în propriile mâini, căci altminteri ar fi pierit.

Partea care-i revenea lui Iosif, şi care revine oricui copil născut din nou, era aceea de a alege să nu păcătuiască şi să se încreadă în Dumnezeu si să-l slujească, indiferent de ce se întâmpla în jurul lui. Acest lucru doreşte să ne înveţe Isus în şcoala Lui. Pentru că Iosif a decis să se păstreze curat, Dumnezeu a putut să intervină pentru el păstrându-i viaţa, chiar dacă a stat în temniţă câtva timp. De reţinut faptul că Dumnezeu nu intervine niciodată pentru un om, aflat în şcoala reformei, până când acesta nu alege să stea de partea lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu face alegerile pentru noi, ci noi le facem. Aceasta este partea noastră. Însă acest lucru se face doar arătând încredere în Dumnezeu, prin Cuvântul Său. Când voinţa a luat decizia bună, atunci puterea Duhului Sfânt devine scutul de apărare al minţii şi al omului respectiv. Aceasta este o slujire adusă din partea lui Dumnezeu. El intervine doar atunci când este invitat să o facă, iar acest rol îi revine voinţei şi implicit omului!! Acesta se cheamă respect la cel mai înalt nivel divin din partea lui Dumnezeu. Omul, aflat în şcoala reformei, este liber, însă Dumnezeu respectă libertatea lui, indiferent ce alege el.

Oricum, alegerea făcută de Iosif de a nu păcătui a fost făcută invincibilă de Dumnezeu, aşa că tot iadul la un loc nu putea clinti nici măcar un fir de păr din capul lui. Aşa trebuie să trăim, ca nişte biruitori invincibili ai păcatului şi ispitelor. Iar acest lucru este la îndemâna oricui voieşte o astfel de viaţă, prin Isus Hristos.

Aş mai aminti încă un fapt, deşi este mult de studiat pentru a înţelege şi mai bine caracterul acestui erou din Egipt, şi anume faptul că prima decizie de a rămâne lângă Dumnezeu, atunci când se întrepta către Egipt cu caravana ismaeliţilor, a fost doar primul pas făcut în luarea următoarelor decizii corecte, prin care a ales să rămână lângă principiile neprihănirii. Înainte de a fi ispitit de Potifăreasa, Iosif a decis, prin acţiunea corectă a voinţei, să nu se lase ademenit de nici unul dintre viciile caracteristice societăţii egiptene, şi mai ales de idolatrie. O primă alegere corectă, a condus la o a doua corectă, apoi la o a treia, dacă ne referim la ademenirile Potifăresei, ş.a.m.d.

     "Sosind în Egipt, Iosif a fost vândut lui Potifar, mai marele gărzilor împăratului, în a cărui slujbă a rămas zece ani. Aici el a fost expus unor ispite de un caracter cu totul ieşit din comun. Se afla aici în mijlocul idolatriei. Închinarea la zei era însoţită de întreaga pompă împărătească, susţinută de bogăţia şi cultura celei mai civilizate naţiuni din vremea aceea. Cu toate acestea, Iosif şi-a păstrat simplitatea şi credincioşia sa faţă de Dumnezeu. Pretutindeni în jurul său erau priveliştile şi chemările viciului, dar el era ca unul care nu auzea şi nu vedea nimic. El nu îngăduia ca gândurile lui să zăbovească asupra subiectelor interzise. Dorinţa de a câştiga bunăvoinţa egiptenilor nu l-a putut determina să renunţe la principiile lui. Dacă ar fi încercat să facă acest lucru, atunci el ar fi fost biruit de ispite; dar el nu se ruşina de religia părinţilor săi şi n-a făcut nici un efort pentru a ascunde faptul că era un adorator al lui Iehova." Patriarhi şi profeţi, cap. Iosif în Egipt, par. 5.

Un om care ascultă de principiile Evangheliei este invincibil. Iosif a fost invincibil toată viaţa lui, până la moarte. Ca şi Ioan Botezătorul era prevăzător şi atent când se apropia ispita. Îşi propusese, şi reuşise, prin credinţă, să devină surd şi orb faţă de toate priveliştile şi chemările viciului. Ba mai mult, cu ajutorul lui Dumnezeu, îşi educase într-atât de bine gândurile, încât acestea nu mai zăboveau asupra subiectelor interzise! Iosif era pe deplin stăpân pe sine, îşi ţinea sub control natura omenească prin credinţă vie şi prin acţiunea corectă a voinţei slujite de Duhul Sfânt şi de o conştiinţă luminată şi isteaţă. Tot aşa poate să fie cu oricare dintre noi. Curaj, viaţa de biruinţă asupra păcatului este o realitate, o realitate vie şi de dorit. Cuvintele omeneşti nu pot descrie îndeajuns această realitate magnifică.